CASE OF KOPP v. SWITZERLAND - [Romanian Translation]

CAUZA KOPP împotriva ELVEŢIEI

(13/1997/797/1000)

HOTĂRÂREA

STRASBOURG

25 Martie 1998

Hotărârea de faţă este subiect al revizuirii editoriale înainte de a fi reprodusă în formă finală în Raporturile Hotărârilor şi Deciziilor 1998. Aceste rapoarte pot fi obţinute de la editorul Carl Heymanns Verlag KG (Luxemburger Straße 449, D-50939 Köln), care, de asemenea, va aranja difuzarea lor, în colaborare, în anumite ţări, cu agenţii de vânzare lista cărora este pe verso.

Lista Agenţilor

Belgia: Etablissements Emile Bruylant (rue de la Régence 67,

B-1000 Bruxelles)

Luxemburg: Librairie Promoculture (14, rue Duchscher

(place de Paris), B.P. 1142, L-1011 Luxembourg-Gare)

Olanda: B.V. Juridische Boekhandel & AntiquariaatJongbloed & Zoon (Noordeinde 39, NL-2514 GC 's-Gravenhage)

REZUMAT[1]

Hotărâre pronunţată de o Cameră

Elveţia – monitorizarea liniilor telefonice ale unui birou de avocaţi din ordinul Procurorului Federal (articolele 66 § 1 bis şi 77 din legea federală cu privire la procedura penală - LFPP)Articolul 8 din ConvenţieExcepţia preliminară a Guvernului

Referinţă la jurisprudenţa Curţii – reclamantul s-a plâns în recursul său administrativ, în faţa Consiliului Federal, de nelegalitatea interceptării telefonului său – în consecinţă el a fondat, în substanţă, plângerea sa în conformitate cu articolul 8.

Concluzie: respinsă (în unanimitate). Temeiul plângeriiAplicabilitate

Apelurile telefonice provenite şi destinate localurilor profesionale pot fi incluse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă” vizate de articolul 8 § 1 – nu sunt controverse cu privire la acest punct.               Observaţie

a) Existenţa unei ingerinţe

Interceptarea convorbirilor telefonice constituie o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în sensul articolului 8 § 2, în exercitarea unui drept garantat reclamantului conform paragrafului 1 – utilizarea ulterioară a înregistrărilor făcute are în această privinţă puţină importanţă.

b) Justificarea ingerinţei

i. Era oare ingerinţa prevăzută de lege?

– Existenţa unei baze legale în dreptul elveţian

Referinţă la jurisprudenţa Curţii – în principiu, nu Curtea trebuia să exprime o opinie contrară celei a Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei şi a Consiliului Federal cu privire la compatibilitatea interceptării telefonului reclamantului cu articolele 66 1 şi 77 din LFPP – Curtea nu a putut ignora doctrina şi jurisprudenţa Curţii Federale cu privire la această problemă – ingerinţa litigioasă avea, astfel, o bază legală în dreptul elveţian.

–     Calitatea legii

Accesibilitatea legii: în speţă nu există nici o îndoială în această privinţă.

Previzibilitatea legii privind sensul şi natura măsurilor aplicabile:

Datorită faptului că interceptarea a constituit o ingerinţă serioasă în viaţa privată şi în corespondenţă, ea a trebuit să se bazeze pe o „lege” care era deosebit de precisă, cu atât mai mult că tehnologiile disponibile sunt din ce în ce mai perfecte.

Garanţiile pline de valoare oferite de legea elveţiană – cu toate acestea, contradicţia între textul clar al legislaţiei care proteja secretul profesional atunci când un avocat era supravegheat ca terţă parte şi practica utilizată în speţă – legea nu explică clar cum, în ce condiţii şi de către cine trebuie făcută trierea între ceea ce este specific unui mandat al avocatului şi altă activitatea a lui – în special, era de mirare faptul că, în practică, această sarcină era încredinţată unui angajat al departamentului juridic al Oficiului Poştal, membru al executivului, fără monitorizarea din partea unui judecător independent – corespunzător, reclamantul, în calitatea sa de avocat, nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie necesitat de principiul supremaţiei dreptului într-o societate democratică.

Concluzie : încălcare (în unanimitate)

ii. Scopul şi necesitatea ingerinţei

Depistând o încălcare a unei cerinţe a articolului 8 § 2, Curtea nu a solicitat verificarea respectării celorlalte două – nu a considerat oportună examinarea problemei.   ARTICOLUL 13 DIN CONVENŢIE

Reclamantul s-a exprimat clar că renunţă la plângerea sa în faţa Curţii.

 Concluzie: Nu a fost necesară examinarea problemei din oficiu (în unanimitate). ARTICOLUL 50 DIN CONVENŢIE

Daune materiale: reclamantul nu e în măsură să demonstreze existenţa unei legături de cauzalitate între interceptarea apelurilor telefonice şi prejudiciul pretins – respins.

Daune morale: determinarea încălcării constituie o compensaţie suficientă.

Costuri şi cheltuieli: cerere satisfăcută parţial.

 Concluzie: Statul pârât trebuie să plătească o anumită sumă reclamantului pentru costurile şi cheltuielile sale (în unanimitate).

REFERINŢE LA JURISPRUDENŢA CURŢII

2.8.1984, Malone împotriva Regatului Unit; 24.4.1990, Kruslin împotiva Franţei şi Huvig împotriva Franţei; 16.12.1992, Niemietz împotriva Germaniei; 23.10.1996, Ankerl împotriva Elveţiei; 25.6.1997, Halford împotriva Regatului Unit; 27.11.1997, K.-F. împotriva Germaniei

În cauza Kopp împotriva Elveţiei[2],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Drepturilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din Regulamentul său B[3], dintr-o Cameră compusă din următorii judecători:

DlR. Bernhardt, Preşedinte,
DlThór Vilhjálmsson,
DlL.-E. Pettiti,
DlC. Russo,
DlA. Spielmann,
DlJ.M. Morenilla,
DlA.B. Baka,
DlL. Wildhaber,
DlM. Voicu,

şi, precum şi din Dl H. Petzold, grefier, şi Dl P.J. Mahoney, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera consiliului la 29 noiembrie 1997 şi la 28 februarie 1998,

Pronunţă hotărârea următoare adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURĂ     Cauza a fost înaintată spre examinare Curţii de către un cetăţean al Elveţiei, Dl Hans W. Kopp („reclamantul”) la 20 ianuarie 1997, de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 22 ianuarie 1997 şi de către Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Guvernul”) la 27 februarie 1997, în perioada de trei luni prevăzută de articolul 32 § 1 şi articolul 47 din Convenţie. La originea ei se află o plângere (nr. 23224/94) împotriva Elveţiei şi pe care Dl Kopp a înaintat-o Comisiei la 15 decembrie 1993 în virtutea articolului 25.

Plângerea reclamantului făcea referinţă la articolul 48 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. 9 pe care Elveţia l-a ratificat; cererea Comisiei făcea referinţă la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia în care Elveţia recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46); cererea Guvernului făcea referinţă la articolele 45, 47 şi 48. Scopul cererii şi al declaraţiilor era de a obţine o decizie cu privire la cauzele care relevau o încălcare a Statului pârât a obligaţiilor sale în conformitate cu articolele 8 şi 13 din Convenţie.

 La 20 ianuarie 1997, reclamantul a numit un avocat care să-l reprezinte (articolul 31 din Regulamentul B), pe care preşedintele l-a autorizat să utilizeze limba germană atât în procedura scrisă, cât şi în cea orală (articolul 28 § 3). Reclamantul a fost iniţial desemnat prin literele H.W.K., însă ulterior a consimţit divulgarea identităţii sale.

 Camera ce trebuia constituită includea ex officio pe Dl L. Wildhaber, judecător ales de naţionalitate elveţiană (articolul 43 din Convenţie) şi Dl R. Bernhardt, Vice-Preşedinte al Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul B). La 21 februarie 1997, Dl R. Ryssdal, Preşedinte al Curţii, în prezenţa grefierului, a tras la sorţi numele altor şapte membri şi anume Dl Thór Vilhjálmsson, Dl L.-E. Pettiti, Dl C. Russo, Dl A. Spielmann, Dna E. Palm, Dl A. B. Baka şi Dl M. Voicu (articolul 43 in fine din Convenţie şi 21 § 5 din Regulamentul B). Ulterior Dl J. M. Morenilla, supleant a înlocuit-o pe Dna Palm care nu a avut posibilitate să participe (articolul 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1 din Regulamentul B).

 În calitatea sa de Preşedinte al Camerei (articolul 21 § 6 din Regulamentul B), Dl Bernhardt a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernamental, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei în ceia ce priveşte organizarea procedurii (Articolele 39 § 1 şi 40). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului la 19 şi 27 septembrie 1997, respectiv.

La 7 octombrie 1997, Comisia a prezentat documentele la cererea grefierului conform instrucţiunilor paragraful Preşedintelui.

 În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierea a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 25 noiembrie 1997. Înainte de aceasta Curtea a avut o reuniune de pregătire.

În faţa Curţii s-au prezentat:

a) din partea Guvernului

  DlP. Boillat, Director Adjunct,
   Şef al Diviziunii Afacerilor Internaţionale,
   Oficiul Federal al Justiţiei,   Agent,
  DlF. Bänziger, Procuror Federal Adjunct,
  DlF. Schürmann, Şeful Secţiei Drepturilor Omului                  al Consiliului Europei,
   Oficiul Federal de Justiţie, consilieri;

b) din partea Comisiei

  Dl B. Marxer,   Delegat;

c) din partea reclamantului

  Dl T. Poledna, din baroul din Zürich,  Consilier.

Curtea a ascultat declaraţiile Dl Marxer, Dl Poledena şi Dl Boillat.

ÎN CEIA CE PRIVEŞTE FAPTELECIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Dl Hans W. Kopp, cetăţean al Elveţiei, s-a născut în 1931, a fost avocat şi locuieşte la Zürich (Elveţia).

 Geneza cauzei

7. Soţia reclamantului, Dna Elisabeth Kopp, era membru al Consiliului Federal şi şef al departamentului federal de justiţie şi poliţie din 1984 până la demisia sa în ianuarie 1989. Cererea de asistenţă juridică

8. La 28 februarie 1988, un client a cerut Dl Hauser, membru al biroului de avocaţi Kopp & Partners, să verifice legalitatea unei cereri pentru asistenţă juridică adresată Elveţiei de către autorităţile Statelor Unite cu privire la o cauză de fiscalitate. După studierea dosarului, Dl Hauser a refuzat să accepte lucrul făcând referinţă la o instrucţiune din cadrul biroului reclamantului conform căreia membrii biroului de avocaţi al reclamantului trebuie să refuze toate cazurile cu privire la Departamentul Federal de Justiţie şi Poliţie, de care, la acel moment, era responsabilă soţia sa. Dosarul a fost transferat, respectiv la biroul de avocaţi Nieder, Kraft & Frey din Zürich.

9. La 10 iunie 1988, Nieder, Kraft & Frey au cerut Oficiului Federal al Poliţiei permisiunea de a consulta cererea de asistenţă juridică în cauză. La 23 august 1988, Oficiul Federal a trimis biroului o versiune prescurtată (gestrippte) a documentului, cu excepţia secţiunii confidenţiale cu privire la crima organizată. Demisia Dnei Kopp

10. În acelaşi timp, în noiembrie 1988, mass-media au constatat unele acuzaţii de spălare a banilor la adresa companiei Shakarchi Trading AG şi a Dl Kopp, care la momentul dat era vice-preşedinte al consiliului de administrare. La sfârşitul anului 1988, Dl Kopp a înaintat o plângere împotriva unui ziar.

11. La cererea soţiei sale, în octombrie 1988, reclamantul a demisionat din funcţia de vice-preşedinte al consiliului. În continuare, soţia sa a fost suspectată de dezvăluirea informaţiei confidenţiale obţinute în virtutea funcţiei sale oficiale. Datorită faptului că soţul ei era suspectat şi de alte infracţiuni, ea a fost nevoită să demisioneze.  Cererea unei comisii parlamentare de anchetă

12. La 31 ianuarie 1989, parlamentul elveţian a format o comisie parlamentară pentru investigarea circumstanţelor în care a demisionat Dna Kopp şi modul în care şi-a îndeplinit obligaţiunile.

13. În februarie 1989, preşedintele comisiei parlamentare de anchetă, Dl Leuenberger, a fost informat că X, cetăţean american, ar fi obţinut de la reclamant un document pe care Oficiul Federal al Poliţiei şi Curtea Federală au refuzat să i-l dea contra plăţii de 250 000 franci elveţieni. Dl Leuenberger a primit informaţia de la un anumit Y, care a obţinut-o de la informatorul iniţial Z.

14. În consecinţă, s-a adeverit că X a fost menţionat în cererea americană de asistenţă juridică, care conţinea informaţii confidenţiale cu privire la rolul lui în crima organizată. Astfel a apărut suspiciunea că un membru al Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei ar fi putut transmite documente confidenţiale cu privire la cerere, încălcând astfel secretul de serviciu.     Derularea anchetei şi monitorizarea liniilor telefonice ale reclamantului

15. La 21 noiembrie 1989, Procurorul general al Confederaţiei a dezvăluit o informaţie împotriva lui X pentru a interoga informatorul Y şi pentru a identifica persoana ce lucrează la Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei care ar fi putut să dezvăluie secretele de serviciu.

16. De asemenea, el a ordonat monitorizarea liniilor telefonice ale informatorilor X şi Y, şi cele ale Dl Kopp şi ale soţiei sale. Reclamantul a fost monitorizat ca “terţă parte”, şi nu ca suspect.

17. Monitorizarea a început la 21 noiembrie 1989 şi s-a încheiat la 11 decembrie 1989.

18. La 23 noiembrie 1989, preşedintele Camerei de Acuzare a Tribunalului Federal a permis cererea Procurorului Federal de a monitoriza treisprezece linii telefonice, inclusiv linia privată şi cea de serviciu a reclamantului şi cele ale soţiei sale, şi, în special, o linie secretă care i-a fost atribuită ca fost membru al Consiliului Federal. Ordonanţa menţiona clar că “convorbirile avocaţilor nu trebuiau luate în consideraţie”.

19. La 24 noiembrie 1989, comisia parlamentară de anchetă a publicat raportul său. Ea a concluzionat că Dna Kopp şi-a îndeplinit îndatoririle cu competenţă, prompt şi rezervat iar zvonurile cu privire la faptul că ar fi permis influenţelor externe să-i afecteze îndeplinirea îndatoririlor erau nefondate. În februarie 1990, Curtea Federală a achitat-o pe Dna Kopp de capătul de acuzare cu privire la dezvăluirea secretelor oficiale.

20. La 1 decembrie 1989, Procuratura Federală a intervievat informatorul Y, în prezenţa preşedintelui comisiei parlamentare, Dl Leuenberger.

21. La 4 decembrie 1989, Dl Leuenberger a contactat informatorul Z, care a fost intervievat de către Procuratura Federală la 8 decembrie.

22. La 12 decembrie 1989, făcând concluzia că suspiciunile cu privire la dezvăluirea secretelor oficiale erau nefondate, Procuratura Federală a încetat monitorizarea liniilor telefonice ale Dnei Kopp.

23. La 14 decembrie 1989, Procuratura Federală a făcut un raport final cu privire la anchetă, care constata că în 1988, Dl Hauser a transmis biroului Nieder, Kraft & Frey un dosar relativ la cererea de asistenţă juridică

( paragraful 8 de mai sus) şi că nimic nu indica că reclamantul şi soţia sa erau implicaţi direct în acest caz.

24. la 6 martie 1990, Procuratura Federală a decis să încheie ancheta, pe motiv că nu exista nici o dovadă care să confirme suspiciunile conform cărora soţia reclamantului sau un membru al Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei a dezvăluit secrete de serviciu, în special, anumite pasaje ale cererii de asistenţă juridică care erau confidenţiale.

25. Printr-o scrisoare de la 9 martie 1990, Procuratura Federală l-a informat pe Dl Kopp că a fot deschisă o anchetă, conform articolelor 320 şi 340 § 1 (7) din Codul Penal (paragraful 34 de mai jos), în legătură cu suspiciunile de dezvăluire a secretelor de serviciu şi că convorbirile telefonice de pe liniile profesionale şi private erau interceptate în conformitate cu articolul 66 şi următoarele din legea federală cu privire la procedura penală (paragrafele 35-38 de mai jos).

Scrisoarea preciza că monitorizarea a durat de la 21 noiembrie la 11 decembrie 1989 şi că „convorbirile referitoare la activităţile sale profesionale în funcţie de avocat nu au fost monitorizate”. De asemenea, a precizat că aplicând articolul 66 § 1 ter din legea federală cu privire la procedura penală, toate înregistrările au fost distruse.

26. La 12 martie 1990, comisia parlamentară de anchetă a emis un comunicat privind monitorizarea liniilor telefonice ale Dl Kopp în cadrul anchetei judiciare desfăşurate împotriva lui. Ea menţiona, în special:

„În cadrul cercetărilor, pentru care [el] a recurs la interceptarea convorbirilor telefonice autorizate, Procuratura [Federală] a descoperit că reprezentanţii elveţieni ai cetăţeanului american au încercat să obţină documentul confidenţial din dosar apelând la [reclamant]. Ei sperau la un acces facilitat la Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei în baza faptului că el era soţul unui Consilier Federal competent. Pentru o plată, un avocat din biroul de avocaţi al reclamantului a studiat dosarul pentru a decide dacă este în competenţa mandatului său, însă l-a refuzat. Mai apoi s-a încercat obţinerea părţii confidenţiale a dosarului prin intermediul altui avocat. Cererea americană de asistenţă juridică a fost, în final, dezvăluită, însă doar după ce pasajele confidenţiale au fost camuflate. În baza celor găsite, Procuratura Federală a întrerupt ancheta (...). Suspiciunea de încălcare a secretelor de serviciu s-a dovedit a fi nefondată. Cu toat acestea, ancheta poliţiei a dezvăluit cum a apărut zvonul care a dus la informaţie şi la suspiciune.”

27. La 13 martie 1990, mai multe ziare elveţiene au comentat această comunicare. Ele au menţionat reclamantul printre persoanele implicate şi au menţionat că telefoanele au fost ascultate.

C. Ancheta reclamantului

1. Recursul în faţa Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei

28. La 10 aprilie, 3 septembrie şi 10 octombrie 1990, Dl Kopp a înaintat recursuri la Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei privind încălcarea legislaţiei cu privire la monitorizarea liniilor telefonice şi a articolului 8 din Convenţie.

29. La 2 noiembrie 1992, Departamentul Federal a respins plângerile reclamantului. Considerând că în speţă era vorba de o denunţare, el a refuzat interesatului accesul fără restricţie la dosarul său.

2. Recursul administrativ în faţa Consiliului Federal

30. La 2 decembrie 1992, Dl Kopp a înaintat un recurs administrativ în faţa Consiliului Federal împotriva deciziei luate la 2 noiembrie 1992 de către Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei. El s-a plâns, printre altele, de interceptarea nelegală a convorbirilor telefonice şi de refuzul de a-i da acces liber la dosar.

Sub rubrica „Încălcarea articolului 8 din Convenţie”, el a menţionat următoarele:

„În acest context trebuie, de asemenea, notat faptul că liniile telefonice ale biroului de avocaţi [al reclamantului], care includea un număr de parteneri, erau ascultate. Articolul 66 § 1 bis din legea federală privind procedura penală interzice clar interceptarea unor astfel de convorbiri telefonice. Interceptarea convorbirilor telefonice ale biroului de avocaţi [al reclamantului] era, în consecinţă, nelegală în virtutea dispoziţiei interne menţionate mai sus.”

31. La 30 iunie 1993, Consiliul Federal a respins recursul administrativ.

El a reamintit că, în ceia ce priveşte monitorizarea telefonică, o denunţare, chiar şi lipsită de o bază legală, era tratată ca un recurs administrativ normal. El a susţinut că este competent de a determina dacă monitorizarea liniilor telefonice ale reclamantului a fost în afara legii, dacă această măsură contravenea Convenţiei şi dacă dreptul reclamantului de a consulta dosarul său a fost încălcată. Dacă ar fi existat o încălcare a drepturilor persoanei, reclamantul putea cere despăgubiri. El ar putea, de asemenea, invoca decizia Consiliului Federal pentru a cere reparaţie (Genugtuung) de la Curtea Federală.

a)     Cu privire la dreptul de a consulta dosarul

Consiliul Federal a considerat că reclamantul trebuie să aibă acces doar la acele documente din dosar care aveau legătură directă cu interceptarea telefonului său în calitate de „terţă parte”. El a notat că interesatul a avut acces limitat la documente, dintre care unele au fost cenzurate, în special în ceia ce priveşte numele informatorilor. Altele, care făceau referinţă, de exemplu la interceptarea telefoanelor, nu i-au fost disponibile, însă a fost informat oral despre existenţa şi conţinutul lor. Câteva documente cu privire la terţile părţi nu i-au fost transmise, deoarece interesele lor prevalau asupra intereselor lui.

b)     Cu privire la legalitatea monitorizării telefonice

În conformitate cu Consiliul Federal, articolul 66, din legea federală privind procedura penală, autoriza monitorizarea telefoanelor terţilor, precum este reclamantul, în cazul în care monitorizarea presupune că ei primesc informaţii de la autorul unei infracţiuni sau că îi transmit informaţii.

El a considerat că în această perioadă de incertitudine generală, datorită zvonurilor de subversiune (eine durch Unterwanderungsgerüchte verunsicherte Zeit), unele elemente concrete au provocat idee a că a existat o încălcare a secretelor de serviciu de către cineva din Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei. Documentul în cauză conţinea informaţii confidenţiale în baza cărora erau date garanţii Statelor Unite. Astfel, credibilitatea Elveţiei era pusă în joc. Un risc aparent a fost identificat atunci când a fost menţionat numele reclamantului, care era soţul fostului preşedinte al Departamentului Justiţiei şi Poliţiei.

În conformitate cu Consiliul Federal, era necesar de a asculta liniile telefonice la începutul anchetei, până la stabilirea contactelor cu Y şi Z. Astfel, funcţionarii în cauză nu au examinat imediat credibilitatea informatorilor, considerând că orice alt contact ar fi compromis ancheta.

Consiliul Federal a observat că reclamantului i-au fost monitorizate liniile telefonice nu în calitate de suspect, ci ca „terţă parte” în sensul articolului 66 paragraful 1 bis din legea federală privind procedura penală. Convorbirile pe care le-a avut în calitate de avocat au fost excluse. Datorită faptului că el nu era funcţionar, nu putea fi autorul infracţiunii. Soţia lui a fost unul dintre posibilii suspecţi, însă nu exista nici o dovadă care să o implice pe ea sau pe oricine altcineva. Faptul că liniile telefonice ale reclamantului erau monitorizate nu însemna că el era suspectat în sens penal. În rest, dacă ancheta poliţiei cu privire la X a fost iniţiată nu era doar pentru a păstra aparenţele. În sfârşit, ancheta nu a fost ordonată din motive politice şi preşedintele comisiei parlamentare nu era în măsură să o influenţeze.

În concluzie, Curtea Federală a observat că convorbirile înregistrate nu reprezentau nici un interes pentru anchetatori şi nu a fost făcut nici un raport. Oricum, chiar dacă un asemenea proces verbal ar fi fost comunicat comisiei parlamentare, el nu ar fi putut fi folosit într-un mod abuziv deoarece membrii comisiilor trebuiau să păstreze secretul de serviciu.Recursul dreptului administrativ în faţa Curţii Federale

32. Reclamantul a înaintat, de asemenea, în faţa Curţii Federale un recurs de drept administrativ împotriva deciziei luate la 2 noiembrie 1992 de către Departamentul Federal al Justiţiei şi poliţiei (paragraful 29 de mai sus). El a cerut Curţii Federale să decidă dacă interceptarea telefoanelor era nelegală şi să ordone, în consecinţă, deschiderea urmăririlor penale împotriva celor responsabili.

33. La 8 martie 1994, Curtea Federală a respins recursul reclamantului.

La început, ea a examinat dacă reclamantul trebuia autorizat să consulte integral dosarul atunci când acesta era la Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei. El a relevat faptul că reclamantul a luat cunoştinţă de pasajele documentului care au jucat un rol determinant în luarea deciziilor (entscheidungswesentlich) şi că decizia de a nu dezvălui numele informatorilor a fost justificată. El a susţinut că concluzia de mai sus se conforma deciziei Comisiei de anchetă parlamentară de a garanta anonimatul informatorilor. Mai mult ca atât, în baza unei anchete, chiar şi parţiale, a dosarului (gestützt auf die ihm zugestellten “gestrippten” Akten) reclamantul a putut să facă recurs.

Curtea Federală a analizat dacă trebuie deschise proceduri penale cu privire la monitorizarea liniilor telefonice ale reclamantului. El a estimat că nu era nevoie de a oferi un răspuns complet (abschliessend) la întrebarea cu privire la faptul dacă monitorizarea telefoanelor constituia o încălcare a articolului 8 din Convenţie, luând în consideraţie, în special, faptul că reclamantul a făcut deja recurs la Consiliul Federal. El a notat că procedurile penale au fost instituite pentru încălcarea presupusă a secretului de serviciu în baza informaţiilor transmise de către preşedintele comisiei anchetei parlamentare. Biroul reclamantului a fost implicat în măsura în care unul dintre asociaţii săi a cercetat cazul pentru a determina dacă trebuia sau nu să-l accepte. Presupunerea făcută de către Procuratura Federală conform căreia primul informator sau funcţionarul neloial îl va contacta pe reclamant nu părea a fi justificată în totalitate.

II DREPTUL INTERN PERTINENTCodul penal elveţian

34. Conform articolului 320 § 1 din Codul Penal elveţian, orice persoană care dezvăluie un secret care i-a fost încredinţat în calitatea sa de funcţionar este pedepsit cu închisoarea sau cu o amendă. Conform articolului 340 § 1 (7), această infracţiune se află sub jurisdicţia Curţii Federale.

B. Legea federală cu privire la procedura penală

35. Dispoziţiile pertinente ale legii federale privind procedura penală (LFPP), în versiunea de la 23 martie 1979, care erau în vigoare la epaca faptelor, erau formulate astfel:

Articolul 66

„1. Judecătorul de instrucţiune poate ordona monitorizarea corespondenţei şi a telecomunicaţiilor inculpatului sau suspectului (...)

1 bis. Dacă condiţiile care justifică monitorizarea inculpatului sau suspectului sunt satisfăcute, terţele părţi pot fi, de asemenea, monitorizate dacă anumite fapte presupun că ei primesc sau transmit informaţii care sunt destinate inculpatului sau suspectului sau provin de la ei. Fac excepţie persoanele care, în virtutea articolului 77, pot refuza să depună mărturii.

(...)

1 ter. Înregistrările care nu sunt necesare pentru desfăşurarea unei anchete vor fi păstrate într-un loc separat, sub cheie, şi distruse la finalul procedurilor (...)”

Articolul 66 bis

„1. În douăzeci şi patru de ore care urmează după decizia sa, judecătorul de instrucţiune va prezenta o copie a ei, însoţită de dosar şi de o scurtă expunerea a motivelor pentru a fi aprobate de către Preşedintele Camerei de Acuzaţie.

  Decizia va rămâne în vigoare nu mai mult de şase luni; judecătorul de instrucţiune o poate prelungi la fiecare şase luni. Ordinul de prelungire însoţit de dosar şi de expunerea motivelor, trebuie prezentat cu zece zile până la expirarea termenului limită, pentru a fi aprobate de către Preşedintele Camerei de Acuzaţie. Judecătorul de instrucţiune va înceta monitorizarea imediat ce aceasta nu va mai fi necesară sau imediat după ce decizia sa este anulată.”

Articolul 66 ter

„1. Preşedintele Camerei de Acuzaţie va analiza minuţios decizia luând în consideraţie expunerea motivelor şi dosarul. Dacă el va constata că a existat o încălcare a dreptului federal, inclusiv un exces sau orice abuz al puterii discreţionare, el va anula decizia. El poate autoriza o monitorizare provizorie; în acest caz va stabili un termen limită în care judecătorul de instrucţiune va trebui să justifice măsura completând dosarul sau în cadrul unei dezbateri orale.”

Articolul 66 quater

„1. Procedura va fi ţinută în secret chiar şi faţă de persoana în cauză. Preşedintele Camerei de Acuzaţie va motiva sumar decizia sa şi o va anunţa judecătorului de instrucţiune în cinci zile începând cu momentul în care monitorizarea a început sau, în caz că termenul de validitate a fost prelungit, înainte ca această perioadă să înceapă. Preşedintele Camerei de Acuzaţie va supraveghea ca măsurile de interceptare să fie oprite la expirarea termenului limită.”

Articolul 72

„1. Înainte de a începe o anchetă preliminară, procurorul general poate ordona monitorizarea corespondenţei şi telecomunicaţiilor (...)”

Articolul 77

„Clericii, avocaţii, notarii, medicii, farmaciştii, moaşele, precum şi auxiliarii lor nu pot fi obligaţi să depună mărturii privind secretele care le sunt încredinţate în virtutea ministerului sau profesiei lor.”

36. Legea din 21 iunie 1991 cu privire la telecomunicaţii, în vigoare de la 1 mai 1992, a completat în felul următor, dispoziţiile pertinente următoare (textul nou cu cursiv):

Articolul 66

„1. Judecătorul de instrucţiune poate ordona monitorizarea corespondenţei şi telecomunicaţiilor acuzatului sau suspectului dacă

a)    Procedurile penale au drept obiect o crimă sau un delict gravitatea căruia justifică intervenţia; şi dacă

b)    Fapte specifice face persoana care urmează a fi monitorizată, să fie suspectată de a fi autoarea infracţiunii sau că a luat parte la infracţiune; şi dacă

c)     În lipsa interceptării, investigaţiile necesare erau mult mai dificil de înfăptuit sau dacă măsurile de anchetă nu au dat nici un rezultat.

1       bis. ...Racordările de telecomunicaţie ale terţilor pot fi monitorizate în orice moment dacă există motive de a presupune că inculpatul le utilizează.

(...) ”

37. Legea federală de la 4 octombrie 1991, în vigoare începând cu 15 februarie 1992, a modificat astfel dispoziţiile pertinente următoare:

Articolul 66 quinquies

„1. judecătorul de instrucţiune va informa persoana în cauză, în treizeci de zile de la închiderea procedurilor, despre motivele de monitorizare, mijloacele folosite şi durata

(...)”

Articolul 72

„(...)Articolele 66 şi 66 quinquies sunt aplicabile prin analogie..”Doctrina şi jurisprudenţa privind secretul profesional

38. Conform doctrinei, în afara activităţii specifice unui mandat de avocat, informaţiile nu sunt de domeniul secretului profesional (vezi, de exemplu, G. Piquerez, Précis de procédure pénale suisse, Lausanne, 1994, p. 251, no. 1264 şi B. Corboz, “Le secret professionnel de l'avocat selon l'article 321 CP”, Semaine judiciaire, Geneva, 1993, pp. 85–87).

39. Astfel, într-o hotărâre de la 29 decembrie 1986 (ATF 112 lb 606), Curtea Federală a susţinut că un avocat nu poate refuza să depună mărturie cu privire la lucrurile confidenţiale pe care le-a aflat în exerciţiul unei activităţi care se limitează la gerarea bunurilor şi la investirea fondurilor.

Într-o altă hotărâre, de la 16 octombrie 1989, Curtea Federală, a decis, de asemenea, că avocatul care era administratorul unei societăţi nu putea invoca secretul profesional pentru a refuza să depună mărturie (ATF 115 la 197).

Într-o cauză în care avocatul s-a plâns de sechestrarea documentelor, Curtea Federală, după ce a analizat plângerea sub aspectul articolului 8 din Convenţie, a susţinut, încă o dată, această jurisprudenţă de la 11 septembrie 1991 (ATF 117 la 341).

În mod similar, în legătură cu confidenţialitatea medicală, Curtea Federală a susţinut că informaţia încredinţată medicului în calitatea sa de persoană privată nu era protejată de secretul profesional (ATF 101 la 10, hotărârea din 5 februarie 1975).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

40. Dl Kopp a sesizat Curtea la 15 decembrie 1993. Invocând articolele 8 şi 13 din Convenţie, el s-a plâns de monitorizarea liniilor sale telefonice şi de lipsa unui recurs efectiv în această privinţă.

41. La 12 aprilie 1996, Comisia (Prima Cameră) a declarat cererea (23224/94) admisibilă. În raportul său de la 16 octombrie 1996 (articolul 31), ea a exprimat opinia unanimă conform căreia a existat o încălcare a articolului 8, însă nu şi o încălcare a articolului 13. Textul integral al opiniei Comisiei este prezentat în anexa acestei hotărâri.[4]

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

42. În memoriile sale Guvernul invită Curtea

„să declare că autorităţile elveţiene nu au încălcat Convenţia în virtutea faptelor care au provocat declaraţia Dl Kopp împotriva Elveţiei”.

43. Pe de altă parte, reclamantul a cerut Curţii să satisfacă cererea sa.

ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA PRETINSĂ ÎNCĂLCAREA A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

44. Dl Kopp a declarat că interceptarea convorbirilor sale telefonice a încălcat articolul 8 din Convenţie, care prevede:

 Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

 Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

      Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

45. Guvernul susţine în principal, cum a făcut-o deja în faţa Comisiei, faptul că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac (articolul 26 din Convenţie) pentru că nu a prezentat plângerea autorităţilor naţionale. În faţa Consiliului Federal el ar fi argumentat că doar aplicarea articolului 66 paragraful 1 bis din Legea Federală privind Procedura Penală (LFPP – vezi paragraful 35 de mai sus) contravenea articolului 8 din Convenţie, fără a contesta validitatea ca atare a bazei legale a interceptărilor în cauză.

46. Pe de altă parte, reclamantul, a susţinut că el s-a conformat tuturor exigenţelor articolului 26 din Convenţie indicând că monitorizarea liniilor telefonice ale biroului său de avocaţi nu avea bază legală în dreptul elveţian.

47. Curtea reaminteşte că scopul articolului 26 este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau redresa – de obicei, prin intermediul curţilor şi tribunalelor – încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să fie înaintate organelor Convenţiei. Astfel, plângerea care urmează a fi înaintată Comisiei trebuie să fie înaintată mai întâi curţilor naţionale corespunzătoare, cel puţin în esenţă, în conformitate cu cerinţele formale şi termenul prevăzut de dreptul intern. Cu toate acestea, articolul 26 trebuie aplicat cu un anumit grad de flexibilitate şi fără un formalism excesiv (vezi de exemplu hotărârea Ankerl împotriva Elveţiei de la 23 octombrie 1996, Culegere de Hotărâri şi Decizii 1996-V, p. 1565. § 34 şi hotărârea K.-F. împotriva Germaniei de la 27 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, pp. 2670-71, § 46).

48. În speţă, Curtea notează că în recursul administrativ al Dl Kopp la Consiliul Federal de la 2 decembrie 1992, avocatul lui s-a plâns, la rubrica „încălcarea articolului 8 din Convenţie”, de nelegalitatea interceptării liniilor sale telefonice (vezi paragraful 30 de mai sus). În special, el a susţinut că articolul 66 1 bis din LFPP interzicea clar interceptarea convorbirilor telefonice ale avocaţilor şi, respectiv, că monitorizarea liniilor telefonice ale biroului de avocaţi al reclamantului contravenea dreptului elveţian.

49. Iată de ce, la fel ca şi Comisia, Curtea consideră că reclamantul a prezentat, în esenţă, în faţa autorităţilor naţionale, plângerea lui privind articolul 8 din Convenţie. Excepţia preliminară trebuie, în consecinţă, respinsă.

B. Argumentele plângerii

1. Aplicabilitatea articolului 8

50. În viziunea Curţii, din jurisprudenţa ei, este clar că apelurile telefonice care provin sau care sunt destinate localurilor profesionale, cum ar fi birourile de avocaţi, sunt incluse în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul articolului 8 § 1 (vezi, în special, hotărârea Halford împotriva Regatului Unit de la 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, p. 1016, § 44, şi mutatis mutandis, hotărârea Niemitz împotriva Germaniei de la 16 decembrie 1992, Seria A nr. 251-B, pp. 33-35, §§ 28-33). De fapt, acest punct nu a fost dezbătut.

2. Corespunderea cu articolul 8

a) Existenţa unei ingerinţe

51. Guvernul a susţinut că întrebarea cu privire la faptul dacă a existat întradevăr o ingerinţă a autorităţilor în viaţa privată a reclamantului şi în corespondenţă rămâne deschisă, deoarece nici una din înregistrările convorbirilor la care a luat parte nu a fost adusă la cunoştinţa procuratura, toate înregistrările au fost distruse şi nu au fost utilizate în nici un mod.

52. Curtea notează că nu a fost contestat faptul că Procurorul Federal a ordonat monitorizarea liniilor telefonice ale biroului de avocaţi al Dl Kopp, că Preşedintele Camerei de Acuzaţie a Curţii Federale a aprobat măsura şi că ea a durat de la 21 noiembrie până la 11 decembrie 1989 (paragrafele 16-18 de mai sus).

53. Interceptarea convorbirilor telefonice constituie o „ingerinţă a autorităţii publice”, în sensul articolului 8 § 2, în exercitarea dreptului pe care paragraful 1 îl garantează reclamantului (vezi, hotărârea Malone împotriva Regatului Unit de la 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 30, § 64 şi hotărârea Halford, p.1017, § 48 in fine). În această privinţă, utilizarea ulterioară a înregistrărilor făcute nu are importanţă.

b) Justificarea ingerinţei

54. O asemenea ingerinţă încalcă articolul 8 doar dacă nu este „în conformitate cu legea”, ea urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acele scopuri.

i) „A fost oare ingerinţa în conformitate cu legea?”

55. Expresia „în conformitate cu legea”, în sensul articolului 8 § 2, cere, în primul rând, ca măsura impusă să aibă o bază în dreptul intern însă are legătură de asemenea cu calitatea legii în cauză, cerând ca ea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie să poată prevedea consecinţele pentru ea şi să fie compatibilă cu supremaţia dreptului.

– Existenţa unei baze legale în dreptul elveţian

56. Reclamantul a susţinut că nu exista o bază legală în dreptul elveţian, articolele 66 1 bis şi 77 al LFPP (paragraful 35 de mai sus) interzicând clar interceptarea liniilor telefonice ale avocatului dacă acesta este monitorizat ca terţă parte.

57. Comisia a acceptat acest argument. Conform ei, dispoziţiile legale în cauză vizează protejarea relaţiei profesionale, în special, între un avocat şi clienţii săi. Pentru ca această relaţie privilegiată să fie respectată, trebuie de pornit de la principiul conform căruia toate comunicaţiile telefonice ale unui cabinet de avocaţi poartă un caracter profesional. Din acest moment, deci nu ar putea fi admisă interpretarea autorităţilor elveţiene conform căreia aceste articole permit înregistrarea şi interceptarea convorbirilor telefonice ale unui avocat înainte de a determina dacă ele fac parte din secretul profesional.

58. Guvernul susţine, în primul rând, că interceptarea telefonului în decursul procedurilor desfăşurate de către autorităţile federale sunt obiectul unei reglementări complete şi detaliate (paragrafele 35-37 de mai sus). Mai mult, articolele 66 1 bis şi 77 din LFPP precum şi doctrina şi jurisprudenţa, prevăd că secretul profesional al avocatului nu acoperă decât activităţile specifice ale profesiei.

59. Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale, în special curţile, trebuie să interpreteze şi să aplice dreptul intern (vezi, printre multe altele hotărârea Malone, p. 35, § 79 şi hotărârile Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei de la 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A şi B, p. 21, § 29 şi p. 53, § 28, respectiv). În principiu, din acest motiv, nu Curtea era cea care trebuie să-şi exprime opinia contrară celei a Departamentului Federal al Justiţiei şi Poliţiei şi a Consiliului Federal cu privire la compatibilitatea interceptărilor judiciare ale telefonului Dl Kopp cu articolele 66(1 bis) şi 77 din LFPP.

60. Mai mult ca atât, Curtea nu poate ignora opiniile doctrinei şi jurisprudenţa Curţii Federale în materie, pe care Guvernul le-a citat în memoriile sale (paragrafele 38-39 de mai sus).

În câmpul de aplicare al paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie şi a altor clauze analogice, Curtea a înţeles întotdeauna termenul „lege” în sensul său „material” şi nu „formal” şi a inclus, în mod special, „dreptul nescris” (hotărârile Kruslin şi Huvig menţionate anterior, pp.21-22, § 29 in fine şi pp.53-54, § 28 in fine, respectiv).

61. Pe scurt, ingerinţa litigioasă avea o bază legală în dreptul elveţian.

– „Calitatea legii”

62. A doua cerinţă care reiese din fraza „în conformitate cu legea” – accesibilitatea legii – nu ridică nici o problemă în speţă.

63. Acelaşi lucru nu este valabil pentru a treia cerinţă, „previzibilitatea” legii în sensul şi natura măsurilor aplicabile.

64. Curtea aminteşte, în această privinţă că articolul 8 § 2 cere ca legea să fie „compatibilă cu supremaţia dreptului”. În contextul măsurilor secrete de monitorizare sau interceptare a convorbirilor de către autorităţile publice, datorită lipsei controlului public şi riscul de abuz al puterii, dreptul intern trebuie să asigure individului o anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare, în drepturile garantate de articolul 8. Astfel, dreptul intern trebuie să fie suficient de clar în termenii săi pentru a asigura cetăţenilor o indicaţie adecvată în ceia ce priveşte circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la orice măsură secretă (vezi, în ultimul rând, în calitate de ca cea mai recentă autoritate, hotărârea Halford menţionată anterior, p. 1017, § 49).

65. Conform Guvernului, ansamblul de texte legislative pertinente şi jurisprudenţa Curţii Federale permit de a face concluzia că interceptarea liniilor telefonice ordonate în speţă nu a satisfăcut, de fapt, cerinţa de previzibilitate, aşa cum este definită de către Curtea Europeană.

66. Iată de ce, Curtea trebuie să examineze „calitatea” normelor juridice aplicabile în speţă Dlui Kopp.

67. Ea relevă, în primul rând, că liniile telefonice ale biroului de avocaţi al reclamantului au fost ascultate conform articolului 66 şi următoarelor din LFPP (vezi paragraful 25 de mai sus) şi că el a fost monitorizat ca terţă parte.

Conform articolului 66 1 bis din LFPP, „terţile părţi, de asemenea, pot fi monitorizate în caz că fapte specifice presupun că ele primesc sau transmit informaţii care sunt destinate inculpatului sau suspectului sau provin de la el. Fac excepţie persoanele care, în virtutea articolului 77, pot refuza să depună mărturie”.

Articolul 77 din LFPP stabileşte că „avocaţilor (...) nu li se poate cere să depună mărturie cu privire la secretele care le-au fost încredinţate luând în consideraţie (...) profesia lor”.

68. La prima vedere, textul pare a fi clar şi pare a interzice monitorizarea liniilor telefonice ale avocatului atunci când acesta nu este nici suspect, nici acuzat. El vizează protejarea relaţiilor profesionale între un avocat şi clienţii săi prin confidenţialitatea convorbirilor telefonice.

69. Preşedintele Camerei de Acuzaţie a atins şi acest principiu al legii, deoarece ordinul din 23 noiembrie 1989 (paragraful 18 de mai sus) precizează că: „convorbirile avocaţilor nu trebuie luate în consideraţie.” La fel Procuratura Federală a menţionat aceasta în scrisoarea din 9 martie 1990, informând reclamantul de faptul că liniile sale telefonice erau ascultate (vezi paragraful 25 de mai sus) şi Consiliul Federal s-a referit, de asemenea, la aceasta în decizia sa de la 30 iunie 1993 (vezi paragraful 31 de mai sus).

70. Cu toate acestea, după cum Curtea a observat deja (paragraful 52 de mai sus), toate liniile telefonice ale biroului de avocaţi al Dlui Kopp erau monitorizate de la 21 noiembrie până la 11 decembrie 1989.

71. Guvernul a încercat să rezolve această contradicţie referindu-se la doctrina şi la jurisprudenţa Curţii Federale conform cărora secretul profesional al avocatului nu acoperă decât ceia ce are legătură cu profesia de avocat. El a adăugat că liniile telefonice ale Dl Kopp, soţul fostei membre a Consiliului Federal, nu au fost ascultate datorită funcţiei sale de avocat. În speţă, în conformitate cu practica elveţiană de monitorizare a telefonului, un specialist al Oficiului Poştal a ascultat înregistrarea pentru a identifica orice conversaţie pertinentă din punctul de vedere al procedurilor în curs, însă nici o înregistrare nu a fost reţinută şi trimisă Procuraturii Federale.

72. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă de aceste argumente.

În primul rând, Curţii nu îi revine să facă teorii cu privire la faptul în calitatea de ce Dlui Kopp i-au fost monitorizate liniile telefonice.

În al doilea rând, interceptarea şi alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice constituie o ingerinţă în viaţa privată şi trebuie, respectiv să se bazeze pe o „lege” deosebit de precisă. Exigenţa regulilor clare şi detaliate din domeniu este indispensabilă, mai ales că tehnologiile disponibile pentru a fi folosite devin din ce în ce mai perfecte (hotărârea Kruslin şi Huvig menţionată anterior, p. 23, § 33 şi p. 55, § 32, respectiv).

În această privinţă, Curtea nu caută să deminueze valoarea unor garanţii caracteristice legii, precum necesitatea, la acest stadiu al procedurii, a aprobării deciziei procuraturii cu privire la interceptarea liniilor telefonice de către Preşedintele Camerei de Acuzaţie (paragrafele 18 şi 35 de mai sus), care este un judecător independent, nici faptul că reclamantul a fost în mod oficial informat de interceptarea convorbirilor sale telefonice (paragraful 25 de mai sus).

73. Cu toate acestea, Curtea descoperă o contradicţie între textul clar al legislaţiei care protejază secretul profesional atunci când un avocat este supravegheat ca terţă parte şi practica utilizată în speţă. Chiar dacă jurisprudenţa a stabilit principiul, de altfel general admis, secretul profesional legal acoperă doar relaţia între un avocat şi clienţii săi. Legea nu stabileşte clar cum, în ce condiţii şi cine trebuie să facă diferenţa între problemele de serviciu ale unui avocat conform instrucţiunilor unei părţi la proceduri şi cele care se referă la altă activitate.

74. În practică, mai ales, este cel puţin uimitor de a încredinţa această sarcină unui funcţionar al serviciului juridic al Oficiului Poştal, care este membru al executivului, fără controlul din partea unui judecător independent, mai ales în domeniul delicat al relaţiilor confidenţiale între un avocat şi clienţii săi, care afectează direct drepturile apărării.

75. Pe scurt, dreptul elveţian, scris sau nescris, nu indică cu suficientă claritate domeniul şi modul de exercitare al capacităţii de apreciere a autorităţilor, în problema dată. În consecinţă, Dl Kopp, în calitatea sa de avocat, nu s-a bucurat de gradul minim de protecţie prevăzut de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Astfel a fost încălcat articolul 8.

ii) Scopul şi necesitatea ingerinţei

76. Luând în consideraţie concluzia de mai sus, Curtea , la fel ca şi Comisia, nu consideră că este necesar controlul respectării celorlalte cerinţe ale paragrafului 2 din articolul 8 din cauza de faţă.

77. Articolul 13 din Convenţie prevede:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

78. Dl Kopp a renunţat să aducă această plângere în faţa Curţii, şi Curtea consideră că nu este necesar de a o examina din oficiu.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

79. Conform articolului 50 din Convenţie,

„Dacă Curtea determină că o decizie sau o măsură întreprinsă de către o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine complet sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al Părţii numite nu permite decât atenuarea imperfectă a consecinţelor acestei decizii sau a acestei măsuri, decizia Curţii va permite, în caz de necesitate, doar satisfacerea echitabilă a părţii lezate.”     Daune

80. Dl Kopp a cerut 550 000 franci elveţieni (CHF) pentru daune materiale pentru incidenţele pe care le-a avut interceptarea liniilor telefonice ale biroului său asupra activităţilor profesionale şi asupra imaginii biroului. De asemenea, el a cerut 1 000 CHF pentru daune morale, datorate monitorizării liniilor sale telefonice care au perturbat grav relaţiile sale cu familia şi cu membrii biroului său.

81. Guvernul susţine că sumele pretinse sunt excesive şi că reclamantul nu a adus nici o dovadă a existenţei unei daune materiale nici a legăturii de cauzalitate între încălcarea Convenţiei şi asemenea pagubă. Mai mult, dacă reclamantul a pierdut clienţi, nu era din cauza interceptării telefonului său, ci din alte motive, precum faptul că a fost acuzat de escrocherie şi de fals sau de faptul că a fost lipsit de dreptul de a practica.

În ceia ce priveşte daunele morale, Guvernul a susţinut că dacă Curtea ar găsi o încălcare, aceasta ar reprezenta o satisfacţie echitabilă suficientă.

82. Delegatul Comisiei a declarat că compensaţia trebuie plătită pentru pierderea venitului, însă a lăsat Curtea să determine suma. El a fost de părerea că reparaţia solicitată pentru daune morale era justificată.

83. În ceia ce priveşte daunele materiale, Curtea consideră că Dl Kopp nu a fost în stare să demonstreze existenţa unei legături de cauzalitate între interceptarea apelurilor telefonice şi prejudiciul pretins. În ceia ce priveşte daunele morale, Curtea a considerat că depistarea încălcării articolului 8 constituie o compensaţie suficientă.

B. Costuri şi cheltuieli

84. Reclamantul a cerut, de asemenea, 67 640 CHF pentru costuri şi cheltuieli de judecată în faţa curţilor elveţiene şi 58 291 pentru cele în faţa organelor Convenţiei.

85. După păretrea Guvernului, dacă Curtea ar constata o încălcare, suma de 21 783 CHF pentru costuri şi cheltuieli va satisface cerinţele articolului 50. Dacă depistarea încălcării va viza doar una dintre cele două plângeri înaintate de reclamant, atunci Curtea ar trebui să reducă suma într-un mod echitabil.

86. Delegatul Comisiei a lăsat la discreţia Curţii să determine suma ce trebuie acordată pentru costuri şi cheltuieli.

87. În baza informaţiei aflate în posesia ei şi a jurisprudenţei în materie, şi luând în consideraţie faptul că doar plângerea reclamantului, în conformitate cu articolul 8 din Convenţie, a făcut posibilă depistarea unei încălcări, reclamantul renunţând direct să dea curs plângerii cu privire la articolul 13 din Convenţie (paragraful 78 de mai sus), Curtea decide, în rezultatul unei evaluări echitabile, să achite reclamantului suma de 15 000 CHF.

C. Interese moratorii

88. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, taxa legală aplicabilă în Elveţia la data adoptării acestei hotărâri este de 5 % pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATERespinge excepţia preliminară a Guvernului;

 Hotărăşte că a fost încălcat articolul 8 din Convenţie;

 Hotărăşte că nu este necesară examinarea plângerii din punctul de vedere  al articolului 13 din Convenţie;

 Declară că această hotărâre constituie în sine o satisfacţie suficientă pentru daune morale;

 Hotărăşte

a)     că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 15 000 (cincisprezece mii) franci elveţieni pentru costuri şi cheltuieli.

b)     că această sumă va fi majorată cu o dobîndă simplă de 5% pe an începând cu data expirării celor trei luni menţionate anterior şi pănâ la achitare.Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în limba franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 martie 1998.

Semnat: Rudolf Bernhardt

Preşedinte

Semnat: Herbert Petzold

Grefier

În conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 55 § 2 din Regulamentul B, opinia concordantă a Dl Pettiti este anexată la acestă hotărâre.

Semnat: R. B.
Semnat: H. P.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI

(Traducere)

Împărtăşind analiza colegilor mei, am votat pentru încălcarea articolului 8. Cu toate acestea, în ceia ce priveşte motivarea, am făcut unele consideraţii suplimentare.

Cauza Kopp prezenta un interes special, opt ani după hotărârile Kruslin şi Huvig şi a permis consolidarea jurisprudenţei care a dus la noua legislaţie franceză privind monitorizarea convorbirilor telefonice. Din nefericire, începând cu această dată, au continuat erorile în unele State membre ale Consiliului Europei iar anumite proiecte ale legii pot preocupa juriştii.

Este regretabil faptul că tendinţele statale şi parastatale sau private utilizează din ce în ce mai mult interceptarea convorbirilor telefonice şi altele în diverse scopuri. Companiile private, sub pretextul spionajului industrial multiplică practicile ilicite. În Europa aşa numita monitorizare administrativă a telefonului nu este în general un subiect al unui sistem sau nivel de protecţie adecvat.

Se observă o pierdere a respectului faţă de viaţa privată, accentuată de excesul unor media care caută articolul sau documentul indiscret.

Cauza Kopp a multiplicat modalităţile de încălcare ale articolului 8: monitorizarea asociaţilor şi colaboratorilor biroului de avocaţi, monitorizarea clienţilor şi terţilor care nu aveau legătură cu procedura penală în cauză.

După părerea mea, paragraful 72 al hotărârii trebuie, de asemenea, să conţină o referinţă la secretul de serviciu. Numeroase State fixează condiţiile de intervenire a ordinelor avocaţilor atunci când un judecător doreşte să ordone percheziţii sau interceptări privind practicile avocaţilor. Garanţiile menţionate în paragraful 72 sunt insuficiente, deoarece faptul că reclamantul a fost informat nu a reprezentat decât un element parţial al problemei.

Dreptul elveţian, precum este formulat în documentele în vigoare, nu asigură o protecţie suficientă terţilor şi nici nu oferă un control al distrugerii înregistrărilor. În plus, este şocant faptul că funcţionarii Oficiului Poştal trebuiau să asculte convorbirile. Consideraţiile paragrafelor 73 şi 74 puteau fi şi mai severe.

Curtea Europeană a afirmat în jurisprudenţa sa necesitatea de monitorizare de către autorităţile judiciare într-o societate democratică caracterizată de supremaţia dreptului, însoţită de toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate, aceasta este mai ales important pentru a face faţă noilor tehnologii. Curtea a formulat condiţiile pe care trebuie să le respecte monitorizarea telefonului în materie penală: bănuieli grave, lipsa altor elemente de anchetă, restricţiile privind persoanele care urmează a fi monitorizate, durata maximă, etc. De asemenea, Curtea a atras atenţia anterior la măsurile cu privire la distrugerea peliculelor utilizate pentru monitorizare (vezi opinia mea concordantă din cauza Malone împotriva Regatului Unit).

Dacă monitorizarea este ordonată de către o autoritate judiciară, chiar şi atunci când există o bază legală, ea trebuie să se sprijine pe motive punctuale şi să nu servească la o interceptare generalizată care serveşte la un fel de „pescuit” de informaţii.

La fel monitorizarea suspecţilor, dacă este justificată, a celor care pot fi eventual responsabili de infracţiuni sau atingere la securitatea Statului, nu trebuie extinsă asupra partenerilor din viaţa privată, deoarece astfel se depăşeşte pragul apărării al instituţiilor democratice şi ajunge la o inchiziţie perversă.

Legislaţia numeroaselor State europene nu respectă cerinţele articolului 8 din Convenţie în ceia ce priveşte interceptarea convorbirilor telefonice. Statele utilizează – sau abuzează de – noţiunea de secret de Stat, secret în interesul securităţii de Stat dacă e nevoie se denaturează sensul şi natura secretului-apărare. Sunt necesare anumite clarificări ale acestor noţiuni pentru a rafina şi a îmbunătăţi sistemul de reprimare al terorismului.

Avertismentele juriştilor şi parlamentarilor au o vechime de mai mult de douăzeci de ani: Raportul Schmelck în Franţa, consultaţia mea pentru Parlamentul din Luxembourg, cartea albă a Regatului Unit, hotărârile Klass, Malone şi Huvig ale Curţii au rămas fără mare efect. Responsabilii pentru serviciile competente ale Statului rămân surzi la aceste ordine şi acţionează fără o anumită impunitate. În afară de problema specifică, nu este acesta oare un semn al decadenţei democraţiilor; revelarea degradării sensului demnităţii persoanelor? În această tristă evoluţie responsabilităţile sunt împărţite între State şi persoane.

[1]1. Conform registrului, acest rezumat nu obligă Curtea.

[2]Notiţele grefierului

1.  Cazul este numerotat 13/1997/797/1000. Primul număr reprezintă poziţia cazului în lista cazurilor înaintate spre examinare Curţii în anul în cauză (al doilea număr). Ultimele două numere indică poziţia cazului în lista cazurilor înaintate spre examinare Curţii începând cu crearea ei şi în lista corespunzătoare declaraţiilor adresate Comisiei.

[3]2.  Regulile Curţii B, care au intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică în toate cazurile ce implică Statul în legătură cu Protocolul Nr. 9.

[4] Nota grefierului. Din motive  practice această anexă va apărea doar  în varianta tipărită a acestei hotărâri (Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1998) , însă o copie a raportului poate fi obţinută din registru.

Full & Egal Universal Law Academy