©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
Cauza KOZMA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22342/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 aprilie 2017
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Kozma împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-un comitet compus din:
Paulo Pinto de Albuquerque, președinte,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak, judecători,
și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 21 martie 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22342/08 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Ștefan Kozma și Martin Kozma („reclamanții”) au sesizat Curtea la 25 aprilie 2008 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanții sunt reprezentați de Norbert Ștefan Kozma, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 8 februarie 2016, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4. Reclamanții s-au născut în 1949 şi, respectiv, în 1947 şi au domiciliul la Cluj-Napoca.
5. În 1950, Federația Comunităților Evreiești din România („Federația“) a vândut tatălui reclamanților un imobil format din mai multe apartamente, situat în Cluj-Napoca. Imobilul aparținuse unei persoane de confesiune evreiască, care murise în deportare, în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1948, în absența unor moștenitori cunoscuți, statul a acordat clădirea Federației.
6. În 1950, la scurt timp după achiziționarea clădirii de către tatăl reclamanților, statul a naționalizat imobilul. Apartamentele au fost închiriate și, ulterior, unele dintre acestea au fost vândute de stat chiriașilor.
A. Demersuri efectuate de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995
7. Invocând prevederile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, tatăl reclamanților și, ulterior, după moartea acestuia din urmă, reclamanții au solicitat restituirea imobilului.
8. Instanțele interne – în ultimul rând, Curtea de Apel Cluj‑Napoca, prin decizia definitivă din 4 decembrie 2002 – au încuviințat cererea reclamanților și au dispus restituirea de către autoritățile locale a unui apartament liber și acordarea de despăgubiri pentru celelalte apartamente, a căror restituire nu mai era posibilă. În hotărârea menționată, curtea de apel a reţinut că reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, atât timp cât imobilul ce aparţinuse tatălui acestora fusese naţionalizat.
9. Reclamanții au cerut recunoașterea juridică a vânzării imobilului, în ciuda neînscrierii acestei vânzări în cartea funciară. Prin decizia definitivă din 21 mai 2003, Curtea de Apel Cluj-Napoca a admis recursul. Referindu-se la concluziile aceleiași curți de apel din hotărârea din 4 decembrie 2002 (supra, pct. 8), a reţinut că, în 1950, Federația a vândut imobilul către tatăl părților în cauză.
10. La 24 februarie 2005, la cererea reclamanților, un executor judecătoresc a somat autoritățile locale să pună în aplicare decizia Curţii de Apel Cluj-Napoca din 4 decembrie 2002 (supra, pct. 8).
11. Autoritățile locale au formulat contestație la executare. Acestea au susținut că executarea devenise imposibilă pe motiv că activitatea comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995 încetase după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (infra, pct. 14). În plus, precizau că, prin decizia primarului din 31 mai 2004, imobilul fusese restituit unei moștenitoare a fostului proprietar, care făcuse o cerere în acest sens.
12. Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, Tribunalul Cluj a respins argumentele autorităților locale. După ce a constatat că restituirea apartamentului sus-menționat către reclamanți era imposibilă, a reţinut că autoritățile locale sunt obligate să acorde despăgubiri părților în cauză pentru imobil.
13. La 8 iunie 2015, executorul judecătoresc le-a comunicat reclamanţilor că autoritățile locale nu își executaseră încă obligațiile.
B. Demersuri făcute de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001
14. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a lărgit domeniul de aplicare a măsurilor reparatorii pentru imobilele naționalizate, reclamanții au formulat o cerere de restituire a imobilului sau de acordare a unei despăgubiri pe baza prevederilor noii legi. Primăria Cluj-Napoca a respins cererea.
15. Prin decizia din 20 octombrie 2006, Curtea de Apel Cluj-Napoca a încuviințat parțial contestația reclamanților împotriva deciziei primarului. S-a reţinut că atât moștenitoarea fostului proprietar, cât și reclamanții au dreptul la despăgubiri. În ceea ce privește moștenitoarea, curtea de apel a considerat că atribuirea imobilului către Federație fusese consecința unei erori, din moment ce fostul proprietar, decedat în deportare, avea moștenitori, deși nu se prezentaseră după moartea sa. În ceea ce privește reclamanții, s-a reţinut că se stabilise, prin decizii intrate în puterea lucrului judecat, că tatăl lor era proprietarul clădirii în momentul naționalizării și, ca atare, aveau dreptul la despăgubiri. Moștenitoarea fostului proprietar, al treilea intervenient în litigiu, precum și Primăria Cluj au formulat recurs.
16. Prin decizia definitivă din 9 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul. S-a reţinut că, deoarece contractului de vânzare-cumpărare nu era înscris în cartea funciară, imobilul fusese naționalizat în detrimentul Federației și nu în cel al tatălui reclamanților. Prin urmare, s-a considerat că aceștia din urmă nu au dovedit existența unui drept de proprietate în patrimoniul tatălui lor la momentul naționalizării pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
17. Conform informațiilor furnizate de reclamanți în observațiile lor din 19 august 2016, la această dată nicio formă de despăgubire nu fusese plătită sau oferită părților în cauză.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
18. Principalele dispoziții legislative privind situația imobilelor naționalizate au fost descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României (MC) (nr. 28342/95, pct. 34-35, CEDO 1999-VII), Străin și alții împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19-23, CEDO 2005-VII), Maria Atanasiu și alții împotriva României (nr. 30767/05 și 33800/06, pct. 44 și urm., 12 octombrie 2010), și Preda și alții împotriva României (nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 și 28688/04, pct. 68-74, 29 aprilie 2014).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE ȘI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
19. Reclamanții denunță că s-a adus atingere dreptului lor la un proces echitabil și dreptului la respectarea bunurilor lor. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactate după cum urmează în părțile lor relevante:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...] ”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
[...]. ”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
21. Reclamanții s-au plâns de refuzul autorităților locale de a-i despăgubi pentru naționalizarea imobilului care aparținuse tatălui lor. Aceștia susțin că decizia ICCJ din 9 noiembrie 2007 (supra, pct. 16) a pus sub semnul întrebării autoritatea de lucru judecat a deciziilor definitive pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Napoca (supra, pct. 8 și 9) și i-a privat de despăgubirile acordate de această instanță prin decizia din 4 decembrie 2002 (supra, pct. 8).
22. Guvernul susține că, în lipsa unui drept de proprietate al tatălui lor asupra imobilului în litigiu, reclamanții nu aveau dreptul nici la restituirea imobilului, nici la despăgubire. În acest sens, afirmă că decizia din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curți a corectat o eroare făcută de curtea de apel cu privire la evaluarea efectelor faptului că vânzarea imobilului nu a fost înscrisă în cartea funciară. De asemenea, susține că erau greșite concluziile curții de apel din cauza ignorării de către aceasta a existenței moștenitoarei fostului proprietar.
23. În ceea ce privește neexecutarea deciziei din 4 decembrie 2002, Guvernul consideră că autoritățile naționale nu pot susține interesele reclamanților în defavoarea intereselor moștenitoarei fostului proprietar. De asemenea, susține că reclamanții puteau pretinde ca Federația să le restituie suma plătită de tatăl lor pentru achiziționarea imobilului în 1950.
24. Reclamanții susțin că exercitarea unei acțiuni împotriva Federației ar fi fost împiedicată de prescripţie.
2. Motivarea Curții
25. Curtea reamintește că a considerat în mai multe cauze că, fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, întrucât poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (a se vedea, între altele, Kehaya și alții împotriva Bulgariei, nr. 47797/99 și 68698/01, pct. 67-70, 12 ianuarie 2006; Gök şi alţii împotriva Turciei, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, pct. 57-62, 27 iulie 2006; Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50208/06, pct. 23-32, 31 mai 2012; și Rozalia Avram împotriva României, nr. 19037/07, pct. 32, 16 septembrie 2014).
26. Curtea reamintește, de asemenea, că a concluzionat anterior că omisiunea autorităților naționale, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil decizia definitivă pronunțată împotriva lor se transpune într-o încălcare a dreptului de acces la o instanță ca și a dreptului la respectarea proprietății (a se vedea, printre multe alte exemple, Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și Stanomirescu împotriva României, nr. 2699/03 și 43597/07, pct. 70, 7 ianuarie 2014 și cauzele citate).
27. În prezenta cauză, Curtea constată că recunoașterea dreptului de proprietate al tatălui reclamanților asupra imobilului în cauză constituia baza litigiului dintre reclamanți și autoritățile locale.
28. Curtea mai evidențiază că, prin deciziile definitive din 4 decembrie 2002 și din 21 mai 2003 (supra, pct. 8 și 9), Curtea de Apel Cluj-Napoca a stabilit că tatăl reclamanților era proprietarul clădirii în litigiu la momentul naționalizării și, ca atare, aceștia aveau dreptul la măsuri reparatorii. Această constatare a fost confirmată de Tribunalul Cluj în decizia definitivă din 13 septembrie 2005 (supra, pct. 12).
29. Cu toate acestea, în decizia din 9 noiembrie 2007, Înalta Curte a considerat că transferul de proprietate în favoarea tatălui reclamanților nu avusese loc, vânzarea din 1950 nefiind înscrisă în cartea funciară, iar imobilul fusese naționalizat în detrimentul fostului proprietar, și anume Federația. Prin urmare, în viziunea Înaltei Curți, reclamanții nu aveau dreptul la despăgubiri (supra, pct. 16).
30. Curtea apreciază că, în speță, nu este vorba de ștergerea pur și simplu a procedurilor judiciare care au dus la cele două decizii definitive menționate pronunțate de Curtea de Apel Cluj-Napoca (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62), ci de o evaluare cu totul diferită a faptelor operată de către Înalta Curte.
31. În ceea ce privește faptul dacă această evaluare a adus atingere principiului securității juridice, Curtea apreciază că reclamanții puteau să se aștepte în mod legitim ca Înalta Curte să rezolve aspectul efectelor generate de neînscrierea vânzării în cartea funciară în sensul respectării forței lucrului judecat prin deciziile definitive anterioare (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 38, 16 aprilie 2013).
32. În măsura în care Guvernul susține că decizia Înaltei Curți a corectat o eroare făcută de curtea de apel cu privire la dreptul de proprietate al tatălui reclamanților (supra, pct. 22), Curtea reiterează că numai erorile de fapt care nu sunt vizibile decât după încheierea procedurilor judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice (Stanca Popescu împotriva României, nr. 8727/03, pct. 104, 7 iulie 2009).
33. Or, Curtea constată că, în speţă, Curtea de Apel Cluj-Napoca a examinat argumentele părților cu privire la consecințele juridice ale neînscrierii vânzării în cartea funciară și că s-a pronunțat în hotărâri motivate corespunzător care au confirmat dreptul de proprietate al tatălui reclamanților. În plus, constată că, prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, Tribunalul Cluj a considerat că restituirea imobilului către moștenitoarea fostului proprietar nu constituie un obstacol în calea executării deciziei definitive a curții de apel din 4 decembrie 2002, întrucât aceasta se referea la acordarea unei despăgubiri reclamanților (supra, pct. 12).
34. Curtea apreciază că, revenind asupra aspectului recunoașterii dreptului de proprietate al tatălui reclamanților, soluţionat în mod definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte nu a avut ca scop să corecteze o eroare de fapt care ar fi devenit vizibilă după încheierea procedurii în fața curții de apel, ci a dat o interpretare diferită efectelor juridice ale neînscrierii vânzării din 1950 în cartea funciară. Prin urmare, decizia din 9 noiembrie 2007 a încălcat principiul securității juridice.
35. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
36. Curtea mai evidențiază că decizia definitivă din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Cluj-Napoca, care a recunoscut dreptul reclamanților la o despăgubire, nu a fost niciodată anulată şi nici modificată și că, dimpotrivă, a fost confirmată prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005 a Tribunalului Cluj (supra, pct. 12). În ceea ce privește decizia Înaltei Curți din 9 noiembrie 2007, Curtea a constatat că aceasta a respins cererea de acordare de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 (supra, pct. 16), în timp ce decizia din 4 decembrie 2002 sus-menționată privea dreptul la despăgubire în baza Legii nr. 112/1995 (supra, pct. 8).
37. Curtea consideră că autoritățile locale erau obligate, prin urmare, să execute de la sine și într-un termen rezonabil decizia definitivă din 4 decembrie 2002 și să acorde reclamanților reparația cuvenită în temeiul Legii nr. 112/1995 (a se vedea, mutatis mutandis, Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și Stanomirescu, citată anterior, pct. 68-70).
38. Or, Curtea observă că, la data ultimelor informații de care dispune (19 august 2016 – a se vedea supra, pct. 17), nicio despăgubire în bani nu fusese acordată părților în cauză și că nicio măsură compensatorie nu le fusese propusă acestora de către autoritățile locale (supra, pct. 10 și 13).
39. În sfârșit, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului bazat pe posibilitatea care ar fi oferită reclamanților de a solicita ca Federația să le restituie suma plătită pentru achiziționarea imobilului. În acest sens, constată că Guvernul nu a furnizat niciun exemplu de jurisprudență pentru a arăta că ar fi în continuare probabil ca o astfel de acțiune să fie inițiată la mai mult de cincizeci de ani după vânzare.
40. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a stabili că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
41. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă. ”
A. Prejudiciu
42. Reclamanții solicită 1 478 225 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care consideră că l-au suferit. Precizează că această sumă reprezintă valoarea imobilului, a terenului aferent și a veniturilor nerealizate. Reclamanții solicită 32 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care afirmă că l-au suferit.
43. Guvernul consideră că aceste pretenții sunt excesive și nejustificate.
44. Curtea apreciază că, în absența unei hotărâri judecătorești sau administrative interne care să stabilească suma exactă a despăgubirii, aspectul aplicării art. 41 din Convenție în ceea ce privește prejudiciul material și moral nu se află în stare de judecată. În consecință, amână pronunţarea asupra acestui aspect și stabileşte un termen de șase luni începând cu data prezentei hotărâri pentru procedura ulterioară ținând seama de eventualitatea unei înțelegeri între statul pârât și reclamanți.
B. Cheltuieli de judecată
45. De asemenea, reclamanții solicită 1 200 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața Curții. Prezintă o chitanță care atestă plata a 3 600 RON pentru expertiza privind valoarea imobilului.
46. Guvernul consideră că pretenția este excesivă.
47. Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde reclamanților suma de 800 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;
3. Hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăște că problema aplicării art. 41 din Convenție în privința prejudiciului material și moral nu se află în stare de judecată; în consecință:
a) amână pronunţarea în această privință;
b) solicită Guvernului și reclamanților să îi adreseze în scris, într-un termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această problemă și, în special, să o informeze despre orice acord la care ar putea ajunge;
c) amână procedura ulterioară și delegă președintelui sarcina stabilirii acesteia după caz.
5. Hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească celor doi reclamanți împreună, în termen de trei luni, 800 EUR (opt sute euro) reprezentând cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți, convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plății;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 11 aprilie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Andrea TamiettiPaulo Pinto de Albuquerque
Grefier adjunctPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy