©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 20 decembrie 2007
în Cauza Kocsis împotriva României
(Cererea nr. 10395/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 20.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Kocsis împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 29 noiembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10395/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Sandor Kocsis (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 2 august 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul, jurist de meserie, nu a fost reprezentat în faţa Curţii.
3. La 4 septembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice plângerile întemeiate pe durata procedurii şi neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte la Târgu Mureş.
A. Procedura de plată a unei indemnizaţii de concediu plătit pentru îngrijirea copiilor
1. Primul ciclu de proceduri
5. La 2 septembrie 1998 reclamantul a sesizat Judecătoria Târgu Mureş (instanţa) cu o acţiune împotriva angajatorului său, societatea comercială de drept privat M. (societatea), pentru a i se acorda o indemnizaţie de concediu plătit pentru îngrijirea copiilor în sumă de 147.064.145 lei vechi româneşti (ROL), privind perioada care începe de la 11 martie 1998 până la 28 februarie 1999. El a cerut de asemenea daune-interese pentru întârzierea de plată a acestei sume.
6. La data de 15 octombrie 1998 a avut loc o şedinţă. Într-o întâmpinare societatea a recunoscut că trebuia să plătească reclamantului 32.270.121 ROL. Reclamantul a solicitat un termen pentru a putea lua cunoştinţă de conţinutul acestei întâmpinări.
7. În perioada 19 noiembrie 1998-11 martie 1999 au avut loc patru amânări. Prima a fost dispusă din oficiu de instanţă, pentru ca părţile să precizeze modalităţile de calcul al sumelor respective; celelalte amânări au fost acordate la cererea reclamantului pentru a-şi preciza acţiunea, a da în judecată direcţia judeţeană a muncii (direcţia muncii) şi a studia dosarul.
8. La 1 şi 22 aprilie 1999 instanţa a cerut societăţii să prezinte la dosar o copie a contractului de muncă al reclamantului şi să precizeze modalităţile de calcul a sumei indicată în întâmpinarea sa.
9. La 20 mai 1999 părţile şi-au expus verbal argumentele. La cererea reclamantului instanţa a amânat pronunţarea sentinţei.
10. La 27 mai 1999 instanţa a constatat că era necesar ca reclamantul să prezinte precizări suplimentare în privinţa sumei totale a pretenţiilor sale.
11. La 24 iunie 1999 reclamantul a precizat că această sumă se ridica la 262.654.279 ROL. Ţinând cont de această sumă şi bazându-se pe art. 2 alin. 1 b) din codul de procedură civilă, instanţa a ridicat din oficiu o excepţie de incompetenţă materială şi a amânat pronunţarea sentinţei datorită lipsei de timp suficient pentru a delibera.
12. La 28 iunie 1999 instanţa a constatat că nu era competentă să analizeze cauza. La 20 septembrie 1999 dosarul a fost trimis la Tribunalul Mureş (tribunalul), care l-a înregistrat la 23 septembrie 1999.
13. În perioada 12 noiembrie - 24 decembrie 1999 au avut loc patru amânări ale cauzei, din care una a fost dispusă din oficiu de tribunal pentru a obţine de la Registrul Comerţului informaţii asupra societăţii şi trei au fost acordate la cererea reclamantului, pentru a-şi modifica acţiunea, a studia întâmpinarea prezentată la dosar de direcţia muncii şi a dispune asupra cererii sale de recuzare a tuturor judecătorilor tribunalului.
14. La 28 decembrie 1999 Curtea de Apel Târgu Mureş (Curtea de Apel) a respins cererea de recuzare şi a aplicat o amendă reclamantului pentru că a dat dovadă de rea credinţă solicitând recuzarea.
15. Dezbaterile în faţa tribunalului au avut loc la 4 februarie 2000. La cererea părţilor, pronunţarea hotărârii a fost amânată pentru 11 februarie 2000, dată la care au prezentat la dosar concluzii scrise. Din lipsă de timp spre a delibera tribunalul a amânat din nou pronunţarea hotărârii.
16. Printr-o hotărâre din 16 februarie 2000 tribunalul a admis parţial acţiunea şi a condamnat societatea la plata către reclamant a unei indemnizaţii de concediu de 32.270.121 ROL, 21.750.061 ROL daune-interese şi 150.000 ROL cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi hotărâre tribunalul a respins acţiunea îndreptată împotriva direcţiei muncii. La 4 mai 2000 hotărârea a fost comunicată reclamantului.
17. Reclamantul şi societatea au înaintat apel în faţa Curţii de Apel. Reclamantul s-a plâns că tribunalul nu a ţinut cont de dubla calitate de consilier juridic şi de membru al consiliului de administraţie pe care o ocupase în societate. Societatea a invocat că tribunalul nu era competent şi că această cauză trebuia judecată de judecătorie.
18. Printr-o hotărâre din 27 iunie 2000, Curtea de Apel a considerat că respectiva cauză privea un litigiu de muncă, reglementat de o lege specială, şi anume Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999. În lipsa oricărei alte reglementări competenţa pentru analiză revenea judecătoriei, indiferent de suma pretenţiilor reclamantului. Prin urmare, a respins apelul reclamantului, a admis apelul societăţii şi a dispus trimiterea cauzei la judecătorie.
19. La 5 iulie 2000 reclamantul a înaintat un recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie.
20. La 20 ianuarie 2001 Curtea Supremă a constatat că societatea a prezentat la dosar o scrisoare, manifestându-şi intenţia de a ajunge la o înţelegere cu reclamantul. La cererea părţilor Curtea Supremă a amânat cauza pentru a permite societăţii să indice în scris suma asupra căreia era pregătită să cadă de acord cu reclamantul.
21. La 27 februarie 2001 reclamantul a cerut Curţii Supreme să ia act de înţelegerea pe care a încheiat-o la 29 ianuarie 2001 cu societatea şi potrivit căreia aceasta îi recunoştea un credit de 512.351.280 ROL.
22. Printr-o hotărâre din aceeaşi zi Curtea Supremă a respins recursul reclamantului, reţinând că în speţă era vorba despre un litigiu de muncă şi că, prin urmare, judecătoria era competentă să analizeze cauza în primă instanţă. Ea a considerat de asemenea că argumentele şi cererile reclamantului nu puteau fi examinate decât de instanţa competentă, respectând principiul urgenţei în examinarea acestui litigiu. În consecinţă, cauza a fost trimisă la judecătorie.
24. În urma intrării în vigoare la 2 mai 2001 a unei modificări a codului de procedură civilă, competenţa pentru examinarea litigiilor de muncă a fost acordată tribunalului.
2. Al doilea ciclu de proceduri
24. În cursul lunii mai 2002 judecătoria a reînscris cauza pe rol.
25. La 11 iunie 2002 instanţa a amânat din oficiu examinarea cauzei, pentru a comunica reclamantului documentele prezentate de societate.
26. Printr-o sentinţă din 11 iulie 2002 judecătoria a considerat că tribunalul era competent să analizeze cauza şi i-a trimis dosarul. Acesta, la rândul său, printr-o hotărâre din 11 noiembrie 2002, a trimis cauza la judecătorie pe motiv că în temeiul art. 725 alin. 1 din codul de procedură civilă procesele în curs de judecată trebuia să fie examinate de instanţele sesizate legal la data schimbării competenţei.
27. Printr-o hotărâre din 11 februarie 2003, Curtea de Apel a pus capăt acestui conflict de competenţă, recunoscând competenţa judecătoriei de a soluţiona cauza, pe motiv că aceasta din urmă fusese sesizată legal la 27 februarie 2001, în condiţiile în care modificarea codului de procedură civilă nu a intrat în vigoare decât la 2 mai 2001.
3. Al treilea ciclu de proceduri
28. La 28 martie 2003 judecătoria a reînscris cauza pe rol.
29. La 22 aprilie 2003 reclamantul şi-a susţinut acţiunea. Din dosar nu reiese că ar fi cerut instanţei să ia act de înţelegerea pe care o încheiase cu societatea (a se vedea paragraful 21 de mai sus). S-a acordat un termen la cererea societăţii pentru a răspunde acestor precizări.
30. Printr-o sentinţă din 6 mai 2003 instanţa a admis acţiunea şi a condamnat societatea să plătească reclamantului o indemnizaţie de concediu de 147.064.145 ROL, reţinând că, deşi reclamantul cumulase două funcţii, numai funcţia sa de consilier juridic conducea la un raport juridic de muncă ce îi permitea să pretindă o indemnizaţie de concediu plătit pentru îngrijirea copiilor. Instanţa a precizat că suma în cauză trebuia actualizată în funcţie de rata dobânzii prevăzută de lege pentru perioada începând de la introducerea acţiunii până la executarea sentinţei. Prin aceeaşi sentinţă societatea a fost de asemenea condamnată să plătească reclamantului 127.500 ROL cu titlu de cheltuieli de judecată.
31. Contrar modalităţilor de actualizare a indemnizaţiei sale de concediu, reclamantul a înaintat recurs în faţa tribunalului, fără a se referi la înţelegerea din 29 ianuarie 2001. Societatea a înaintat de asemenea recurs, cerând respingerea acţiunii.
32. Dezbaterile au avut loc la 27 august 2003 şi pronunţarea hotărârii a fost amânată pentru a permite părţilor să prezinte la dosar concluzii scrise.
33. Printr-o hotărâre definitivă din 1 septembrie 2003 tribunalul a respins recursurile ca neîntemeiate.
B. Procedura privind executarea silită a sentinţei din 6 mai 2003
34. La 23 iunie 2003 reclamantul a cerut unui executor judecătoresc să execute sentinţa din 6 mai 2003 a Judecătoriei Târgu Mureş.
35. Printr-o decizie (dispoziţie de poprire) din 20 august 2003, executorul a efectuat o poprire asupra conturilor bancare ale societăţii pentru suma de 666.223.421 ROL. Această sumă era formată din creditul de 147.064.145 ROL stabilit prin sentinţa din 6 mai 2003 şi dobânzile în zumă de 519.159.276 ROL, calculate de executor. Prin aceeaşi decizie, paisprezece bănci au primit notificarea de interdicţie de plată a sumelor de bani societăţii, până la acoperirea sumei totale menţionate anterior. Acestea au primit de asemenea notificarea de a depune, la dispoziţia executorului, suma în cauză, în termen de cincisprezece zile începând de la notificare.
36. La 26 august 2003 societatea a sesizat Judecătoria cu o contestaţie împotriva executării silite, contestând calculul creanţei de către executor. Cu acest prilej a cerut instanţei să amâne executarea până la examinarea acestei contestaţii. Printr-o încheiere din 27 august 2003 instanţa a admis cererea de amânare.
37. La 11 septembrie 2003, la cererea reclamantului, executorul a informat-o că şapte bănci au răspuns la notificarea sa, dar că executarea silită era suspendată în baza încheierii din 27 august 2003. Executorul nu a precizat care era conţinutul răspunsurilor băncilor.
38. Executorul a efectuat o expertiză asupra calculului creanţei. Bazându-se pe concluziile sale, instanţa a considerat că suma dobânzilor neplătite neacordate de la 2 septembrie 1998 la 16 martie 2004 se ridica la 213.006.691 ROL. Prin urmare, printr-o sentinţă din 15 aprilie 2004, a admis contestaţia şi a modificat decizia executorului în privinţa sumei dobânzilor. Sentinţa a devenit definitivă la 8 iulie 2004.
39. La 18 august 2004 executorul judecătoresc a somat societatea să-i plătească reclamantului creanţa datorată, aşa cum reieşea din sentinţa din 15 aprilie 2004, în termen de o zi începând de la acea somaţie. A precizat că în caz de refuz din partea societăţii de a se conforma, urma să demareze executarea silită împotriva sa.
40. La o dată neprecizată reclamantul a înaintat recurs împotriva sentinţei din 15 aprilie 2004, pe motiv că judecătoria nu se pronunţase asupra unei excepţii de incompetenţă materială pe care ar fi ridicat-o.
41. Printr-o hotărâre din 17 decembrie 2004 tribunalul a respins recursul, reţinând că simplul fapt că judecătoria nu s-a pronunţat asupra excepţiei în cauză nu era de natură să infirme judecata sa, ţinând cont de faptul că nicio normă privind competenţa instanţelor nu fusese încălcată.
42. La 21 decembrie 2004, la cererea reclamantului, executorul l-a informat că nu încasase încă nicio sumă datorită contestaţiei împotriva executării silite.
43. La 24 ianuarie 2005 hotărârea din 17 decembrie 2004 a devenit definitivă.
44. La 11 mai 2004 executorul, însoţit de reclamant, s-a deplasat la sediul societăţii. Reprezentantul societăţii i-a informat că nu dispunea momentan de resurse financiare. În temeiul art. 411 din codul de procedură civilă executorul a întocmit un proces-verbal, angajându-se să revină în termen de 48 de ore la sediul societăţii pentru a identifica bunurile mobile aflate în incinta sa şi a aplica sigilii.
45. La 12 mai 2005 executorul s-a deplasat singur la sediul societăţii pentru executarea silită asupra bunurilor imobiliare. Nu a găsit pe nimeni acolo. Cu acest prilej el a întocmit un proces-verbal de situaţie cu un inventar sumar de clădiri şi constatând existenţa mai multor corpuri de clădire. Executorul a menţionat în procesul-verbal că valoarea totală a acestor bunuri, aşa cum reieşea din registrul publicităţii imobiliare, era de 225.466.804.389 ROL. El a precizat de asemenea că nu era în măsură să facă o descriere detaliată a situaţiei încăperilor, ţinând cont că nimeni nu era prezent. El a notat în plus că procesul-verbal respectiv va fi depus la registrul de publicitate imobiliară.
46. Prin notificarea din 13 mai 2005 executorul a informat societatea că bunurile imobiliare vor fi vândute la licitaţie.
47. Prin contractul autentic semnat în aceeaşi zi societatea a vândut unei societăţi terţe (societatea S.) bunurile imobiliare menţionate anterior (a se vedea paragrafele 60 şi următoarele de mai jos).
48. În aceeaşi zi executorul a cerut registrului publicităţii imobiliare să noteze somaţia de plată adresată societăţii pentru iniţierea procedurii de scoatere la licitaţie a bunurilor imobiliare ce formau sediul său social. La o dată neprecizată, registrul a respins cererea, reţinând că bunul era deja vândut.
49. La 30 iunie 2005 executorul însoţit de reclamant s-a deplasat la sediul societăţii. Reprezentantul societăţii i-a informat că nu avea posibilitatea de plată, în măsura în care conturile sale erau blocate de societăţi creditoare terţe. Executorul i-a cerut o listă a bunurilor mobile pentru a aplica sigiliul pe ele. Reprezentantul a declarat că nu existau bunuri mobile urmăribile în patrimoniul societăţii, deoarece toate aceste bunuri făceau parte din patrimoniul societăţii S.
50. La 30 mai 2006, însoţit de reclamant, s-a deplasat din nou la sediul societăţii pentru executarea silită a sentinţei din 6 mai 2003, precum şi a altor hotărâri judecătoreşti care nu fac obiectul prezentei cauze. Cu acest prilej reclamantul a cerut plata unei sume cu titlu de salariu. Executorul a menţionat într-un proces-verbal întocmit cu acest prilej că reprezentantul societăţii se angaja să-i plătească o anumită sumă de bani. Reclamantul a declarat apoi că era pregătit să renunţe la orice pretenţie financiară prin reangajarea sa în postul de consilier juridic. În aceste condiţii reprezentantul societăţii a refuzat să semneze procesul-verbal. În privinţa executării sentinţei din 6 mai 2003, nicio altă menţiune nu a fost inclusă în acest proces-verbal.
51. La 1 iunie 2006 executorul, însoţit de reclamant, s-a deplasat din nou la sediul societăţii în vederea executării hotărârilor judecătoreşti citate anterior, inclusiv sentinţa din 6 mai 2003. Din procesul-verbal întocmit de executor reiese că reprezentantul societăţii a reiterat lipsa de resurse financiare.
52. La 22 septembrie 2006 executorul s-a deplasat singur la sediul societăţii în vederea executării hotărârii citate anterior. Reprezentantul societăţii l-a informat că bunurile societăţii fuseseră vândute societăţii S. şi unor particulari. Confruntat cu imposibilitatea de a identifica bunurile corporale, executorul a cerut reprezentantului societăţii să-i prezinte de urgenţă copiile chitanţelor de vânzare a acestor bunuri. Cererea sa a rămas fără rezultat.
C. Plângere penală împotriva reprezentanţilor societăţii.
53. În cursul anului 2005 reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătorie cu o plângere penală împotriva reprezentanţilor societăţii.
54. La 28 iulie 2006 a fost informat că i-au fost trimise actele cerute.
D. Procedura privind redresarea judiciară a societăţii
55. La 27 decembrie 2004 reclamantul, considerând că societatea era în situaţia de încetare a plăţilor, a sesizat tribunalul cu o acţiune de deschidere a procedurii de redresare judiciară. La 10 ianuarie 2005 societatea a depus o contestaţie.
56. Dezbaterile au avut loc la 23 februarie 2005. Cu acest prilej reclamantul a făcut în faţa tribunalului următoarele precizări asupra executării silite:
"Pe căi neoficiale executorul (...) a aflat că societatea debitoare nu avea disponibil în conturile bancare, dar nu a contactat conducerea societăţii şi nu a pus poprire pe conturi".
57. Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi tribunalul a admis contestaţia şi a respins acţiunea, considerând că societatea nu era în încetare de plată. Tribunalul a reţinut:
"Recuperarea creditului era efectiv posibilă, ţinând cont de puterile executorului judecătoresc de a lua, în aplicarea art. 454 din codul de procedură civilă, o decizie ("dispoziţie de poprire") privind blocarea conturilor societăţii."
58. Tribunalul a notat de asemenea că societatea efectuase în cele două luni anterioare introducerii acţiunii plăţi în beneficiul altor creditori, a căror sumă totală depăşea cu mult creditul reclamantului.
59. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 9 iunie 2005 a Curţii de apel, care a respins recursul reclamantului.
E. Acţiune pauliană împotriva societăţii S.
60. Printr-un contract autentificat din 13 mai 2005 societatea debitoare a vândut societăţii S. bunurile imobiliare de la sediul social cu acordul băncii B. (banca), ale cărei ipoteci priveau aceste bunuri. Preţul de vânzare era de 40.000.000.000 ROL.
61. În cursul anului 2005 reclamantul a sesizat Judecătoria cu o acţiune pauliană împotriva celor două societăţi, pentru a anula contractul de vânzare. El a considerat că acest contract îi aducea prejudicii, împiedicându-l să-şi recupere creditul.
62. Printr-o hotărâre din 12 februarie 2006 Judecătoria a trimis cauza la Tribunal pe motiv că acesta era competent să o analizeze.
63. Printr-o hotărâre din 2 noiembrie 2006 Tribunalul a respins acţiunea, considerând că imobilul fusese vândut pentru acoperirea unui credit ipotecar de la bancă şi că în speţă nu exista niciun indiciu de rea credinţă a părţilor contractante. Tribunalul a declarat în plus :
« Trebuie reţinut că în speţă nu s-a dovedit că partea pârâtă (societatea debitoare) ar fi insolvabilă, că nu ar dispune deci de bunurile asupra cărora reclamantul şi-ar putea recupera creditul.
Este adevărat că din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc reiese că reprezentantul debitoarei a precizat la 11 mai 2005 că nu va dispune de resurse financiare în vederea recuperării creditului reclamantului, dar această afirmaţie nu ar putea conferi societăţii debitoare statutul de societate insolvabilă, insolvabilitatea sa putând fi dovedită în speţă, de exemplu printr-un proces-verbal al executorului din care ar reieşi că nu poate proceda la executarea silită, ţinând cont de faptul că nu există bunuri în patrimoniul debitoarei care să poată face obiectul executării forţate. »
64. Reclamantul a înaintat apel împotriva acestei hotărâri. Procedura este încă în curs.
II. DREPTUL APLICABIL
A. Legea nr. 120 din 9 iulie 1997 asupra concediului plătit pentru îngrijirea copiilor
65. Potrivit articolului 3 alin. 1 din lege, indemnizaţia concediului plătit pentru îngrijirea copiilor reprezintă 85% din salariu şi poate fi acordată, la alegere, mamei sau tatălui copilului în vârstă de până la doi ani.
66. Această lege a fost abrogată de legea nr. 19 din 17 martie 2000, care a reluat dispoziţiile asupra concediului plătit pentru îngrijirea copiilor.
B. Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1999 privind soluţionarea litigiilor de muncă
67. Potrivit art. 72 din lege acţiunile privind soluţionarea conflictelor de drepturi (conflicte de drepturi), cum ar fi cele referitoare la plata daunelor-interese pentru pejudiciile cauzate de neplata obligaţiilor prevăzute de contractul de muncă, sunt examinate de instanţa competentă teritorial pentru locul unde este situat sediul angajatorului.
68. Potrivit art. 74 din lege, acţiunile menţionate anterior trebuie examinate fără întârziere.
C. Codul de procedură civilă, aşa cum era redactat la vremea comiterii faptelor
1. Dispoziţii privind competenţa instanţelor
Articolul 1
« Judecătoriile judecă:
1. în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. »
Articolul 2
« Tribunalele judecă:
1. în primă instanţă:
b) procesele si cererile privind drepturi şi obligaţii rezultând din raporturile juridice civile, al căror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei;
b¹) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe »
69. Acest ultim punct a fost adăugat de Ordonanţa de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000, intrată în vigoare la 2 mai 2001.
Articolul 725 (aşa cum a fost modificat de Ordonanţa nr. 138/2000)
« Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche (...).
Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile. »
2. Dispoziţii privind executarea silită
Articolul 371^5 alin. 1
« Executarea silită încetează dacă:
b) nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste cazuri, executorul va restitui creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată; »
Articolul 373^2 alin. 1
« În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie (...), sunt obligaţi să-i acorde concursul la îndeplinirea efectivă a executării silite. »
Articolul 384^1 alin. 1
« În vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forţa publică. »
Articolul 411
« (1) Dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc (...) va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ. »
Articolul 418
« Din momentul sechestrării bunurilor debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât dureaza executarea, sub sancţiunea unei amenzi (...) »
Articolul 452
« Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani (...) urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană (...) »
Articolul 454
« (1) Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresa însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 452, înştiinţându-se totodata şi debitorul despre măsura luată.
(2) În adresa de poprire se va pune în vedere celei de-a treia persoane (...) interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani (...) ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei (...). »
Articolul 457 alin. 2
« La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face nici o altă plată (...) care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii
70. Reclamantul susţine că durata procedurii a încălcat principiul « termenului rezonabil » aşa cum dispune art. 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
71. Punctul de plecare al perioadei de luat în considerare se situează la 2 septembrie 1998, data introducerii acţiunii în faţa judecătoriei Târgu Mureş.
72. În ceea ce priveşte sfârşitul procedurii, reclamantul precizează că aceasta este în curs.
73. Guvernul consideră în ce-l priveşte că procedura a durat cinci ani pentru trei grade de procedură.
74. Curtea constată că procedura care a condus la sentinţa din 6 mai 2003 a Judecătoriei Târgu Mureş a fost urmată de o procedură în executare silită a acestei sentinţe. Potrivit jurisprudenţei sale, procedura nu este considerată terminată decât cu prilejul executării complete a deciziei în cauză (a se vedea Bouilly împotriva Franţei (nr. 1), nr. 38952/97, paragraful 17, 7 decembrie 1999), ţinând cont de faptul că în cauze de durată de proceduri civile executarea este a doua fază a procedurii pe fond (a se vedea Cocchiarella împotriva Italiei [GC], nr. 64886/01, paragraful 88, CEDO 2006-... şi cauzele citate), statul fiind obligat să execute hotărârile judecătoreşti (Sokolov împotriva Rusiei, nr. 3734/02, paragraful 32, 22 septembrie 2005). Reiese că procedura în executare silită trebuie luată de asemenea în considerare pentru a examina caracterul rezonabil al duratei procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A, nr. 315-C, pag. 55, paragraful 44 ; Pinto de Oliveira împotriva Portugaliei, nr. 39297/98, paragraful 26, 8 martie 2001).
75. În cazul în speţă, în măsura în care procedura în executare silită este în curs şi acum, reiese că procedura, luată în ansamblul său, a durat deja peste nouă ani, din care cinci până la pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului.
A. Asupra admisibilităţii
76. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.Asupra fondului
1. Susţinerea părţilor
77. Guvernul consideră că această cauză are o complexitate deosebită, ţinând cont de dificultăţile legate de măsurile de anchetă în vederea stabilirii sumelor datorate de societate reclamantului. El adaugă că complexitatea cauzei a fost mărită de intervenţia în procedură, la cererea reclamantului, a direcţiei judeţene a muncii, prin recuzarea judecătorilor tribunalului, prin modificarea pretenţiilor reclamantului, precum şi prin intrarea în vigoare a unei modificări a codului de procedură civilă privind competenţa instanţelor, fapt ce a antrenat un conflict negativ de competenţă.
78. Guvernul consideră că în speţă nu există perioade lungi de inacţiune completă în comportamentul autorităţilor. El consideră din contră că instanţele au dat dovadă de sârguinţă, ţinând cont de termenele dintre şedinţe şi de numărul de hotărâri pronunţate. În plus, mutarea dosarului de la o instanţă la alta nu s-a putea face decât după expirarea termenului de recurs.
79. Guvernul subliniază că toate părţile la litigiu au contribuit la prelungirea procedurii. Examinarea cauzei a fost astfel amânată de două ori la cererea părţilor pârâte, fără nicio contestaţie din partea reclamantului care a cerut, la rândul său, nouă amânări ale cauzei.
80. În ceea ce priveşte miza litigiului pentru interesat, Guvernul consideră că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu care să decurgă din durata procedurii. În plus, acţiunea pe care a înaintat-o avea o natură exclusiv pecuniară şi nu făcea parte din acţiunile care trebuie examinate rapid. Potrivit Guvernului, cauza nu privea un litigiu de muncă clasic, pentru care celeritatea procedurii are o importanţă deosebită pentru reclamanţi.
81. Reclamantul subliniază că societatea a făcut tot posibilul pentru a prelungi procedura şi că judecătoria, trimiţând ilegal cauza în faţa tribunalului, a susţinut poziţia părţii pârâte. El adaugă că procedura în ansamblul său a fost amânată în mod nejustificat, în măsura în care sentinţa a fost pronunţată în primă instanţă după sesizarea judecătoriei. El relevă de asemenea că între 27 februarie 2001 şi 11 iunie 2002 nu a fost efectuat niciun act de procedură.
82. Reclamantul adaugă că această cauză ar fi trebuit să fie examinată cu sârguinţă, ţinând cont de faptul că era vorba despre un litigiu de muncă ce nu era complex.
2. Aprecierea Curţii
83. Curtea aminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciează în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesaţi (a se vedea, printre altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, § alin. 43, CEDO 2000-VII).
84. Ea admite că, deşi cauza nu priveşte decât acordarea unei indemnizaţii pentru concediului plătit pentru îngrijirea copiilor, ea a prezentat o anumită complexitate, în special datorită contestaţiilor privind calculul său.
85. Curtea constată că durata globală a procedurii pe fond, care s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 1 septembrie 2003 a tribunalului Mureş, nu pare nerezonabilă la prima vedere. Ca urmare ea relevă faptul că Judecătoria Târgu Mureş a avut nevoie de peste patru ani pentru a pronunţa sentinţa din 6 mai 2003.
86. Curtea constată că toate părţile în litigiu, inlusiv reclamantul, au contribuit într-un fel sau altul la prelungirea procedurii. În privinţa amânărilor cerute de reclamant, ea constată că acestea i-au fost acordate în special pentru a-i permite să studieze dosarul şi să precizeze sau să-şi modifice acţiunea (a se vedea paragrafele 6, 7 şi 13 de mai sus). Aceste amânări nu au generat totuşi o întârziere generală semnificativă. În orice caz, potrivit jurisprudenţei Curţii, chiar şi în sistemele juridice care consacră principiul conducerii procesului de către părţi, atitudinea interesaţilor nu scuteşte judecătorii de la asigurarea celerităţii dorită de art. 6 alin. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Sürmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75529/01, paragraful 129, CEDO 2006-...).
87. De altfel, nu i s-ar putea reproşa reclamantului că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile (a se veda, printre multe altele, Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, Hotărârea din23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, pag. 63, paragraful 68 şi Simon împotriva Franţei, nr. 66053/01, paragraful 31, 8 iunie 2004).
88. Curtea relevă că deşi Curtea Supremă, prin hotărârea din 27 februarie 2001, a ordonat trimiterea cauzei la Judecătoria Târgu Mureş, această ultimă instanţă nu a reînscris-o totuşi pe rol decât în cursul lunii mai 2002, adică după peste un an şi două luni.
89. În orice caz, peste doi ani s-au scurs de la această hotărâre datorită conflictului negativ de competenţă dintre judecătorie şi tribunal, mai înainte ca prima să înscrie cauza pe rolul său la 28 mai 2003, deşi competenţa sa de soluţionare fusese deja stabilită de Curtea Supremă, care a relevat între altele urgenţa cauzei (a se vedea paragraful 22 de mai sus). O asemenea întârziere este datorată celor două instanţe care şi-au trimis reciproc cauza până la hotărârea din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel care a decis în favoarea judecătoriei problema competenţei asupra fondului (a se vedea Gheorghe împotriva României, nr.19215/04, paragraful 58, CEDO 2007-...(extrase)).
90. De altfel, în conformitate cu jurisprudenţa sa în materie (Wojtunik împotriva Poloniei, nr. 64212/01, paragraful 42, 12 decembrie 2006), Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului potrivit căruia cauza nu făcea parte din litigiile de muncă clasice, în care celeritatea procedurii are o importanţă deosebită pentru reclamanţi (a se vedea paragraful 80 de mai sus).
91. În prezenta cauză reclamantul cerea o indemnizaţie de concediu plătit pentru îngrijirea copiilor, precum şi daune-interese pentru întârzierea în plata acestei sume. Or, o asemenea indemnizaţie ar fi putut fi destinată înlocuirii salariului reclamantului în timpul concediului său plătit pentru îngrijirea copiilor (a se vedea paragraful 65 de mai sus) şi viza o perioadă deloc neglijabilă, de aproape un an (a se vedea paragraful 5 de mai sus).
92. În plus, după judecarea pe fond a cauzei, procedura a continuat în vederea executării silte a sentinţei din 6 mai 2003 şi continuă să fie în curs.
93. Curtea relevă că executarea silită a fost suspendată pe o perioadă de circa un an şi şase luni prin încheierea din 27 august 2003 (a se vedea paragrafele 36 şi 43 de mai sus). O asemenea durată nu se potriveşte cu cerinţa unei durate rezonabile, ţinând cont în special de natura litigiului. Curtea relevă în plus că primul act de executare silită a fost îndeplinit de executorul judecătoresc la peste trei luni de la sfârşitul amânării executării (a se vedea paragraful 44 de mai sus). Ea constată de asemenea o altă perioadă de inactivitate totală a executorului judecătoresc ce începe de la 30 iunie 2005 până la 30 mai 2006.
94. Curtea consideră că durata suspendării executării silite, combinată cu perioada ulterioară de inactivitate din partea executorului judecătoresc nu este neglijabilă, ţinând cont în special de obligaţia de sârguinţă ce revine organelor de executare de a nu favoriza debitorii în executarea insolvabilităţii lor (Schrepler împotriva României, nr. 22626/02, paragraful 32, 15 martie 2007). Ea recunoaşte că la 12 şi 13 mai 2005 executorul judecătoresc a făcut demersuri în vederea executării silite asupra bunurilor imobiliare ale societăţii (a se vedea paragrafele 45, 46 şi 48 de mai sus), dar relevă că aceste demersuri târzii nu au reuşit.
95. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea consideră că în speţă durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 alin. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive
97. Reclamantul invocă faptul că neexecutarea sentinţei definitive din 6 mai 2003 a Judecătoriei Târgu Mureş este contrară art. 6 alin. 1 din Convenţie.
A. Asupra admisibilităţii
98. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Asupra fondului
1. Susţinerile părţilor
99. Guvernul consideră că executarea silită a unei hotărâri, care face parte din proces, este reglementată de principiul disponibilităţii, astfel încât iniţiativa executării silite revine creditorului şi că statul nu este obligat să ia din oficiu iniţiativa executării hotărârilor judecătoreşti. Potrivit Guvernului, acest principiu implică unele obligaţii din partea creditorului, în special în ceea ce priveşte îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege.
100. El consideră de asemenea că dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive nu poate obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil, indiferent de circumstanţe.
101. Guvernul adaugă faptul că nu s-ar putea considera că în materie civilă statele trebuie trase la răspundere pentru neplata unui credit executoriu datorat insolvabilităţii unui debitor « privat », obligaţia lor limitâdu-se la a pune la dispoziţia indivizilor un sistem care să le permită să obţină de la debitorii lor recalcitranţi plata sumelor alocate de instanţe.
102. Guvernul consideră că prezenta cauză este similară cu cauzele Ciprova împotriva Republicii Cehe ((decizie), nr. 33273/03, 22 martie 2005) şi Topciov împotriva României ((decizie), nr. 17369/02, 15 iunie 2006), în măsura în care este vorba despre un debitor privat şi obligaţia nu a fost executată datorită lipsei sale de resurse financiare. El consideră că această cauză este similară cu cauza SC Magna Holding SRL împotriva României (nr. 10055/03, Hotărârea din 13 iulie 2006), în care debitorul era tot o persoană privată şi executorul judecătoresc depusese toate eforturile necesare pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti.
103. Guvernul remarcă faptul că numeroase demersuri au fost făcute pentru a asigura executarea sentinţei din 6 mai 2003 aşa cum o demonstrează procesele-verbale întocmite de executorul judecătoresc.
104. În aceste condiţii, Guvernul consideră că neexecutarea sentinţei în cauză este motivată printr-o imposibilitate obiectivă, în acest caz lipsa de resurse financiare a unui debitor privat, care nu poate fi atribuită statului. În plus, relevă că autorităţile au asistat creditorul la executare şi au pus la dispoziţia sa mijloace capabile să asigure executarea.
105. Reclamantul consideră că în ce-l priveşte executorul judecătoresc nu a fost sârguincios, în măsura în care nu a decis blocarea conturilor societăţii decât la 20 august 2003, chiar dacă a cerut executarea silită de la 23 iunie 2003. Potrivit reclamantului, acest termen a permis societăţii să ia toate măsurile necesare pentru a nu da curs executării silite. El consideră că suspendarea la executare dispusă de judecătorie în timpul examinării contestaţiei împotriva executării silite a contribuit la eşecul executării silite.
106. În opinia sa creditul său ar fi putut cel puţin să fie parţial acoperit dacă executorul judecătoresc şi-ar fi îndeplinit obligaţiile. El consideră că argumentele Guvernului asupra lipsei de resurse financiare a societăţii sunt contrazise de hotărârea din 23 februarie 2005 a Tribunalului Mureş. Prin urmare, jurisprudenţa invocată de Guvern (cauza Ciprova citată anterior) nu este pertinentă.
107. În privinţa proceselor-verbale întocmite de executorul judecătoresc şi invocate de Guvern, reclamantul relevă că unele din ele au fost grăbite într-un alt dosar de executare silită, care nu face obiectul prezentei cauze. De aceea, trebuie remarcat că menţiunea înscrisă în unul din aceste procese-verbale asupra existenţei unei sume de bani pe care reprezentantul societăţii s-a angajat să i le plătească este de natură să nege afirmaţiile Guvernului asupra lipsei de resurse a societăţii.
108. Pentru reclamant, omiţând să identifice bunurile urmăribile ale societăţii, executorul judecătoresc şi-a încălcat obligaţiile.
2. Aprecierea Curţii
109. Curtea aminteşte că executarea unei sentinţe sau hotărâri, indiferent a cărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 40 şi Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22774/93, paragraful 63, CEDI 1999-V).
110. Atunci când autorităţile sunt obligate să acţioneze în executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie (Scollo citat anterior, pag. 55, paragraful 44). În orice caz, Curtea nu este chemată să examineze dacă ordinea juridică internă a statului este capabilă să asigure executarea hotărârilor pronunţate de instanţe. Într-adevăr, fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.
111. Curtea aminteşte de asemenea jurisprudenţa sa potrivit căreia statul nu poate fi răspunzător de neplata unui credit executoriu datorat insolvabilităţii unui debitor privat (a se vedea cauzele Ciprova şi Topciov citate anterior).
112. Curtea constată, la fel ca Guvernul, că în speţă era vorba despre executarea unei sentinţe care impunea unei societăţi private obligaţia de a plăti o sumă de bani. Cu toate acestea, ea consideră că prezenta cauză se diferenţiază de cauza SC Magna Holding SRL, ţinând cont de caracterul intuito personae a obligaţiei ce revine, în această cauză, societăţii debitoare, de a semna un contract şi, prin urmare, de imposibilitatea de facto de a executa, datorită refuzului său clar de a se executa (SC Magna Holding SRL citată anterior, paragraful 35).
113. În măsura în care Guvernul invocă insolvabilitatea societăţii debitoare în speţă (a se vedea paragrafele 100 şi 101 de mai sus), Curtea consideră că această susţinere nu se potriveşte cu poziţia tribunalului, exprimată în hotărârea sa din 23 februarie 2005 şi potrivit căreia era posibilă recuperarea creanţei, ţinând cont de puterile executorului judecăroresc de a lua o decizie de poprire asupra conturilor societăţii şi în măsura în care aceasta din urmă efectuase plăţi în beneficiul altor creditori pentru o sumă mult mai mare (a se vedea paragrafele 57 şi 58 de mai sus).
114. Curtea constată în această privinţă că, deşi executorul judecătoresc a informat reclamantul, la 11 septembrie 2003, deşi şapte bănci au răspuns notificării sale asupra blocării conturilor societăţii (a se vedea paragrafele 35 şi 37 de mai sus), el nu a menţionat totuşi care era conţinutul acestor răspunsuri şi nu şi-a continuat demersurile pentru poprire după reluarea procedurii.
115. Ea constată în plus că la 2 noiembrie 2006 tribunalul a considerat că insolvabilitatea societăţii debitoare nu fusese demonstrată (a se vedea paragraful 63 de mai sus).
116. În definitiv, executorul judecărtoresc nu a reţinut în mod expres insolvabilitatea societăţii şi s-a limitat la a relua invocările reprezentantului său potrivit cărora nu dispunea de resurse financiare.
117. În cazul în speţă elementele dosarului conduc la ideea că comportamentul autorităţilor a împiedicat reclamantul să-şi acopere creanţa.
118. În această privinţă Curtea relevă unele perioade de inactivitate a executorului judecătoresc, care a aşteptat peste trei luni pentru a da curs primei acţiuni de executare după ce amânarea a luat sfârşit (a se vedea paragraful 44 de mai sus) şi nu a fost realizată acţiunea de executare între 30 iunie 2005 şi 30 mai 2006, nici după 22 septembrie 2006.
119. Curtea nu ar putea face speculaţii asupra rezultatului acţiunii pauliene introdusă de reclamant împotriva societăţii debitoare şi societăţii S. privind bunurile imobiliare ale primei.
120. Ea constată totuşi că executorul judecătoresc a omis să identifice bunurile mobile ale societăţii şi să aplice sigilii, până când reprezentantul acesteia l-a informat că aceste bunuri mobile făceau parte din patrimoniul societăţii S. (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Presupunând că reprezentantul societăţii s-ar fi opus identificării bunurilor sale mobile şi aplicării sigiliilor, executorul judecătoresc avea posibilitatea, în temeiul art. 373² alin. 1 şi 384¹ alin. 1 din codul de procedură civilă, de a apela la poliţie, lucru pe care nu l-a făcut.
121. Curtea constată de asemenea că tribunalul a făcut referire, în hotărârea sa din 23 februarie 2005, la posibilitatea executorului judecătoresc, prevăzută de art. 454 din codul de procedură civilă, de a lua o decizie de blocare a conturilor societăţii debitoare. Or, dacă executorul judecătoresc a luat efectiv această decizie înainte de suspendarea executării silite, nu a continuat-o totuşi după reluarea procedurii.
122. Ea relevă în plus că, deşi executorul judecătoresc nu a încheiat procedura, în temeiul art. 371^5 alin. 1 b) din codul de procedură civilă, el nu a dat totuşi dovadă de suficientă sârguinţă în vederea recuperării, chiar şi parţiale, a creanţei reclamantului, care astfel a rămas în incertitudine în privinţa posibilităţii unei asemenea recuperări.
123. Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile nu au asistat suficient reclamantul în demersurile sale în vederea executării sentinţei din 6 mai 2003.
124. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
III. Asupra altor pretinse încălcări
A. Asupra altor capete de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Comvenţie.
125. Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie reclamantul se plânge de aprecierea greşită a actelor din dosar din partea instanţelor naţionale şi de lipsa lor de imparţialitate. El invocă de asemenea că Judecătoria Târgu Mureş, prin hotărârea sa din 15 aprilie 2004, nu s-a pronunţat asupra unei excepţii de incompetenţă materială pe care a ridicat-o.
126. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, doar dacă şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile să fi antrenat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). De altfel, ea relevă că tribunalul Mureş, în hotărârea sa din 17 decembrie 2004 care a respins recursul reclamantului împotriva sentinţei citate anterior, a examinat de asemenea plângerea reclamantului (a se vedea paragraful 41 de mai jos).
127. Reiese că aceste plângeri sunt în mod manifest neîntemeiate şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
128. Reclamantul se plânge de asemenea, potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţie de faptul că instanţele naţionale, în procedurile soluţionate prin hotărârile definitive din 1 septembrie 2003 şi 17 decembrie 2004 ale Tribunalului Mureş, nu au luat în calcul tranzacţia pe care a încheiat-o cu societatea debitoare (a se vedea paragrafele 21, 30 şi 41 de mai sus).
129. Curtea relevă că hotărârea din 27 februarie 2001 Curtea Supremă nu a soluţionat fondul litigiului, ci pur şi simplu a confirmat hotărârea din 27 iunie a Curţii de Apel, potrivit căreia competenţa de analiză a cauzei revenea judecătoriei. Or, în faţa acestei ultime instanţe, reclamantul nu a mai făcut nicio referire la înţelegerea respectivă. În orice caz, ar fi avut posibilitatea să menţioneze această plângere în motivele de recurs împotriva sentinţei din 6 mai 2003, lucru pe care nu l-a făcut. În definitiv, în niciun moment nu s-a plâns se omisiunea judecătoriei de a lua în calcul înţelegerea.
130. În observaţiile sale din 21 februarie 2007, ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a prezentat o nouă plângere întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, plângându-se de inacţiunea parchetului, ţinând cont de faptul că nu a dat curs plângerii sale introduse în 2005 şi prin urmare nu a demarat urmărirea împotriva reprezentantului societăţii debitoare (a se vedea paragrafele 53 şi 54 de mai sus). Or, din actele dosarului nu reiese care era obiectul plângerii şi dacă reclamantul s-a constituit parte civilă în cazul în speţă. În orice caz, procedura este încă în curs în faţa parchetului.
131. Reiese că aceste plângeri trebuie respinse, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
B. Asupra plângerilor întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie combinat cu art. 14 din Convenţie
132. Invocând în substanţă art. 6 alin. 1 şi 14 din Convenţie, prin scrisoarea din 1 februarie 2005 reclamantul se plânge de o divergenţă de jurisprudenţă între soluţia pronunţată în litigiul său de sentinţele din 6 mai 2003 şi 15 aprilie 2004 ale judecătoriei şi soluţia pronunţată într-o altă cauză în privinţa modalităţii de actualizare a creanţei unei alte persoane.
133. Curtea constată că sentinţa din 6 mai 2003 a fost confirmată printr-o hotărâre din 1 septembrie 2003 a Tribunalului Mureş, în condiţiile în care plângerile întemeiate pe divergenţa de jurisprudenţă au fost prezentate pentru prima dată la 1 februarie 2005, adică la peste şase luni de la sentinţa menţionată anterior.
134. În privinţa sentinţei din 15 aprilie 2004 judecătoria, confirmată prin hotărârea definitivă din 17 decembrie 2004 a tribunalului, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat hotărâri judecăroreşti definitive pertinente în sprijinul afirmaţiei sale privind divergenţa de jurisprudenţă.
135. Reiese că plângerile trebuie respinse, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
C. Asupra plângerilor întemeiate pe art. 13 din Convenţie
136. Potrivit art. 13 din Convenţie, reclamantul consideră că nu a beneficiat de un recurs efectiv datorită respingerii recursului său împotriva sentinţei din 15 aprilie 2004 a Judecătoriei Târgu Mureş (a se vedea paragraful 41 de mai sus). Potrivit aceluiaşi articol, se plânge de asemenea de lipsa unui recurs efectiv, pe motiv că cererea sa de deschidere a procedurii de redresare judiciară a societăţii a fost respinsă (a se vedea paragrafele 55-59 de mai sus).
137. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care era competentă să analizeze plângerile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor garantate de art. 13 din Convenţie. Reiese că această plângere trebuie respinsă ca fiind în mod manifest neîntemeiată, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
D. Asupra plângerii întemeiată pe art. 14 din Convenţie
138. Bazându-se pe această dispoziţie, reclamantul invocă faptul că a suferit o discriminare faţă de societate datorită originii sale ungare.
139. Or, Curtea nu constată printre actele dosarului niciun element de natură să susţină această plângere. Reiese că această plângere trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie, ca fiind în mod manifest neîntemeiată.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
140. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
141. Reclamantul cere 512.351.280 lei vechi româneşti (ROL) cu titlu de prejudiciu material, în baza înţelegerii pe care a încheiat-o cu societatea. El cere ca această sumă să fie actualizată potrivit ratei inflaţiei.
142. El cere în plus 60.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza "hărţuirii nejustificate, stresului, umilinţelor" la care el şi familia sa au fost supuşi. El subliniază de asemenea că în timpul perioadei respective s-a îmbolnăvit de diabet.
143. Guvernul consideră că singura bază de reţinut pentru stabilirea sumei prejudiciului pretins suferit este neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti care dispune plata din partea unui debitor privat a unei sume în beneficiul reclamantului.
144. În ipoteza unei constări a încălcării dreptului de acces la instanţă, datorită neexecutării hotărârii judecătoreşti menţionate anterior, Guvernul invită Curtea să ţină cont, la stabilirea sumei prejudiciului, de obligaţiile deosebite ce revin statului în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti atunci când este vorba despre un debitor privat.
145. În privinţa prejudiciului material, Guvernul consideră că această cerere este legată de o încălcare ipotetică a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Or, el constată că nu i-a fost comunicată nicio cerere privind o asemenea plângere. Prin urmare, nu intenţionează să prezinte observaţii asupra prejudiciului material cerut de reclamant.
146. Guvernul relevă de asemenea că înţelegerea invocată de reclamant nu a fost luată în calcul de Curtea Supremă. În plus, sentinţa definitivă din 6 mai 2003 a acordat reclamantului 147.064.146 ROL plus dobânzi.
147. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul subliniază că suferinţele pretinse nu au fost demonstrate şi nu se bazează pe nicio legătură de cauzalitate.
148. În orice caz, Guvernul consideră că prejudiciul suferit de reclamant ar fi suficient reparat prin constatarea unei încălcări a Convenţiei.
149. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile de la art. 6 alin. 1 din Convenţie. Ea nu ar putea să facă speculaţii asupra rezultatului procedurii în caz contrar, dar nu consideră iraţional să creadă că interesatul a suferit o pierdere de şanse reale (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25444/94, paragraful 80, CEDO 1999-II; Crişan împotriva României, nr. 42930/98, paragraful 36, 27 mai 2003; Glod împotriva României, nr. 41134/98, paragraful 50, 16 septembrie 2003; Albina împotriva României, nr. 57808/00, paragraful 49, 28 aprilie 2005).
150. Statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, îi alocă 5.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.
B. Costuri şi cheltuieli
151. Reclamantul cere rambursarea cheltuielilor de transport şi cazare pe care le-a suportat pentru a participa la două şedinţe în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi respectiv pentru a obţine copia hotărârii sale.
152. El solicită de asemenea rambursarea chetuielilor pe care le-a plătit executorului judecătoresc în prezenta procedură de executare silită, adică 7.060.695 ROL şi într-o altă procedură, adică 500.000 ROL, precum şi rambursarea cheltuielilor pentru copiile xerox şi scrisorile trimise Curţii, adică 284.000 ROL. Reclamantul prezintă acte doveditoare pentru cheltuielile plătite executorului judecătoresc.
153. El cere în plus rambursarea taxelor de timbru pe care le-a plătit în vederea introducerii acţiunii pauliene împotriva societăţii debitoare şi societăţii S.
154. În opinia reclamantului, suma totală a cheltuielilor cerute se ridică la 2.750 euro.
155. Guvernul constată că instanţele naţionale au acordat reclamantului, prin sentinţa din 6 mai 2003, rambursarea cheltuielilor suportate în procedurile interne.
156. În ceea ce priveşte cheltuielile plătite executorului judecătoresc, Guvernul consideră că reclamantul putea să le recupereze de la societatea debitoare în procesul de executare silită, bazându-se pe actele doveditoare prezentate de executorul judecătoresc.
157. Guvernul relevă în plus că o parte din cereri privind rambursarea chestuielilor nu sunt dovedite, şi anume cheltuielile de transport şi cazare.
158. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
159. În cauză, ţinând cont de actele doveditoare prezentate de reclamant şi pe baza criteriilor menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 250 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamantului.
C. Majorări de întârziere
160. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe durata excesivă a procedurii şi neexecutarea sentinţei din 6 mai 2003 a Judecătoriei Târgu Mureş şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei excesive a procedurii;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza neexecutării sentinţei din 6 mai 2003;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi material şi 250 euro (două sute cinci zeci euro) pentru costuri şi cheltuieli;
b) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii şi că se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 20 decembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy