©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Kulikowski împotriva Poloniei - 18353/03
Hotărârea din 19.05.2009 (Secţia a IV-a)
Art. 6
Art. 6 § 1
Accesul la o instanţă
Omisiunea unei instanţe de a informa inculpaţii că au la dispoziţie un nou termen pentru a declara recurs în casaţie după refuzul avocaţilor lor din oficiu de a-i asista: încălcare
În fapt – Reclamantul a fost condamnat prin sentinţa primei instanţe, confirmată în apel. Acesta nu a putut sesiza Curtea Supremă – în faţa căreia reprezentarea prin avocat este obligatorie –, deoarece apărătorul care i-a fost desemnat din oficiu a refuzat să declare recurs după ce l-a sfătuit că această acţiune nu are nicio şansă rezonabilă de succes. Instanţele naţionale l-au informat pe reclamant de acest refuz şi nu i-au desemnat un alt avocat care să îl asiste în acest demers.
În drept – Art. 6 § 1: Normele de procedură penală din Polonia impun ca orice persoană a cărei condamnare a fost confirmată de o instanţă de apel să fie asistată de un avocat în demersurile sale pentru introducerea unui recurs în casaţie. Curtea Supremă a recunoscut că persoanelor condamnate le putea fi greu să sesizeze instanţa de casaţie dacă avocaţii lor, desemnaţi din oficiu, se hotărau să nu îi mai reprezinte. Prin urmare, Curtea Supremă a hotărât că, într-un astfel de caz, termenul pentru recurs începe să curgă abia de la data la care persoana condamnată a fost informată că apărătorul său refuză să îi mai acorde asistenţă. Nu se putea afirma aşadar că termenul lăsat reclamantului pentru pregătirea recursului în casaţie era atât de scurt încât i se refuza o şansă reală de a sesiza Curtea Supremă şi de a-şi pleda cauza în faţa acesteia (a se compara, a contrario, cu cauza Siałkowska împotriva Poloniei, în care termenul a început să curgă de la data la care hotărârea judecătorească a fost comunicată avocatului din oficiu, iar reclamanta a fost informată de refuzul acestuia cu doar 3 zile înainte de expirarea termenului). De asemenea, nu s-a demonstrat şi nici nu s-a susţinut că reclamantului i-ar fi fost imposibil să găsească alt avocat care să îl reprezinte. Acesta nu îşi permitea să angajeze un avocat ales, însă acest fapt nu era suficient să constituie o încălcare a art. 6 din Convenţie, care nu obligă statul să garanteze reprezentarea inculpaţilor de către avocaţi desemnaţi succesiv din oficiu în vederea introducerii unor acţiuni considerate de la început ca neavând şanse rezonabile de succes. În lipsa unor elemente care să arate că avocaţii au dat dovadă de neglijenţă sau de arbitrariu în modul lor de a acţiona, se poate considera că statul s-a conformat obligaţiei care îi revenea – aceea de a-i oferi reclamantului asistenţă judiciară efectivă în vederea recursului. Însă curtea de apel competentă a omis să îl informeze despre drepturile sale procedurale şi termenele corespunzătoare, aşa cum prevede jurisprudenţa Curţii Supreme. Nefiind în momentul respectiv reprezentat de un avocat, reclamantul nu avea cum să ştie noul termen în care trebuia să găsească un alt reprezentant pe care să-l poată convinge să declare recurs în numele său. Sub acest aspect restrâns dar esenţial, procedurile relevante în vigoare în dreptul polonez la vremea respectivă au fost deficiente în cazul reclamanţilor, astfel încât dreptul lor de acces la Curtea Supremă nu a fost garantat „în mod concret şi efectiv”.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy