©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii – Nr. 189
Octombrie 2015
Kudrevičius şi alţii împotriva Lituaniei (MC) - 37553/05
Hotărârea din 15.10.2015 (MC)
Art. 11
Art. 11 § 1
Libertatea de întrunire paşnică
Sancţiuni penale aplicate agricultorilor pentru blocarea traficului pe drumuri naționale principale timp de 2 zile: neîncălcare
În fapt – Fermierii reclamanţi au obţinut autorizaţie pentru organizarea unui protest paşnic ca să atragă atenţia asupra aparentei lipse de reacţie a Guvernului faţă de problemele din sectorul agricol. La început, demonstraţiile au fost paşnice, conform autorizaţiilor. Însă negocierile cu Guvernul au stagnat. Pentru a face presiuni asupra Guvernului, reclamanţii au încălcat prevederile autorizaţiilor şi au blocat trei autostrăzi principale timp de 2 zile, provocând perturbări considerabile. Blocajul a luat sfârşit când le-au fost îndeplinite cererile. Reclamanţii au fost ulterior condamnaţi pentru „tulburări violente” şi condamnaţi la 60 de zile de închisoare cu suspendare timp de un an. De asemenea, li s-a interzis să părăsească domiciliul pentru mai mult de 7 zile fără aprobarea prealabilă a autorităţilor.
Într-o hotărâre din 26 noiembrie în 2013, o cameră a Curţii a hotărât, cu 4 voturi la 3, că a fost încălcat art. 11 din Convenţie (a se vedea Nota informativă 168). La 14 aprilie 2014, cauza a fost trimisă Marii Camere la cererea Guvernului.
În drept – Art. 11
a) Cu privire la aplicabilitate – Condamnarea reclamanţilor nu a avut ca temei implicarea în sau instigarea la violenţă, ci tulburarea ordinii publice cauzată de blocajele rutiere. Perturbarea traficului nu a fost un efect secundar al unei întruniri desfăşurate într-un loc public, ci mai degrabă rezultatul acţiunii intenţionate a agricultorilor. Cu toate acestea, comportamentul fizic cu intenţia de a perturba traficul şi cursul normal al vieţii pentru a tulbura grav activităţile desfăşurate de alţii nu intră în nucleul libertăţii de întrunire consfinţite de art. 11, ceea ce ar putea afecta orice evaluare a „necesităţii” care trebuie efectuată conform celui de al doilea alineat al dispoziţiei menţionate. În acelaşi timp, comportamentul reclamanţilor nu a fost de aşa natură şi grad încât să permită excluderea participării lor la demonstraţie din sfera de aplicare a protejării dreptului la libertatea de întrunire paşnică. Nu a existat nicio dovadă că aceştia au subminat bazele unei societăţi democratice. Prin urmare, art. 11 a fost aplicabil.
b) În fond – Condamnarea reclamanţilor a constituit o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de întrunire paşnică. Ingerinţa a avut temei legal în dreptul intern. Interpretarea dată de instanţele interne dispoziţiei relevante din Codul penal nu a fost nici arbitrară, nici imprevizibilă. Autorizaţiile pentru organizarea de întruniri paşnice conţineau un avertisment referitor la eventuala răspundere a organizatorilor. Mai mult, ar fi trebuit să fie clar pentru reclamanţi că nerespectarea ordinelor legale şi explicite ale poliţiei de a înlătura blocajele rutiere ar putea angaja răspunderea lor. Ingerinţa contestată a fost aşadar „prevăzută de lege” şi a urmărit scopurile legitime ale „apărării ordinii” şi „protejării drepturilor şi libertăţilor altora”.
Deplasarea demonstraţiilor din zonele autorizate către autostrăzi a fost o încălcare clară a condiţiilor prevăzute în autorizaţii. Această acţiune a fost luată fără informarea prealabilă a autorităţilor şi fără a le cere să modificarea textului autorizaţiilor. Reclamanţii nu aveau cum să nu cunoască aceste cerinţe. De asemenea, acţiunea lor nu a fost justificată de nevoia unui răspuns imediat la un eveniment actual. Curtea nu a avut niciun motiv să pună la îndoială examinarea instanţelor interne, conform căreia fermierii au avut la dispoziţie mijloace alternative şi legale pentru a-şi proteja interesele, precum posibilitatea de a depune plângeri la instanţele administrative.
În măsura în care blocajele rutiere intenţionate au avut ca scop exercitarea de presiuni asupra Guvernului pentru a accepta cererile fermierilor, această caracteristică diferenţiază prezenta cauză de cele în care Curtea a observat că demonstraţiile ar putea determina un anumit nivel de tulburare a vieţii cotidiene, inclusiv perturbarea traficului. În cauzele în care demonstranţii au încercat să împiedice ori să modifice exercitarea unei activităţi desfăşurate de alţii, Curtea a concluzionat că aplicarea de sancţiuni era o reacţie proporţională cu scopul legitim al protejării drepturilor şi libertăţilor altora. Aceeaşi concluzie se impune cu atât mai mult în prezenta cauză, deoarece acţiunile manifestanţilor nu au avut ca scop direct o activitate cu care nu erau de acord, ci blocarea fizică a unei activităţi care nu avea legătură directă cu obiectul protestului lor.
Aşa cum se poate vedea în jurisprudenţa Curţii, perturbarea gravă şi intenţionată, de către demonstranţi, a vieţii cotidiene şi a activităţilor desfăşurate în mod legal de către alţii, într-o măsură mai mare decât cea cauzată de exercitarea normală a dreptului la libertatea de întrunire paşnică într-un loc public, poate fi considerată un „act condamnabil” şi, prin urmare, poate justifica aplicarea de sancţiuni, chiar şi penale. Chiar dacă reclamanţii nu au comis acte de violenţă sau nu au instigat pe alţii la astfel de acte, obstrucţionarea aproape în totalitate a trei autostrăzi principale cu încălcarea flagrantă a ordinelor poliţiei şi a nevoilor şi drepturilor participanţilor la trafic a constituit un comportament care ar putea fi considerat „condamnabil”. Ţinând cont de marja de apreciere care trebuie acordată în astfel de circumstanţe, statul pârât a fost în mod clar îndreptăţit să considere că interesele protejării ordinii publice aveau o pondere mai mare decât cele ale reclamanţilor de a recurge la blocaje rutiere ca mijloc pentru agricultori pentru a realiza un progres în negocierile lor cu Guvernul.
În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, poliţia s-a limitat la a le impune reclamanţilor să înlăture obstacolele rutiere şi a-i avertiza cu privire la eventuala răspundere a acestora. Poliţiştii au ales să nu disperseze persoanele adunate nici măcar atunci când reclamanţii au refuzat să se conformeze ordinelor lor legale. Atunci când au apărut tensiuni între fermieri şi şoferii de camioane, poliţiştii au îndemnat părţile implicate în conflict să se calmeze pentru a evita confruntări grave. În pofida perturbărilor grave cauzate de comportamentul reclamanţilor, autorităţile au arătat astfel un grad ridicat de toleranţă. În plus, autorităţile au încercat să echilibreze interesele demonstranţilor cu cele ale participanţilor la trafic, pentru a garanta desfăşurarea paşnică a întrunirii şi siguranţa tuturor cetăţenilor, satisfăcând astfel orice obligaţie pozitivă despre care s-ar fi putut considera că le revenea.
În ceea ce priveşte sancţiunile aplicate reclamanţilor, sancţiunea aplicată a fost indulgentă - 60 de zile de pedeapsă privativă de libertate cu suspendare timp de un an. Reclamanţii nu au fost amendaţi, iar singura consecinţă reală a condamnării lor era obligaţia, timp de un an, de a obţine aprobare în cazul în care doreau să părăsească domiciliul pentru o perioadă mai mare de 7 zile. Acest inconvenient nu pare disproporţionat faţă de tulburarea gravă a ordinii publice cauzată de reclamanţi.
În cele din urmă, din moment ce nu exista în rândul statelor membre nicio abordare uniformă în privinţa încadrării juridice – ca infracţiune sau contravenţie – a perturbării traficului pe drumurile publice, autorităţile naţionale nu au depăşit limitele marjei largi de apreciere prin faptul că i-au considerat pe reclamanţi răspunzători penal pentru comportamentul lor. Faptul că alte persoane ar fi putut obţine un tratament mai indulgent nu înseamnă obligatoriu că sancţiunile aplicate reclamanţilor au fost disproporţionate.
În concluzie, autorităţile interne au menţinut un echilibru just între obiectivele legitime ale „apărării ordinii” şi „protejării drepturilor şi libertăţilor altora”, pe de o parte, şi cerinţele libertăţii de întrunire, pe de altă parte, bazându-şi deciziile pe o apreciere acceptabilă a faptelor şi o motivare care au fost relevante şi suficiente.
Nu era o necesitate pentru Curte să abordeze argumentele prezentate de părţi pentru a stabili dacă măsurile adoptate de autorităţi ar fi putut fi justificate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie (CEJ).* Rolul CEJ era de a stabili dacă statele membre ale UE şi-au respectat obligaţia de a asigura libera circulaţie a mărfurilor, în timp ce sarcina Curţii în prezenta cauză era de a stabili dacă a fost încălcat dreptul reclamanţilor la libertatea de întrunire.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
[A se vedea Bukta şi alţii împotriva Ungariei, 25691/04, 17 iulie 2007, Nota de informare 99; Lucas împotriva Regatului Unit (dec.), 39013/02, 18 martie 2003; Barraco împotriva Franţei, 31684/05, 5 martie 2009, Nota de informare 117]
* Eugen Schmidberger, Internationale Transporte şi Planzüge împotriva Austriei, C-112/00, hotărârea din 12 iunie 2003; şi Comisia împotriva Franţei, C-265/95, hotărârea din 9 decembrie 1997.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa (Case-Law Information Notes)
Full & Egal Universal Law Academy