© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA KONSTANTIN MARKIN împotriva RUSIEI
(Cererea nr. 30078/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
22 martie 2012
Această hotărâre este definitivă.
În cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită într-un complet de Mare Cameră compus din:
Nicolas Bratza, președinte,
Jean-Paul Costa,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Päivi Hirvelä,
Nona Tsotsoria,
Ann Power-Forde,
Zdravka Kalaydjieva,
Işıl Karakaş,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos
Guido Raimondi,
Angelika Nußberger,
Paulo Pinto de Albuquerque, judecători,
Olga Fedorova, judecător ad-hoc,
și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la 8 iunie 2011 și la 1 februarie 2012,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 30078/06) îndreptată împotriva Federației Ruse prin care un cetățean al acestui stat, domnul Konstantin Aleksandrovich Markin („reclamantul”) a sesizat Curtea la data de 21 mai 2006 în conformitate cu articolul 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("convenția"). Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență judiciară, a fost reprezentat de doamna K. Moskalenko și de doamna I. Gerasimova, avocate la Moscova, precum și de doamna N. Lisman, avocat la Boston (Statele Unite ale Americii). Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul său, domnul G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și de doamna O. Sirotkina, consilier. Reclamantul se plânge de refuzul autorităților de a-i acorda un concediu pentru creșterea copilului, din cauza apartenenței la sexul masculin. Cererea a fost repartizată primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulamentul Curții). La 7 octombrie 2010, o Cameră a acestei secții, compusă din Christos Rozakis, Nina Vajić, Anatoli Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann și Sverre Erik Jebens, judecători, precum şi din Søren Nielsen, grefier de secție, a examinat admisibilitatea și fondul cauzei (articolul 29 § 1 din convenție - vechiul articol 29 § 3). Ea a declarat cererea parțial admisibilă și a constatat, cu șase voturi contra unu, o încălcare a articolului 14 din convenție coroborat cu articolul 8. La 21 februarie 2011, colegiul de cinci judecători ai Marii Camere a decis să accepte cererea Guvernului de trimitere a cauzei în fața Marii Camere (articolul 43 din convenție și articolul 73 din regulament). Compunerea Marii Camere a fost constituită în conformitate cu dispozițiile articolului 26 §§ 4 și 5 din convenție și 24 din regulament. Atât reclamantul, cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Totodată, au fost primite observații de la centrul pentru drepturile omului al Universităţii din Ghent (Belgia), ca terţ intervenient (articolul 36 § 1 din convenție și articolul 44 § 1 b) din regulament). O şedinţă publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la data de 8 iunie 2011 (articolul 59 § 3 din regulament).
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Domnul G. MATYUSHKIN, reprezentant al Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, agent,
Doamnele O. SIROTKINA, consilieră,KORIEVA,
Domnul A. SHEMET, consilieri;
- pentru reclamant
Doamnele K. MOSKALENKO,
N. LISMAN,
I. GERASIMOVA, consiliere.
Curtea a ascultat pledoariile doamnelor Sirotkina, Moskalenko, Gerasimova și Lisman.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește la Veliky Novgorod. La 27 martie 2004, el a semnat cu armata un contract, pe un formular standard de două pagini, prin care, printre altele, el „se angaj[a] să servească în condițiile prevăzute de lege”. La momentul faptelor, reclamantul era operator radio în domeniul informaţiilor (оперативный дежурный группы боевого управления в составе оперативной группы радиоэлектронной разведки) în unitatea militară nr. 41480. În unitatea sa erau femei care deţineau posturi echivalente, el fiind deseori înlocuit, în atribuţiile sale, de militari de sex feminin.
Procedura privind concediul pentru creșterea copilului
La data de 30 septembrie 2005, soția reclamantului, doamna Z., a dat naștere celui de-al treilea copil al cuplului. În aceeași zi, o instanță a admis o cerere de divorț pe care ea a intentat-o. La data de 6 octombrie 2005, reclamantul și doamna Z. au încheiat în fața unui notar un acord prin care se stipula faptul că cei trei copii vor locui cu tatăl lor și că mama va plăti o pensie alimentară pentru ei. Potrivit reclamantului, doamna Z. a plecat la Sankt Petersburg câteva zile mai târziu. La 11 octombrie 2005, reclamantul a solicitat șefului unităţii sale militare un concediu de trei ani pentru creșterea copilului. La 12 octombrie 2005, acesta a respins cererea pe motivul că un astfel de concediu poate fi acordat numai personalului militar de sex feminin. Reclamantului i s-a acordat un concediu de trei luni, însă la 23 noiembrie 2005, acesta a fost rechemat la datorie. Reclamantul a contestat în justiţie decizia din 23 noiembrie 2005. La 9 martie 2006, tribunalul militar al garnizoanei din Pușkin a anulat această decizie și a confirmat faptul că reclamantul avea dreptul la treizeci și nouă de zile lucrătoare rămase din concediul său de trei luni. La 17 aprilie 2006, tribunalul militar din regiunea militară Leningrad a anulat această hotărâre și a respins contestaţia reclamantului. Între timp, la 30 noiembrie 2005, reclamantul a introdus o acțiune împotriva unității sale militare pentru a obține un concediu parental de trei ani, pe motivul că el îşi creștea singur cei trei copii. El a invocat în special articolul 10 § 9 din Legea privind statutul militarilor (paragraful 47 de mai jos). La şedinţa de judecată a tribunalului militar al garnizoanei din Pușkin, reprezentanții unității militare au susținut că reclamantul nu a demonstrat că își creștea singur copiii. Potrivit acestora, era imposibil ca reclamantul să se ocupe singur de copiii săi, cât timp ocupa un post în armată, studia la universitate și era parte în mai multe proceduri judiciare, existând elemente care dovedeau faptul că doamna Z. și alte persoane îl ajutau în această sarcină, astfel încât copiii nu erau lipsiți de grija maternă. Reprezentanții unității militare au semnalat de asemenea instanței anumite incoerenţe în observațiile reclamantului și în documentele prezentate de el: de exemplu, adresa copiilor care figura pe acordul încheiat în fața notarului era incorectă, contractul de muncă al doamnei Z. nu era înregistrat în conformitate cu legislația, pașaportul dnei Z. nu avea ștampila de divorț, iar reclamantul nu a solicitat alocația pentru creșterea copilului şi nici nu a chemat-o pe doamna Z. în judecată pentru neplata pensiei alimentare. Potrivit acestora, reclamantul a simulat un divorț cu scopul de a se sustrage de la munca sa în armată și de a beneficia de prestaţii suplimentare de la unitatea militară. Tribunalul a examinat cererea de divorț formulată de doamna Z., în care aceasta a declarat că era separată de reclamant din septembrie 2005 și considera imposibilă orice continuare a vieții conjugale. De asemenea, acesta a ţinut cont de hotărârea de divorț, de acordul notarial prin care copiii urmau să locuiască cu reclamantul, precum și de contractul de muncă al dnei Z., semnat la Sankt-Petersburg. În cele din urmă, tribunalul a luat în considerare minuta unei şedinţe de judecată ținute din 27 februarie 2006 într-un proces civil fără legătură cu cauza, din care reieșea că doamna Z. îl reprezenta pe reclamant. Reclamantul a declarat că locuia cu copiii săi la părinții doamnei Z. din Novgorod. El a precizat că deşi doamna Z. îl ajuta ocazional (de exemplu, ea a avut grijă de cel mai mic dintre copiii lor la 31 ianuarie 2006, în timp ce el era la un proces), el era cel care se îngrijea de copii în fiecare zi. Dna Z. nu-i plătea pensie alimentară pentru că venitul ei era prea mic. Ea l-a reprezentat efectiv la termenul din 27 februarie 2006, privind o cerere introdusă în comun de cuplu înainte de divorțul lor și a acceptat să îl reprezinte în continuare, până la finalizarea procedurii. Dna Z. a declarat că locuia la Sankt Petersburg, în timp ce copiii trăiau în Novgorod cu reclamantul, că nu ea se ocupa de ei şi nu plătea pensia, deoarece salariul său era prea mic. Tatăl dnei Z. a arătat că, după divorț, fiica sa a plecat la Sankt Petersburg, în timp ce reclamantul și copiii săi au rămas să locuiască cu el și cu soția lui, în apartamentul care le aparținea amândurora. El a adăugat că, deși fiica lui vorbea ocazional cu copiii la telefon, ea nu participa la educația lor, precum și faptul că reclamantul îi creștea singur: îi ducea la școală și la medic, le pregătea mâncarea, îi ducea la plimbare și supraveghea educația lor. Persoana care a angajat-o pe dna Z. a declarat că aceasta lucra pentru ea la Sankt Petersburg. Ea a declarat că, având în vedere faptul că contractele de muncă trebuiau înregistrate, ea a încercat să-l înregistreze pe cel al dnei Z. la administraţia fiscală, însă acesta i-a refuzat pe motivul că acest demers trebuie făcut la serviciile municipale. Or aceste servicii au indicat că contractele de muncă trebuie înregistrate la administraţia fiscală. Fiind prinsă într-un cerc vicios, ea a renunțat la înregistrarea contractului dnei Z. Ea a mai precizat că aceasta şi-a reluat lucrul la două săptămâni după nașterea copilului. Ea era la curent cu faptul că copiii locuiau cu tatăl lor, la Novgorod, dar nu știa nimic despre relația doamnei Z. cu fostul ei soț sau cu copiii ei. Ea a auzit-o pe doamna Z. vorbind uneori cu copilul cel mare la telefon. Institutoarea mezinului reclamantului a declarat că, în cursul lunii septembrie 2005, copilul a fost condus la școală de către tatăl său și mama sa. Cu toate acestea, de la nașterea celui de-al treilea copil și divorțul părinților, întotdeauna reclamantul a fost cel care conducea copilul la școală dimineața și mergea să-l ia seara. Tot reclamantul era cel care participa la serbările şcolare. Când institutoarea l-a întrebat pe copil despre mama lui, acesta a răspuns că era plecată la Sankt-Petersburg, unde lucra. Institutoarea considera că reclamantul era un tată bun și a constatat că, în mod evident, copilul îl adora. În schimb, acesta din urmă nu vorbea niciodată despre mama sa. Medicul copiilor a declarat că la 6 octombrie 2005, dna Z. a fost cu ultimul născut la cabinetul său pentru a-l examina. Începând cu 1 noiembrie 2005, reclamantul a fost cel care însoţea întotdeauna copiii. Aceștia aveau o stare bună de sănătate și erau bine îngrijiţi. La data de 14 martie 2006, tribunalul militar al garnizoanei din Puşkin a respins cererea de acordare a concediului de trei ani pentru creșterea copilului, formulată de reclamant, pe motivul că aceasta nu avea temei în dreptul intern. Acesta a considerat că numai personalul militar de sex feminin putea solicita concediul parental de trei ani, militarii de sex masculin neavând dreptul la un asemenea concediu, chiar atunci când copiii lor erau privați de grija maternă. În schimb, militarii de sex masculin ai căror copii se găseau în acest caz, aveau dreptul fie să se pensioneze anticipat, din motive familiale, fie să beneficieze de un concediu de trei luni. În ceea ce-l priveşte, reclamantul a ales această a doua opțiune. Instanța a adăugat că, în orice caz, reclamantul nu a demonstrat că-şi creștea singur copiii și că mama lor nu se ocupa de ei. În urma analizei efectuate, din probele administrate reieşea că reclamantul și dna Z. şi-au continuat viața conjugală chiar și după divorț. Ei trăiau împreună, se ocupau împreună de copii și apărau împreună interesele familiei. Susţinerile reclamantului privind contrariul, erau, aşadar, false şi urmăreau să inducă instanţa în eroare. Aspectul determinant era faptul că dna Z. nu a fost decăzută din drepturile părinteşti. Ea nu a fost împiedicată în nici un alt mod de a avea grijă de copiii ei, necontând faptul că aceștia trăiau sau nu cu ea. Reclamantul a formulat apel, susținând că refuzul de a i se acorda concediul de trei ani pentru creșterea copilului era o încălcare a principiului egalității între femei și bărbați, garantat prin Constituție. De asemenea, el a considerat că constatările de fapt efectuate de către instanţa de fond erau incompatibile cu probele administrate în cadrul ședinței de judecată. La 27 aprilie 2006, tribunalul militar al regiunii militare din Leningrad a confirmat în apel hotărârea instanţei de fond. El nu s-a pronunţat asupra afirmației reclamantului potrivit căreia constatările de fapt ale instanţei de fond erau incorecte. În schimb, a evidenţiat faptul că în dreptul intern „personalul militar de sex masculin nu este în nici un caz autorizat să beneficieze de dreptul de a primi concediu pentru creșterea copilului”, adăugând că „considerațiile [reclamantului] privind egalitatea între bărbați și femei (...) nu [puteau] justifica anularea hotărârii de fond, care era în esență corectă”. În timp ce procedura judiciară era în curs, reclamantul a fost, în mod repetat, sancționat disciplinar pentru absențe sistematice de la locul de muncă. Printr-o decizie din 24 octombrie 2006, șeful unității militare nr. 41480 a acordat reclamantului un concediu pentru creșterea copilului până la 30 septembrie 2008, când fiul lui cel mic împlinea trei ani. La 25 octombrie 2006, reclamantul a primit un ajutor financiar de 200 000 de ruble (RUB), şi anume în jur de 5900 de euro (EUR). Într-o scrisoare din 9 noiembrie 2006, șeful unității militare nr. 41480 a informat reclamantul că ajutorul financiar i-a fost acordat „datorită dificultăților [sale] familiale, a necesității de a crește trei copii minori, precum şi a absenţei altor surse de venit”. La data de 8 decembrie 2006, tribunalul militar al garnizoanei din Pușkin a emis o decizie în care l-a criticat pe șeful unității militare nr. 41480 pentru acordarea unui un concediu de trei ani reclamantului pentru creșterea copilului, cu desconsiderarea hotărârii din 27 aprilie 2006 care stabilea lipsa unui drept al reclamantului în această privință. Instanța a atras atenția șefului unității militare cu privire la neregularitatea deciziei sale.
Hotărârea Curții Constituționale
La 11 august 2008 reclamantul a sesizat Curtea Constituțională, susținând că dispozițiile legii privind statutul cadrelor militare, care reglementează concediul de trei ani pentru creșterea copilului, erau incompatibile cu principiul egalității enunțat în Constituție. La 15 ianuarie 2009, Curtea Constituțională a respins cererea reclamantului. Părțile relevante ale deciziei sale sunt enunţate astfel:
„2.1. (...) serviciul în cadrul forțelor armate este un tip special de serviciu public destinat să asigure apărarea țării și siguranța statului; prin urmare, acesta este desfăşurat în interes public. Militarii exercită funcții constituționale importante și sunt, prin urmare, supuşi unui statut juridic special, bazat pe necesitatea, pentru un cetățean al Federației Ruse, să-și îndeplinească atribuțiile și obligațiile în scopul protejării patriei.
Pentru definirea statutului juridic special al personalul militar, legiuitorul este abilitat, în cadrul puterii sale discreţionare, să impună restricții privind drepturile și libertățile civile ale membrilor acestui personal și să le atribuie sarcini specifice (...)
(...) prin angajarea în armată, un cetățean (...) alege în mod deliberat o ocupație care presupune, în primul rând, restricții privind drepturile și libertățile civile inerente acestui tip de serviciu public, precum şi îndeplinirea unor sarcini menite să asigure apărarea țării și securitatea statului. Ca urmare, militarii acceptă să se conformeze cerințelor legale care le limitează drepturile și libertățile și care impun îndatoriri publice speciale.
(...) optând în mod voluntar să îmbrăţişeze o astfel de carieră, cetățenii aderă la condițiile și la restricțiile inerente statutului juridic care le devine aplicabil. Prin urmare, impunerea de către legiuitorul federal, a unor restricții privind drepturile și libertățile nu este, în sine, contrară [Constituției] și este în concordanță cu Convenția nr. 111 privind discriminarea (ocuparea forței de muncă și profesia) a OIM din 25 iunie 1958, conform căreia distincțiile, excluderile sau preferințele bazate pe calificările cerute pentru un anumit loc de muncă nu sunt considerate discriminatorii (articolul 1 § 2).
2.2. Potrivit articolului 11 § 13 din [Legea privind statutul militarilor], concediul pentru creșterea copilului se acordă personalului militar de sex feminin, în modul prevăzut de legislația și reglementările federale ale Federației Ruse. Regulamentul privind statutul militarilor prevede la articolul 32 § 5 o dispoziție similară care stipulează, de asemenea, că în timpul concediului pentru creșterea copilului, o femeie militar își păstrează postul şi gradul în armată.
Un militar de carieră de sex masculin are dreptul la un concediu de cel mult trei luni în cazul în care soția lui moare în timpul nașterii sau în cazul în care creşte singur unul sau mai mulți copii sub vârsta de paisprezece ani (sub șaisprezece ani pentru copii cu handicap) de care mama lor nu se îngrijeşte (în caz de deces al acesteia, de decădere din drepturile părintești, de boală îndelungată sau orice altă situație în care copiii sunt lipsiți de grija maternă). Acest concediu urmăreşte a oferi militarului în cauză o posibilitate rezonabilă de a lua măsuri pentru îngrijirea copilului și, dacă este necesar, de a decide să continue sau nu cariera militară. În cazul în care militarul decide să se ocupe el însuși de copilul său, el are dreptul la o retragere anticipată, din motive familiale (...)
Legislația nu recunoaște militarilor de sex masculin dreptul la concediu pentru creșterea copilului de trei ani. De aceea, militarii de carieră de sex masculin nu au dreptul de a combina exercitarea activităţii militare cu concediul parental. Această interdicție decurge, în primul rând, din statutul juridic special al personalului militar, iar în al doilea rând, din principalele obiective din punct de vedere constituțional, care permit limitarea drepturilor și libertăților pentru a crea condițiile optime permiţând militarilor să îşi desfășoare în mod eficient misiunea, şi anume aceea de apărare a patriei.
Exigenţele inerente funcţiei militare impun excluderea oricărei posibilităţi de a autoriza, la scară largă, militarii să nu-și îndeplinească sarcinile, şi aceasta datorită consecințelor negative care ar putea apărea pentru interesele publice protejate de lege. Prin urmare, refuzul de a acorda concediul pentru creșterea copilului militarilor de sex masculin nu poate fi privit ca o încălcare a drepturilor și libertăților lor constituţionale, inclusiv dreptul de a se îngriji de copiii lor și de îi educa, garantat de articolul 38 § 2 din Constituția rusă. Această restricție este justificată, de altfel, de caracterul voluntar al înrolării în armată.
Acordarea cu titlu excepțional, de către legiuitor, a dreptului la concediu pentru creșterea copilului numai militarilor de sex feminin ţine cont, pe de o parte, de slaba reprezentare a femeilor în cadrul armatei, iar pe de altă parte, de rolul social deosebit atribuit femeilor în ceea ce priveşte maternitatea. [Aceste considerații] sunt în conformitate cu articolul 38 § 1 din Constituția rusă. De aceea, decizia legiuitorului nu poate fi privită ca aducând atingere principiilor egalității drepturilor și libertăților omului și cetățeanului și a egalităţii în drepturi între bărbați și femei, aşa cum sunt ele garantate de articolul 19 §§ 2 și 3 din Constituția rusă.
Rezultă din cele de mai sus că articolul 11 § 13 [din Legea privind statutul militarilor], care recunoaște numai personalului militar de sex feminin dreptul la concediu pentru creșterea copilului, nu constituie o încălcare a drepturilor constituționale ale reclamantului (...)
2.4. Din moment ce militarii de sex masculin cu copii minori nu au dreptul la concediu pentru creșterea copilului, ei nu au nici dreptul la alocaţia lunară destinată persoanelor care au în grijă copii sub 18 luni (...) „
Curtea Constituțională a concluzionat că dispozițiile legii atacate de către reclamant erau în conformitate cu Constituția.
Vizita procurorului din data de 31 martie 2011
În luna martie 2011 (data exactă nu a fost comunicată), reprezentantul Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut parchetului militar local să investigheze situația familială a reclamantului. El a cerut procurorului să identifice mai ales adresa la care reclamantul, dna Z. și copiii lor locuiau și să stabilească dacă aceasta din urmă îi plătea pensie alimentară. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost convocat în faţa procurorului la 30 sau 31 martie 2011. Reclamantul afirmă că nu a primit nici o convocare. Având în vedere că reclamantul nu s-a prezentat la parchet la data fixată, procurorul a decis să-l viziteze la domiciliul acestuia. Potrivit reclamantului, procurorul a venit la apartamentul său la 31 martie 2011 la ora 22, copiii trezindu-se şi speriindu-se din această cauză. Potrivit Guvernului, procurorul s-a prezentat la domiciliul reclamantului la ora 21 și a rămas acolo o oră. Procurorul a informat reclamantul că desfăşura o anchetă la cererea reprezentantului Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. El a luat act de persoanele care locuiau în apartament. A cerut apoi reclamantului să facă dovada unei hotărâri judecătoreşti privind pensia alimentară pentru ultimul-născut. Explicându-i-se că pensia alimentară a fost stabilită printr-un acord în fața unui notar, procurorul a solicitat o copie a acestui document, avertizând că va interoga vecinii reclamantului dacă nu o obține. Reclamantul a telefonat avocatei care îl reprezenta în fața Curții și, la sfatul acesteia, a refuzat să se supună ordinelor procurorului și să răspundă la orice alte întrebări din partea sa. El a dat o declarație în acest sens, pe care a semnat-o. Procurorul a părăsit domiciliul reclamantului. Procurorul a interogat, de asemenea, vecinii reclamantului, care au declarat că acesta și doamna Z. trăiau împreună. Potrivit Guvernului, această anchetă a permis să se stabilească că reclamantul și doamna Z. s-au recăsătorit la data de 1 aprilie 2008 și au avut un al patrulea copil la 5 august 2010. În decembrie 2008, reclamantul şi-ar fi încheiat atribuțiile în armată din motive de sănătate. În prezent, cuplul ar trăi împreună cu cei patru copii la părinții dnei Z.
DREPTUL INTERN PERTINENT
Constituția rusă garantează tuturor egalitatea drepturilor și libertăților indiferent, mai ales, de sex, de statutul social sau de situația profesională. Bărbatul și femeia au drepturi egale, libertăți și oportunități egale (articolul 19 §§ 2 și 3). Constituția garantează, de asemenea, protecție din partea statului a maternității și a familiei. Îngrijirea copiilor și educarea lor este un drept și o obligație împărţite în mod egal între părinți (articolul 38 §§ 1 și 2). Codul muncii din 30 decembrie 2001 recunoaște femeilor dreptul la un concediu „pentru sarcină și naștere” (concediu de maternitate) de șaptezeci de zile înainte şi șaptezeci de zile după nașterea copilului (articolul 255). Totodată, femeile au dreptul la un „concediu de îngrijire a copilului” (concediul pentru creșterea copilului) de trei ani. Acest concediu pentru creșterea copilului poate fi, de asemenea, luat, total sau în parte, de către tatăl, bunica, bunicul, un tutore sau o rudă a copilului care se ocupă efectiv de acesta. Beneficiarul acestui concediu își păstrează locul de muncă. Durata concediului pentru creșterea copilului este luată în considerare pentru calculul vechimii (articolul 256). Legea federală privind concediul medical și de maternitate pentru persoanele afiliate la asigurarea de sănătate obligatorie (nr. 255-FZ din 29 decembrie 2006) dispune că, în timpul concediului de maternitate, femeia primește o indemnizație de maternitate plătită de către Fondul de asigurări sociale de stat, într-o sumă egală cu 100% din salariu (articolul 11). Pe parcursul primelor optsprezece luni din concediul pentru creșterea copilului, persoana care are grijă de copil primește de la Fondul de asigurări sociale de stat, pentru îngrijirea copilului, alocaţii care se ridică la 40% din salariu și nu pot fi inferioare sumei de 1 500 RUB (aproximativ 37.50 €) pentru primul copil și de 3 000 RUB (circa 75 euro) pentru fiecare din copiii următori (articolul 11 § 2). Pentru următoarele optsprezece luni din concediul pentru creșterea copilului, nici o prestație sau alocație socială nu mai se plătește. În conformitate cu Legea federală privind statutul militarilor (nr. 76-FZ din 27 mai 1998 – „Legea cu privire la statutul militarilor”), militarii de sex feminin au dreptul la un concediu de maternitate și la un concediu pentru creșterea copilului prevăzut de Codul muncii (articolul 11 § 13). Nu există nici o prevedere echivalentă pentru militarii de sex masculin. Această lege prevede, de asemenea, că militarii de sex feminin, ca de altfel militarii de ambele sexe care îşi cresc copiii privați de îngrijire maternă/paternă, pot beneficia de prestații sociale prevăzute de legile federale și de alte dispoziții de drept referitoare la protecția familiei, maternității și copilăriei (articolul 10 § 9). Regulamentul cu privire la statutul militarilor, promulgat prin Decretul prezidențial nr. 1237 din 16 septembrie 1999, recunoaște femeilor militar dreptul la un concediu de maternitate, la un concediu pentru creșterea copilului de trei ani și la toate prestațiile sociale și indemnizațiile care sunt legate de acestea. Unui militar de carieră de sex masculin i se acordă dreptul la un concediu de trei luni, în următoarele cazuri: a) soția lui a murit la naștere, sau b) el creşte unul sau mai mulți copii sub paisprezece ani (sub șaisprezece ani dacă copilul este handicapat) a cărui mamă nu se ocupă de el (decesul acesteia din urmă, decăderea din drepturile părintești, boală îndelungată sau alte circumstanțe care-l privează pe copil de îngrijirea maternă) (articolul 32).
TEXTE INTERNAȚIONALE ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT RELEVANTE
Documente ale ONU
Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor
Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor a fost adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1979 și ratificată de Rusia în 1981. Articolul 5 prevede:
„Statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru:
a) Modificarea schemelor și modelelor de comportament socio-cultural ale bărbatului și femeii în scopul eliminării prejudecăților și a practicilor tradiţionale sau de orice alt tip, care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unuia dintre sexe sau de roluri stereotipe pentru bărbați și femei;
b) Pentru a se asigura că educația în familie contribuie la o înțelegere adecvată a maternității ca funcție socială și la recunoașterea responsabilității comune a bărbaților și femeilor în educarea copiilor lor și asigurarea dezvoltării acestora, înțelegându-se că interesul copiilor este condiţia primordială în toate cazurile.”
Articolul 16 § 1 al acestei Convenții prevede, în părțile sale relevante:
„Statele părți vor lua toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea împotriva femeilor în toate aspectele legate de căsătorie și relațiile de familie și, în special, pentru a asigura, în baza egalității dintre bărbați și de femei:
(...)
d) Aceleași drepturi și aceleași responsabilități în calitate de părinți, indiferent de statutul lor marital, în problemele referitoare la copiii lor; în toate cazurile, interesul copiilor va fi considerat primordial; (...)”
În observațiile sale finale din 30 iulie 2010 privind rapoartele periodice prezentate de către Federația Rusă, Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a declarat următoarele:
„20. Comitetul își reiterează îngrijorarea cu privire la persistența practicilor, tradițiilor și atitudinilor patriarhale și a stereotipurilor adânc înrădăcinate privind rolurile, responsabilitățile și identitatea femeilor și bărbaților în toate sferele vieții. Acesta observă, în acest sens, cu regret, avansarea, în repetate rânduri de către statul-parte, a rolului femeilor ca mame şi ca purtătoare de grijă. El [regretă] că (...) până în prezent, statul-parte nu a întreprins nicio măsură efectivă și sistematică de a modifica sau elimina stereotipurile, precum și valorile şi practicile tradiționale dăunătoare.
21. Comitetul îndeamnă statul să pună în aplicare fără întârziere o strategie globală care să includă revizuirea şi elaborarea legislației și stabilirea de obiective și calendare, în scopul de a modifica sau de a elimina practicile tradiționale și stereotipuri care discriminează femeile (...), Comitetul observă că schimbarea de perspectivă asupra femeilor, considerate nu atât de mult în rolul lor de mame și soții, ca indivizi care joacă un rol activ în societate la egalitate cu bărbații, este necesară pentru punerea în aplicare integrală a Convenției și realizarea egalității de gen. (...)”
Documente ale Organizației Internaționale a Muncii
Articolul 1 din Convenția de la C111 privind discriminarea în ceea ce privește încadrarea în muncă și profesia a Organizației Internaționale a Muncii (OIM), adoptată în 1958 și ratificată de către Federația Rusă în 1961, are următorul cuprins:
„1. În sensul prezentei convenții, termenul discriminare înseamnă:
a) orice diferențiere, excludere sau preferință bazată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, apartenenţă națională sau origine socială, care are efectul de a suprima sau altera egalitatea de şanse sau de tratament în materie de ocupare a forței de muncă sau a profesiei;
b) orice altă diferențiere, excludere sau preferință care are ca efect suprimarea sau alterarea egalității de șanse sau de tratament în materie de ocupare a forței de muncă sau a profesiei, care va putea fi specificată de Membrul în cauză după consultarea cu organizațiile reprezentative ale angajatorilor și lucrătorilor, dacă este cazul, și a altor organisme abilitate.
2. Diferenţierile, excluderile sau preferințele bazate pe calificările necesare pentru un loc de muncă special, nu sunt considerate discriminatorii.
(...)”
Articolul 3 § 1 al Convenției nr. 156 al OIM privind egalitatea de șanse și de tratament pentru lucrătorii de ambele sexe: lucrătorii având responsabilități familiale, adoptat în 1981 și ratificat de Federația Rusă în 1998, are următorul cuprins:
„În scopul instaurării egalităţii efective de șanse și de tratament pentru lucrătorii de ambele sexe, fiecare Membru trebuie, printre obiectivele sale de politică națională care vizează autorizarea persoanelor cu responsabilități familiale, care ocupă sau doresc să ocupe un loc muncă, să îşi exercite dreptul de a îl ocupa sau de a îl obţine, fără a fi supuse discriminării și, în măsura în care este posibil, fără a crea conflict între responsabilitățile profesionale şi familiale.”
Articolul 22 din Recomandarea nr. 165 privind completarea prezentei convenții, dispune:
„1) Mama sau tatăl ar trebui, pentru o perioadă imediat următoare concediului de maternitate, să poată obține un concediu (concediu pentru creșterea copilului), fără a-şi pierde locul de muncă, drepturile aferente acestuia fiind conservate.
2) Perioada următoare concediului de maternitate și cea a concediului prevăzut la alineatul 1) de mai sus, precum și condițiile aferente acestui concediu ar trebui stabilite în fiecare țară în unul dintre mijloacele menționate la alineatul 3 al (...) recomandării.
3) Concediul prevăzut la alineatul 1) de mai sus poate fi introdus treptat.”
Documente ale Consiliului Europei
Carta socială europeană
Carta socială europeană revizuită a fost ratificată de către Federația Rusă în 2009. Acest stat s-a declarat ţinut îndeosebi de articolul 27 al acestui text, care prevede:
"În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la egalitate de șanse și de tratament între lucrătorii de ambele sexe cu responsabilități familiale și între acești lucrători și ceilalți lucrători, Părțile se angajează:
(...)
2. să prevadă posibilitatea pentru fiecare părinte, în timpul perioadei de după concediul de maternitate, să obţină un concediu pentru creșterea copilului, ale cărui durată și condiții sunt stabilite de legislația națională, convențiile colective sau în practică;
(...)”
Rezoluții și recomandări ale Adunării Parlamentare
În Rezoluția sa 1274 (2002) privind concediul pentru creșterea copilului, Adunarea Parlamentară a declarat următoarele:
„1. În Europa, concediul pentru creșterea copilului a început să fie introdus acum mai bine de un secol ca şi element esențial al politicii sociale și a muncii pentru femeile care lucrează la momentul nașterii copilului lor, în scopul de a le proteja sănătatea și a le permite să aibă grijă de copil.
2. De atunci, concediul pentru creșterea copilului a evoluat pentru a se adapta la nevoile nu doar ale femeilor, ci şi ale bărbaţilor care doresc să concilieze viața profesională cu cea de familie, păstrând în același timp, bunăstarea copiilor.
3. Concediul pentru creșterea copilului este strâns legat de rolul bărbaților în viața de familie, deoarece permite instaurarea unui parteneriat veritabil în partajarea responsabilităților între femei și bărbați în sferele privată și publică.
(...)”
În această rezoluție, Adunarea parlamentară, constatând că concediul pentru creșterea copilului era aplicat neuniform în cadrul statelor membre, a cerut acestora îndeosebi următoarele:
„i. să ia măsurile necesare, în cazul în care nu au făcut deja acest lucru, pentru a se asigura că legislația lor recunoaște diferitele tipuri de structură familială și, în consecinţă, pentru a introduce principiul concediului parental plătit, inclusiv în caz de concediu pentru adopţie;
ii. să stabilească structuri adecvate pentru implementarea concediului pentru creșterea copilului, inclusiv concediul pentru adopție;
(...)”
În Recomandarea 1769 (2006) privind necesitatea concilierii vieții profesionale cu cea de familie, Adunarea Parlamentară a constatat faptul că în multe state membre ale Consiliului Europei, concilierea vieții profesionale cu cea de familie era departe de a fi atinsă și că această situație sancționa mai ales femeile care continuau să asume o mare parte din îndatoririle casnice și educaţia copiilor mici, precum şi, foarte des, îngrijirea părinților aflați în întreținere sau a altor persoane vârstnice dependente. Prin urmare, ea a invitat Comitetul de Miniștri să adreseze o recomandare statelor membre, solicitând, în special:
„8.3. să ia măsuri pentru a facilita concilierea vieții profesionale cu viața de familie care vizează femeile și bărbații, inclusiv:
(...)
8.3.5.să asigure remunerarea/compensarea adecvată în timpul concediului de maternitate;
8.3.6. să implementeze, în cazul în care nu au făcut deja acest lucru, un concediu de paternitate plătit și să încurajeze bărbații să recurgă la acesta;
(...)
8.3.8. să introducă un concediu plătit pentru creșterea copilului, asigurat social și care să poată fi utilizat flexibil de către tată și de către mamă, cu o atenție deosebită pentru a se asigura că bărbaţii pot recurge în mod efectiv la el;
(...) "
Recomandările Comitetului de Miniștri
În Recomandarea nr. R (96) 5 privind reconcilierea vieții profesionale cu viața de familie, Comitetul de Miniștri, recunoscând faptul că erau necesare inovări pentru a concilia mai bine viața profesională cu cea de familie, a recomandat ca statele membre :
„I. Să intervină în cadrul unei politici generale de promovare a egalității de șanse și de tratament, pentru a permite bărbaților și femeilor, fără discriminare, să concilieze mai bine viața profesională și cea de familie;
II. Să adopte și să pună în aplicare măsurile și principiile generale descrise în anexa la prezenta recomandare, în modul pe care îl consideră cel mai adecvat pentru a realiza acest obiectiv, în funcție de circumstanțele şi de preferinţele naționale.”
În ceea ce privește concediul de maternitate, de paternitate și parental, anexa la recomandarea citată anterior explică următoarele:
„12. În timpul maternităţii, femeile ar trebui să beneficieze de protecție juridică, inclusiv de o întrerupere a activității pe o durată corespunzătoare, de un salariu sau o indemnizație adecvată în temeiul respectivei întreruperi, precum și de protecție cu privire la angajare.
13. Taţii nou-născuților ar trebui să beneficieze, de asemenea, de o scurtă perioadă de concediu pentru a fi cu familiile lor. De altfel, tatăl și mama ar trebui să aibă dreptul la concediu pentru creșterea copilului pe o perioadă care urmează să fie stabilită de către autoritățile naționale, fără a-şi pierde locurile de muncă sau drepturile aferente, prevăzute în reglementările cu privire la muncă sau în sistemele de protecție socială. Concediul pentru creșterea copilului ar trebui să poată fi luat pe fracţiuni și să fie împărțit între părinți.
14. Persoanele care adoptă un copil ar trebui să beneficieze, mutatis mutandis, de măsurile descrise la punctul 13.
15. Întoarcerea la locul de muncă după concediul pentru creșterea copilului ar trebui să fie facilitată de servicii cum ar fi orientarea și formarea profesională.”
Recomandarea CM/Rec(2007)17 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind normele și mecanismele pentru egalitatea între femei și bărbați prevede, în special, faptul că:
„(...) guvernele statelor membre iau sau consolidează măsurile necesare pentru a pune în aplicare egalitatea între femei și bărbați, luând pe deplin în considerare următoarele principii și norme:
(...)
B. Norme în domenii specifice
(...)
5. Reconcilierea vieții private/de familie cu viaţa profesională/publică
34. Stereotipurile și o diviziune marcată a rolurilor în funcţie de gen influențează modelele sociale care tind să atribuie femeilor responsabilitatea principală a vieţii private şi de familie (domenii de muncă neremunerată) și bărbaților aceea a sferei publice și a activităţii profesionale (domenii de muncă remunerată). Această diviziune duce la perpetuarea distribuirii inegale a responsabilităților familiale şi domestice, care este unul dintre cele principalele motive de discriminare împotriva femeilor pe piața muncii și de participare socială și politică limitată.
35. Participarea echilibrată a femeilor și a bărbaților în viața profesională/publică și privată/de familie este un domeniu cheie pentru egalitatea între femei și bărbați și o condiție esențială pentru dezvoltarea societății. De altfel, reconcilierea vieții profesionale şi publice cu viaţa privată și de familie, care promovează dezvoltarea individului în viața publică, profesională, socială și familială, este esențială pentru atingerea unei calităţi satisfăcătoare a vieții pentru toţi, femeile şi bărbați, fete și băieți, precum și pentru beneficierea pe deplin de drepturile omului în sferele politice, economice, culturale și sociale
36. Elementele care indică voința politică a statelor și angajamentul lor în favoarea egalității între femei și bărbați în acest sens, sunt următoarele:
(...)
iii. adoptarea/existența și punerea în aplicare a legislației cu privire la protecția maternității și a paternității, inclusiv prevederile privind concediul de maternitate plătit, concediul parental plătit, deopotrivă accesibil ambilor părinți, și concediul de paternitate plătit netransferabil, precum și a măsurilor specifice deopotrivă destinate femeilor și bărbaților activi, pentru a le permite să-și asume responsabilități familiale, inclusiv îngrijirea și suportul pentru copiii bolnavi sau cu handicap sau a persoanelor aflate în întreținerea lor;
(...) "
Finalmente, în Recomandarea CM/Rec(2010)4 asupra drepturilor omului privind membrii forțelor armate, Comitetul de Miniștri a recomandat guvernelor statelor membre, în special „să garanteze respectarea principiilor prevăzute în anexa la prezenta recomandare în legislația și practicile naționale referitoare la membrii forțelor armate”. Principiul 39 enunțat în anexa acestei recomandări are următorul cuprins: „Membrii forțelor armate care au copii mici ar trebui să beneficieze de un concediu de maternitate sau de paternitate, de alocații adecvate pentru copiii aflați în întreținere, de acces la grădinițe și de un sistem adecvat de sănătate și de educație pentru copii”.
Documentele Uniunii Europene
Directivele Consiliului
Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind acordul-cadru referitor la concediul parental încheiat de UNICE [Uniunea Confederațiilor din Industrie și a Angajatorilor din Europa], CEEP [Centrul European al Întreprinderilor cu Participaţie Publică și al Întreprinderilor de Interes Economic General] și CES [Confederația Europeană a Sindicatelor] instituie acest acord, care a fost încheiat la 14 decembrie 1995 de aceste organizații interprofesionale și dispune cu precădere:
„Clauza 2: Concediul pentru creșterea copilului
1. În temeiul prezentului acord, sub rezerva clauzei 2.2, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, pentru naşterea sau adopţia unui copil, în scopul de a se putea ocupa de acesta timp de cel puțin trei luni şi până la o vârstă determinată de maxim opt ani, care urmează a fi stabilită de statele membre și/sau de partenerii sociali.
2. Pentru a promova egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei, părțile semnatare ale prezentului acord consideră că dreptul la concediu pentru creșterea copilului prevăzut la clauza 2.1 ar trebui, în principiu, să fie acordat într-o manieră netransferabilă.
(...)”
Directiva 2010/18/UE a Consiliului din 8 martie 2010 de punere în aplicare a acordului-cadru revizuit privind concediul parental, încheiat între BUSINESSEUROPE, UEAPME, CEEP și CES, a abrogat Directiva 96/34/CE. Acordul-cadru revizuit prevede:
„Clauza 2: Concediul pentru creșterea copilului
1. În temeiul prezentului acord, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, pentru nașterea sau adopția unui copil, pentru a le permite să aibă grijă de acesta până la atingerea unei vârste determinate de maxim opt ani, care urmează a fi stabilită de către statele membre și/sau de partenerii sociali.
2. Concediul se acordă pentru o perioadă de cel puțin patru luni şi, pentru a promova egalitatea de șanse și de tratament între bărbați și femei, aceasta nu ar trebui, în principiu, să poată fi transferat. Pentru a promova egalitatea între părinți în ceea ce privește concediul pentru creșterea copilului, cel puțin una din cele patru luni de concediu nu poate fi transferată. Modalităţile de aplicare a perioadei netransferabile se adoptă la nivel național prin intermediul legislației și/sau a convenţiilor colective, în funcţie de dispozițiile în materia de concediu în vigoare în statele membre.”
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
Cauza Joseph Griesmar împotriva Ministrului Economiei, Finanțelor și Industriei și a Ministrului Funcției Publice, a Reformei de Stat și a Descentralizării a avut ca obiect bonificația de vechime pentru calcularea pensiei funcționarilor cu copii, care era rezervată femeilor funcționare în cadrul sistemului francez de pensii civile și militare. În hotărârea sa din 29 noiembrie 2001, CJUE a constatat că acordarea bonificației nu era legată de concediul de maternitate sau de dezavantajele pe care un funcționar public de sex feminin le suferea în cariera sa, din cauza lipsei îndelungate de la locul de muncă în perioada următoare nașterii, ci de o altă perioadă, și anume cea consacrată educației copiilor. În acest sens, CJUE a constatat că situațiile unui angajat de sex masculin și a unuia de sex feminin erau comparabile în ceea ce priveşte educația copiilor. Aceasta a evidenţiat îndeosebi că faptul că funcționarii publici de sex feminin erau mai afectați de dezavantajele profesionale rezultate din educația copiilor, deoarece, în general, femeile sunt cele care își asumă această educație, nu era de natură să excludă compararea situației lor cu cea a unui funcționar public de sex masculin care şi-a asumat educația copiilor săi și era, prin urmare, expus la aceleași dezavantaje în carieră. CJUE a mai constatat că legislația franceză consacra o diferență de tratament bazată pe sex în ceea ce privește funcționarii bărbați care şi-au asumat, efectiv, educația copiilor lor. Ea a găsit această măsură nejustificată, considerând că nu era de natură să compenseze dezavantajele la care au fost expuse carierele angajaților de sex feminin, prin sprijinul acordat acestor femei să-şi desfăşoare viața profesională pe picior de egalitate cu bărbații, ci dimpotrivă, se limita să acorde funcționarilor publici de sex feminin având calitatea de mame o bonificație de vechime în momentul pensionării, fără a remedia problemele pe care le-ar putea întâlni pe parcursul carierei lor. CJUE a concluzionat astfel că legislația franceză a încălcat principiul egalității de remunerare în măsura în care excludea de la beneficiul bonificației funcționarii de sex masculin, chiar dacă dovedeau că au asumat educația copiilor lor. Decizia adoptată de CJUE la 30 septembrie 2010 în cauza Pedro Manuel Roca Álvarez împotriva Sesa Start España ETT SA a privit problema de a ști dacă refuzul de a acorda angajaților taţi un concediu de „alăptare” (sub forma unei reduceri cu o jumătate de oră a zilei de lucru), în timp ce mamele angajate aveau dreptul la acest concediu, constituia o discriminare bazată pe sex. CJUE a constatat că situațiile unui lucrător bărbat şi a unuia femeie, respectiv tată și mamă a unor copii mici, erau comparabile cu privire la nevoia acestora de a reduce timpul de lucru zilnic pentru a se ocupa de copil. Astfel, aceasta a concluzionat că legislația spaniolă a instituit o diferență de tratament bazată pe sex între mamele cu statut de angajat și taţii având același statut. În ceea ce privește justificarea unei astfel de diferențe de tratament, CJUE a considerat, în primul rând, că, concediul în cauză nu decurgea din faptul biologic al alăptării, deoarece el putea fi acordat chiar în cazul alăptării artificiale și putea fi, prin urmare, considerat ca o simplă atenție suplimentară acordată copilului şi ca o măsură de conciliere a vieții de familie cu viaţa profesională, la sfârșitul concediului de maternitate. Alimentația și atenția acordate copilului puteau fi asigurate tot atât de bine de tată, cât şi de mamă. Acest concediu părea a fi acordat lucrătorilor în calitatea lor de părinți ai copilului. Aşadar, el nu putea fi considerat ca permițând să asigure protecția condiției biologice a femeilor după sarcină sau protecția relațiilor speciale dintre mamă și copilul ei. Ea a considerat, în al doilea rând, că măsura în cauză nu constituia un avantaj autorizat acordat femeilor, în scopul de a îmbunătăți capacitatea lor de a concura pe piața muncii și de a desfăşura o carieră pe picior de egalitate cu bărbații, ci, dimpotrivă, faptul de a considera că numai o femeie având statutul de angajat poate beneficia de concediul în cauză pe când un bărbat cu același statut nu putea să o facă, era mai degrabă de natură a perpetua o repartizare tradițională a rolurilor între bărbați și femei, menținându-i pe bărbați într-un rol subsidiar faţă de cel al femeilor în ceea ce privește exercitarea rolului parental. Refuzul acordării concediului respectiv taților cu statut de salariat numai pentru că mama copilului nu avea acest statut ar putea avea ca efect faptul că mama, în acest caz o lucrătoare independentă, să fie forțată să-şi limiteze activitatea profesională și să suporte singură îndatoririle rezultate din nașterea copilului, fără a putea primi ajutor din partea tatălui. În consecință, pentru CJUE, măsura în cauză nu constituia o măsură având drept efect eliminarea sau reducerea inegalităților care pot exista în societate şi nici o măsură vizând realizarea egalității substanţiale şi nu formale, reducând inegalitățile de fapt care pot apărea în viața socială și prevenind sau compensând astfel dezavantajele în cariera profesională a celor implicați. CJUE a concluzionat că dispozițiile respective din legislația spaniolă erau contrare legislației europene.
Elemente de drept comparat
Curtea a comparat legislațiile a treizeci şi trei dintre statele membre ale Consiliului Europei: Albania, Germania, Armenia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Spania, Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Grecia, Italia, Letonia, "Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei", Lituania, Luxemburg, Malta, Republica Moldova, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Regatul Unit, Serbia, Suedia, Elveția și Turcia. Acest studiu comparativ sugerează, pentru sectorul civil, că două state (Armenia și Elveția) limitează dreptul la concediul pentru creșterea copilului în beneficiul femeilor, că într-un stat (Turcia), bărbații care lucrează în sectorul privat nu au dreptul la concediu pentru creșterea copilului, în timp ce cei care lucrează în sectorul public au acest drept, că într-un stat (Bosnia și Herțegovina), bărbații își pot lua concediu pentru creșterea copilului numai în anumite condiții (de exemplu, atunci când copilul este lipsit de grija maternă), și că într-un stat (Albania), legea nu prevede concediul pentru creșterea copilului. În celelalte douăzeci și opt de state, bărbații și femeile care lucrează în sectorul civil au dreptul la concediu pentru creșterea copilului în mod egal. În anumite țări, concediul pentru creșterea copilului este un drept acordat familiei, pe care părinții îl pot repartiza între ei cum își doresc (Azerbaidjan, Georgia și România, de exemplu). În alte țări, este vorba de un drept individual, fiecare părinte având dreptul la un procent din concediu pentru creșterea copilului (Belgia, Croația, Italia, Luxemburg și Republica Cehă, de exemplu). În Suedia, acest drept este parțial familial și parțial individual: șaizeci de zile sunt rezervate fiecăruia dintre părinţi și restul este împărțit între ei, după cum doresc. În unele țări, concediul parental este neplătit (Austria, Belgia, Cipru, Spania, Malta, Țările de Jos și Regatul Unit, de exemplu). În altele, concediul parental este plătit fie parțial, fie în totalitate (Azerbaidjan, Luxemburg, Portugalia, Republica Cehă și Serbia, de exemplu). Durata concediului pentru creșterea copilului este de asemenea variabilă, variind de la trei luni (Belgia) la trei ani (Spania). În ceea ce privește sectorul militar, reiese că un stat (Albania) nu acordă în mod expres militarilor dreptul la concediu pentru creșterea copilului. În șase state (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Elveția și Turcia), acest drept nu este recunoscut decât militarilor de sex feminin. În trei țări (Bosnia și Herțegovina, Bulgaria și Serbia), militarii de sex feminin au dreptul la un concediu pentru creșterea copilului indiferent de situația lor, în timp ce militarii de sex masculin nu au acest drept decât în circumstanțe excepționale, de exemplu, în cazul în care mama a murit, a abandonat copilul, este grav bolnavă sau nu poate să aibă grijă de copil din orice alt motiv justificat. În celelalte douăzeci și trei de state, personalul militar de sex masculin și de sex feminin are dreptul la concediu pentru creșterea copilului în mod egal. În unele țări (Austria, Croația, Cipru, Estonia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia și Suedia, de exemplu), concediul parental pentru militari pare a fi reglementat de aceleași dispoziții generale ca și cele aplicabile civililor. În alte țări (Franța, Grecia, Letonia, Lituania, Republica Cehă și România, de exemplu), concediul parental este reglementat prin dispoziții specifice care nu prezintă, totuși, o diferență mare faţă de normele aplicabile civililor. În cinci țări (Germania, Belgia, Spania, Țările de Jos și Regatul Unit), dispozițiile specifice care reglementează concediul pentru creșterea copilului pentru militari sunt diferite faţă de cele aplicabile civililor sau mai restrictive decât acestea din urmă. De exemplu, legislația olandeză prevede că concediul pentru creșterea copilului poate fi amânat atunci când „interese importante de serviciu” o impun. În Germania, legea acordă militarilor aceleași drepturi la concediul pentru creșterea copilului ca şi civililor. Cu toate acestea, ministrul german al Apărării se poate opune acordării concediului pentru creșterea copilului unui membru al personalului militar, de sex masculin sau feminin, sau poate rechema la datorie un membru al personalului militar aflat în concediu pentru creșterea copilului în cazul în care cerințele apărării naționale o impun. În mod similar, în Regatul Unit, militarii care, în principiu, au aceleași drepturi la concediul pentru creșterea copilului ca şi civilii, pot să nu primească autorizaţia de a-şi lua un astfel de concediu atunci când doresc, dacă absența lor este considerată a fi în detrimentul eficacității forțelor armatele în luptă.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COROBORAT CU ARTICOLUL 8
Reclamantul vede refuzul de a i se acorda concediu pentru creșterea copilului ca o discriminare bazată pe sex. El invocă articolul 14 din convenție coroborat cu articolul 8, dispoziții care prevăd următoarele:
Articolul 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Articolul 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
(...)
Observarea articolului 14 coroborat cu articolul 8
Hotărârea Camerei
Bazându-se pe hotărârea Petrovic împotriva Austriei (27 martie 1998, §§ 26-29, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II), Camera a considerat că reclamantul era îndreptățit să invoce articolul 14 din convenție. Ea a menționat că, în calitate de militar de sex masculin, el fusese tratat în mod diferit faţă de civilii de ambele sexe și de militarii de sex feminin - toate categoriile care au dreptul la un concediu parental - și că refuzul de a acorda un astfel de concediu reclamantului a fost, prin urmare, bazat pe combinarea a două motive: statutul de militar şi sexul. Ea a mai statuat că, în relațiile cu copiii lor în timpul perioadei de concediu pentru creșterea copilului, bărbații și femeile se află în situații similare. Camera a mai remarcat că în cauza Petrovic (citată anterior), o diferență de tratament bazată pe sex în ceea ce privește acordarea indemnizației de concediu parental nu a fost considerată a constitui o încălcare a articolului 14, pe motivul că la momentul faptelor nu exista consens european în acest domeniu, majoritatea statelor contractante neprevăzând acordarea concediului pentru creșterea copilului sau plata unei indemnizații de concediu parental pentru taţi. De asemenea, ea a observat că, de la adoptarea hotărârii Petrovic, situația juridică cu privire la dreptul la concediu pentru creșterea copilului a evoluat în statele contractante. Într-adevăr, în majoritatea țărilor europene, legislația prevedea de acum că concediul pentru creșterea copilului putea fi luat atât de către tată cât și de către mamă. Camera a considerat că aceasta demonstra că societatea a progresat către o repartizare mai echitabilă a responsabilităților privind educația copiilor între femei şi bărbaţi și că rolul taților pe lângă copiii mici era mai bine recunoscut. Ea a ajuns la concluzia că a sosit timpul pentru a reveni asupra jurisprudenței Petrovic și a considera că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește concediul pentru creșterea copilului nu se baza pe nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Ea a condamnat, de asemenea, stereotipurile legate de sex în domeniul educației copiilor. În ceea ce privește contextul militar specific prezentei cauze, Camera a reiterat faptul că un sistem de disciplină militară implică, prin natura sa, posibilitatea de a aduce limitări anumitor drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate care nu pot fi impuse civililor și că statele care doresc să impună restricții militarilor cu privire la drepturile garantate de articolele 5, 9, 10 și 11 din convenție se bucură de o largă marjă de apreciere. Cu toate acestea, Camera a precizat faptul că această marjă este mai restrânsă în domeniul vieții private și de familie. Ea a adăugat că, deşi statele ar putea impune anumite restricții cu privire la drepturile militarilor garantate prin articolul 8 în caz de reală amenințare la adresa eficacităţii operaționale a forțelor armate, afirmațiile cu privire la existența unei astfel de amenințări ar trebui să fie „susținute prin exemple concrete”. Camera a considerat neconvingător argumentul Guvernului că extinderea dreptului la concediu pentru creșterea copilului, de care beneficiau deja militarii de sex feminin, în privinţa militarilor de sex masculin, ar dăuna forţei combative şi eficacităţii operaţionale a forțelor armate. Ea a menționat că în fapt, nu exista nicio expertiză sau studiu statistic privind numărul de militari de sex masculin care ar putea solicita, la un moment dat, un concediu de trei ani pentru creșterea copilului şi doritori să o facă. În plus, ea a afirmat că, faptul că, femeile erau mai puțin numeroase decât bărbații in sânul forțelor armate, nu putea justifica dezavantajul suferit de aceştia în ceea ce privește concediul pentru creșterea copilului. În cele din urmă, aceasta a apreciat că argumentul potrivit căruia un militar putea întotdeauna demisiona din armată dacă dorea să se ocupe el însuși de copiii săi era deosebit de discutabil, având în vedere dificultatea de a transfera în mod direct în domeniul civil calificările și experiența în esență militare. Camera s-a declarat preocupată de faptul că acest raționament impunea militarilor de sex masculin să aleagă între posibilitatea de a se ocupa de copiii lor nou-născuți şi aceea de a-şi continua cariera în armată, alegere dificilă, de care erau scutiţi militarii de sex feminin. În consecință, Camera a concluzionat că motivele avansate de către Guvern nu justificau într-un mod obiectiv şi rezonabil impunerea unor restricții mult mai puternice vieții familiale a militarilor de sex masculin decât în ceea ce priveşte cea a militarilor de sex feminin.
Argumentele reclamantului
Reclamantul susține că poziția Guvernului conform căreia nu poate invoca articolul 14 coroborat cu articolul 8 nu este în concordanță cu jurisprudența constantă a Curții. Aceasta a statuat în repetate rânduri că concediul pentru creșterea copilului, precum și alocațiile pentru concediul parental şi pentru copiii aflați în întreținere, intră în domeniul de aplicare al articolului 8 și că articolul 14 coroborat cu această prevedere îşi găseşte aplicare în cauză (Weller împotriva Ungariei, nr. 44399/05, § 29, 31 martie 2009, Okpisz împotriva Germaniei, nr. 59140/00, § 32, 25 octombrie 2005, Niedzwiecki împotriva Germania, nr. 58453/00, § 31, 25 octombrie 2005 și Petrovic, citată anterior, § 29). Reclamantul a susținut că avea nevoie de concediu pentru creșterea copilului pentru a-şi facilita viața de familie și pentru a proteja interesele copiilor săi. Acesta a explicat că, având în vedere că fosta lui soție nu dorea să aibă grijă de ei, el a trebuit să rămână acasă pentru a-i îngriji, ceea ce nu ar fi fost posibil fără un astfel de concediu. Reclamantul susține că, în ceea ce privește necesitatea de a lua concediu parental pentru a se ocupa de copiii săi, el se află într-o situație similară cu cea a altor părinți, și anume militari de sex feminin, pe de o parte, și bărbați și femei lucrând în civil, pe de altă parte. Cu toate acestea, în calitate de militar de sex masculin, el a fost tratat în mod diferit faţă de aceste categorii de părinți, deoarece el nu a avut dreptul de a obține un concediu pentru creșterea copilului. Femeile care lucrează în armată, precum și bărbații și femeile angajate în domeniul civil, au toţi un drept necondiționat la concediu de trei ani pentru creșterea copilului, în timp ce un militar de sex masculin poate cel mult beneficia de un concediu de trei luni în cazul în care soția sa ar fi murit sau era în imposibilitate de a se ocupa de copil dintr-un alt motiv. Reclamantul consideră că, deşi a obținut în cele din urmă concediul pentru creșterea copilului, el a fost totuși tratat diferit față de alți părinți. Concediul său pentru creșterea copilului a fost, de fapt, mai scurt decât în mod normal şi, potrivit instanţelor interne, neregulamentar. El a trăit, pe toată perioada concediului său, cu frica că acesta ar putea fi anulat, fiind nevoit să se întoarcă la locul de muncă. În cele din urmă, el a fost, de asemenea, tratat diferit față de femeile militar, în aceea că, spre deosebire de acestea, el a trebuit să facă o alegere dificilă între cariera militară și viața de familie. Reclamantul susține că argumentul potrivit căruia femeile au un rol social deosebit în educarea copiilor este bazat pe un stereotip legat de sex. În ceea ce privește doctrina privind „discriminarea pozitivă”, aceasta nu poate fi folosită pentru a justifica o diferență de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la concediu pentru creșterea copilului. Măsurile de discriminare pozitivă ar trebui să fie proporționale cu scopul de a corecta, compensa sau pentru a atenua efectele continue ale dificultăților întâmpinate de către un grup dintotdeauna defavorizat, şi anume femeile (Runkee și White împotriva Regatului Unit, nr. 42949/98 și 53134/99, §§ 37 și 40-43, 10 mai 2007 și Stec şi alții împotriva Regatului Unit [GC], nr. 65731/01, §§ 61 și 66, CEDH 2006-VI). Or, departe de a corecta un handicap de care sufereau dintotdeauna femeile, o politică oferindu-le doar lor dreptul de a lua concediu pentru creșterea copilului nu face decât să perpetueze stereotipurile legate de sex, la fel şi inegalitățile și dificultățile care rezultă din rolul tradițional al femeilor în a rămâne acasă pentru a avea grijă de copii în loc să desfăşoare o activitate profesională remunerată. În consecinţă, o astfel de politică instituie o discriminare atât în ceea ce priveşte bărbații (în viața de familie), cât şi femeile (la locul de muncă). Reclamantul susține că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la concediul pentru creșterea copilului nu se bazează pe nici o justificare obiectivă și rezonabilă. În ceea ce privește argumentele referitoare la capacitatea de luptă a armatei, reclamantul susține că, în temeiul jurisprudenței Curții, afirmațiile despre existența unei amenințări privind eficacitatea operațională a armatei trebuie susținute de dovezi a căror valabilitate și relevanță Curtea le-ar verifica cu atenție (Smith și Grady împotriva Regatului Unit, nr. 33985/96 și 33986/96, §§ 89-112, CEDH 1999-VI și Lustig-Prean şi Beckett împotriva Regatului Unit, nr. 31417/96 și 32377/96, §§ 82 și 88-98, 27 septembrie 1999). Acesta consideră că Guvernul nu a furnizat nicio probă care să demonstreze că o extindere a dreptului la concediu pentru creșterea copilului pentru militarii de sex masculin ar crea o amenințare la adresa capacității de luptă a armatei. Îndeosebi, statisticile prezentate de Guvern nu sunt concludente, şi, de asemenea, nu pot fi coroborate cu nici un document. Numărul copiilor sub trei ani indicat de Guvern ar părea să cuprindă şi copiii militarilor de sex feminin și pe cei ai personalului administrativ al armatei. Este aşadar imposibil să se stabilească numărul militarilor de sex masculin susceptibili de a beneficia de concediu pentru creșterea copilului la un moment dat. Cu precădere, mărturisirea Guvernului conform căreia nu posedă nicio statistică pertinentă arată faptul că dispozițiile legale care limitează dreptul la concediul pentru creșterea copilului pentru militarii de sex feminin au fost adoptate fără o bază factuală solidă și nu au fost niciodată supuse revizuirii sau unei actualizări bazată pe fapte. Conform estimărilor reclamantului, numărul de militari de sex masculin susceptibili de a solicita un concediu pentru creșterea copilului, la un moment dat, nu ar depăși 3,47% din militarii de carieră de sex masculin. Mai mult decât atât, în cadrul acestui procentaj, nu toți militarii vizaţi ar fi dispuși să ia un astfel de concediu. Reclamantul susține că legislația rusă permite ca o proporție putând atinge 30% din personalul unei unități militare să își ia concediu în același timp, fără ca aceasta să fie în detrimentul deplinei eficacităţi operaționale a respectivei unități. Reclamantul precizează de altfel că, deşi femeile sunt de fapt puține în forțele armate, ele exercită deseori aceleași funcții ca și bărbații. El arată îndeosebi faptul că în 1999 superiorul său a fost o femeie. După cum o dovedesc listele militarilor în serviciu, numărul femeilor care serveau în unitatea sa ajungea în anumite zile la 60% din efectivele prezente. Aceste femei au dreptul de a solicita concediu pentru creșterea copilului, însă aceasta nu a fost niciodată o sursă de îngrijorare în ceea ce privește eficacitatea operațională a armatei. În locul unei abordări pur cantitative, statul ar fi trebuit să privilegieze o metodă calitativă, care să ţină seama de natura funcțiilor exercitate de fiecare persoană în parte. În concluzie, Guvernul nu a justificat într-o manieră rezonabilă și obiectivă diferența de tratament existent în armată între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la concediul pentru creșterea copilului. Mai mult, ca răspuns la argumentul Guvernului că ar fi acceptat o limitare a drepturilor sale prin angajarea în armată, reclamantul a susținut că dispoziţiile convenției se aplică de asemenea pentru membrii forțelor armate, nu numai pentru civili (Engel şi alții împotriva Țărilor de Jos, 8 iunie 1976, § 54, seria A nr. 22 și Lustig-Prean și Beckett, citată anterior, § 82). El adaugă că, deşi este posibil să se renunțe la drepturile protejate prin convenție, o astfel de renunţare, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească anumite condiții. Invocând hotărârea Hermi împotriva Italiei ([GC], nr. 18114/02, § 73, CEDH 2006-XII) și respectiv hotărârea DH şi alții împotriva Republicii Cehe ([GC], nr. 57325/00, § 202, CEDH 2007-IV), el indică faptul că, în primul rând, ar trebui ca renunțarea „să nu contravină vreunui interes public important”, și în al doilea rând, trebuie să fie „stabilită fără echivoc, [să] intervină în cunoștință de cauză, și anume, în baza unui consimțământului informat”. Renunțarea evocată de Guvern în acest caz nu îndeplineşte aceste cerințe. În contextul discriminării bazate pe rasă, Curtea s-a exprimat după cum urmează: „[a]mintind importanța fundamentală a interzicerii discriminării rasiale (...) nu se poate admite posibilitatea de a renunța la dreptul de a nu face obiectul unei astfel de discriminări. Într-adevăr, această renunțare ar fi contrară unui interes public important” (D.H. și alții, citată anterior, § 204). Interzicerea discriminării bazate pe sex ar fi de o importanță de asemenea fundamentală (Andrle împotriva Republicii Cehe, nr. 6268/08, § 49, 17 februarie 2011, Van Raalte împotriva Țărilor de Jos, 21 februarie 1997, § 39, Culegere 1997-I, Abdulaziz, Cabales și Balkandali. împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, § 78, seria A nr. 94), iar dreptul de a nu fi supus unei discriminări sexuale, nu ar putea aşadar nici atât să facă obiectul unei renunțări. În prezenta cauză, renunțarea nu ar putea fi considerată ca neechivocă: contractul semnat de către reclamant este un formular standard de o pagină care nu informează în mod expres semnatarul care se angajează că acesta renunţă la dreptul său la concediu pentru creșterea copilului.
108. Finalmente, reclamantul susține că legislația rusă nu permite în niciun fel abordarea individualizată a acordării concediului pentru creșterea copilului pentru militari, așa cum circumstanțele cauzei o demonstrează amplu. În fapt, instanțele interne de judecată au declarat nelegal concediul pentru creșterea copilului care i-a fost acordat din cauza dificultăților sale familiale. Reclamantul consideră că s-ar putea acorda concediul parental în funcţie de poziția persoanei în armată, mai degrabă decât de sexul acesteia, ceea ce ar asigura un nivel acceptabil de personalizare. După părerea lui, ar trebui să se verifice cu precădere dacă unitatea persoanei participă la operațiuni militare active sau se pregătește pentru astfel de acțiuni și să ia în considerare poziția sa în cadrul unității de care aparţine. Potrivit reclamantului, este ilogic ca o femeie militar cu o funcție importantă într-o unitate să aibă, automat, drept la concediu pentru creșterea copilului, în timp ce un militar de sex masculin care ocupă funcții relativ nesemnificative pe plan militar să nu se bucure de un asemenea drept.
Argumentele Guvernului
În cererea sa de trimitere la Marea Cameră, Guvernul a susținut că reclamantul nu poate invoca articolul 14 din convenție coroborat cu articolul 8. Această ultimă dispoziție nu garantează un drept la concediu pentru creșterea copilului sau la alocații pentru concediu parental. În acest caz este vorba despre drepturi economice şi sociale care decurg din Carta Socială Europeană, neprotejate de convenție. Aşadar, articolul 14, care nu are o existență independentă, nu este aplicabil. Guvernul recunoaște că reclamantul este într-o situație similară cu cea a altor părinți - și anume militarii de sex feminin, precum și femeile și bărbații care lucrează în sectorul civil. El consideră că reclamantul nu a fost tratat diferit de celelalte categorii de părinți pentru că a beneficiat de un concediu pentru creșterea copilului. De altfel, Guvernul susține că militarii au un statut special, deoarece aceștia au drept rol asigurarea apărării țării și a securității statului. Prin urmare, acesta poate stabili limite cu privire la drepturile și libertățile lor civile, atribuindu-le îndatoriri speciale. Invocând hotărârea Kalaç împotriva Turciei (1 iulie 1997, § 28, Culegere 1997-IV), Guvernul susține că decizia de a îmbrățișa o carieră militară este rezultatul unei alegeri voluntare, și că, prin semnarea unui contract cu armata și depunerea unui jurământ de supunere, militarii acceptă un sistem de disciplină militară care implică, prin natura sa, posibilitatea de a suferi limitări care nu pot fi impuse civililor. De asemenea, el citează, în acest sens, cazul lui W., X., Y. și Z împotriva Regatului Unit (nr. 3435/67, 3436/67, 3437/67 și 3438/67, decizia Comisiei din 19 iulie 1968, Anuarul 11, 1968, p. 563, 599), în care Comisia a precizat: „nu se poate în mod rezonabil da expresiei „respectarea vieții de familie” o interpretare atât de largă încât să permită unei persoane - chiar minore - să se sustragă obligațiilor care decurg pentru ea dintr-un angajament pe termen lung, încheiat în mod liber, dar implicând separarea de familia sa în afara perioadelor de permisie”. Guvernul susţine în continuare că statele dispun de o marjă largă de apreciere în domeniul securității naționale, precum și privind luarea unor măsuri generale de strategie economică și socială; în acest sens, el face trimitere la hotărârile James et alții împotriva Regatului Unit (21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98) şi National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit (23 octombrie 1997, § 80, Culegere 1997-VII). Datorită unei cunoașteri directe a societății și a nevoilor sale, autoritățile naționale se găsesc mai bine plasate decât o instanţă internațională pentru a determina ceea ce este „de utilitate publică”. Curtea ar trebui să respecte opțiunile politice făcute de legiuitorul național, cu excepția cazului în care hotărârea acestuia apare ca „vădit lipsită de un temei rezonabil”. Guvernul face trimitere la hotărârea Curții Constituționale în prezenta cauză. Instanța de înaltă jurisdicție a statuat că particularitatea exigenţelor serviciului în forțele armate impune o continuitate în exercitarea funcțiilor și că, în consecință, luarea unui concediu pentru creșterea copilului de către un număr mare de militari de sex masculin ar dăuna forţei combative și eficacităţii operaționale a forțelor armate. Guvernul consideră că această constatare se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă pentru următoarele motive. În primul rând, așa cum Guvernul Regatului Unit a avansat în cauza W., X., Y., și Z. împotriva Regatului Unit (citată anterior, p. 575), „autoritățile însărcinate cu administrarea forțelor armate (pe care se bazează securitatea statului) trebuie să vegheze ca aceste forțe să aibă întotdeauna personal disponibil pentru a-şi putea îndeplini misiunea”. În al doilea rând, la 1 ianuarie 2011, numărul total de militari de carieră era de 216 600, iar 50 519 copii sub trei ani erau în îngrijirea membrilor forțelor armate, personalului militar și personalului administrativ deopotrivă. Guvernul declară că nu este în măsură să furnizeze cifre mai exacte. Îndeosebi, nu există statistici privind numărul de militari de sex masculin cu copii mai mici de trei ani. Cu toate acestea, cum toți aceşti militari sunt de vârstă fertilă, acest număr ar putea fi semnificativ. Guvernul recunoaște că nu este în măsură să furnizeze vreun document cu privire la dezbaterea parlamentară despre concediul pentru creșterea copilului pentru personalul militar. El adăugă că legea privind statutul cadrelor militare a fost adoptată cu treisprezece ani în urmă, înainte de ratificarea convenției de către Federația Rusă şi că atunci Parlamentul rus nu a fost ţinut în temeiul convenției să dezbată justificarea tratamentului diferențiat în cauză, Curtea neavând competenţă ratione temporis pentru a examina problemele legate de dezbaterea parlamentară care a precedat adoptarea acestei legi. Totodată, Guvernul susține că militarii de sex masculin nu au dreptul la concediu pentru creșterea copilului într-un anumit număr de state ale Consiliului Europei, printre care Bulgaria, Polonia, Republica Cehă, Elveția și Turcia. Mai mult, în multe țări, concediul pentru creșterea copilului este mult mai scurt decât în Rusia. Potrivit Guvernului, concediul pentru creșterea copilului având o durată de trei ani în Rusia, o absență pentru o perioadă atât de lungă de timp ar avea un impact negativ asupra competențelor profesionale ale militarilor de sex masculin, care presupun adesea utilizarea de echipament militar de înaltă tehnologie și complex, aspect care ar atrage cursuri costisitoare de repunere la nivel, odată cu întoarcerea lor în serviciu. În aceste condiții, este rezonabil ca soțiile militarilor să fie cele care își iau concediu pentru creșterea copilului, deoarece întreruperea activității profesionale a acestora ar avea consecințe mai puțin negative pentru societate. Reclamantul, îndeosebi, era operator radio într-o unitate care trebuia să fie în permanentă gata de luptă. Cu toate acestea, Guvernul recunoaște că postul reclamantului putea fi deținut de o femeie, care ar fi avut drept la concediu pentru creșterea copilului. În acest sens, Guvernul explică faptul că dreptul la concediul pentru creșterea copilului a fost acordat cu titlu de excepție militarilor de sex feminin, având în vedere următoarele considerente. În primul rând, cercetarea științifică modernă arată existența unor relații biologice și psihologice speciale între mamă și nou-născut. Prezența mamei lângă copil și îngrijirea acesteia sunt deosebit de importante în cursul primului an de viață; ar fi, aşadar, în interesul copilului ca mama să-şi ia concediu parental. În al doilea rând, absența femeilor de la locul de muncă ar avea un impact mai mic asupra capacității de luptă, deoarece ele sunt în număr mai mic de a fi angajate în armată. De fapt, la 1 ianuarie 2011 nu erau decât 1948 de femei în armata rusă. Astfel, în 2011, femeile nu reprezentau decât 0,8% din personalul militar (față de 10% în 2008). În plus, majoritatea dintre ele deţineau funcții care nu implicau sarcini militare directe, ocupând de exemplu poziții în serviciile medicale, de finanțe sau de comunicații. În aceste condiții, situaţia se bazează pe o discriminare pozitivă justificată în favoarea femeilor. De asemenea, Guvernul afirmă că legea rusă prevede excepții de la regula care exclude militarii de sex masculin de la dreptul la concediu pentru creșterea copilului. În special, în conformitate cu articolul 32 § 7 din Regulamentul privind statutul militarilor (paragraful 48 de mai sus), un militar de carieră de sex masculin are dreptul la un astfel de concediu atunci când a) soția lui a murit la naștere, sau b) creşte unul sau mai mulți copii sub paisprezece ani (sub șaisprezece ani, dacă copilul este handicapat) a cărui mama nu se ocupă de el (ca urmare a decesului acesteia, decăderii din drepturile părintești, a unei boli îndelungate sau orice altă situație care îl privează pe copil de îngrijirea maternă). Această listă de excepții nu este exhaustivă. Guvernul face de asemenea referire la articolul 10 § 9 din Legea privind statutul militarilor (paragraful 47 de mai sus), potrivit căreia militarii care cresc copii privați de îngrijirea maternă/paternă pot beneficia de prestaţiile sociale prevăzute în legile federale şi în alte dispoziții legale privitoare la protecția familiei, a maternității şi a copilăriei. El a prezentat documente care furnizează statistici privind concediile pentru creșterea copilului acordate militarilor și polițiștilor bărbați. Din acestea reiese că, într-un singur caz, în 2007, un bărbat militar a primit concediu pentru creșterea copilului pentru o perioadă de un an și jumătate, din cauza unei boli grave a soției sale. În 2010, unui alt militar bărbat i s-a acordat un concediu special de trei luni, deoarece fiul său era lipsit de grija maternă. Guvernul menționează, de asemenea, douăzeci și unu de cazuri în care concediul de trei ani pentru creșterea copilului a fost acordat agenţilor de poliţie de sex masculin. Potrivit lui, aceasta arată că principalul criteriu care prevalează în acordarea concediului este faptul că copiii militarilor de sex masculin în cauză sunt lipsiți de grijă maternă, o circumstanță care trebuie, totuşi, dovedită. Astfel, reclamantului i s-a refuzat acordarea concediului pe motivul că nu a reușit să demonstreze că mama nu se ocupa de copiii ei. Cu toate acestea, reclamantul a beneficiat în cele din urmă de concediu pentru creșterea copilului, din cauza dificultăților familiale. Pentru a încheia, Guvernul susține că Camera şi-a depășit competențele, ordonând, în temeiul articolului 46 din convenție, ca autoritățile ruse să modifice legislația relevantă. Prezenta cauză constituie un caz izolat, care nu dezvăluie nicio problemă sistemică din punctul de vedere al convenției. Nu îi revine Curții să examineze o problemă abstractă de compatibilitate a legislației naționale cu convenția, şi cu atât mai puţin, să suprime sau să ordone suprimarea dispozițiilor legislative contestate de către reclamant.
Argumentele terţului intervenient
Centrul pentru drepturile omului de la Universitatea din Ghent denunță pericolele stereotipurilor legate de sex. Aceste stereotipuri limitează alegerile pe care individul le poate face în viață și au drept efect perpetuarea inegalităților între sexe și subordonarea unui sex faţă de celălalt. Ele sunt atât cauza, cât și manifestarea discriminării. A atribui roluri stereotipe bărbaților și femeilor și a-i reduce la rolurile în mod tradițional corespunzătoare sexului lor, conduce la lipsa susținerii pentru persoanele – bărbați şi femei – care nu se conformează acestor roluri tradiționale. O astfel de lipsă de sprijin se poate manifesta, de exemplu, prin refuzul de a le acorda prestații sociale. Aceste stereotipuri sunt deseori invocate pentru a justifica o diferență de tratament între bărbați și femei. Or Curtea a afirmat în mod repetat că prejudecățile sau stereotipurile nu pot fi suficiente pentru a justifica un tratament discriminatoriu (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, §§ 81-82, CEDH 2006 VIII, L. și V. împotriva Austriei, nr. 39392/98 și 39829/98, § 52, CEDH 2003-I, Lustig-Prean și Beckett, citată anterior, § 90, și Inze împotriva Austriei, 28 octombrie 1987, § 44, seria A nr. 126). Cele două stereotipuri incidente în prezenta cauză sunt în primul rând, ideea tradițională conform căreia femeile sunt cele care se ocupă de casă și de copii, în timp ce bărbații lucrează în exterior pentru a câștiga bani și, în al doilea rând, concepția că bărbații, în raport cu femeile, sunt mai destinaţi să servească în armată și în luptă. De asemenea, terțul intervenient face trimitere la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, şi în special articolul 5 (paragraful 49 de mai sus), care pune în sarcina statelor părți obligația de a trata stereotipurile legate de gen prin modificarea modelelor de comportament socio-cultural ale bărbatului și ale femeii în vederea eliminării prejudecăților și practicilor tradiţionale, sau de orice alt tip, bazate pe ideea de inferioritate sau de superioritate a unui sex, sau a unui rol stereotip al bărbaților și al femeilor. Terțul intervenient susţine că, deși acest caz privește o discriminare împotriva unui bărbat, convenția anterior citată este relevantă prin faptul că, Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor a interpretat-o în sensul că se aplică „tuturor ființelor umane, indiferent de sexul lor”, şi deoarece stereotipurile referitoare la bărbați sunt nefaste nu numai pentru ei, ci și pentru femei. Stereotipurile legate de gen închid femeile în cadrul căminului familial şi îi exclud pe bărbați, ceea ce este în detrimentul ambelor sexe. Comitetului mai sus menționat a subliniat importanța realizării egalității care să nu fie doar formală și care urmăreşte să combată cauzele structurale ale discriminării. Stereotipurile legate de sex, şi mai ales prejudecata adânc înrădăcinată constând în ideea că femeile se ocupă de familie și bărbaţii muncesc pentru a câștiga bani, face parte din aceste cauze. Terțul intervenient face de asemenea trimitere la observațiile finale la rapoartele periodice prezentate de către Federația Rusă, adoptate la 30 iulie 2010 de către Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei (paragraful 51 de mai sus). Acesta a declarat că a constatat cu îngrijorare „persistența practicilor, tradițiilor și atitudinilor patriarhale și a stereotipurilor adânc înrădăcinate privind rolurile, responsabilitățile și identitatea femeilor și bărbaților în toate sferele vieții (...) [și] (...) avansarea în repetate rânduri, de către statul-parte, a rolului femeilor ca mame şi ca purtătoare de grijă”. Comitetul a considerat că o „schimbare de perspectivă asupra femeilor, considerate nu atât de mult în rolul de mame și soții, cât ca indivizi și actori cu rol deplin în societate, la egalitate cu bărbații, [era] necesar pentru aplicarea integrală a Convenției și instaurarea egalității între sexe”. În ultimul rând, terțul intervenient explică faptul că prezenta cauză priveşte o discriminare „încrucişată”, adică bazată pe mai multe motive care interacționează unele cu altele. Acesteia îi pare într-adevăr că diferența de tratament de care se plânge reclamantul nu poate fi redusă fie numai la statutul de militar fie numai la sexul acestuia, ci dimpotrivă, rezultă din combinația acestor două motive. Acesta consideră că, dacă s-ar analiza separat discriminarea pe criterii de gen și discriminarea bazată pe statutul de militar, stereotipurile legate de femeile militar ar trece în plan secund, iar dacă s-ar compara, pe de-o parte bărbații și femeile, în general, și pe de altă parte, militarii și civilii, aceasta n-ar reflecta, în nici un caz, în mod direct preocupările militarilor de sex masculin, şi încă şi mai puțin pe cele ale militarilor de sex feminin. Pentru a concluziona, terțul intervenient susține că este important să se identifice stereotipurile legate de sex și să se recunoască efectele lor nefaste. Potrivit acestuia, ar trebui să se ceară statelor tragerea la răspundere atunci când practica discriminări bazate pe sex și perpetuează inegalitatea sexelor care rezultă din stereotipuri legate de gen.
Aprecierea Curții
Principii generale
Aşa cum a susţinut Curtea în mod consecvent, articolul 14 completează celelalte dispoziţii de fond ale convenţiei şi ale protocoalelor sale. El nu are o existenţă de sine stătătoare întrucât are efect doar în relaţie cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor protejate de aceasta. Chiar dacă aplicarea articolului 14 nu presupune încălcarea celorlalte dispoziţii – în acest sens fiind autonom – aplicarea lui nu se poate face decât dacă faptele pertinente cad sub incidenţa unuia sau mai multora dintre acestea. Interzicerea discriminării prevăzute de articolul 14 se extinde astfel mai presus de exercitarea drepturilor şi libertăţilor a căror garantare de către state este cerută prin convenţie şi protocoalele sale. Ea se aplică, de asemenea, acelor drepturi auxiliare care intră sub incidenţa generală a oricărui articol din convenţie şi pe care statul a hotărât de bună voie să le protejeze. Acest principiu este bine stabilit în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, printre altele, E.B. împotriva Franţei [GC], nr. 43546/02, §§ 47-48, 22 ianuarie 2008). De asemenea, Curtea a statuat că nu orice diferenţă de tratament echivalează cu încălcarea articolului 14. Pentru aceasta, trebuie văzut dacă alte persoane într-o situaţie analoagă sau comparabilă se bucură de un tratament preferenţial şi dacă această diferenţă este discriminatorie (a se vedea Ünal Tekeli împotriva Turciei, nr. 29865/96, § 49, CEDH 2004-X (extrase)). O diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat (a se vedea Stec şi altii, citată anterior, § 51). Statele contractante se bucură de o marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţierea în situaţii altminteri similare justifică un tratament diferit (a se vedea Gaygusuz împotriva Austriei, 16 septembrie 1996, § 42, Rapoarte 1996-IV). Întinderea marjei de apreciere variază în funcţie de circumstanţe, de subiect şi de context (a se vedea Rasmunssen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, § 40, Seria A nr. 87 şi Inze, citată anterior, § 41), însă decizia finală cu privire la respectarea cerinţelor convenţiei revine Curţii. Întrucât convenţia este în primul rând un sistem de protecţie a drepturilor omului, Curtea trebuie totuşi să ia în considerare evoluţia situaţiei în statele contractante şi să reacţioneze, de exemplu, la orice consens apărut cu privire la standardele de atins (a se vedea Weller împotriva Ungariei, nr. 44399/05, § 28, 31 Martie 2009 ; Stec şi alţii, citată anterior, §§ 63 şi 64; Ünal Tekeli, citată anterior, § 54 şi, mutatis mutandis, Stafford împotriva Regatului Unit [GC], nr. 46295/99, § 68, CEDH 2002-IV). Curtea reiterează în continuare faptul că progresul egalităţii între sexe reprezintă astăzi un scop major în statele membre ale Consiliului Europei şi că este nevoie de motive foarte întemeiate pentru ca o astfel de diferenţă de tratament să fie considerată compatibilă cu convenţia (a se vedea Burghatz împotriva Elveţiei, 24 iunie 1993, § 67, seria A, nr 280-B şi Schuler-Zgraggen împotriva Elveţiei, 24 iunie 1993, § 67, seria A, nr. 263). În special, referirea la tradiţii, la presupunerile de ordin general sau la comportamentele sociale predominante într-un anumit stat este insuficientă pentru a justifica o diferenţă de tratament bazată pe sex. De exemplu, statele nu pot impune tradiţii care derivă din ideea că bărbatul joacă un rol primordial, iar femeia, un rol secundar în familie (a se vedea Ünal Tekeli, citată anterior, § 63). Cu privire la contextul specific al forţelor armate, Curtea constată că în perioada redactării şi subsecvent a semnării convenţiei, marea majoritate a statelor contractante dispunea de forţe de apărare şi, în consecinţă, de un sistem de disciplină militară, care prin natura sa presupune posibilitatea aplicării unor restricţii asupra unor drepturi şi libertăţi ale membrilor acestor forţe, imposibil a fi impuse civililor. Existenţa unui asemenea sistem, pe care statele l-au păstrat încă de atunci, nu este în sine contrară obligaţiilor acestora conform convenţiei (a se vedea Engel şi alţii, citată anterior, § 57). Astfel, fiecare stat este competent să îşi organizeze propriul sistem de disciplină militară şi se bucură de o marjă de apreciere în acest sens. Buna funcţionare a unei armate este greu de imaginat fără norme legale menite să împiedice personalul în serviciu să o submineze. Cu toate acestea, autorităţile naţionale nu se pot folosi de astfel de norme pentru a zădărnici exercitarea de către membrii forţelor armate a dreptului la respectarea vieţii lor private, care se aplică personalului în serviciu aşa cum se aplică şi altora aflaţi sub jurisdicţia statului (a se vedea Smith şi Grady, citată anterior, § 89 şi Lustig-Prean şi Becket, citată anterior, § 82).
Aplicarea acestor principii la prezenta cauză
Asupra chestiunii aplicabilităţii articolului 14 coroborat cu articolul 8
Curtea trebuie să stabilească de la bun început dacă faptele cauzei intră sub incidenţa articolului 8 şi pe cale de consecinţă, a articolului 14 al convenţiei. Ea susţinut în mod repetat că articolul 14 din convenţie este pertinent dacă „obiectul prejudiciului...constă în unul din modalităţile de exercitare a dreptului garantat...”, sau dacă măsurile în cauză sunt „legate de exercitarea unui drept garantat...”. Pentru ca articolul 14 să fie aplicabil, este suficient ca faptele cauzei să intre sub incidenţa uneia sau mai multor dispoziţii ale convenţiei (a se vedea Thlimmenos împotriva Greciei [GC], nr. 34369/97, § 40, CEDH 2000-IV; E.B. citată anterior, §§ 47-48 şi Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, § 31, CEDH 2002-I, cu alte trimiteri). Este adevărat că articolul 8 nu include dreptul la un concediu pentru creşterea copilului şi nici nu impune vreo obligaţie pozitivă asupra statelor de a acorda indemnizaţii de concediu pentru creşterea copilului. În acelaşi timp, prin acordarea posibilităţii rămânerii acasă a unuia dintre părinţi, pentru a avea grijă de copii, concediul pentru creşterea copilului şi indemnizaţiile aferente susţin viaţa de familie si influenţează în mod inevitabil felul în care aceasta este organizată. Concediul şi indemnizaţiile pentru creşterea copilului intră astfel sub incidenţa articolului 8 din convenţie. În consecinţă, articolul 14, coroborat cu articolul 8, este aplicabil. Prin urmare, dacă un stat decide să creeze o structură de concedii pentru creşterea copilului, trebuie să o facă într-un mod compatibil cu dispoziţiile articolului 14 din convenţie (a se vedea Petrovic, citată anterior, §§ 26-29).
Asupra chestiunii existenţei unei încălcări a articolului 14 coroborat cu articolul 8
Curtea observă că militarii de sex masculin, precum reclamantul, nu beneficiază de un drept legal la concediu de trei ani pentru creșterea copilului, în contrast cu militarii de sex feminin. Aceasta trebuie mai întâi să verifice dacă reclamantul era, la momentul faptelor, într-o situație comparabilă cu cea a unei femei care lucrează în armată. Curtea a afirmat deja că, în ceea ce privește concediul pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor. În fapt, spre deosebire de concediul de maternitate, care are drept scop de a permite mamei să se recupereze după naștere și să alăpteze copilul, dacă dorește, concediul pentru creșterea copilului și indemnizația de concediu parental se raportează la perioada care urmează și sunt concepute pentru a permite beneficiarului să stea acasă şi să se ocupe de nou-născut (Petrovic, citată anterior, § 36). Curtea nu este, aşadar, convinsă de argumentul Guvernului cu privire la legătura biologică și psihologică specială între mamă și nou-născut după naștere, aşa cum confirmă cercetările științifice moderne (paragraful 116 de mai sus). Fără a ignora diferențele care pot exista între tată și mamă, în relația lor cu copilul, Curtea concluzionează că, în ceea ce privește îngrijirea copilului în timpul perioadei de concediu pentru creșterea copilului, bărbații și femeile sunt plasaţi în „situații similare”. Rezultă din cele de mai sus că, în ceea ce priveşte concediul pentru creșterea copilului, reclamantul, militar de sex masculin, se găsea într-o situație similară cu cea a militarilor de sex feminin. Rămâne de stabilit dacă diferența de tratament între militarii de ambele sexe se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă în conformitate cu articolul 14. Curtea nu pierde din vedere faptul că prezenta cauză intră într-un anumit context special, acela al forțelor armate. Este vorba, într-adevăr, de un domeniu în strânsă legătură cu securitatea națiunii și, prin urmare, fundamental pentru interesele vitale ale statului. Or statele se bucură de o largă marjă de apreciere în materie de securitate națională, în general, și privind forțele armate, în special (a se vedea jurisprudența citată la punctul 128 de mai sus). Curtea a admis în mai multe ocazii că drepturile militarilor garantate de articolele 5, 9, 10 și 11 din convenție puteau, în anumite cazuri, să fie supuse unor restricții mai mari decât cele autorizate pentru civili. Astfel, în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 5, ea a statuat că, faptul că militarii ar putea face obiectul unei sancțiuni disciplinare privative de libertate, în timp ce civilii nu puteau, nu atrage nicio discriminare incompatibilă cu Convenția, condițiile și exigenţele vieții militare fiind diferite prin natură de cele ale vieții civile (Engel și alții, citată anterior, § 73). De altfel, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 9, Curtea a constatat că anumite restricții privind comportamentul și atitudinile motivate de religie, care nu pot fi impuse civililor, sunt considerate acceptabile în armată. Îmbrățișând cariera militară, membrii forțelor armate se supun de bună voie unui sistem de disciplină militară și unor limitări a drepturilor și libertăților pe care acest sistem le implică (Kalaç, citată anterior, § 28, și Larissis si alţii împotriva Greciei, 24 februarie 1998, §§ 50-51, Culegere 1998-I, cu privire la prozelitismul din armată). În mod similar, atunci când a analizat cazuri, în temeiul articolului 10, Curtea a arătat că era necesar să se ia în considerare particularitățile vieții militare, și „drepturile” și „responsabilitățile” specifice militarilor, membrii forțelor armate fiind constrânşi la o obligație de rezervă pentru tot ceea ce este legat de exercitarea funcțiilor lor ( Hadjianastassiou împotriva Greciei, 16 decembrie 1992, §§ 39 și 46, seria A nr. 252, și Pasko împotriva Rusiei, nr. 69519/01, § 86, 22 octombrie 2009, două cauze privind divulgarea de secrete militare de către un membru al forțelor armate). Curtea a considerat, de asemenea, că deosebirile între militari și civili în domeniul libertății de exprimare se justifică, din punctul de vedere al articolului 14, prin diferențele dintre condițiile de viață militare și cele ale vieții civile, și mai exact, de „drepturile” și „responsabilitățile” proprii membrilor forțelor armate (Engel și alții, citată anterior, § 103). În cele din urmă, trebuie subliniat că articolul 11 § 2 prevede, în mod expres, că este permis să se impună restricții legale la exercitarea libertății de întrunire și de asociere a membrilor forțelor armate (Demir și Baykara împotriva Turciei [ GC], nr. 34503/97, § 119, CEDH 2008). În paralel, Curtea a subliniat că convenția nu se oprește la porțile cazărmilor și că militarii, la fel ca toate celelalte persoane aflate sub jurisdicția unui stat contractant, au dreptul de a beneficia de protecția convenției. Autoritățile naționale nu pot, aşadar, invoca statutul special al forțelor armate, cu scopul de a priva militarii de drepturile lor. Pentru a fi justificată, o restricție privind drepturile garantate prin convenție trebuie să fie necesară într-o societate democratică (a se vedea, relativ la articolul 10, Grigoriades împotriva Greciei, 25 noiembrie 1997, §§ 45-48, Culegere, 1997 VII, și Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi împotriva Austriei, 19 decembrie 1994, §§ 36-40, seria A, nr. 302). În ceea ce privește restricțiile privind viața privată şi de familie a militarilor, mai ales atunci când restricțiile despre care este vorba afectează „unul din aspectele cele mai intime ale vieții private” trebuie să existe, de asemenea, „motive deosebit de grave” pentru ca aceste ingerințe să poată satisface cerințele articolului 8 § 2 din convenție. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între restricțiile impuse și scopul legitim constând protejarea securităţii naționale. Astfel de restricții nu sunt acceptabile decât atunci când există o amenințare reală la adresa eficacităţii operaționale a forțelor armate. Afirmațiile cu privire la existența unui risc pentru eficacitatea operațională trebuie să fie „susținute de exemple concrete” (Smith și Grady, citată anterior, § 89, și Lustig-Prean și Beckett, citată anterior, § 82). Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează că Guvernul a avansat mai multe argumente pentru a justifica diferența de tratament între militarii de sex masculin şi militarii de sex feminin în ceea ce privește dreptul la concediul pentru creșterea copilului. Ea va examina fiecare dintre aceste argumente, în mod succesiv. Pentru început, în ceea ce privește argumentul referitor la rolul social special pe care îl joacă femeile în educația copiilor, Curtea observă că în cauza Petrovic (citată anterior), ea a constatat deja evoluția progresivă a societății față de o repartizare mai egalitară a responsabilităților legate de educația copiilor între femei şi bărbaţi. Ea nu a judecat posibil de concluzionat că distincția bazată pe sex în ceea ce privește indemnizația de concediu parental, care a existat în Austria în anii 1980 constituia o încălcare a articolului 14 coroborat cu articolul 8. Ea a ținut cont în special de faptul că, în acea perioadă, exista o mare diferență în sistemele juridice ale statelor contractante, în ceea ce privește indemnizațiile parentale. În paralel, ea a remarcat cu satisfacție că în 1990, legiuitorul austriac a extins beneficiul indemnizațiilor de concediu pentru creșterea copilului pentru taţi. Curţii i-a părut, așadar, dificil să reproșeze autorităților austriece că au introdus treptat, în lumina evoluției societății în materie, legislația care la vremea aceea era, de fapt, foarte progresistă în Europa (Petrovic, citată anterior, §§ 39-43). În cauza Weller, mai recentă, Curtea a considerat că faptul că taţii naturali nu aveau dreptul la indemnizații parentale, în timp ce mamele, părinții adoptivi și tutorii puteau beneficia de ele, antrena la discriminare bazată pe statutul parental (Weller, citată anterior, §§ 30-35). Textele internaționale și elementele de drept comparat relevante (paragrafele 49-75 de mai sus) arată că evoluția societății - care, după cum a arătat Curtea în cauza Petrovic, a început în anii 1980 - a progresat mult de atunci. Se constată că, în majoritatea țărilor europene, inclusiv Rusia, legislația prevede în prezent că, în sectorul civil, bărbații și femeile pot beneficia de concediu pentru creșterea copilului, iar țările în care dreptul la concediu parental în civil este limitat femeilor formează o minoritate fragilă (paragraful 72 de mai sus). Mai semnificativ pentru cauza de față este faptul că într-un număr important de state membre, atât militarii de sex masculin, cât şi militarii de sex feminin au dreptul la concediu pentru creșterea copilului (paragraful 74 de mai sus). Acest lucru înseamnă că societățile europene contemporane au evoluat către o repartizare mai egalitară între bărbați și femei a responsabilităților legate de creșterea copiilor, precum și că rolul taților pe lângă copiii mici este mai bine recunoscut. Curtea nu poate face abstracție de ideile care continuă să se răspândească și să evolueze, nici de modificările juridice în legislația pe care ele le antrenează în dreptul intern al statelor contractante (a se vedea, mutatis mutandis, Smith și Grady, citată anterior, § 104) . Pe de altă parte, Curtea consideră că Guvernul invocă în mod greşit noțiunea de discriminare pozitivă. Într-adevăr, diferența de tratament între militarii de sex masculin şi militarii de sex feminin în ceea ce privește dreptul la concediu pentru creșterea copilului în mod evident nu are ca scop corectarea dezavantajului de care suferă femeile în societate sau a „inegalităților de fapt” între bărbați și femei (a se vedea, a contrario, Stec și alții, citată anterior, §§ 61 și 66). Curtea consideră, la fel ca şi reclamantul și terţul intervenient, că această diferență are ca efect perpetuarea stereotipurilor legate de sex şi constituie un dezavantaj atât pentru cariera femeilor, cât şi pentru viața de familie a bărbaților. În mod similar, nu se poate justifica diferența de tratament în cauză, invocând tradițiile existente într-o anumită țară. Curtea a declarat deja că statele nu pot impune o repartizare tradițională a rolurilor între sexe, nici a stereotipurilor legate de sex (a se vedea jurisprudența citată la paragraful 127 de mai sus). În plus, dat fiind că, în dreptul rus, atât bărbații, cât și femeile care lucrează în civil au dreptul la concediu pentru creșterea copilului și că părinții sunt cei care aleg care dintre ei ia concediul pentru îngrijirea noului-născut, Curtea nu este convinsă de afirmația conform căreia societatea rusă nu este gata să accepte o aceeași egalitate între bărbații și femeile aflați în serviciul forțelor armate. Curtea concluzionează că diviziunea tradițională a rolurilor între sexe în societate nu poate fi folosită pentru a justifica excluderea bărbaților, inclusiv celor care lucrează în armată, de la dreptul la concediu pentru creșterea copilului. Marea Cameră consideră, ca şi Camera, că stereotipurile legate de sex - cum ar fi ideea că femeile sunt cele care se ocupă mai mult de copii și bărbații sunt cei care lucrează mai mult pentru a câștiga bani - nu pot fi considerate în sine ca reprezentând o justificare suficientă a diferenței de tratament în cauză, nu mai mult decât o pot stereotipurile de același fel bazate pe rasă, origine, culoare sau orientare sexuală. Curtea nu este deloc convinsă de al doilea argument al Guvernului, care consistă în a spune că extinderea dreptului la concediu pentru creșterea copilului la militarii de sex masculin ar dăuna puterii de luptă și eficacității operaționale a forțelor armate, în timp ce acordarea acestui drept militarilor femei nu poartă un astfel de risc, deoarece femeile sunt mai puține decât bărbații în armată. Nimic nu indică faptul ca autoritățile ruse ar fi efectuat vreodată expertize sau studii statistice pentru a evalua numărul de militari de sex masculin susceptibili de lua, la un moment dat, un concediu de trei ani pentru creșterea copilului, și doritori să facă acest lucru, și pentru a analiza consecințele pe care astfel de concedii le-ar putea avea pentru eficacitatea operațională a armatei. Pentru Curte, simplul fapt că toți militarii de sex masculin sunt de vârstă fertilă, aşa cum o indică Guvernul, nu este suficient pentru a justifica respectiva diferență de tratament între bărbați și femei în armată. Statisticile furnizate de Guvern, la solicitarea Curții, nu permit să se poată trage vreo concluzie în acest sens (paragrafele 113 și 114 de mai sus). Ele nu indică nici numărul total al militarilor (de carieră și recruţi), nici numărul militarilor de sex masculin cu copii mai mici de trei ani. Prin urmare, acestea nu permit să se stabilească, şi n-ar fi oricum decât aproximativ, procentul militarilor de sex masculin, care ar putea beneficia de un concediu parental la un moment dat. În absența unor studii privind dorințele militarilor de sex masculin în ceea ce privește concediul parental sau a statisticilor privind procentul populației civile care își ia un astfel de concediu, este de asemenea imposibil să se estimeze numărul de militari de sex masculin care s-ar arăta efectiv dispuși să își ia concediu pentru creșterea copilului. Afirmația Guvernului conform căreia ei ar fi numeroşi, contrazice argumentul său privind caracterul izolat al acestei cauze, care nu dezvăluie nici o problemă sistemică în temeiul convenției (paragraful 118 de mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea nu poate primi afirmația Guvernului relativ la riscul privind eficacitatea operațională a armatei, pentru că această afirmație nu este „susținută de exemple concrete” (a se vedea jurisprudența citată la punctul 137 de mai sus). Pe de altă parte, Curtea notează rigiditatea dispozițiilor din dreptul rus cu privire la concediul pentru creșterea copilului în armată. Ea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia legislația rusă permite excepții de la regula care exclude militarii de sex masculin de la dreptul la concediu pentru creșterea copilului. Într-adevăr, articolul 32 § 7 din Regulamentul privind statutul militarilor (paragraful 48 de mai sus), invocat de Guvern, prevede un concediu special de trei luni, care nu este, evident, același lucru cu concediul pentru creșterea copilului de trei ani. Din hotărârea Curții Constituționale în cauză, reiese faptul că acest concediu special nu înlocuieşte concediul parental obișnuit, deoarece își propune să ofere militarilor de sex masculin o posibilitate rezonabilă de a lua măsuri pentru îngrijirea copilului și, dacă este necesar, de a decide între a continua sau nu cariera în armată (paragraful 34 de mai sus). În ceea ce privește articolul 10 § 9 din Legea privind statutul militarilor, invocat de Guvern (paragraful 47 de mai sus), reclamantul s-a sprijinit pe această dispoziție în cadrul procedurii interne, însă instanțele naționale au considerat că aceasta n-ar putea servi ca bază pentru acordarea concediului de trei ani pentru creșterea copilului unui militar bărbat (paragrafele 17 și 26 de mai sus). Pe de altă parte, reiese clar din hotărârea Curţii Constituționale și din deciziile instanțelor judecătorești naționale în speță, că legea rusă nu acordă militarilor de sex masculin dreptul de a beneficia de concediul parental de trei ani. În acest sens, Curtea notează, în special, decizia primei instanțe conform căreia militarii de sex masculin nu au dreptul la un concediu de trei ani pentru creșterea copilului nici chiar când copiii lor sunt lipsiți de îngrijirea mamei, precum și decizia din recurs în temeiul căreia „personalul militar de sex masculin [nu este] în nici un caz autorizat să beneficieze de un concediu parental” (paragrafele 26 și 29 de mai sus). De asemenea, Curtea notează că hotărârea din 8 decembrie 2006 a concluzionat că decizia unității militare de a acorda reclamantului un concediu parental cu titlu de excepție era nelegală (paragrafele 32 de mai sus). În ceea ce privește exemplele de cazuri în care concediul pentru creșterea copilului ar fi fost acordat militarilor de sex masculin, Curtea constată că Guvernul a furnizat unul singur (paragraful 117 de mai sus), ceea ce nu este suficient pentru dovedirea existenței unei practici interne bine stabilite (a se vedea, pentru un raționament asemănător, Kozhokar împotriva Rusiei, nr. 33099/08, § 93, 16 decembrie 2010, și Horvat împotriva Croației, nr. 51585/99, § 44, CEDH 2001-VIII). Celelalte exemple citate de Guvern, privind acordarea unui concediu parental polițiştilor, nu sunt relevante în cauză. În consecință, Curtea constată că Guvernul nu a prezentat dovezi convingătoare care să demonstreze că excepțiile indicate de acesta se aplică în realitate sau că o evaluare, de la caz la caz, este efectiv posibilă, cu acordarea unui concediu parental militarilor de sex masculin a căror situație o impune. Curtea admite că, având în vedere importanța armatei pentru protejarea securității naționale, anumite restricții privind dreptul la concediul pentru creșterea copilului, se pot justifica, cu condiția ca ele să nu fie discriminatorii. Pentru Curte, este posibil să se urmărească scopul legitim pe care îl constituie protecția securității naționale şi în alt mod decât limitând dreptul la concediul pentru creșterea copilului la militarii de sex feminin, și excluzând toți militarii de sex masculin de la beneficiul acestui drept. De fapt, într-un număr semnificativ de state membre, militarii de ambele sexe au dreptul la concediu pentru creșterea copilului (paragraful 74 de mai sus). Curtea ia act, cu interes special, de dispozițiile juridice privind concediul parental în vigoare în țări precum Olanda, Germania și Regatul Unit (paragraful 75 de mai sus). Aceste exemple arată că există modalități de a ţine cont de preocupările legitime legate de eficacitatea operațională a armatei, asigurând militarilor de ambele sexe egalitate de tratament în domeniul concediului pentru creșterea copilului. Curtea notează că articolul 1 din Convenția C111 a OIM privind discriminarea în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și profesia, prin care diferenţierile, excluderile sau preferințele pe baza calificărilor pentru un anumit loc de muncă, nu sunt considerate discriminatorii (paragraful 52 de mai sus). Cu toate acestea, ea nu este convinsă că excluderea de la dreptul la concediul pentru creșterea copilului, în acest caz, poate fi asimilată situaţiei unei calificări cerute pentru a sluji în armată. De altfel, militarii de sex feminin au dreptul la concediu pentru creșterea copilului, excluderea în cauză afectând doar militarii de sex masculin. În paralel, Curtea consideră că, având în vedere exigenţele speciale ale funcției militare, se poate justifica excluderea de la dreptul la concediu parental a oricărui militar, bărbat sau femeie, care, din cauza unor factori, cum ar fi, de exemplu, poziția sa ierarhică, deficitul de competențe tehnice sau participarea sa la operațiunile militare de teren, nu poate fi ușor înlocuit în funcțiile sale. În Rusia, însă, dreptul la concediu pentru creșterea copilului depinde în întregime de sexul militarilor. Excluzând doar militarii de sex masculin de la dreptul la concediu pentru creșterea copilului, dispoziția în cauză impune o restricție globală care se aplică în mod automat tuturor militarilor de sex masculin, indiferent de poziția lor în armată, disponibilitatea unui înlocuitor sau situația lor personală. O astfel de restricție generală și automată, aplicată unui grup de persoane în funcție de sex, trebuie aşadar considerată ca ieșind din cadrul unei marje de apreciere acceptabilă, oricât de largă ar fi, fiind incompatibilă cu articolul 14. Curtea observă că reclamantul, care era operator radio în domeniul informațiilor, putea fi înlocuit de militari de sex masculin, precum şi de militari de sex feminin. Este semnificativ, în acest sens, faptul că în unitatea reclamantului, posturile echivalente cu al său erau adesea ocupate de femei, și că, el însuși a fost deseori înlocuit de femei (paragraful 11 de mai sus). Or acești militari de sex feminin aveau un drept necondiționat la concediu de trei ani pentru creșterea copilului. Reclamantul, cu toate acestea, nu avea drept la un astfel de concediu, doar din cauza apartenenței sale la sexul masculin. Reclamantul a suferit, aşadar, o discriminare bazată pe sex. În cele din urmă, cu privire la argumentul Guvernului conform căruia, prin angajarea în armată, reclamantul a renunțat la dreptul său de a nu face obiectul unei discriminări, Curtea consideră că, având în vedere importanța fundamentală a discriminării bazată pe criterii de sex, nu se poate accepta posibilitatea de a renunța la dreptul de a nu fi supus unei astfel de discriminări, deoarece ar fi contrar unui interes public important (a se vedea, pentru o abordare similară privind discriminarea rasială, D.H. și alții, citată anterior, § 204). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că excluderea militarilor de sex masculin de la dreptul la concediu pentru creșterea copilului, în timp ce militarii de sex feminin au acest drept, nu se poate baza pe o justificare obiectivă sau rezonabilă. Prin urmare, Curtea concluzionează că această diferență de tratament, a cărei victimă a fost reclamantul, constituie o discriminare bazată pe sex. În consecință, a avut loc o încălcare a articolului 14 din convenție coroborat cu articolul 8.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 34 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susţine că vizita procurorului la domiciliul său, cu puțin înainte de audierea în fața Marii Camere, constituie o piedică în exercitarea dreptului de recurs individual garantat prin articolul 34 din convenție. Această dispoziție are următorul cuprins:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
Argumentele părților
Reclamantul
Reclamantul susține că procurorul nu avea niciun motiv pentru a-l vizita acasă. În primul rând, el nu a disimulat faţă de autorități recăsătoria cu cu fosta lui soție și nașterea celui de-al patrulea copil. Dimpotrivă, l-a informat pe șeful unității sale militare de aceste evenimente. El consideră că, dacă acesta avea nevoie să obțină informații suplimentare din partea sa, îl putea convoca la parchet. Or acest lucru nu s-a întâmplat. Afirmația Guvernului conform căreia i s-ar fi trimis convocări nu este susținută de niciun element de probă. În plus, legislația națională interzice vizitele pe timp de noapte. Din punctul de vedere al reclamantului, rezultă clar, din cele de mai sus, că vizita pe timp de noapte a procurorului avea ca unic scop de a pune presiune asupra lui înainte de audierea în fața Marii Camere, lucru interzis de articolul 34 din convenție (Popov împotriva Rusiei, nr. 26853/04, § 249, 13 iulie 2006, Fedotova împotriva Rusiei, nr. 73225/01, § 51, 13 aprilie 2006, Kniazev împotriva Rusiei, nr. 25948/05, § 115, 8 noiembrie 2007 și Reabov împotriva Rusiei, nr. 3896/04, § 59, 31 ianuarie 2008). În fapt, reclamantul și familia sa s-au simțit intimidați și speriați. În ceea ce privește argumentul Guvernului cum că a denaturat faptele referitoare la vizita procurorului (paragraful 157 de mai jos), reclamantul confirmă faptul că versiunea în limba engleză a observațiilor sale conține o eroare în ceea ce privește vârsta socrilor săi (versiunea rusă fiind corectă). El insistă, cu toate acestea, asupra faptului că celelalte informații prezentate de el sunt exacte. Reclamantul este de părere că Guvernul a urmărit să-l denigreze pentru a-i slăbi argumentaţia.
Guvernul
Guvernul confirmă că un procuror s-a deplasat într-adevăr la domiciliul reclamantului, la 31 martie 2011, la ora 21. Cu toate acestea, vizita nu a urmărit intimidarea reclamantului, ci obținerea actualizării informațiilor cu privire la situația sa, în special locul unde el, soția și copiii lor trăiau la acea dată și plata pensiei alimentare de către mamă. Procurorul l-a convocat pe reclamant la parchet pentru data de 30 sau 31 martie 2011. Reclamantul neprezentându-se în ziua fixată, procurorul s-a deplasat la domiciliul său. Reclamantul a refuzat, totuși, să răspundă la întrebările procurorului și a fost lipsit de respect faţă de autorități. Guvernul concluzionează că autoritățile ruse nu au împiedicat în niciun fel exercitarea dreptului de recurs individual din partea reclamantului. În final, referindu-se la argumentele invocate de reclamant asupra chestiunii abuzului privind dreptul de recurs, Guvernul impută acestuia o tendință în a exagera și a deforma faptele. Astfel, vizita în cauză a avut loc la ora 21, şi nu 22, așa cum este indicat de către reclamant. Acesta din urmă, în plus, a mințit şi în legătură cu vârsta socrilor săi.
Aprecierea Curții
Curtea reiterează că, pentru ca mecanismul recursului individual instituit de articolul 34 din convenție să fie eficient, este de cea mai mare importanţă ca reclamanții, declarați sau potențiali, să fie liberi să comunice cu Curtea, fără ca autoritățile să-i preseze în vreun fel pentru a-şi retrage sau modifica plângerile (a se vedea, printre altele, Akdivar şi altii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, § 105, Culegere 1996-IV, și Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, § 105, Culegeri 1996-VI). În acest sens, termenul „a presa” se referă nu doar la constrângerea directă și la actele flagrante de intimidare, ci şi la actele sau contactele indirecte și cu intenţii obscure, menite a-i împiedica pe reclamanţi sau a-i descuraja să se prevaleze de recursul pe care convenția îl oferă (Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, § 159, Culegere 1998-III). Pentru a stabili dacă contactele dintre autorități și un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie luate în considerare circumstanţele particulare ale cauzei. Astfel, trebuie ținut seama de vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autoritățile să-l influențeze (Akdivar și alții, citată anterior, § 105, și Kurt, § 160). Chiar și o „conversație” informală cu un reclamant, fără a mai fi vorba de un interogatoriu oficial cu privire la procedura de la Strasbourg, poate fi considerată o formă de intimidare (a se vedea, a contrario, Syssojeva şi alții împotriva Letoniei (radiere) [GC], nr. 60654/00, §§ 107 și urm., CEDH 2007-I). Curtea a subliniat în mod repetat faptul că, în principiu, nu este adecvat ca autoritățile unui stat pârât să intre în contact direct cu un reclamant cu privire la cauza acestuia (Reabov, citată anterior, §§ 59-65, Fedotova, citată anterior, § 51, Akdeniz și alții împotriva Turciei, nr. 23954/94, §§ 118-121, 31 mai 2001, Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, §§ 169 -171, Culegere 1998-VIII, și Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, § 105, Culegere 1998-IV). În special, în cazul în care un guvern are motive să creadă că, într-un anumit caz, există abuz privind dreptul de recurs individual, acesta trebuie să notifice Curtea și să-i împărtășească îndoielile sale. Chestionarea de către autoritățile locale poate fi foarte bine interpretată de reclamant ca o încercare de intimidare (Tanrıkulu împotriva Turciei [GC], nr. 23763/94, §§ 131-133, CEDH 1999-IV). În paralel, Curtea reafirmă că nu este vorba de a considera orice anchetă din partea autorităților privind o cerere pendinte cu care a fost sesizată, ca o măsură de „intimidare”. De exemplu, aceasta a statuat că, contactele desfăşurate între autorități și un reclamant, în scopul de a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă, nu constituie un obstacol în calea exercitării dreptului de recurs, cu condiția ca măsurile luate de stat în cadrul negocierilor respective să nu includă nicio formă de presiune, intimidare sau constrângere (Evgheni Alekseyenko împotriva Rusiei, nr. 41833/04, § 168-174, 27 ianuarie 2011). În alte cazuri care implică interogarea unui reclamant de către autoritățile locale cu privire la circumstanțele formulării cererii sale, Curtea, în lipsa unor dovezi care să ateste măsuri de presiune sau intimidare, nu a constatat că reclamantul fusese împiedicat în exercitarea dreptului său de recurs individual (Manoussos împotriva Republicii Cehe și Germaniei (dec.), nr. 46468/99, 9 iulie 2002, și Matyar împotriva Turciei, nr. 23423/94, §§ 158-159, 21 februarie 2002). În ceea ce privește circumstanțele cauzei, Curtea notează că un reprezentant al parchetului militar local s-a deplasat la reclamant acasă în seara zilei de 31 martie 2011. Oficialul a declarat că desfăşura o anchetă la cererea reprezentantului Federației Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. El a pus întrebări reclamantului cu privire la viața sa de familie și i-a cerut să prezinte documente; el a rămas în apartament pentru aproximativ o oră și nu a plecat decât după ce reclamantul a scris și semnat o declarație atestând că nu va răspunde la nicio altă întrebare. Curtea admite că reclamantul și familia s-au putut simţi intimidați şi speriați de vizita procurorului la domiciliul lor. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că această vizită - care avea drept scop aparent obținerea de informații actualizate cu privire la situația familiei solicitantului, în vederea pregătirii observațiilor Guvernului la Curte (paragrafele 41 și 156 de mai sus) - sau circumstanțele în care ea a avut loc, au fost destinate a pune presiune asupra reclamantului pentru ca acesta să-şi retragă sau să-şi modifice cererea sau să-l împiedice în orice alt mod exercitarea efectivă a dreptului de recurs individual, sau că acestea au avut, de fapt, un astfel de efect. Prin urmare, nu se poate considera ca autorităţile statului pârât ar fi împiedicat exercitarea dreptului reclamantului de recurs individual. În consecință, statul pârât nu şi-a desconsiderat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 34 din convenție.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”Prejudiciu
Reclamantul pretinde 400 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El solicită 59 855.12 ruble (RUB) ca daune materiale, sumă care corespunde cu primele pe care, după părerea lui, ar fi trebuit să le primească dacă nu i-ar fi fost aplicate sancțiunile disciplinare pentru absențele sale din timpul concediului pentru creșterea copilului. Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului cu titlu de prejudiciu material nu sunt susținute de niciun document. El afirmă, de altfel, că reclamantului i-au fost aplicate sancțiuni disciplinare încă înainte de nașterea copilului său. El adăugă că reclamantul a primit un ajutor financiar costând într-o sumă mai mare decât cea a pierderilor declarate de el. În ceea ce privește pretenţiile cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul le consideră excesive. Beneficiind de un concediu pentru creșterea copilului și de un ajutor financiar, reclamantul nu a suferit niciun inconvenient în raport cu pretinsa încălcare a convenției. Curtea observă că reclamantul nu a prezentat niciun document în sprijinul cererii sale pentru daune materiale. Prin urmare, ea respinge cererea cu privire la acest aspect. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamantul cu siguranţă a fost nevoit să se confrunte cu suferinţe și frustrări din cauza discriminării pe criterii de sex la care a fost supus. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 3 000 EUR pentru acest capăt de cerere, plus orice sumă susceptibilă fi percepută cu titlu de impozit.
Costuri si cheltuieli
Bazându-se pe o convenţie de onorariu, reclamantul pretinde 5 000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate de acesta în fața Marii Camere. Guvernul găsește această sumă excesivă: reclamantul a beneficiat de asistență judiciară, iar cauza, lipsită de complexitate, nu putea implica foarte mult efort din partea reprezentanților săi. Mai mult decât atât, potrivit convenţiei mai sus menţionate, reclamantul ar trebui să plătească reprezentanților săi 160 000 RUB, aproximativ 4 000 EUR. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decât în cazul în care se stabilește că acestea au fost suportate efectiv, că ele corespundeau unei nevoi și că sunt rezonabile. În prezenta cauză, având în vedere documentele de care dispune și faptul că reclamantul a primit o sumă cu titlu de asistență judiciară, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului 3 150 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.
Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
(...)
2.Hotărăște cu șaisprezece voturi contra unu, că a avut loc o încălcare a articolului 14 din convenție coroborat cu articolul 8;
3.Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că statul pârât nu şi-a desconsiderat obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 34 din convenție;
4.Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în ruble la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 3 000 EUR (trei mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 3 150 EUR (trei mii una sută cincizeci de euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de impozit, pentru costuri și cheltuieli;
b) că, de la expirarea termenului menţionat și până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5.Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 martie 2012.
Johan Callewaert Nicolas Bratza
Grefier adjunct Președinte
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:
- opinia parțial concordantă și parțial disidentă a judecătorului Pinto de Albuquerque;
- opinia parțial disidentă a judecătoarei Kalaydjieva;
- opinia parțial disidentă a judecătoarei Nußberger, căreia i se alătură judecătoarea Fedorova;
- opinia disidentă a judecătorului Popović.
N.B.
J.C.
Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi/sau franceză în versiunea/versiunile oficială/(e) a(le) hotărârii, care poate/pot fi consultată/(e) în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy