©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
(Cererea nr. 73797/01)
SENTINŢĂ
STRASBOURG
15 decembrie 2005
Prezenta sentinţă este finală, dar poate fi supusă unei revizii editoriale.
În cazul Kyprianou vs. Cipru,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită ca o Cameră Mare compusă din:
dl. L. Wildhaber, Preşedinte,
dl. C.L. Rozakis,
dl. J.-P. Costa,
Sir Nicolas Bratza,
dl. B.M. Zupančič,
dl. G. Bonello,
dl. L. Loucaides,
dl. R. Türmen,
d-na F. Tulkens,
dl. J. Casadevall,
dl. M. Pellonpää,
dl. R. Maruste,
dl. V. Zagrebelsky,
dl. L. Garlicki,
d-na E. Fura-Sandström,
d-na A. Gyulumyan,
dl. K. Hajiyev, judecători,
şi dl. T.L. Early, Grefier Delegat al Camerei Mari,
Deliberând în secret la 2 februarie 2005, la 15 iunie 2005 şi la 2 noiembrie 2005,
Dă următoarea sentinţă, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:
PROCEDURA
1. Cazul care are la bază o cerere (nr. 73797/01) împotriva Republicii Cipru depusă la Curte conform articolului 34 din Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de către un cetăţean cipriot, dl. Michalakis Kyprianou (“reclamantul”), la 9 august 2001.
2. Reclamantul a fost reprezentat de Dr C. Clerides, dl. L. Clerides, dl. M. Triantafyllides, dl. E. Efstathiou, dl. A. Angelides, d-na E. Vrahimi, avocaţi profesând în Nicosia, şi de dl. B. Emmerson Q.C. şi dl. M. Muller, avocaţi pledanţi profesând în Regatul Unit. Guvernul Cipriot (“guvernul”) a fost reprezentat de Reprezentantul său, dl. P. Clerides, Avocat General Delegat al Republicii Cipru.
3. Reclamantul a pretins că articolele 5 §§ 3, 4 şi 5, 6 §§ 1, 2 şi 3 (a), (b) şi (d), 7, 10 şi 13 din Convenţie au fost încălcate ca urmare a procesului, condamnării şi întemniţarea sa pentru sfidarea curţii.
4. Cererea a fost atribuită celei de-a Treia Direcţie a Curţii (Norma 52 § 1 din Normele Curţii). În cadrul acelei Direcţii, Camera care se va ocupa de caz (articolul 27 § 1 din Convenţie) a fost formată după cum se prevede în Norma 26 § 1.
5. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a schimbat compunerea Direcţiilor sale (Norma 25 § 1). Cazul a fost atribuit celei de-a Doua Direcţii nou formate (Norma 52 § 1).
6. La data de 7 mai 2002 cererea a fost declarată parţial inadmisibilă de către o Cameră a acelei Direcţii, compusă din următorii judecători: dl. J.-P. Costa, dl. A.B. Baka, dl. Gaukur Jörundsson, dl. L. Loucaides, dl. C. Bîrsan, dl. M. Ugrekhelidze şi d-na A. Mularoni, precum şi d-na S. Dollé, Grefierul Direcţiei.
7. La data de 8 aprilie 2003 cererea a fost declarată admisibilă în ceea ce priveşte plângerile conform articolului 6 §§ 1, 2 şi 3 (a) şi articolului 10 de către o Cameră a acelei Direcţii, compusă din următorii judecători: dl. J.-P. Costa, dl. A.B. Baka, dl. L. Loucaides, dl. C. Bîrsan, dl. K. Jungwiert, dl. V. Butkevych şi d-na A. Mularoni, precum şi d-na S. Dollé, Grefierul Direcţiei.
8. La data de 27 ianuarie 2004, aceeaşi Cameră a dat o sentinţă în care a constatat în unanimitate o încălcare a articolului 6 §§ 1 (tribunal imparţial), 2 (prezumţia de nevinovăţie) şi 3 (a) (informaţii detaliate privind natura şi cauza acuzării) din Convenţie şi nu a fost necesară examinarea separată a plângerii reclamantului conform articolului 10. Reclamantului i-a fost plătit suma de 15 000 euro (EUR) ca daună ne-financiară şi suma de 10,000 euro pentru costuri şi cheltuieli.
9. La data de 19 aprilie 2004, guvernul a cerut să se prezinte cazul în faţa Camerei Mari, în conformitate cu articolul 43 din Convenţie şi cu Norma 73 din Normele Curţii. Un tribunal din Camera Mare a acceptat această cerere la data de 14 iunie 2004.
10. Compunerea Camerei Mari a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile articolului 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi Norma 24 din Normele Curţii.
11. Comentariile terţei părţi au fost primite de la Guvernul Regatului Unit şi Irlandei cărora Preşedintele le-a permis să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenţie şi Norma 44 § 2 litera (a)). Comentariile terţei părţi au fost, de asemenea, primite de la Guvernul Maltei care a fost invitat de către Preşedinte să intervină în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenţie şi Norma 44 § 2 litera (a)).
12. Reclamantul şi guvernul au făcut comentarii la dosar cu privire la merite (Norma 59 § 1) în care şi-au inclus replicile la comentariile terţei părţi (Norma 44 § 5). De asemenea, reclamantul şi-a înaintat plângerile pentru satisfacţia cuvenită. Guvernul a făcut comentarii cu privire la această problemă şi reclamantul i-a dat replica.
13. O audiere a avut loc în public în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 2 februarie 2005 (Norma 59 § 3).
S-au prezentat în faţa Curţii:
(a) pentru guvern
dl. P. Clerides, Procurorul General Delegat
al Republicii Cipru, Reprezentant,
Lord Lester of Herne Hill, Q.C.,
dl. P. Saini, Avocat pledant,
d-na S.-M. Joannides, Consilier Senior al Republicii, Avocat;
(b) pentru reclamant
dl. B. Emmerson, Q.C.,
dl. D. Friedman, Avocat pledant,
dl. M. Muller, Avocat pledant, Avocat,
dl. P. Kyprianou, Avocat pledant, Consilier,
dl. L. Charalambous, Avocat consultant.
Reclamantul a fost şi el prezent.
Curtea i-a audiat pe domnii Emmerson, Clerides şi Lordul Lester şi răspunsurile reprezentanţilor părţilor la întrebările adresate de către judecători.
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
14. Reclamantul s-a născut în anul 1937 şi locuieşte în Nicosia.
15. Este avocat şi a profesat mai mult de patruzeci de ani. Înainte a fost avocat la Parchetul General şi membru al Asociaţiei Reprezentanţilor Ciprioţi.
16. La data de 14 februarie 2001 reclamantul a apărat în justiţie o persoană acuzată de crimă în faţa Curţii cu Juri de la Limassol. El a declarat că, în timp ce conducea interogatoriul contradictoriu al unui martor al acuzării, un poliţist, curtea l-a întrerupt după ce i-a adresat o întrebare martorului. El a pretins că s-a simţit ofensat şi că a cerut permisiunea să se retragă din caz. În comentariile sale făcute în scris, guvernul a afirmat că respectiva curte încercase să facă o intervenţie de rutină cu o remarcă simplă şi politicoasă privind maniera în care reclamantul îl interoga pe martor. Reclamantul a întrerupt totul imediat, fără să-i permită curţii să-şi termine remarca şi refuzând să continue interogatoriul.
17. Procesul verbal al acţiunii juridice cuprinde următorul schimb de cuvinte (traducere):
“Curtea: Considerăm că interogatoriul dvs. contradictoriu este prea detaliat şi depăşeşte măsura în care în această etapă a procesului se pot pune întrebări...
Reclamantul: Întrerup interogatoriul...
Curtea: D-le Kyprianou...
Reclamantul: Din vreme ce Curtea consideră că nu îmi fac treaba cum trebuie în apărarea acestui individ, cer permisiunea să mă retrag din acest caz.
Curtea: Numai puterea discreţionară a curţii poate decide dacă unui avocat i se permite să se retragă sau nu şi, în lumina a ceea ce am auzit, nu vi se permite să vă retrageţi. Contăm pe cazul Kafkaros şi Alţii vs. Republică şi nu permitem retragerea.
Reclamantul: Atâta timp cât mă împiedicaţi să-mi continui interogatoriul contradictoriu în punctele importante ale cazului, atunci rolul meu aici nu mai are nici un rost.
Curtea: Considerăm că stăruinţa dvs...
Reclamantul: Şi îmi pare rău că în timpul interogatoriului meu membrii curţii vorbeau între ei, împărţind ‘ravasakia’, ceea ce nu este compatibil cu permisiunea de a-mi continua interogatoriul cu eficacitatea necesară, aflat sub cercetarea secretă a curţii.
Curtea: Considerăm că ceea ce dl. Kyprianou tocmai a afirmat şi în special modul în care dumnealui se adresează curţii constituie o sfidare a curţii şi dl. Kyprianou are de ales între: fie îşi menţine afirmaţiile şi prezintă motivele pentru care nu i se poate da nici o sentinţă, fie decide să-şi retragă cuvintele. Îi acordăm această oportunitate excepţională. Se aplică Secţiunea 44 punctul (1) litera (a) din Legea Tribunalelor.
Reclamantul: Judecaţi-mă.
Curtea: Aveţi ceva de spus?
Reclamantul: Am văzut cu ochii mei bucăţelele de hârtie trecând de la un judecător la altul în timpul interogatoriului meu într-un mod nu foarte plăcut pentru apărare. Cum aş putea găsi puterea să apăr un individ care este acuzat de crimă?
Curtea (dl. Photiou): Se întâmplă că bucata de hârtie la care se referă dl. Kyprianou este încă în mâinile colegului judecător dl. Economou şi dl. Kyprianou poate verifica acest lucru.
Curtea (d-na Michaelidou): Schimbul de opinii în scris între membrii curţii cu privire la maniera în care dl. Kyprianou conduce cazul nu îi dă nici un drept şi cred că purtarea d-lui Kyprianou este complet inacceptabilă.
Curtea (dl. Photiou): Luăm o pauză pentru a analiza problema. Acuzatul (din proces) să fie între timp închis.
...
Curtea: Am analizat problema în timpul pauzei şi continuăm să considerăm că ceea ce a afirmat dl. Kyprianou, conţinutul, modul şi tonul vocii sale constituie o sfidare a curţii aşa cum este prevăzut de secţiunea 44 punctul (1) litera (a) din Legea Tribunalelor 14/60 ... că arată lipsă de respect faţă de curte prin cuvintele şi conduita sa. L-am întrebat deja pe dl. Kyprianou înaintea pauzei dacă are ceva de adăugat până la darea unei sentinţe. Dacă are ceva de adăugat, să-l ascultăm. Dacă nun, curtea continuă.
Reclamantul: D-le Preşedinte, în pauză m-am întrebat ce infracţiune am comis. Totul s-a întâmplat într-o atmosferă foarte tensionată. Apăr un caz foarte grav; am simţit că sunt întrerupt în timpul interogatoriului meu şi am spus ce am spus. Sunt avocat de patruzeci de ani, dosarul meu este nepătat şi este pentru prima dată când mi se face o asemenea acuzaţie. Asta e tot ce am de spus.
Curtea: Ne retragem pentru zece minute şi apoi vom da un verdict.”
18. După o scurtă pauză Curtea cu Juri, cu majoritate, l-a condamnat pe reclamant la cinci zile de închisoare. Referindu-se la schimbul de cuvinte de mai sus dintre reclamant şi membrii săi, spuse următoarele:
“...Nu este uşor, în cuvinte, să exprimăm atmosfera pe care dl. Kyprianou a creat-o de când, făcând abstracţie de conţinutul inacceptabil al declaraţiilor sale, tonul vocii precum şi conduita şi gesturile sale în faţa curţii nu numai că au dat o impresie inacceptabilă a unui loc civilizat, în special a unei săli de tribunal, dar au avut ca scop aparent că creeze un climat de intimidare şi teroare în cadrul curţii. Nu exagerăm deloc când afirmăm că dl. Kyprianou a ţipat şi gesticulat în faţa curţii.
I s-a atras atenţia că afirmaţiile şi conduita sa înseamnă sfidarea curţii şi i s-a dat oportunitatea să vorbească. Şi, în aşteptarea rezonabilă ca dl. Kyprianou să se calmeze şi să-şi ceară scuze, acesta, cu acelaşi ton şi aceeaşi intensitate a ţipat, ‘Judecaţi-mă’.
Mai târziu, după o lungă pauză, d-lui Kyprianou i s-a acordat o a doua ocazie să se adreseze curţii, în speranţa că îşi va cere scuze şi va diminua prejudiciul cauzat prin conduita sa. Din nefericire, nici în acest punct dl. Kyprianou nu a arătat semne de regret sau, cel puţin, de nelinişte privind situaţia inacceptabilă pe care a creat-o. Dimpotrivă, el a afirmat că în timpul pauzei s-a întrebat ce infracţiune a comis, atribuind pur şi simplu purtarea sa ‘atmosferei foarte tensionate. Cu toate acestea, el a fost singurul responsabil de crearea acelei atmosfere şi, de aceea, nu o poate folosi ca scuză.
Dl. Kyprianou nu a ezitat să sugereze că schimbul de opinii între membrii curţii echivalează cu un schimb de ‘ravasakia’, adică ‘bileţele de dragoste (A se vedea: ‘Dicţionarul Limbii Greceşti Moderne - Spoudi ravasaki (Slavic ravas), scrisoare de dragoste, bileţel de dragoste în scris’). Şi a acuzat Curtea, care încerca să regleze cursul acţiunii, ca şi acum avea dreptul şi datoria s-o facă, că l-a constrâns şi a făcut dreptate în secret.
Nu putem concepe o asemenea manifestare şi o sfidare inacceptabilă a curţii de către nici o persoană, ca să nu mai vorbim de un avocat.
Judecătorii ca persoane, pe care dl. Kyprianou i-a insultat profund, sunt ultimii de care suntem îngrijoraţi. Ceea ce ne îngrijorează într-adevăr este autoritatea şi integritatea justiţiei. Dacă reacţia curţii nu este imediată şi drastică, simţim că justiţia suferă o lovitură dezastruoasă. O reacţie neadecvată din partea ordinii legale şi civilizate, aşa cum este exprimată de curţi, ar însemna acceptarea faptului că autoritatea curţilor este degradată.
Concluzionăm cu tristeţe că singurul răspuns adecvat, în aceste circumstanţe, este impunerea unui verdict de intimidare, care nu poate fi decât închisoare.
Suntem conştienţi de repercusiunile acestei decizii din vreme ce persoana implicată este avocat cu vechime mare, dar numai din vina d-lui Kyprianou, prin conduita sa, s-a ajuns până aici.
În lumina celor de mai sus dăm un verdict de cinci zile închisoare”.
19. Preşedintele Curţii cu Juri a considerat totuşi că obligarea la plata unei sume de cel mult 75 lire cipriote (CYP) (aproximativ 130 euro), adică suma penală maximă prevăzută de secţiunea 44 punctul (2) din Legea Tribunalelor din 1960 (Legea nr. 14/60) ar fi fost verdictul adecvat.
20. Reclamantul şi-a ispăşit pedeapsa cu închisoarea imediat. A fost de fapt eliberat înainte de terminarea termenului în conformitate cu secţiunea 9 din Legea Închisorii (Legea nr. 62(I)/1996 – a se vedea alineatul 39 de mai jos).
21. La data de 15 februarie 2001 reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă, care a fost respins la 2 aprilie 2001.
22. În recursul său reclamantul a invocat un total de treisprezece motive punând sub semnul întrebării procedura urmată de Curtea cu Juri de la Limassol, decizia luată şi verdictul pe care i l-a dat. Motivul opt din recurs spune următoarele:
“Conform precedentului stabilit impunerea unui verdict unui avocat se practică cu reţinere şi în cazuri grave şi niciodată pentru reprimarea metodelor de pledoarie care sunt pur şi simplu ofensive dat fiind că avocatul are suficientă libertate în soluţionarea cazului clientului său. Conduita avocatului (reclamant) nu ar putea fi descrisă de curte ca agresivă sau dispreţuitoare în nici o circumstanţă chiar dacă a constituit expresia sentimentelor avocatului aflat sub presiunea interogatoriului contradictoriu al martorului într-un caz de crimă şi refuzul curţii după o intervenţie în timpul interogatoriului de a-i permite avocatului să se retragă din caz”.
23. Procurorul General a fost invitat de Curtea Supremă să ia parte la acţiune în calitate de amicus curiae.
24. În decizia sa de refuz al recursului reclamantului, Curtea Supremă a afirmat că dispoziţiile constituţionale relevante din legea cipriotă cu privire la sfidarea curţii reflectă principiile legii englezeşti. S-a bazat pe articolul 162 din Constituţie care permite adoptarea legislaţiei ce oferă jurisdicţie oricărei curţi pentru a da pedeapsa cu închisoarea de cel mult douăsprezece luni oricărei persoane care nu respectă o hotărâre sau ordin ala celei curţi şi pentru pedepsirea sfidării curţii. Prevede că secţiunea 44 punctul (2) din legea Tribunalelor a fost autorizată în mod legal de articolul 162. La final, a concluzionat că reclamantul fusese cel care a creat o atmosferă tensionată prin atitudinea sa dispreţuitoare şi prin subminarea rolului curţii.
25. Curtea Supremă susţine inter alia:
“Considerăm că nu am greşit cu nimic în stabilirea actelor de sfidare. Curtea i-a dat d-lui Kyprianou ocazia să răspundă, prestabilindu-i indirect intenţia de a nu continua cu impunerea unei sentinţe, dacă dl. Kyprianou ar fi renunţat la ce afirmase anteior şi ar fi făcut asta cerându-şi scuze sincer. Nu şi-a cerut deloc scuze.
...
Am constatat că dl. Kyprianou, prin cuvinte şi conduită, a arătat lipsa de respect faţă de curte, comiţând delictul de sfidare a curţii prevăzut şa secţiunea 44 punctul (2) din Lege.
...
Nu în mod întâmplător obiectivele succesive ale legiuitorului constituţional, care sunt incluse în articolul 30 şi articolul 162 din Constituţie, sunt unul lângă altul. Puterea de sancţionare a sfidării curţii are ca scop protecţia of instituţiilor juridice, ceea este esenţial pentru siguranţa unui proces corect. Identificarea judecătorului cu un procuror l-a determinat pe avocatul reclamantului să examineze cu atenţie rolul curţii şi scopul pentru care i-a fost acordată autoritatea. Autoritatea sa se îmbină cu premisele necesare pentru siguranţa funcţiei sale juridice. Rolul judecătorului nu este decât cel al apărătorului acţiunii juridice şi al autorităţii curţii, existenţa cărora este necesară pentru asigurarea unui proces corect. Un avocat, un funcţionar juridic nu este parte la caz. Abuzând de dreptul de a fi audiat şi fiind sfidând curtea, un avocat intervine în acţiune, ca orice parte terţă, şi se amestecă în cursul acesteia şi astfel daună justiţiei. Sancţionarea juridică a sfidării, după caz, este o datorie juridică exercitată în scopul asigurării dreptului la un proces corect. Problema impersonală şi definită obiectiv este asociată cu faptele cazului; orice indiferenţă a curţii în faţa reproşului cu privire la funcţia sa ar lăsa-o expusă acuzării că nu conduce un proces corect. Corectitudinea judecătorilor este chintesenţa administrării justiţiei.
...
În acest caz, dl. Kyprianou a încercat să domine curtea şi să conducă cursul procesului. În cazul în care curtea ar rămâne indiferentă la o asemenea scenă, asta ar însemna trădarea îndeplinirii datoriei sale.
26. Curtea Supremă a concluzionat următoarele:
“Considerăm că dl. Kyprianou, prin cuvinte şi conduită, a arătat lipsă de respect faţă de curte şi a comis delictul de sfidare contrar celor prevăzute la secţiunea 44 punctul (2) din Lege”.
27. Referitor la sentinţa dată reclamantului, Curtea Supremă a afirmat, inter alia, următoarele:
“Exercitarea puterii curţii de a da o sentinţă persoanelor care acţionează în sfidarea curţii este măsura finală, dar este indispensabilă ori de câte ori demnitatea curţii este ofensată şi îndeplinirea misiunii sale împiedicată. Pedeapsa nu este alegerea curţii. Devine datoria sa numai atunci când justiţia o cere. Este semnificativă raritatea condamnării unui avocat pentru sfidarea curţii adică este pentru prima dată de la înfiinţarea Republicii, din câte ne aducem aminte, când se impune o sentinţă cu închisoarea unui avocat pentru sfidarea curţii. Această atitudine nu este diferită de conştiinţa misiunii avocatului. Cu toate acestea, nu este posibil să se permită profesiei juridice să acţioneze contrar funcţiei unui avocat. Avocatul care îşi abandonează rolul de funcţionar juridic îşi abandonează şi protecţia care îi este oferită pentru apărarea drepturilor clientului său fără teamă sau confuzie. Opunându-se el însuşi curţii din propriile sale motive, el acţionează contrar profesiei sale şi împărtăşeşte aceeaşi soartă cu oricine altcineva care acţionează în sfidarea curţii.
Este trist faptul că dl. Kyprianou nu şi-a retras cuvintele spuse şi acţiune făcute în Crutea cu Juri. Nu şi-a cerut scuze, chiar şi de la noi.
...
Curtea cu Juri a fost cea care s-a ocupat de această sfidare şi care a decis mijloacele de tratament şi pedepsire a persoanei în sfidare. Nu este arătat nici un motiv care să ne justifice intervenţia cu privire la sentinţa impusă.
Ne pare rău că un avocat precum dl. Kyprianou, cu o vechime în muncă de patruzeci de ani, a fost condamnat şi pedepsit cu închisoarea pentru sfidarea curţii. Dar ne pare şi mai rău că un avocat cu atâţia ani de experienţă a atacat Justiţia. Suntem uşuraţi că este pentru prima dată când Justiţia a suferit aşa ceva. Sperăm că va fi şi ultima”.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ ŞI PRACTICA
A. Constituţia
1. Drepturile acuzatului
28. Punctele (4) şi (5) de la articolul 12, relevante până în prezent, prevăd următoarele:
(4) “Orice persoană acuzată de o infracţiune va fi considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei conform legii.
(5) Orice persoană acuzată de o infracţiune are cel puţin următoarele drepturi:
(a) să fie informat imediat şi în limba pe care o înţelege şi în mod detaliat despre natura şi motivele acuzării sale;
(b) să aibă timp destul şi facilităţi pentru a-şi pregăti apărarea;...”
2. Dreptul la un proces corect
29. Punctele (2) şi (3) de la articolul 30, relevante până în prezent, prevăd următoarele:
(2) “La determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau a oricărei acuzări penale împotriva sa, orice persoană are dreptul la o audiere corectă şi publică într-un timp rezonabil în faţa unei curţi independente, imparţiale şi competente numită de lege.
...
(3) Orice persoană are dreptul:
(a) să fie informată despre motivele pentru care i se cere să se prezinte în faţa curţii;
(b) să-şi prezinte cazul în faţa curţii şi să aibă suficient timp necesar pentru a se pregăti....”.
3. Puterile Procurorului General
30. Articolul 113 punctul (2) prevede următoarele:
“Procurorul General al Republicii va avea puterea, pe care o exercită la discreţia sa în interes public, să instituie, să conducă, să preia şi să continue sau să întrerupă orice acţiune pentru o infracţiune împotriva unei persoane din Republică. Această putere poate fi exercitată de el în persoană sau de funcţionarii subordonaţi lui care acţionează sub şi în conformitate cu instrucţiunile sale”.
4. Puterile curţilor de a impune sentinţe în privinţa sfidării curţii
31. Articolul 162 prevede următoarele:
“Înalta Curte va avea jurisdicţia de a pedepsi orice sfidare a sa şi a oricărei alte curţi a Republicii, inclusiv a unei curţi înfiinţate printr-o lege colectivă conform articolului 160, şi va avea puterea să condamne la închisoare pe orice persoană care nu respectă o hotărâre sau un ordin al acestor curţi până când persoana respectivă respectă acea hotărâre sau ordin şi în orice caz pentru o perioadă care să nu depăşească douăsprezece luni.
O lege sau o lege colectivă, neţinând seama de nimic din ce este cuprins în articolul 90, după caz, poate dispune o pedeapsă pentru sfidarea curţii.”
B. Legea Tribunalelor din 1960 (Legea nr. 14/1960, astfel cum a fost modificată)
1. Recursuri la Curtea Supremă
32. Secţiunea 25 punctul (2) prevede următoarele:
“În conformitate cu dispoziţiile Codului de Procedură Penală, dar cu excepţia cazului când se prevede altceva în subsecţiune, orice decizie a unei curţi ce exercită jurisdicţie penală va fi supus recursului în faţa Curţii Supreme. Orice asemenea recurs poate fi făcut de drept din orice motiv împotriva unei decizii de achitare sau condamnare sau a unei decizii ce impune o sentinţă”.
Secţiunea 25 punctul (3) prevede următoarele:
“Neţinând seama de nimic din ce este cuprins în Codul de Procedură Penală sau în orice altă Lege sau în orice Regulament de Tribunal şi, pe lângă puterile conferite, Curtea Supremă, în ceea ce priveşte audierile şi determinarea recursurilor în cazuri civile sau penale, nu fa fi obligată de nici o stabilire a întrebărilor puse de curte şi va avea puterea să examineze toate dovezile, să-şi elaboreze concluziile, să audieze sau să primească dovezi suplimentare şi, în cazul în care o cer circumstanţele cazului, să reaudieze orice martor deja audiat de tribunal şi poate da orice sentinţă sau orice ordin pe care circumstanţele cazului le pot justifica, inclusiv un ordin de rejudecare de către Tribunalul care judecă sau orice alt Tribunal ce are jurisdicţie, după cum poate dispune Curtea Supremă”.
2. Sfidarea curţii
33. Punctul (1) din Secţiunea 44, relevant până în prezent, prevede următoarele:
“Orice persoană care -
(a) în clădirea în care are loc o acţiune juridică sau în incinta acestei clădiri, arată lipsă de respect, prin cuvinte şi atitudine, privind sau cu trimiteri la acea acţiune sau la o persoană în faţa căreia are loc acea acţiune;
...
este vinovată de infracţiune şi este obligat să facă închisoare timp de şase luni sau să plătească o amendă care să nu depăşească o sută de lire, sau atât închisoare cât şi amendă.”
Punctul (2) din Secţiunea 44, relevant până în prezent, prevede următoarele:
“În cazul în care vreo infracţiune împotriva alineatului (a) ... din sub-secţiunea 1 este comisă faţă de curte, curtea poate dispune ca infractorul să fie ţinut închis şi, în orice moment înaintea convocării curţii în aceeaşi zi, poate fi pus la curent cu infracţiunea şi poate impune infractorului pedeapsa cu plata unei amenzi de cinzeci şi cinci de lire sau cu închisoarea de cel mult o lună de zile, sau atât cu închisoarea cât şi cu plata amenzii.”
C. Codul de Procedură Penală (Cap. 155, astfel cum a fost modificat)
1. Puterile Curţii Supreme în privinţa recursurilor
34. Secţiunea 145, relevantă până în prezent, prevede următoarele:
“(1) la stabilirea unui recurs împotriva condamnării Curtea Supremă... poate
(a) respinge recursul;
(b) accepta recursul şi anula condamnarea atunci când consideră că acea condamnare ar trebui respinsă pe motiv că este, având în vedere toate dovezile aduse, iraţională sau că judecarea de către tribunal ar trebui anuală pe motiv că s-a luat o decizie proastă în privinţa unei chestiuni de drept pe motiv că există o proastă administrare a justiţiei:
Atâta timp cât Curtea Supremă, neţinând seama că este de părere că problema ridicată în recurs ar putea fi hotărâtă în favoarea reclamantului, respinge recursul dacă consideră că nu a avut loc nici o proastă administrare a justiţiei.
(c) anula condamnarea şi condamna pe apelant pentru orice infracţiune penală pentru care ar fi putut fi condamnat de către tribunalul care judecă procesul în funcţie de probele ce au fost aduse şi îl poate pedepsi în mod corespunzător;
(d) dispune un nou proces în faţa curţii care a dat sentinţa sau în faţa oricărei alte curţi ce are jurisdicţie în domeniu.
(2) La stabilirea unui recurs împotriva sentinţei, Curtea Supremă poate mări, reduce sau modifica sentinţa”.
2. Puterile suplimentare ale Curţii Supreme în timpul audierii recursurilor
35. Secţiunea 146, relevantă până în prezent, prevede următoarele:
“În timpul audierii unui recurs în orice punct al acestuia, înainte de judecata finală, Curtea Supremă... poate
(a) cere curţii care judecă procesul să furnizeze orice informaţie necesară Curţii Supreme, care este furnizată de dosarul acţiunii;
(b) audia alte probe şi poate ţine hotărârea până ce sunt audiate alte probe...;”
3. Schimbarea curţii de judecată
36. Secţiunea 174, relevantă până în prezent, prevede următoarele:
“(1) Ori de câte ori, la cerere, aşa cum este prevăzut în prezenta, Curtea Supremă consideră:
(a) că nici o curte nu poate realiza o anchetare preliminară sau un proces corecte şi imparţiale;
...
poate dispune ca anchetarea preliminară sau procesul să fie realizate de către sau în faţa unei curţi, alta decât cea în faţa căreia ar fi fost realizate,.
(2) Orice cerere pentru exercitarea puterilor conferite de prezenta secţiune va fi făcută la iniţiativă şi, cu excepţia cazului în care cererea este făcută de către sau în numele Procurorului General, va fi sprijinită de afidavit.
(3) Atunci când un acuzat face o cerere în temeiul acestei secţiuni, Curtea Supremă poate, dacă consideră adecvat, să îl dirijeze înspre executarea unei obligaţii cu sau fără garanţii cu condiţia că, dacă va fi condamnat, va plăti costurile urmăririi.
(4) Orice acuzat care face o asemenea cerere va înştiinţa Procurorul General în scris de această cerere, împreună cu o copie a afidavitului şi nu se va da un ordin final cu privire la cerere până când această înştiinţare şi afidavitul nu sunt trimise cu cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte de audiere”.
D. Legea Avocaţilor (Cap. 2, astfel cum a fost modificat)
1. Responsabilitatea disciplinară a avocaţilor
37. Secţiunea 15 prevede următoarele:
“Orice avocat este un funcţionar juridic şi va avea responsabilitate disciplinară şi se va supune acţiunii disciplinare prevăzute în această parte”.
2. Infracţiuni şi acţiuni disciplinare
38. Secţiunea 17, relevantă până în prezent, prevede următoarele:
“(1) În cazul în care un avocat este condamnat de o curte pentru o infracţiune care, în opinia Comitetului Disciplinar, implică ticăloşie morală sau dacă un asemenea avocat este, în opinia Comitetului Disciplinar, vinovat de conduită ruşinoasă, necinstită sau neprofesională, Comitetul Disciplinar poate:
(a) dispune ca numele avocatului să fie şters din Asociaţia Avocaţilor;
(b) suspenda avocatul din funcţie pentru o perioadă pe care o consideră adecvată;
(c) obliga avocatul să plătească, prin amendă, orice sumă care să nu depăşească 500 £;
...
(d) ameninţa sau mustra avocatul;
(e) da un ordin privind plata costurilor acţiunii către Comitetul Disciplinar după cum acesta consideră potrivit.
(2) Acţiunea de aplicare a penalizărilor prevăzute de subsecţiunea (1) anterioară poate fi începută:
(a) de către Comitetul Disciplinar la propria sa iniţiativă;
(b) de către Procurorul General al Republicii;
(c) cu privire la raport elaborat de Comitetul de către orice tribunal sau Preşedinte al Comitetului Baroului Local;
(d) printr-o cerere, către Comitetul Disciplinar, făcută de orice persoană ofensată de conduita avocatului”.
E. Legea privind Închisoarea (Legea nr. 62 (I)/1996, astfel cum a fost modificată)
Eliberarea prizonierilor
39. Secţiunea 9, relevantă până în prezent, prevede următoarele:
“...
2. Eliberarea unui prizonier are loc nu mai târziu de prânzul ultimei zile de sentinţă cu închisoarea.
3. Dacă ziua eliberării este sâmbătă sau duminică sau o sărbătoare legală, eliberarea are loc în ziua lucrătoare imediat următoare”.
F. Jurisprudenţa internă
Obiecţiile în cazurile părtinirilor pretinse din partea curţii
40. Phaedeon Economides vs. Poliţia (1983) 2 C.L.R. 301
“Acolo unde este pretinsă o părtinire, trebuie făcută o obiecţie cât mai repede posibil în acţiune şi judecătorul implicat trebuie să hotărască care decizie este întotdeauna subiectivă pentru cercetarea juridică prin recurs sau prin dispoziţii prerogative în cazul în care nu rezultă nici un recurs din decizia sa finală în acţiunea cu privire la care a fost ridicată problema părtinirii
În ceea ce priveşte problema favorizării, testul care urmează să fie aplicat este dacă o persoană rezonabilă şi imparţială care ocupă o funcţie în tribunal şi care cunoaşte toate faptele relevante ar putea avea suspiciunea rezonabilă cum că nu este posibil un proces corect pentru reclamant”.
III. VOCABULAR
41. Cuvântul grecesc “ραβασάκια” (“ravasakia”) este pluralul cuvântului “ραβασάκι” (“ravasaki”) care are următoarele semnificaţii:
(1) G. Babinioti, Dictionary of Modern Greek Language, pag. 1542 (Γ. Μπαμπινιώτη, Λεξικό Νέας Ελληνικής Γλώσσας):
(i) scrisoare sau bilet scurt şi secret cu conţinut de dragoste;
(σύντομη και κρυφή επιστολή ή σημείωμα με ερωτικό περιεχόμενο);
(ii) orice ce este scris (document, scrisoare, etc.), în special cu un caracter neplăcut, care este trimis which cuiva. Sinonime: de exemplu, scrisoare, bilet;
(οτιδήποτε γραπτό (έγγραφο, επιστολή κτλ), κυρίως. με δυσάρεστο περιεχόμενο, το οποίο αποστέλλεται σε κάποιον. Συνώνυμα π.χ. γράμμα, σημείωμα).
(2) Bousnaki Brothers, The Great Popular Dictionary, 2002, pag. 2983; (Α/φοι Μπουσνάκη, Το Μεγάλο Λεξικό της Δημοτικής):
(i) bilet (σημείωμα) ;
(ii) scrisoare de dragoste (ερωτικό γράμμα).
(3) Dictionary of the Common Μodern Greek, pag. 1741 (Aristotle University Thessaloniki, Institute of Modern Greek Studies); (Λεξικό της Κοινής Νεοελληνικής, Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης, Ινστιτούτο Νεοελληνικών Σπουδών):
(i) scrisoare de dragote, bilet (care este trimis(ă) în secret); (ερωτική επιστολή, σημείωμα (που στέλνεται κρυφά));
(ii) scurt mesaj în scris, de obicei cu un caracter neplăcut (ameninţare, avertizare, etc) pentru destinatar; (σύντομο γραπτό μήνυμα, συνήθως με δυσάρεστο (προειδοποιητικό, απειλητικό) κτλ περιεχόμενο για τον παραλήπτη).
IV. DREPTUL COMPARAT RELEVANT ŞI PRACTICA
A. Remarci introductive
42. În general, se poate observa că jurisdicţiile dreptului comparat şi unele jurisdicţii din legea civilă permit curţilor să se ocupe de întreruperea acţiunilor lor printr-o procedură sumară condusă de judecătorul care prezidează acţiunea principală, care este împuternicit să ia măsuri imediate. În majoritatea jurisdicţiilor din legea civilă, totuşi, comportamentul disruptiv este prezentat autorităţilor de urmărire competente în scopul instituirii acţiunii penale sau disciplinare. În această din urmă privinţă există o mare diferenţă între dreptul comun şi aspectele dreptului civil.
B. Legea şi practica în sistemele dreptului comun din statele terţe care intervin
43. Următoarele alineate cuprind un sumar al informaţiilor furnizate de către statele terţe care intervin referitor la poziţia actuală din legislaţia lor internă privind sfidarea curţii.
1. Regatul Unit
(a) Anglia şi Wales[1]
44. Conform legislaţiei din Anglia şi Wales tribunalele se bucură de puteri extinse pentru a se ocupa de sfidarea curţii, inclusiv sfidarea comisă in facie curiae, care intră în categoria sfidării penale. Actele care ajung să sfideze curtea pot lua forme variate cum ar fi asaltarea judecătorului sau a unui funcţionar al curţii, insultarea judecătorului prezent, intimidarea unui martor, întreruperea acţiunii şi înregistrarea sau fotografierea acţiunii. Dacă sfidarea constituie şi o infracţiune penală, de exemplu atac de violenţă, poate fi soluţionată ca o infracţiune penală şi astfel, acţiunea poate fi iniţiată de Serviciul Regal de Urmărire urmărind investigaţiilor poliţiei.
45. Puterea de condamnare pentru sfidare in facie curiae este o parte din dreptul comun, aplicat de tribunale prin decizii judiciare. Acest lucru este adevărat în măsura în are curţile superioare (Curtea de Apel, Înalta Curte şi Curtea Regală) sunt implicate. În cazul curţilor inferioare puterea de condamnare pentru sfidare in facie curiae a fost plasată pe o treaptă statutară (Legea privind sfidarea Curţii din 1981, secţiunea 12 şi Legea Tribunalelor Judeţene din 1984, secţiunea 118 punctul (1)). A Notă de Practică şi o Indicaţie de Practică au fost emise cu privire la sfidarea curţii. Una se aplică în curţile magistraţilor şi cealaltă în Înalta Curte şi în tribunalele judeţene (Nota de Practică emisă de Lordul Justiţiei în mai 2001 şi Indicaţia de Practică emisă de Lordul Justiţiei, adiţională la Ordinul 52 din Normele Curţii Supreme şi la Ordinul 29 din Normele Curţii Judeţene).
46. Conform acesteia din urmă, de exemplu, în cazul în care avizul de arestare se referă la sfidarea curţii este adecvat să se amâne examinarea conduitei pentru a-i permite pârâtului o perioadă de reflecţie. Mai mult, judecătorul ar trebui, inter alia, să informeze pârâtul în detaliu, şi de preferinţă în scris, despre acţiunile şi conduita pârâtului care au avut ca rezultat avizul de arestare; să anunţe pârâtul de eventualele penalizări pe care le are de plătit; să-i permite pârâtului ocazia să-şi ceară scuze în faţa curţii şi să ofere explicaţii cu privire la acţiunile şi comportamentul său; să permită aranjamente pentru reprezentarea legală. În plus, dacă există riscul aparenţei unei părtiniri, judecătorul care prezidează ar trebui să ceară altui judecător să audieze avizul de arestare (secţiunile 12-14 din Indicaţia de Practică).
47. În general, judecătorii au puterea de a se ocupa şi de pedepsi sfidarea comisă în faţa lor, deşi curţile au recunoscut că această procedură scurtă ar trebui utilizată în mod excepţional şi numai atunci când este categoric necesar în interesul justiţiei. Astfel, în timpul acceptării faptului că procedura trebuie să fie scurtă pentru a fi eficace curţile au căutat, de asemenea, să ofere garanţia că procedura este corectă şi conformă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie. Curtea de Apel, prin hotărârile date, a oferit curţilor indicaţii cu privire la precauţiile pe care trebuie să le adopte pentru a asigura că procesul scurt este corect pentru autorul presupus al sfidării. Acestea includ, inter alia, permiterea unei scurte perioade de reflecţie, posibilitatea unei amânări, aranjamente pentru reprezentarea legală şi acordarea oportunităţii de a-şi cere scuze (R vs. Moran [1985] 81 Cr App R 51; R vs Hill [1986] Crim LR 457; Wilkinson vs. S [2003] 2 All ER 184). Din jurisprudenţă reiese că tribunalele au recunoscut importanţa evitării pericolului unei reale posibilităţi de părtinire, testul aplicabil fiind cel al “părtinirii aparente”, în special, dacă circumstanţele fac ca un observator imparţial şi informat să concluzioneze că există o posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor (DPP vs. Channel Four Television [1993] 2 All ER 517, Porter vs. Magill [2002] 2 AC 357). Curtea de Apel a afirmat de curând în cazul R vs. Dodds ([2003] 1 Cr App R 3) că cerinţele dreptului de echitate în soluţionarea sfidării penale corespund cerinţelor Convenţiei
(b) Scoţia
48. Infracţiunea de sfidare a curţii în Scoţia este o infracţiune sui generis. Cu unele excepţii, legea privind sfidarea rămâne o parte din dreptul comun. Sfidarea comisă in facie curiae este de obicei soluţionată pe scurt de către judecătorul care prezidează. Atunci când echivalează şi cu o infracţiune penală, poate fi anchetată pentru acuzare sau plângere sumară.
49. În timp ce procedura rămâne în esenţă una sumară, în practică măsurile au fost puse în ordine pentru a se asigura corectitudinea. În special, judecătorii urmăresc o notă emisă la 28 martie 2003 de către Lordul General al Justiţiei care prezintă indicaţii cu privire la procedura ce trebuie adoptată atunci când judecătorii analizează dacă conduita vreunei părţi în timpul procesului constituie o sfidare a curţii. De exemplu, actul de sfidare ar trebui soluţionat cât mai repede posibil şi, ceea ce este mult mai important, cu corectitudine şi obiectivitate; autorului presupus al sfidării trebuie să i se acorde oportunitatea de a consulta şi a fi reprezentat de un avocat, de a-şi cere scuze pentru conduita sa şi de a face o cerere de atenuare a pedepsei. Mai mult, deşi de regulă judecătorul care prezidează se ocupă personal de sfidare, este recunoscut că în mod excepţional este nevoie ca un alt judecător să se ocupe de caz[2].
2. Irlanda
50. Conform legii irlandeze, sfidarea curţii este o infracţiune sui generis în jurisdicţia curţii. Sfidarea in facie curiae se apropie de limita sfidării penale şi este judecată sumar atât de curţile superioare cât şi de cele inferioare.
51. Tribunalele irlandeze au observat în mod regulat că sfidarea curţii nu este o infracţiune împotriva demnităţii personale a judecătorilor, ci mai degrabă este numele dat tipurilor de conduită proastă ce constă din amestecul în administrarea justiţiei. Puterea de adjudecare şi pedepsire a acestei conduite este considerată un adaos esenţial al supremaţiei legii şi un aspect propriu al autorităţii judecătorilor de a controla acţiunea.
52. Pentru apărarea drepturilor autorului pretins al sfidării şi pentru asigurarea corectitudinii, anumite garanţii procedurale sunt acordate în cazul sfidării în faţa curţii, inclusiv cerinţa ca judecătorii să nu stabilească decât acţiunea ce rezultă din evenimentele din curtea lor atunci când este necesar.
3. Malta
53. În legea malteză sfidarea curţii este reglementată de legislaţia din Titlul XVII din A Doua Carte din Codul de Organizare şi Procedură Civilă intitulat “Despre respectul datorat Curţii”. Aceste norme se aplică şi curţilor de jurisdicţie penală, în virtutea articolului 686 din Codul Penal.
54. În conformitate cu practica mult timp stabilită din tribunalele malteze, sfidarea comisă în faţa curţii se pedepseşte de către judecătorul sau magistratul care prezidează acţiunea în cursul căreia este comisă sfidarea. Sfidarea poate avea forma unei întreruperi în sala de judecată prin exclamaţii de aprobare sau dezaprobare, conduită necorespunzătoare cum ar fi cuvinte sau gesturi indecente sau remarci jignitoare (articolul 990) sau utilizarea de expresii insultătoare sau ofensive în pledoarii în scris sau în timpul audierii (articolul 994).
55. Conform articolului 990 din Cod, următoarele patru tipuri de sancţiuni sunt disponibile pentru sfidarea comisă in facie curiae: mustrarea, evacuarea din sală, o amendă în temeiul Codului Penal şi, în cele din urmă, arestarea pentru o perioadă care să nu depăşească douăzeci şi patru de ore într-un loc în clădirea tribunalului.
56. Singura excepţie posibilă de la această procedură sumară este cazul în care sfidarea constituie o infracţiune conform Codului Penal (Curtea vs. Angelo Pace, 7 decembrie 1990). În aceste circumstanţe, se este judecată asemenea unei infracţiuni penale. Judecătorul sau magistratul care prezidează poate dispune arestarea infractorului, întocmi un proces-verbal privind fapta şi prezenta partea arestată în faţa curţii magistraţilor (articolul 992).
57. Mai mult, se elaborează o dispoziţie specială pentru actele de sfidare comise de către avocaţi. Sancţiunile normale nu se aplică dar, în cazuri grave, judecătorul sau magistratul poate suspenda “de îndată” avocatul din funcţie pentru o perioadă care să nu depăşească o lună de zile (articolul 993).
C. Principii adoptate de organizaţiile internaţionale
58. Conform alineatului 20 din Principiile de Bază privind Rolul Avocaţilor (adoptate în 1990 de către Congresul Al Optulea al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Crimei şi Tratarea Infractorilor), avocaţii ar trebui să se bucure de “imunitate civilă şi penală pentru declaraţiile relevante făcute cu bună credinţă în pledoarii scrise sau orale în apariţiile lor profesionale în faţa unei curţi, tribunal sau altă autoritate legală sau administrativă”.
59. În Recomandarea sa (2000) nr. 21, Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei recomandă guvernele statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea implementării libertăţii de exercitare a profesiei de avocat. De exemplu, “avocaţii nu trebuie să sufere sau să fie ameninţaţi cu sancţiuni sau presiuni atunci când acţionează în conformitate cu standardele lor profesionale”. Cu toate acestea, avocaţii trebuie “să respecte puterea judecătorească şi să-şi îndeplinească datoriile faţă de curte în conformitate cu normele legale interne şi cu alte norme şi cu standardele profesionale” (principiile I:4 şi III:4; a se vedea Nikula vs. Finlanda, nr. 31611/96, §§ 27-28, ECHR 2002-II).
LEGEA
I. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
60. Reclamantul a afirmat că el nu a fost audiat de un tribunal imparţial în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, care, relevant până în prezent, prevede:
“La stabilirea ... vreunei acuzări penale împotriva sa, oricine are dreptul la o audiere ... corectă ... de către un tribunal independent şi imparţial numit prin lege.”
A. Aplicabilitatea
1. Hotărârea Camerei
61. Camera, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii (a se vedea Engel şi Alţii vs. Olanda, sentinţa din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, pag. 34-35, §§ 82-83) a constatat că cerinţele articolului 6 din Convenţie în privinţa stabilirii unei acuzări penale şi drepturile la apărare a oricărei persoane acuzate de o infracţiune penală s-au aplicat în întregime în cazul de faţă.
2. Argumentele celor ce se prezintă în faţa Curţii
(a) Reclamantul
62. Reclamantul a adoptat raţionamentul Camerei în această privinţă.
(b) Guvernul
63. Guvernul nu a contestat aplicabilitatea articolului 6 din Convenţie. A observat, totuşi, că deşi sancţiunile penale ar putea urma unei constatări a sfidării, a fost esenţial la examinarea cerinţelor din articolul 6 să se recunoască că acţiunea de sfidare nu era înrudită cu acţiunea penală obişnuită, ci era o formă sui generis a acţiunii a cărei ţel era asigurarea funcţionării liberă a curţii, protejarea autorităţii sale şi susţinerea şi protecţia, în interesul public, al integrităţii procesului juridic.
3. Evaluarea Curţii
64. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenţie, sub titlul său penal, nu este în dispută între părţi. Curtea, de partea sa, nu vede nici un motiv pentru care să se îndepărteze de concluzia Camerei cu referitoare la problemă (a se vedea alineatul 61 de mai sus). Astfel, concluzionează că acţiunea internă contestată intră sub incidenţa articolului 6 § 1.
B. Conformitatea
1. Hotărârea Camerei
65. Camera a considerat că a existat o încălcare a principiului de imparţialitate, pe baza testelor obiective cât şi a celor subiective, în privinţa stabilirii de către “tribunal” a acuzării penale de sfidare a curţii împotriva d-lui Kyprianou. Ajungând la această concluzie, Camera a considerat că defectele din acţiunea prezentată Curţii cu Juri de la Limassol nu au fost rectificate prin recurs de către Curtea Supremă.
2. Argumentele celor ce se prezintă în faţa Curţii
(a) Reclamantul
(i) Referitor la problema imparţialităţii
66. Reclamantul a subliniat că nu a căutat să demonstreze faptul că exercitarea de către un tribunal intern a unei jurisdicţii sumare pentru pedepsirea sfidării în faţa curţii a fost per se neconformă cu cerinţele articolului 6 în toate circumstanţele. El a fost de acord cu pârâtul şi guvernele ce au intervenit că tribunalele naţionale din jurisdicţiile fiecărui drept comun au o putere excepţională să pedepsească sfidarea in facie curiae printr-un proces sumar condus de către judecătorul care prezidează acţiunea în care a fost comisă sfidarea. Cipru nu a fost singurul care şi-a conservat această jurisdicţie deoarece se baza pe dreptul comun al Regatului Unit şi s-a oglindit în sistemele juridice ale terţilor ce au intervenit şi, de exemplu, ale Statelor Unite, Canadei, Australiei, Noii Zeelande şi Africii de Sud.
67. În acest context, reclamantul a observat că în anumite circumstanţe jurisdicţia sumară ar putea fi exercitată într-o manieră compatibilă cu articolul 6. De exemplu, ar putea fi compatibilă, după cum se poate demonstra, cu articolul 6 pentru ca un judecător să judece un caz care implică un atac de violenţă asupra unei părţi la acţiunea pe care o prezida, sau asupra unui avocat, în cazul în care atacul s-a petrecut în afara sălii de judecată iar judecătorul nu a fost martor la acesta; sau în cazul în care nu a existat nici o dispută cu privire la cele întâmplate iar acuzatul a intenţionat să se declare vinovat.
68. Cu toate acestea, circumstanţele în care se permitea ca un judecător să exercite această putere au fost strict limitate de dreptul comun. Principiul aplicabil în legea modernă privind sfidarea era că un judecător nu trebuie să prezideze procesul şi să conducă alegaţia de sfidare a propriului tribunal dacă, pe baza faptelor cazului, acest lucru ar duce la apariţia unei părtiniri. Astfel, dacă ar exista îndoieli justificabile în mod obiectiv despre imparţialitatea judecătorului, judecătorul ar fi obligat să se retragă. Acest test de drept comun a fost asemănător ca model cu testul imparţialităţii obiective stabilite în jurisprudenţa Curţii conform articolului 6 din Convenţie.
69. În opinia reclamantului, era posibilă identificarea anumitor situaţii în care apăreau îndoieli justificate în mod obiectiv despre imparţialitatea tribunalului. Un observator rezonabil şi imparţial ar concluziona în mod inevitabil că a existat posibilitatea reală de părtinire în cel puţin trei situaţii, toate fiind relevante în cazul său.
70. Primul scenariu a fost atunci când judecătorii au fost ţinta imediată a unei sfidări presupuse constând într-un atac asupra integrităţii lor morale sau fizice (conduită violentă, ameninţătoare sau insultătoare îndreptată înspre aceştia personal). Asemenea circumstanţe necesită în general ca acuzarea să fie stabilită de un tribunal diferit având în vedere că un observator obiectiv ar avea îndoieli justificabile despre imparţialitatea unui tribunal care a fost prezidat de victima presupusei infracţiuni. După părerea reclamantului, numai în această situaţie s-a aplicat nemo judex in sua causa. Justificarea teoretică prezentată de guvern cum că existenţa jurisdicţiei pentru sfidare era pentru prevenirea amestecului în administrarea justiţiei, mai degrabă decât protejarea demnităţii judecătorului s-a trecut dincolo de realitatea practică. În această situaţie, judecătorii au avut un interes personal în rezultatul disputei care a impus o apariţie inevitabilă a părtinirii, oricât de atent ar fi încercat să separe personalul de profesional, acestea fiind atât de apropiate încât sunt aproape inseparabile.
71. În ceea ce priveşte faptele propriului său caz, reclamantul a subliniat că judecătorii din Curtea cu Juri au considerat cuvintele folosite de către reclamant ca fiind foarte insultătoare pentru ei personal şi au considerat tonul vocii sale ca fiind ameninţător asupra propriilor lor persoane. Judecătorii au intrat astfel într-un conflict direct cu reclamantul privind maniera în care a ales să-şi exprime o obiecţie faţă de modul în care aceştia conduceau acţiunea. Un observator obiectiv ar fi considerat în mod inevitabil că a existat o posibilitate reală ca judecătorii să fi avut un interes personal în rezultatul disputei, o stare de lucruri care era în fond incompatibilă cu imparţialitatea cerută de un judecător. Faptul că sfidarea presupusă a constat într-o plângere îndreptată judecătorilor a fost o argument material care în mod normal ar duce la apariţia unei părtiniri dacă aceiaşi judecători stabileau apoi acuzarea.
72. Cea de-a doua situaţie a fost atunci când faptele (sau deducerea rezultată din fapte) se aflau în dispută iar judecătorii au fost martori la evenimentele respective. În acest caz, judecătorii nu ar fi în poziţia de evaluare a probelor şi argumentelor conflictuale despre eveniment în mod corect, obiectiv şi fără înflăcărare deoarece evaluarea lor ar fi influenţată în mod inevitabil de propria lor percepţie şi/sau amintire a ceea ce s-a întâmplat. Dacă ar exista o dispută gravă privind faptele şi faptul dacă acuzatul era vinovat de sfidare penală, atunci judecătorii ar trebui să se retragă.
73. În cazul de faţă, faptele şi presupunerea ce trebuie făcută au fost puse foarte mult în discuţie. Deşi judecătorii au afirmat doar că au constatat că reclamantul intenţionase ca acel cuvânt ambiguu “ravasakia” să fie înţeles mai degrabă cu sensul de “bileţele de dragoste” decât de “notiţe” atunci când au dat sentinţa, acest lucru a fost pus în discuţie – sau ar fi fost pus în discuţie dacă ar fi fost vorba de reclamant în orice înaintea verdictului. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre concluzia judecătorilor cum că tonul vocii reclamantului fusese de natură să intimideze şi folosit pentru a împărtăşi “teroare”. Mai mult, având în vedere că reclamantul se clarificase el însuşi după scurta perioadă de amânare, întreaga problemă dacă conduita sa fusese o sfidare a curţii a fost pusă în discuţie.
74. Cel de-al treilea scenariu a fost atunci când judecătorii şi-au exprimat punctul de vedere cum că acuzatul era vinovat de sfidarea curţii, înainte de audierea alegaţiei, şi/sau înainte de audierea probelor sau prezentărilor asupra problemei. O asemenea exprimare prematură a opiniei nu a fost numai o încălcare a cerinţelor de imparţialitate obiectivă şi subiectivă conform articolului 6 § 1 din Convenţie, ci şi a articolului 6 §§ 2 şi 3 litera (a).
75. Chiar în cazul acela, Curtea cu Juri concluzionase că reclamantul devenise vinovat imediat ce pronunţase cuvintele pentru care s-au făcut plângeri, iar înainte căutaseră o explicaţie şi examinaseră alegaţia în orice mod.
76. În vederea faptului că acest caz a combinat toate trăsăturile subliniate în situaţiile menţionate mai sus, cererea pentru testul de părtinire obiectivă a demonstrat clar că Curtea cu Juri de la Limassol nu putea fi considerată un tribunal imparţial şi că îi obligase pe judecători să se retragă.
77. În plus, reclamantul a fost de acord cu judecata Camerei că asupra faptelor acestui caz a existat o părtinire subiectivă din partea judecătorilor. A reieşit evident din dosarul acţiunii că judecătorii fusese ademeniţi într-o dispută personală cu acesta. Au considerat ca o ofensă gravă personală cuvintele pe care acesta se spusese şi perceperea jignirii faţă de demnitatea lor personală i-a făcut să reacţioneze într-o manieră necumpătată şi disproporţionată. În această privinţă reclamantul a subliniat mai mulţi factori pe care i-a considerat esenţiali în stabilirea părtinirii subiective a judecătorilor.
78. În primul rând, judecătorii îi caracterizaseră cuvintele drept sfidare imediat ce acesta le pronunţase şi înainte de audierea prezentărilor sale sau înainte să-i permită oportunitate de a răspunde. În al doilea rând, atunci când unul din membrii magistraturii îi acordare reclamantului oportunitatea de a inspecta notiţa care trecuse de la un judecător la altul, un altul a intervenit spunând că reclamantul nu avea “nici un drept” asupra notiţei respective şi că această purtare fusese “complet inacceptabilă”. În al treilea rând, reclamantului i se acordase oportunitatea de a vorbi, dar numai în diminuarea sentinţei. În al patrulea rând, nu se încercase deloc să se formuleze o acuzare în detaliu sau să i se acorde reclamantului vreo oportunitate adecvată de a răspunde. În mod special, reclamantul nu fusese informat niciodată că judecătorii interpretaseră cuvântul “ravasakia” ca nişte “bileţele de dragoste” decât ca nişte “notiţe”, ultimul fiind varianta recunoscută (şi mult mai puţin ofensivă) a definiţiei cuvântului care apare în toate dicţionarele mari. Nici nu fusese informat despre faptul că judecătorii au considerat purtarea sa ca fiind ameninţătoare cu intenţie. Aceste probleme au fost ridicate drept constatări ale faptului atunci când sentinţa a fost impusă de curte. În al cincilea rând, pierderea perspectivei de către judecători a fost confirmată de limbajul exagerat pe care l-au folosit atunci când au dat sentinţa.
79. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că judecătorii şi-au exercitat jurisdicţia sumară pentru a-l condamna şi osândi imediat la cinci zile de închisoare, fără să fi luat nici una din măsurile alternative evidente mai puţin drastice disponibile. Acestea includeau posibilitatea de a dispune o amânare a cazului pentru a doua zi pentru a permite calmarea ambelor părţi, pentru a se linişti şi a-şi regăsi pacea şi obiectivitatea; prevenirea reclamantului; trimiterea cazului la o alt tribunal de judecată din cadrul Curţii cu Juri; cererea sau obligarea reclamantului de a părăsi sala de judecată; raportarea reclamantului la Comitetul Disciplinar al Avocaţilor care ar fi avut puterea de a impune o serie de sancţiuni inclusiv o mustrare, amendă sau suspendare din funcţie. Condamnarea reclamantului la cinci zile de închisoare fusese o reacţie gravă şi dovedea prin ea însăşi că cel puţin doi dintre judecători îşi pierduseră obiectivitatea.
(ii) Referitor la reexaminarea de către Curtea Supremă
80. Reclamantul a fost de acord cu constatarea Camerei privind nereuşita Curţii Supreme de a remedia defectele din acţiunea prezentată în faţa Curţii cu Juri de la Limassol.
81. Plângerile sale conform articolului 6 din Convenţie nu ar fi putut fi rectificate decât prin recurs la Curtea Supremă dacă aceasta ar fi sprijinit plângerile şi, în consecinţă, ar fi anulat condamnarea şi sentinţa (a se vedea De Cubber vs. Belgia, sentinţa din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86, pag. 14, § 33 şi Findlay vs. Regatul Unit, sentinţa din 25 februarie 1997, Rapoarte de Sentinţe şi Decizii 1997-I, pag. 263, § 79). Totuşi, în ciuda faptului că Curtea Supremă avea jurisdicţia de a examina chestiunile de drept şi fapt ridicate în recursul reclamantului, îi respinsese plângerile şi nu i-a acordat corectare.
82. În cazul alternativ, reclamantul a afirmat că Curtea Supremă nu era o curte cu deplină jurisdicţie în sensul că nu ar putea şi nici nu a condus o audiere de novo a acuzării. Domeniul de aplicare al jurisdicţiei Curţii Supreme era limitat la erori de drept şi la erori clari şi iraţionale de fapt. Nu i se permitea Curţii Supreme să treacă de raţionamentul Curţii cu Juri şi să investigheze corectitudinea constatărilor sale sau să decidă cu privire la dovezile prezentate şi să stabilească singură condamnarea pe motiv că nu era confirmată.
(b) Guvernul
(i) Referitor la chestiunea imparţialităţii
83. În scrisoarea sa prin care cerea ca respectivul caz să fie trimis Camerei Mari şi în observaţiile sale făcute în scris şi oral către Camera Mare, guvernul s-a opus puternic numeroaselor aspecte ale judecăţii Camerei.
84. În primul rând, guvernul a adus în discuţie faptul că Camera adoptase o normă rigidă şi inflexibilă de la alineatul 37 din sentinţă cu privire la sfidarea comisă in facie curiae. În opinia sa, Camera nu luase în considerare natura unică şi funcţia acestei acţiuni în jurisdicţiile de drept comun. A afirmat că această normă a subminat însăşi existenţa jurisdicţiei sumare bine-stabilite din dreptul comun privind sfidarea şi se baza pe o gravă proastă înţelegere a legii şi practicii din jurisdicţiile de drept comun nu numai în Statele care sunt părţi la Convenţie, ci şi, de exemplu, în Australia, Canada şi Statele Unite. În această privinţă, guvernul a subliniat că, în ciuda celor spuse de Cameră la alineatul 22 din sentinţă, Cipru nu era singurul stat dintre Statele Convenţiei care avea o jurisdicţie sumară.
85. Conform justificării asupra faptelor unui caz şi garanţiilor acţiunii juridice, nu era în principiu incompatibil cu articolul 6 din Convenţie ca un tribunal să conducă singur o acţiune sumară pentru sfidarea comisă în faţa sa. Iar reclamantul chiar a acceptat acest lucru. Puterea stabilită mult timp acordată tribunalelor de drept comun de a acţiona imediat împotriva autorilor de sfidări şi de a sancţiona conduita inadecvată comisă în faşa lor a ajutat la protejarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti şi a constituit un element necesar şi indispensabil al unui proces corect.
86. Cu condiţia ca sistemele juridice interne să protejeze şi să apere drepturile Convenţiei, sistemul Convenţiei nu impunea soluţii uniforme sau reguli mecanice care trebuiau respectate de tribunalele naţionale. Articolul 6 era inclus în Convenţie ca o întrupare atât a sistemului dreptului comun cât şi sistemului dreptului civil de justiţie şi corectitudine.
87. Nevoie unei acţiuni decisive şi imediate chiar din partea curţii atunci când o parte la acţiunea juridică, un avocat sau o persoană din public a acţionat într-o manieră dispreţuitoare era un aspect esenţial al supremaţiei legii şi nevoia de menţinere a integrităţii procesului juridic. Adevărata problemă era unde s-a tras linia între cazurile care se supuneau dispoziţiei sumare şi a celor care necesitau iniţierea unei proceduri separate în faţa unui alt judecător. Nu exista nici o regulă care să impună ca toate sfidările comise în faţa curţii să fie anchetate şi investigate separat şi să fie audiate de un alt judecător.
88. Deşi se putea face o distincţie între acele cazuri în care abuzul era direcţionat chiar înspre magistraţi (ca în cazul de faţă), şi cele în care, de exemplu, o persoană a cauzat o tulburare a sălii de judecată, principiul ce subliniază necesitatea curţii de a acţiona era de fapt acelaşi; a existat nevoia de a proteja autoritatea procesului juridic. Deşi abuzul poate fi personal în anumite cazuri, era greşit în principiu să se presupună că natura sa personală constituia motivul răspunsului curţii, care era ghidat de interesul public.
89. Guvernul a considerat că era o proastă caracterizare a rolului judecătorului de a sugera că o sfidare poate fi “îndreptată” asupra judecătorului. Acesta a presupus că judecătorul căuta să revendice nişte drepturi personale atunci când a acţionat şi astfel nu putea fi independent şi imparţial. Mai exact, având în vedere că guvernele terţe care au intervenit au fost clare în prezentările lor, atunci când judecătorii au acţionat ca răspuns la o sfidare comisă în faţa curţii, acestea nu au acţionat pentru a se apăra, ci pentru a proteja integritatea sistemului juridic şi corecta administrare a justiţiei. Acţiunea juridică pentru sfidare nu era de natura unei plângeri personale între un judecător şi un presupus autor de sfidare. O dată acest lucru apreciat, era clar că nu era nimic în neregulă cu principiul Curţii cu Juri de la Limassol ce se ocupa de problema respectivă. Într-adevăr, aşa cum guvernul irlandez a explicat cu argumente, ar apărea probleme grave dacă judecătorii ar trebui să devină martori într-o anchetare independentă făcută de stat pentru sfidare decât atunci când ar judeca ei înşişi sfidarea comisă în faţa curţii lor.
90. Asupra faptelor cazului de faţă, cererea pentru un proces sumar a fost pe deplin justificată. Acest caz nu era despre un avocat care îşi apăra clientul în mod liber, ci despre un avocat care s-a comportat într-un mod profesional. Nu exista nici o probă conflictuală despre purtarea reclamantului sau despre afirmaţiile sale.
91. Conduita reclamantului luase forma unui atac ofensiv repetat asupra procesului juridic care se compusese în gravitate lui (mai degrabă decât în temperare) din mărturia reclamantului şi experienţa în Barou. Nu fusese o dispută personală între judecătorii Curţii cu Juri şi reclamant, aşa cum considerase Camera.
92. Traducerea procesului-verbal al acţiunii care prezenta schimbul de cuvinte avut în Curtea cu Juri de la Limassol nu a reuşit să reţină adevăratul sens a ceea ce s-a spus de fapt şi modul în care un vorbitor de limba greacă ar fi înţeles acele cuvinte. Acesta a fost un caz în care întreaga atitudine şi abordarea abuzivă a reclamantului arătase că intenţionase tot timpul să folosească înţelesul ofensiv al cuvântului “ravasakia”. Numai printr-o încercare ex post facto de utilizare a definiţiilor din dicţionar care să sugereze un înţeles neutru al cuvântului reclamantul a fost capabil să convingă Camera că nu avusese intenţia de a jigni pe nimeni. Reclamantul fusese conştient de ceea ce făcuse şi care erau consecinţele legale atunci când a folosit cuvânt “ravasakia”şi apoi continuase să se comporte într-o manieră abuzivă. Aşa cum a afirmat Curtea cu Juri şi aşa cum a susţinut Curtea Supremă, conduita dispreţuitoare a constat din ceea ce spusese de fapt reclamantul şi din tonul cu care vorbise. Deşi reclamantului i s-a acordat ocazia de a s-şi cere scuze în faţa Curţii cu Juri de cel puţin trei ori, acesta refuzase s-o facă de fiecare dată.
93. Nu se poate presupune că judecătorilor din Curtea cu Juri le-au lipsit independenţa şi imparţialitatea necesară deoarece fuseseră victimele proastei conduite exagerate a reclamantului. Mai mult, aşa cum arată dosarul, ei nu au făcut nimic în cursul acţiunii juridice care să sugereze părtinire. L-au tratat pe reclamant cu curtoazie şi respect, în contrast evident cu intervenţiile sale abuzive şi insultătoare repetate.
94. Mai mult, conform guvernului, judecătorii din Curtea cu Juri nu fuseseră parţiali în mod subiectiv. Nu a existat nici o dovadă cum că fuseseră părtinitori, iar factorii pe care Camera şi-a elaborat concluziile în această privinţă nu au stabilit nici un fel de părtinire. În mod special, în ceea ce priveşte “graba” presupusă cu care reclamantul fusese chipurile judecat şi condamnat, guvernul a susţinut în continuare că judecătorii au acţionat pentru protejarea procesului legal în circumstanţele în care reclamantul refuzase să-şi ceară scuze, nu ceruse o amânare şi fusese invitat în curte în mod pozitiv şi abuziv pentru condamnare . În ceea ce priveşte sentinţa de cinci zile de închisoare impusă reclamantului, aceasta a fost confirmată prin recursul Curţii Supreme, a cărei imparţialitate şi independenţă nu s-a pus în discuţie.
95. Guvernul a subliniat că dreptul la un proces corect aşa cum prevede articolul 6 din Convenţie era inclus în mod special în legislaţia internă în virtutea articolului 30 §§ 2 şi 3 şi a articolului 12 §§ 4 şi 5 din Constituţie.
96. În acest context, a subliniat că legea cipriotă prevede o colecţie întreagă de garanţii disponibile unui acuzat care îşi face griji cu privire la imparţialitatea judecătorului care urmează să audieze acţiunea juridică. De exemplu, la secţiunea 174 din Codul de Procedură Penală, Curtea Supremă avea puterea de a dispune, la cererea făcută de Procurorul General sau de acuzat, ca procesul unui caz să fie ţinut de către sau în faţa altei curţi. Un asemenea ordin ar putea fi făcut dacă condiţiile prevăzute în secţiunile anterioare ar fi îndeplinite. Mai mult, o obiecţie preliminară ar putea fi ridicată de către acuzat pentru ca un judecător să fie descalificat din audierea cazului pe motiv de părtinire (Phaedeon Economides vs. Poliţia, (1983) 2 C.L.R 28, a se vedea alineatul 40 de mai sus).
97. De asemenea, deşi, conform articolului 113 § 2 din Constituţie, Procurorul General al Republicii avea puterea arbitrară, printre altele, de a institui, conduce sau prelua orice acţiune pentru o infracţiune împotriva unei persoane, legea din Cipru privind sfidarea, la fel ca şi în alte jurisdicţii din dreptul comun, autoriza curţile să se ocupe ele însele de o sfidare în faţa curţii printr-o procedură sumară. O dată ce curtea a invocat procedura sumară, ca şi în cazul de faţă, Procurorul General nu avea nici un rol în acţiune. În cazul de faţă, acesta apăruse în faţa Curţii Supreme doar ca amicus curiae în urma unei invitaţii din partea acestei curţi.
98. Făcând abstracţie de acţiunea juridică, măsurile disciplinare ar fi putut fi luate împotriva reclamantului pe baza Legii Avocaţilor (Capitolul 2) şi a Normelor Disciplinare. Cu toate acestea, la fel ca în alte jurisdicţii de drept comun, rolul curţii în instituirea unei acţiuni juridice pentru sfidare împotriva unui avocat a fost diferit de şi independent de puterea organismelor profesionale de a impune sancţiuni disciplinare. În Cipru, acţiunea disciplinară urma mai degrabă condamnarea unei curţi pentru sfidare, decât să înlocuiască acţiunea de sfidare. În timp ce, la fel ca în majoritatea jurisdicţiilor, existau proceduri profesionale paralele conform cărora membrii Baroului puteau fi disciplinaţi de propriile lor organisme profesionale, fostul drept şi datoria curţii de a proteja integritatea propriului său proces ar putea fi negat în favoarea procesului profesional autoregulator.
99. În această privinţă, guvernul a subliniat faptul că era esenţial să se afirme compatibilitatea jurisdicţiei pentru sfidare şi corectitudinea procesului, astfel încât să nu submineze sau să slăbească în nici un fel autoritatea tribunalelor naţionale sau a disciplinei profesionale cerute de avocaţi.
(ii) Referitor la cercetarea efectuată de Curtea Supremă
100. Guvernul a susţinut că, contrar practicii din alte recursuri în sistemele de drept comun, care sunt limitate mai degrabă la o revizie a deciziei decât la o determinare independentă, Curtea Supremă avea întreaga jurisdicţie de a cerceta faptele şi legea şi de a inversa decizia Curţii cu Juri. Avea, de asemenea, competenţa, la cerere, de a audia probele orale.
101. În cazul de faţă, Curtea Supremă condusese de fapt o audiere de novo şi furnizase o cercetare completă a faptelor, a legii şi a sentinţei. În mod special, în sentinţa dată, afirmase dacă conduita reclamantului a constituit o sfidare curţii, valabilitatea acţiunii care a urmat şi justificarea pedepsei cu închisoarea. După audierea tuturor argumentelor, Curtea Supremă constatase că reclamantul fusese vinovat de infracţiunea de sfidare şi, după examinarea punctelor reclamantului în diminuare, concluzionase că nu existase nici un motiv care să-i justifice intervenţia cu privire la sentinţa impusă.
102. Deşi reclamantul a sugerat în prezentările sale că Curtea Supremă nu avea întreaga jurisdicţie, materialele legale pe care le-a citat au evidenţiat faptul că Curtea Supremă avea întreaga jurisdicţie pentru cercetarea tuturor probelor şi pentru constatările de fapt. Judecarea detaliată efectuată de Curtea Supremă a demonstrat că acesta fusese un recurs în care toate faptele fuseseră reexaminate. Reclamantul fusese de deplin conştient de acuzările împotriva sa şi se bucurase de o multiplă reprezentară legală din partea unor membri din cei mai distinşi ai Baroului din Cipru.
103. În cele din urmă, guvernul a făcut afirmaţia că orice nereuşite procedurale care s-ar fi putut ivi în Curtea cu Juri, inclusiv orice problemă de parţialitate, fuseseră toate corectate de cercetarea cuprinzătoare a faptelor şi substanţa cazului de către Curtea Supremă. De acum înainte, guvernul a considerat că plângerile reclamantului conform articolului 6 din Convenţie ar trebui astfel anulate.
(c) Intervenţiile terţei părţi
Remarca preliminară
104. Pe lângă prezentările lor care subliniau poziţia actuală din legislaţia internă cu privire la sfidarea curţii, guvernele Regatului Unit şi Irlandei au făcut comentarii cu privire la principiile enunţate de Cameră în sentinţa sa pentru acţiunea de sfidare.
(i) Guvernul Regatului Unit
105. Guvernul Regatului Unit a acceptat că problema imparţialităţii trebuia să fie luată în considerare atunci când a avut loc o sfidare presupusă în faţa unui judecător care ar trebui, de asemenea, să stabilească problema sfidării. Cu toate acestea, a avut îndoieli asupra faptului dacă acelaşi judecător care a audiat un caz de sfidare şi care era judecătorul în faţa căruia a fost comisă sfidarea ar fi decisiv cu privire la problema imparţialităţii în fiecare caz. Şi-a exprimat grija cu privire la abordarea de către Cameră la alineatul 37 din sentinţă, în special la absenţa unei limite de apreciere. În această privinţă şi referitor la jurisprudenţa internă, a subliniat faptul că existau o mulţime de acte care ar putea echivala cu o sfidare în faţa curţii. Au afirmat că părtinirea obiectivă nu ar exista în toate cazurile de sfidare în faţa curţii.
106. Referitor la alineatul 35 din sentinţa Camerei, Guvernul Regatului Unit a observat că purtarea ce echivala cu sfidarea nu era îndreptată în mod necesar înspre judecător personal. A subliniat că un număr de judecători englezi şi-au exprimat opinia cum că expresia “sfidarea curţii” fusese una nefericită, având în vedere că sugera că esenţa sa era un afront la demnitatea judecătorului individual. În unele cazuri fusese ameninţată administrarea justiţiei şi nu demnitatea judecătorului individual. În aceste cazuri, este posibil să nu existe o părtinire obiectivă şi nici nevoia ca problema să fie alocată unui alt judecător. Mai mult, în unele cazuri nu ar exista posibilitatea vreunei dispute privind faptele sau că ar fi constituit sfidarea, şi, deci, nici nevoia ca problema să fie alocată autorităţilor de urmărire sau să fie audiată de un alt judecător. Chiar şi atunci când fusese o insultă îndreptată asupra judecătorului nu a trebuit ca un alt judecător să se ocupe de acea sfidare. Insulta ar pute fi exprimată în termeni generali, cum ar fi “toţi judecătorii sunt corupţi”, iar în acest caz nici un judecător nu putea fi mai mult sau mai puţin imparţial decât altul. Problema era una de apariţie a părtinirii şi testul pe care curtea trebuie sa-l aplice ara dacă circumstanţele ar duce la un observator corect şi informat care să concluzioneze că a exista posibilitatea reală ca tribunalul să fi fost părtinitor.
107. Unele cazuri de sfidare impuneau să se acţioneze imediat deoarece procesul trebuia să continue; În altele nu era nevoie de urgenţă. Soluţionarea unor cazuri de sfidare, cum ar fi refuzul unui martor de a oferi dovezile, poate fi considerată o parte normală din rolul judecătorului în audierea unui caz. Ar fi distrugător pentru proces şi inutil dacă un caz de sfidare ar trebui alocat unui alt judecător.
108. În cele din urmă, guvernul Regatului Unit a pus accentul pe faptul că Curtea recunoscuse nevoia curţilor de a fi capabile să-şi controleze propriile acţiuni şi de a face eforturile necesare de a asigura că nu există obstacole în administrarea justiţiei (a se vedea Ravnsborg vs. Suedia, sentinţa din 23 martie 1994, Seria A nr. 283-B).
(ii) Guvernul irlandez
109. Guvernul irlandez a precizat că Camera a greşit în multe privinţe importante în legătură cu stabilirea cazului şi a mărit sau micşorat dimensiunile şi semnificaţia principiului pe care stabilise să-l conteste.
110. Poziţia în Cipru cu privire la sfidare a fost aceeaşi ca şi cea din Irlanda şi Regatul Unit.
111. Efectul deciziei Camerei a fost că un aspect vechi şi important al administrării justiţiei, aşa cum este dezvoltat de dreptul comun – puterea şi datoria unui judecător de a menţine ordinea în tribunal printr-o jurisdicţie de procedură sumară – a fost contrar Convenţiei. Această abordare a neglijat limita aprecierii de care s-a bucurat Părţile Contractante în stipularea de către legile lor pentru protecţia ordinii şi a proprii demnităţi în acţiunea juridică.
112. Anularea contradicţiei cum că infracţiunea era mai degrabă împotriva administrării justiţiei decât a judecătorului în persoană era nejustificată şi ignora faptul că într-un şir de circumstanţe se aştepta ca judecătorii să nu ia în considerare preferinţa personală şi opinia, aşa cum au şi făcut, în înlăturarea lor din funcţii. Din acest motiv, a devenit critic în scopul testului de părtinire obiectivă să se determine ce infracţiune i s-a cerut judecătorului să adjudece şi care era partea vătămată. Numai în acel context a fost posibil să se aplice în mod adecvat şi rezonabil jurisprudenţa Convenţiei cu privire la faptul dacă era a existat o înţelegere întemeiată a părtinirii.
113. Sentinţa Camerei nu a luat în considerare faptul că trimiterea sfidării presupuse către acuzare ar reduce autoritatea curţii şi ar acorda menţinerea adecvată a ordinii care depinde de puterea executivă. În această privinţă, a subliniat faptul că un sistem de trimitere la autorităţile de acuzare şi numirea unui alt judecător care să judece cazul r duce la amânarea acţiunii în care a existat vreo tulburare sau vreun amestec. În zone mai îndepărtate, ar putea fi dificil să se prezinte o acuzare în faţa altui judecător. Decalarea inevitabilă în timp ar incomoda foarte mult administrarea corespunzătoare a justiţiei de către prima curte. În al doilea rând, Camera ignorase implicaţiile importante pentru autoritatea curţii dacă nu ar putea soluţiona de îndată şi dacă ar pedepsi sfidările imediat ce apar. În al treilea rând, Camera nu reuşise să ia în considerare protecţiile procedurale importante care s-au acordat în cazul sfidării în faţa curţii, inclusiv cerinţa ca un judecător să stabilească acea acţiune ce rezultă din evenimentele din curtea sa numai atunci când este necesar.
114. Mai mult, sentinţa Camerei nu a soluţionat problema numărului de intervenţii ce ar putea fi adresate autorităţii sau de întreruperi în cursul acţiunii juridice într-un mod conform cu drepturile părţilor litigante a a-şi prezenta propriile cazuri în mod adecvat şi rapid şi demnitatea curţii.
115. Guvernul irlandez a considerat că au exista motive practice întemeiat pentru care era adecvat ca judecătorul în faţa căruia a fost comisă sfidarea să judece pe presupusul autor al sfidării pentru sfidare. Acest judecător se afla fără îndoială în cea mai bună poziţie pentru a se ocupa de această problema. Numai posibilitatea invocării imediate a procedurii sumare pentru sfidare a constituit un obstacol efectiv.
116. În cele din urmă, implicarea Directorului De Urmăriri Publice a intervenit în separarea puterilor. Judecătorul în faţa căruia a avut loc întreruperea ar fi obligat să aducă dovezi procurorilor statului, care era un rol de nedorit pentru o putere judecătorească independentă. Acest lucru ar priva curţile de dreptul lor de a aplicare a propriilor sale ordine şi de negare a distribuirii tripartite fundamentale a puterilor care stă la baza întregii Constituţii.
(iii) Guvernul maltez
117. Guvernul maltez a făcut referire la legile aplicabile în Malta cu privire la sfidarea în faţa curţii (a se vedea alineatele 53-57 de mai sus).
3. Evaluarea Curţii
(a) Principiile generale
118. Curtea reiterează la început că este foarte important într-o societate democratică ca tribunalele să inspire încredere în public şi, mai presus de orice, în ceea ce priveşte acţiunile penale, în acuzat (a se vedea Padovani vs. Italia sentinţa din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-B, p. 20, § 27). În acest scop articolul 6 cere ca un tribunal care intră în incidenţa sa să fie imparţial. Imparţialitatea denotă în mod normal absenţa de prejudiciu sau părtinire şi existenţa sa sau altfel poate fi testată în diverse moduri. Curtea a distins astfel între o abordare subiectivă, care încearcă să constate convingerea sau interesul personal al unui anumit judecător într-un caz particular, şi o abordare obiectivă, care determină dacă acesta a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială îndreptăţită în această privinţă (a se vedea Piersack va. Belgia, sentinţa din 1 octombrie 1982, Seria A nr. 53, § 30 şi Grieves vs. Regatul Unit [GC], nr. 57067/00, § 69, ECHR 2003-XII). Cât despre al doilea test, atunci când se aplică unui organism precum curtea tribunalului, înseamnă că stabileşte dacă, dincolo de conduita personală a vreunui membru al acelui organism, exista fapte care pot fi constatate ce pot face să apară îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. în această privinţă chiar şi aparenţele pot avea o anumită importanţă (a se vedea Castillo Algar vs. Spania, sentinţa din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, p. 3116, § 45 şi Morel vs. Franţa, nr. 34130/96, § 42, ECHR 2000-VI). Atunci când se decide dacă într-un anumit caz există un motiv îndreptăţit de teamă că unui anumit organism îi lipseşte imparţialitatea, punctul de vedere al celor care pretind că nu este imparţial este important dar nu decisiv. Decisiv este dacă teama poate fi stăpânită pentru a fi justificată în mod obiectiv (a se vedea Ferrantelli and Santangelo vs. Italia, sentinţa din 7 august 1996, Reports 1996-III, pp. 951-52, § 58, şi Wettstein vs. Elveţia, nr. 33958/96, § 44, CEDH 2000-XII).
119. La aplicarea testului subiectiv Curtea a susţinut în mod regulat că imparţialitate personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (a se vedea Hauschildt vs. Danemarca, sentinţa din 24 mai 1989, Seria A nr. 154, p. 21, § 47). În ceea ce priveşte tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afişat ostilitate sau rea-voinţă sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (a se vedea De Cubber, citat mai sus, § 25). Principiul cum că un tribunal va fi presupus ca neavând prejudiciu sau parţialitate personală este stabilit mult în jurisprudneţa Curţii (a se vedea, de exemplu, Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgia sentinţa citată mai sus, p. 25, § 58). Aceasta reflectă un element important din supremaţia legii, în special faptul că verdictele unui tribunal ar trebui să fie finale şi obligatorii dacă nu sunt respinse de o curte superioară pe baza neregularităţii sau incorectitudinii. Acest principiu trebuie să se aplice în mod egal tuturor formelor de tribunal inclusiv jurii (a se vedea Holm vs. Suedia, sentinţa din 25 noiembrie 1993, Seria A nr. 279-A, p. 14, § 30). Deşi în unele cazuri, poate fi dificil să se aducă dovezi cu care să se contrazică presupunerea, trebuie ţinut minte că cerinţa de imparţialitate obiectivă acordă o garanţie mult mai importantă (a se vedea Pullar vs. Regatul Unit, sentinţa din 10 iunie 1996, Reports 1996-III, p. 793, § 32). Cu alte cuvinte, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziţii din articolul 6 din cauza parţialităţii subiective şi din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparţialităţii accentuate pe testul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o diferenţă impecabilă între cele două noţiuni atâta timp cât purtarea unui judecător nu numai că nu poate stăpâni îndoielile cu privire la imparţialitate din punctul de vedere al observatorului din afară (testul obiectiv) dar poate ajunge şi la problema convingerii sale personale (testul subiectiv).
120. Curtea a susţinut de exemplu că autorităţilor judiciare li se cere să exercite maximă discreţie cu privire la cazurile de care se ocupă pentru a-şi păstra imaginea de judecători imparţiali. Acea discreţie i-ar sfătui să nu facă uz de presă, chiar şi atunci când sunt provocaţi. Cererile mari de justiţie şi natura elevată a funcţiei juridice sunt cele care impun acea datorie (a se vedea Buscemi vs. Italia, nr. 29569/95, § 67, ECHR 1999-VI). Astfel, în cazul în care preşedintele unui curţi a folosit în mod public expresii care au implicat faptul că îşi formase deja o opinie nefavorabilă despre cazul reclamantului înainte de prezidarea curţii care trebuia să soluţioneze cazul, declaraţiile sale au fost astfel încât să justifice obiectiv temerile acuzatului cu privire la imparţialitatea sa (a se vedea Buscemi vs. Italia, citat mai sus, § 68). Pe de altă parte, într-un alt caz, atunci când un judecător este angajat în critica publică a apărării şi şi-a exprimat public mirarea cum că acuzatul pledase nevinovat, Curtea a abordat problema pe baza testului subiectiv (Lavents vs. Letonia, nr. 58442/00, §§ 118 şi 119, 28 noiembrie 2002).
121. O analiză a jurisprudenţei Curţii dezvăluie două situaţii posibile în care apare problema lipsei de imparţialitate judiciară. Prima este de natură funcţională: în cazul în care conduita personală a judecătorului nu este deloc pusă la îndoială, dar atunci când de exemplu exercitarea unor funcţii diferite în cadrul procesului juridic de către aceeaşi persoană (a se vedea cazul Piersack vs. Belgia, citat mai sus), sau legătura ierarhică sau de altă natură cu un alt actor din acţiune (a se vedea cazurile marţiale, de exemplu Grieves vs. Regatul Unit, citat mai sus, şi Miller şi Alţii vs. Regatul Unit, nr. 45825/99, 45826/99 şi 45827/99, 26 octombrie 2004), justifică în mod obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea tribunalului, care astfel nu reuşeşte să respecte standardul din Convenţie conform testului obiectiv (a se vedea alineatul 118 de mai sus). A doua are un caracter personal şi derivă din conduita judecătorilor într-un anumit caz. Din punctul de vedere al testului obiectiv, această conduită poate fi suficientă pentru a se stabili opinii întemeiate şi justificate obiectiv ca în cazul menţionat mai sus Buscemi, dar poate fi de o asemenea natură încât să ridice o problemă în testul subiectiv (de exemplu cazul Lavents, citat mai sus) şi chiar să dezvăluie părtinirea personală. De aceea, în acest context, dacă un caz urmează să fie rezolvat conform unui test sau altul, sau conform amândurora, va depinde de faptele particulare ale conduite contestate.
(b) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă
122. Reclamantul şi-a exprimat doleanţa cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol nu au reuşit să îndeplinească condiţia de imparţialitate atât în testul obiectiv cât şi în testul subiectiv. Curtea propune să examineze această plângere prin urmărirea abordărilor obiective şi subiective cu referire la argumentele de parţialitate funcţională şi personală stabilite mai sus (a se vedea alineatele 118-121 de mai sus).
(i) Testul obiectiv
123. Reclamantul a pretins că, în circumstanţele particulare ale cazului său, faptul că aceiaşi judecători ai curţii faţă de care a comis chipurile sfidarea l-au judecat, condamnat şi pedepsit a ridicat îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparţialitatea acelei curţi.
124. Curtea notează că această plângere este îndreptată către un defect funcţional în acţiunea relevantă. În această privinţă, luase în considerare argumentele înaintate de către guvern şi terţele părţi care au intervenit cu privire la evoluţia sistemului de drept comun al acţiunilor sumare pentru sfidarea curţii şi compatibilitatea sa cu Convenţia. Notează în special tendinţa intensă a unui număr de jurisdicţii din dreptul comun care admit nevoia de utilizare cumpătată a procedurii sumare, după o perioadă de reflecţie atentă şi de acordare a garanţiilor adecvate pentru drepturile la proces ale acuzatului (a se vedea alineatele 46-47, 49 şi 52 de mai sus).
125. Totuşi, Curtea nu consideră necesară sau de dorit revizia generală a legii cu privire la sfidare şi practica acţiunii sumare în Cipru şi alte sisteme de drept comun. Sarcina sa este de a determina dacă utilizarea acţiunii sumare de soluţionare a cazului de sfidare a d-lui Kyprianou în faţa curţii duce la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
126. La analizarea acestei chestiuni, Curtea îşi aminteşte că, atât în legătură cu articolul 6 § 1 din Convenţie cât şi în contextul articolului 5 § 3, a constatat îndoieli cu privire la imparţialitatea ce trebuie justificată obiectiv atunci când există o confuzie între funcţiile de procuror şi judecător (a se vedea, pentru articolul 6 § 1, mutatis mutandis, Daktaras vs. Lituania, nr. 42095/98, §§ 35 -38, ECHR 2000-X şi, pentru articolul 5 § 3, Brincat vs. Italia, sentinţa din 26 noiembrie 1992, Seria A nr. 249-A, pp. 11-12, §§ 20-22; Huber vs. Elveţia, sentinţa din 23 octombrie 1990, Seria A nr. 188, pp. 17-18, §§ 41-43 şi Assenov şi Alţii vs. Bulgaria, sentinţa din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, pp. 3298-3299, §§ 146-150).
127. Cazul de faţă prezintă o sfidare în faţa curţii, adusă persoanei judecătorului. Au fost obiectul direct al criticii reclamantului cu privire la maniera în care au condus acţiunea. Aceiaşi judecători au luat apoi decizia de a urmări juridic, au judecat problemele conduitei reclamantului, i-au stabilit vinovăţia şi i-au impus sancţiunea, în acest caz o perioadă de închisoare. În această situaţie confuzia rolurilor dintre acuzator, martor, procuror şi judecător ar putea sugera în mod evident temeri justificate obiectiv cu privire la conformitatea acţiunii cu principiul tradiţional că nimeni nu trebuie să fie judecător în propriul interes şi, în consecinţă, cu privire la imparţialitatea curţii tribunalului (a se vedea Demicoli vs. Malta, sentinţa din 27 august 1991, Seria A nr. 210, pp. 18-19, §§ 41-42).
128. Drept urmare. Curtea constată că, asupra faptelor cazului şi luând în considerare defectul funcţional pe care l-a identificat, imparţialitatea Curţii cu Juri a fost capabilă de a părea deschisă la îndoieli. Temerile reclamantului în această privinţă pot fi astfel considerate ca fiind justificate în mod obiectiv şi Curtea cu Juri nu a reuşit în consecinţă să îndeplinească standardul cerut de Convenţie în cadrul testului obiectiv.
(ii) Testul subiectiv
129. Reclamantul a presupus de asemenea că judecătorii implicaţi au acţionat cu părtinire personală.
130. Această parte a plângerii reclamantului a fost prin urmare îndreptată către conduita personală a judecătorilor. Curtea va examina în consecinţă un număr de aspecte din conduita judecătorilor care pot ridica o problemă în testul subiectiv.
În primul rând, în decizia lor prin care dau verdictul reclamantului, judecătorii au recunoscut că au fost “profund insultaţi” “ca persoane” de către reclamant. Deşi judecătorii au început să spună că aceasta a fost ultima lor grijă, în opinia Curţii această declaraţie arată că judecătorii au fost ofensaţi personal de cuvintele şi conduita reclamantului şi indică încăierarea personală din partea judecătorilor (a se vedea alineatul 18 de mai sus).
În al doilea rând, limbajul emfatic folosit de către judecători la luarea deciziei lor au exprimat un fel de indignare şi şoc, ceea ce se opune abordării detaşate aşteptate din partea pronunţărilor juridice. În mod special, judecătorii au afirmat că nu „puteau concepe o asemenea manifestare şi o sfidare inacceptabilă a curţii de către nici o persoană, ca să nu mai vorbim de un avocat” şi că “dacă reacţia curţii nu este imediată şi drastică, simţim că justiţia suferă o lovitură dezastruoasă” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).
În al treilea rând, au trecut apoi la impunerea unei sentinţe de cinci zile de închisoare, aplicată imediat, pe care au considerat-o ca fiind “singurul răspuns adecvat”. În opinia judecătorilor, “o reacţie inadecvată din partea ordinii legale şi civilizate, aşa cum au exprimat-o curţile ar însemna acceptarea ca autoritatea curţilor să fie înjosite” (a se vedea alineatul 18 de mai sus).
În al patrulea rând, judecătorii şi-au exprimat opinia devreme în discuţia lor cu reclamantul cum că l-au considerat vinovat de infracţiunea penală de sfidare a curţii. După ce au hotărât că reclamantul a comis infracţiunea menţionată anterior, i-au dat acestuia ocazia să aleagă dintre următoarele: fie îşi menţine spusele şi aduce argumente privind motivul pentru care nu trebuie să i se impună o sentinţă, fie îşi retrage spusele. I se ceruse, de fapt, să tempereze “prejudiciul pe care l-a cauzat prin purtarea sa” decât să se apere (a se vedea alineatele 17 şi 18 de mai sus).
131. Deşi Curtea nu are îndoieli cu privire la faptul cu judecătorii erau îngrijoraţi de protecţia administrării justiţiei şi integrităţii puterii judecătoreşti şi că în acest scop au considerat adecvat să iniţieze procedura sumară imediată, constată, în vederea celor de mai sus, că nu au reuşit să se detaşeze suficient de situaţie.
132. Această concluzie este susţinută de viteza cu care acţiunea a fost condusă şi de scurtimea schimburilor de cuvinte dintre judecători şi dl. Kyprianou.
133. Împotriva acestui fundal şi având în vedere în special diferitele elemente din conduita personală a judecătorilor luate împreună, Curtea constată că îndoielile d-lui Kyprianou cu privire la imparţialitatea Curţii cu Juri de la Limassol au fost, de asemenea, justificate şi la testul subiectiv.
(iii) Cercetarea Curţii Supreme
134. În cele din urmă, Curtea împărtăşeşte opinia Camerei despre Curtea Supremă care nu a remediat defectul respectiv. Există cu siguranţă posibilitatea ca o curte mai superioară sau cea mai superioară curte să poată, în unele circumstanţe, să repare defectele care au avut loc în acţiunea primei instanţe (a se vedea cazul De Cubber vs. Belgia citat mai sus, p. 14, § 33). În cazul de faţă, deşi părţile nu sunt de acord cu privire la domeniul precis de aplicare al şi la puterile Curţii Supreme, este clar că a avut puterea de a anula decizia pe motiv că Curtea cu Juri de la Limassol nu fusese imparţială. Cu toate acestea, a refuzat să facă acest lucru şi a susţinut condamnarea şi sentinţa. În consecinţă, nu a reparat nereuşita respectivă (a se vedea cazul Findlay vs. Regatul Unit, citat mai sus, p. 263, §§ 78-79, De Haan vs. Olanda, sentinţa din 26 august 1997, Reports 1997-IV, p. 1379, §§ 52-55).
135. În lumina celor de mai sus şi după examinarea faptelor cazului atât din testul obiectiv cât şi din cel subiectiv inclus în această jurisprudenţă, Curtea constată că Curtea cu Juri de la Limassol nu a fost imparţială în senul articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENŢIE
136. Reclamantul a susţinut că a fost presupus vinovat de către Curtea cu Juri de la Limassol înainte de a i se da oportunitatea de a se apăra. A pretins că atunci când curtea i-a dat ocazia să facă vorbească, s-a limitat la problema diminuării pedepsei. A citat încălcarea articolului 6 § 2 din Convenţie, care prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei conform legii”.
137. Guvernul a susţinut că prezumpţia de nevinovăţie asigurată conform acestui titlu fusese respectată. Faptul că acea curte a afirmat că cele spuse au constituit sfidare prima facie şi că a invitat avocaţii pentru reprezentare în privinţa acelei probleme nu putea fi considerat contrar articolului 6 § 2 din Convenţie. Curtea fusese liberă să-şi formeze o opinie preliminară şi să invite avocaţi pentru reprezentarea reclamantului cu privire la motivul pentru care nu fusese vinovat dat fiind că faptele au fost prezentate curţii şi cunoştea foarte bine problema. Dacă reclamantul ar fi adus o bună explicaţie a acestei purtări aparente, rezultatul ar fi fost constatarea că nu comisese nici o sfidare.
138. În vederea temeiurilor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nici o problemă separată nu mai apare.
III. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 3 LITERA (a) din CONVENŢIE
139. Reclamantul a susţinut că Curtea cu Juri nu îl informase în detaliu despre acuzarea care i se adusese, în încălcarea articolului 6 § 3 litera (a) din Convenţie, care prevede următoarele:
“3. Orice persoană acuzată de o infracţiune penală are cel puţin următoarele drepturi:
(a) să fie informată imediat, într-o limbă pe care o înţelege şi în detaliu, de natura şi cauza acuzării care i-a fost adusă.”
140. Guvernul a contestat plângerea reclamantului şi a susţinut că aceste fusese informat clar de către Curtea cu Juri suficient de detaliat despre natura şi cauza acuzării care i-a fost adusă. Acest lucru era evident din transcrierea acţiunii. În mod special, luând în considerare vechimea în muncă şi experienţa reclamantului, guvernul a afirmat că ar fi exagerat să se sugereze că nu ştia şi nu înţelegea substanţa acuzărilor şi natura alegaţiilor împotriva sa.
141. În vederea motivelor pe care s-a fondat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus), Camera Mare consideră că nu mai reiese nici o altă problemă.
IV. ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE
142. Reclamantul a susţinut că condamnarea sa a încălcat articolul 10 din Convenţie, a căror părţi relevante prevăd următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a-şi exprima opiniile şi de a... împărtăşi informaţiile şi ideile fără intervenţia autorităţii publice...
2. Exercitarea acestor libertăţi, atâta timp cât cuprinde datorii şi responsabilităţi, poate fi suspusă unor formalităţi, condiţii, restricţii sau penalizări, aşa cum sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică ... pentru menţinerea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.”
A. Obiecţia preliminară a guvernului
143. Făcând-o înaintea Camerei, guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs în legătură cu plângerea sa.
1. Decizia de admisibilitate a Camerei
144. În ultima sa decizie de admisibilitate din data de 8 aprilie 2003, Camera a respins obiecţia preliminară a guvernului cu privire la neepuizarea căilor de recurs. A concluzionat următoarele:
“Curtea consideră că a fost implicit în recursul reclamantului la Curtea Supremă că a pus sub semnul întrebării impunerea unei sentinţe de închisoare unui avocat pentru conduita sa în faţa curţii, asupra faptelor cazului, ca o intervenţie disproporţionată cu dreptul său de a conduce cazul aşa cum considera adecvat şi astfel să se exprime în mod corespunzător. Curtea consideră că libertatea de exprimare a fost într-adevăr pusă în discuţie, dacă numai implicit, în acţiunea în faţa Curţii Supreme şi că argumentele legale aduse de reclamant în faţa curţii au inclus o plângere relevantă articolului 10 din Convenţie.
În consecinţă, Curtea concluzionează că reclamantul şi-a epuizat căile de recurs în această problemă şi respinge obiecţia guvernului.”
2. Argumentele celor care se prezintă în faţa Curţii
(a) Reclamantul
145. Reclamantul a contestat obiecţia guvernului şi a adus în discuţie faptul că Camera Mare ar trebui să susţină decizia finală de admisibilitatea a Camerei din data de 8 aprilie 2003 în care a respins acea obiecţie.
(b) Guvernul
146. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a epuizat căile de recurs în mod intenţionat sau în fond. Motivele recursului care au fost puse la dosar şi ulterior puse în discuţie de către reclamant în faţa Curţii Supreme nu au inclus nici o alegaţie despre încălcarea dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie, care, în toate scopurile, a fost reprodus în articolul 19 din Constituţia cipriotă. Prin urmare, Curtea Supremă avusese oportunitatea de a examina problema şi de o adjudeca.
3. Evaluarea Curţii
147. Camera Mare este de acord cu raţionamentul şi concluziile Camerei în ultima sa decizie de admisibilitate şi consideră că reclamantul ridicat în fond problema libertăţii de exprimare în faţa Curţii Supreme, epuizând astfel căile de recurs prevăzute la articolul 35 § 1 din Convenţie.
148. Obiecţia guvernului pe baza neepuizării căilor de recurs de la acest titlul trebuie prin urmare respinsă.
B. Aplicabilitatea
1. Hotărârea Camerei
149. Camera a concluzionat că nu era necesar să se examineze dacă articolul 10 din Convenţie fusese de asemenea încălcat atâta vreme cât a considerat că problemele esenţiale ridicate de reclamant fuseseră examinate conform articolului 6.
2. Camera Mare
150. Camera Mare consideră că în circumstanţele cazului este necesară o examinare separată a plângerii reclamantului conform articolului 10. În vreme ce problema principală conform articolului 6 este imparţialitatea curţii care a stabilit acuzarea penală împotriva reclamantului, plângerea de la articolul 10 priveşte impactul condamnării şi sentinţei dată reclamantului asupra dreptului său la libertatea de exprimare. Este deci o plângere diferită de cea din articolul 6 şi ar trebui luată în considerare separat.
151. În ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 10, părţile nu aduc în discuţie faptul că libertatea de exprimare acordă prelungiri avocaţilor care pledează în numele clienţilor în data curţii (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, şi Steur vs. Olanda, nr. 39657/98, ECHR 2003-XI).
C. Conformitatea
1. Argumentele celor care apar în faţa Curţii
(a) Reclamantul
152. Reclamantul a susţinut că condamnarea si sentinţa ce i-au fost impuse echivalau cu o „intervenţie” disproporţională cu dreptul său la libertatea de exprimare.
153. La examinarea proporţionalităţii pedepsei în cazul de faţă, reclamantul a afirmat că în cazul în care a fost implicat un avocat, acţionând în calitatea sa profesională şi cu bunăvoinţă, impunerea chiar a unei pedepse penale indulgente nu ar putea fi justificată decât în cele excepţionale dintre circumstanţe. Prin urmare, impunerea unei sentinţe de închisoare ar cere sfidarea cea mai gravă.
154. Mai mult, impunerea unei sentinţe cu închisoarea unui avocat care promovase ceea ce a considerat (bine sau prost ) ca fiind în interesul cel mai bun al clientului său putea să aibă un “efect şocant” asupra conduitei avocaţilor în tribunal. Principala datorie a apărătorului era să-şi apere clientul cu curaj, în conformitate cu raţionamentul său profesional independent. Făcând astfel, ar fi necesar uneori ca un avocat să aducă plângeri cu privire la conduita curţii şi să înfrunte presiunea sau impoliteţea curţii. Cu toate acestea, dacă avocaţilor li se cere să înţeleagă că un tribunal ar putea să-i trimită legal în închisoare pentru o perioadă semnificativă de timp pentru folosirea unui ton emfatic al vocii sau a unui limbaj colorat dezaprobat de curte, sau pentru cea mai mică manifestare a emoţiei în situaţii de stres, atunci exista riscul real ca avocaţii să-şi măsoare conduita în curte, în detrimentul potenţial al cazului clientului lor. În consecinţă, impunerea unei sentinţe cu închisoarea într-un caz obişnuit cum este cazul de faţă a lovit în inima relaţiei dintre avocat şi client şi a avut implicaţii nu numai pentru drepturile avocaţilor prevăzute la articolul 10, ci şi pentru drepturile la un proces corect a acuzaţilor prezenţi şi viitori.
155. În cazul în care curtea a considerat că un avocat nu a respectat limita normală a exprimării acceptabile şi restricţiile privind libertatea de exprimare ar putea fi astfel justificate, a existat un şir de răspunsuri potenţiale (a se vedea alineatul 79 de mai sus). Dar trecerea direct la condamnarea penală şi impunerea unui termen semnificativ de închisoare nu ar putea fi considerate drept mijloace necesare de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti, în special în cazul unei încălcări minore, izolate.
156. În cazul de faţă Curtea cu Juri de la Limassol pare să fi pierdut orice simţ al perspectivei atunci când a cântărit principiile constituţionale importante care erau în joc. În mod special, cuvintele respective fuseseră folosite de către reclamant în calitatea sa de avocat profesional în timp ce încerca să apere cele mai bune interese ale clientului său. Nu a refuzat să respecte ordinul curţii, nu a minţit şi nu a dus în eroare curtea; şi nici nu a folosit un limbaj grosolan în sala de judecată. Criticele au fost făcute mai degrabă în curte decât în afara curţii sau în media. Acestea au fost la adresa indiferenţei aparente a Curţii cu Juri faţă de o parte din interogatoriul contradictoriu pe care reclamantul a dorit să-l facă şi nu au existat comentarii făcute pe nedrept cu scopul doar de a insulta pe judecători sau de a le pune în discuţie integritatea sau cinstea. Ceea ce făcuse el a fost să se plângă, în termeni puternici şi poate emoţionali, că acea curte i-a restricţionat pe nedrept interogatoriul contradictoriu şi că judecătorii vorbeau şi îşi treceau bileţele de la unul la altul, în loc să se concentreze asupra dovezilor.
157. În această privinţă reclamantul a subliniat că toţi avocaţii s-au aflat în poziţia într-un anumit timp sau altul că au fost astfel puşi în faţa unei dileme. De obicei, cel mai înţelept era să nu spună nimic şi să continue, dar din când în când trebuia ridicată o obiecţie. Era o chestiune ce ţinea de judecare. Avocaţii nu judecă întotdeauna corect. În fierbinţeala momentului, ei pot folosi un limbaj care să le trădeze emoţiile sau care este deschis răstălmăcirilor sau par nepoliticoase. Obiecţia lor poate duce la înrăutăţirea problemelor decât la îmbunătăţirea lor. Aceasta face parte din lumea reală a procesului penal contradictoriu. În acest context reclamantul a observat că limbajul pe care el îl folosise nu ar putea fi descris în mod corect ca fiind ofensiv în mod inevitabil; cuvântul “ravasakia” putea să aibă două interpretări.
158. Mai mult, comentariile reclamantului nu fuseseră plănuite. Au fost făcute în fierbinţeala unui proces stresant după ce conducerea cazului clientului său fusese criticată de curte. Întregul incident nu durat decât câteva minute. Curtea cu Juri nu avusese ocazia să se plângă de conduita reclamantului mai devreme în proces. Acesta nu a fost un caz în care reclamantul a fost nepoliticos în repetate rânduri în ciuda unui avertisment anterior.
159. În vederea celor de mai sus, reclamantul a pretins că, în cazul cel mai rău, ar putea fi criticat pentru o eroare repetată de judecare în modul în care a ales să se exprime. Aceasta fusese în contextul unei cariere lungi şi nepătate la Baroul din Cipru timp de patruzeci de ani.
160. Condamnarea unui avocat cu vechime, cu o reputaţie exemplară, de sfidarea curţii şi impunerea unei sentinţe de cinci ani de închisoare fusese, pe baza faptelor acestui caz, un răspuns foarte disproporţional la ceea ce s-a petrecut – în cazul cel mai rău – un lapsus momentan de raţiune din partea sa în timpul reprezentării unui client în fierbinţeala unui proces de crimă stresant.
161. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că ramificaţiile cazului au fost mult mai largi decât un schimb fierbinte de cuvinte într-un tribunal regional din Cipru. A invocat reconcilierea nevoii de a respecta demnitatea unui tribunal şi nevoia de a proteja libertatea şi independenţa profesiei juridice, ambele aceste imperative fiind esenţiale în modurile lor diferite pentru păstrarea încrederii publice în administrarea justiţiei.
(b) Guvernul
162. Guvernul a susţinut că amestecul în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare se bazase pe secţiunea 44 punctele (1) şi (2) din Legea Tribunalelor din 1960 şi pe articolul 162 din Constituţie şi a fost astfel “prevăzut de lege”.
163. Cât priveşte “necesitatea” de restricţie a dreptului reclamantului, guvernul a susţinut că s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii că procesul juridic şi administrarea justiţiei trebuie să fie protejate de atacurile nemotivate. În special, judecătorii, din cauza rolului lor şi datoriilor de discreţie, nu au putut să răspundă atacurilor personale folosind media aşa cum fac politicienii şi alte figuri publice (a se vedea, de exemplu, Barfod vs. Danemarca, sentinţa din 22 februarie 1989, Seria a nr. 149; Schöpfer vs. Elveţia, sentinţa din 20 mai 1998, Reports 1998-III; Skałka vs. Polonia, nr. 43425/98, 27 mai 2003). Chiar dacă un avocat ar avea drepturi personale de liberă exprimare într-o sală de judecată, acestea ar putea fi restricţionate în scopul menţinerii autorităţii puterii judecătoreşti (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus).
164. În vederea gradului de insultă şi de gravitatea comportamentului dispreţuitor al reclamantului, sancţiunea care a fost impusă a fost justificată şi a intrat sub incidenţa limitei de apreciere acordate Curţii cu Juri. În această privinţă, guvernul a observat că reclamantul era un avocat bine-cunoscut cu o experienţă de patruzeci de ani, fost membru al Parlamentului şi fost funcţionar al Parchetului General. Atacul său nestăpânit a creat un risc real de subminare a încrederii publice în puterea judecătorească şi în administrarea justiţiei. Era clar din transcrieri că reclamantul refuzase oportunităţile repetate care i-au fost acordate pentru a-şi cere scuze şi, în schimb, îşi agravase abuzul înfruntând curtea. Proporţionalitatea sancţiunii a fost în mod neobişnuit o problemă sub incidenţa limitei de apreciere de care s-a bucurat Statele Contractante. În cazul de faţă termenul închisorii impus nu era perioada cea mai lungă posibil, ci era în limita pe care tribunalele interne trebuie s-o aibă pentru protejarea administrării justiţiei contradictorii conform dreptului comun.
165. În această privinţă, guvernul a subliniat că a existat o diferenţă majoră între dovedirea evenimentelor dintr-o sală de judecată şi citirea unei transcrieri a acţiunii la care cititorul nu a fost prezent. Curtea cu Juri a fost clar de părere că purtarea reclamantului pe care a dovedit-o personal a fost atât de extremă încât a trecut pragul dintre sfidare, care poate fi pur şi simplu raportată unui organism profesional şi care a necesitat cel mai serios răspuns cu închisoarea. Curtea Supremă a respectat în mod corespunzător această părere şi a confirmat natura gravă a conduite reclamantului. Camera Mare ar trebui să fie precaută atunci când se amestecă în estimarea locală a tipului de sancţiune impus prin ceea ce s-a numit conduită care nu corespunde comportamentului aşteptat din partea unui avocat cu multă experienţă şi vechime în muncă.
2. Evaluarea Curţii
(a) Dacă a fost vreun amestec
166. Nu s-a pus în discuţie dacă condamnarea reclamantului de către curţile naţionale pentru infracţiunea de sfidare a curţii a echivalat cu “amestecul” în dreptul său la libertatea de exprimare, aşa cum prevede articolul 10 § 1 din Convenţie. Curtea nu vede nici un motiv pentru care să ajungă la o altă concluzie.
(b) Dacă amestecul a fost justificat
167. Amestecul în libertatea unei persoane de exprimare duce la încălcarea articolului 10 din Convenţie dacă nu intră sub incidenţa vreuneia din excepţiile prevăzute la alineatul 2 din acest articol (a se vedea Sunday Times vs. Regatul Unit (nr. 1), sentinţa din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, p. 29, § 45 şi Cumpǎnǎ şi Mazǎre vs. România [GC], nr. 33348/96, § 85, ECHR 2004-XI).
168. Părţile au căzut de acord că condamnarea şi sentinţa dată reclamantului au fost “prevăzute de lege”, în special de secţiunea 44 punctele (1) şi (2) din Lega Tribunalelor din 1960 şi de articolul 162 din Constituţie. Mai mult, au fost de acord cu faptul că amestecul a urmat scopului întemeiat de menţinere a autorităţii puterii judecătoreşti în temeiul articolului 10 § 2 din Convenţie.
169. În consecinţă, singura problemă în discuţie este dacă amestecul în libertatea reclamantului la exprimare a fost “necesar într-o societate democratică”.
(i) Principiile generale
170. Testul “necesităţii dintr-o societate democratică” impune Curţii să determine dacă amestecul a corespuns unei “nevoi sociale apăsătoare”. Statele Contractante au o anumită limită de apreciere în estimarea existenţei acestei nevoi, dar merge mână în mână cu supravegherea europeană, cuprinzând atât legislaţia cât şi deciziile ce o aplică, chiar şi cele date de o curte independentă (a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas vs. Norvegia [GC], nr. 21980/93, § 58, ECHR 1999-III, cazul Cumpǎnǎ şi Mazǎre vs. România, citat mai sus, § 88, şi cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 46).
171. În mod special, Curtea trebuie să determine dacă măsura luată a fost “proporţională cu scopurile legale urmărite” (a se vedea Sunday Times vs. Regatul Unit (nr. 1), op. cit, p. 38, § 62 şi Chauvy şi Alţii vs. Franţa, nr. 64915/01, § 70, ECHR 2004-VI). Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se mulţumească ea însăşi că autorităţile naţionale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat standardele care erau în conformitate cu principiile prevăzute la articolul 10 (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Zana vs. Turcia, sentinţa din 25 noiembrie 1997, Reports 1997-VII, pp. 2547-48, § 51). În plus, corectitudinea acţiunii, garanţiile procedurale acordate (a se vedea, mutatis mutandis, Steel şi Morris vs. Regatul Unit, nr. 68416/01, § 95, ECHR 2005-...) şi natura şi gravitatea pedepselor impuse (a se vedea Ceylan vs. Turcia [GC], nr. 23556/94, § 37, ECHR 1999-IV; Tammer vs. Estonia, nr. 41205/98, § 69, ECHR 2001-I; cazul Skałka vs. Polonia, citat mai sus, §§ 41-42 şi Lešník vs. Slovacia, nr. 35640/97, §§ 63-64, ECHR 2003-IV) sunt factori ce trebuie luaţi în considerare la estimarea proporţionalităţii unui amestec în libertatea de exprimare prevăzută la articolul 10.
172. Fraza “autoritatea puterii judecătoreşti” include, în special, noţiunea că tribunalele sunt, şi sunt acceptate de public ca fiind, forumul adecvat pentru soluţionarea disputelor legale şi pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane într-o acuzare penală (a se vedea Worm vs. Austria, sentinţa din 29 august 1997, Reports 1997-V, § 40). Ceea ce este în joc în privinţa protecţiei autorităţii puterii judecătoreşti este încrederea pe care tribunalele dintre-o societate democratică trebuie să le inspire în acuzat, în ceea ce priveşte acţiunea penală, şi de asemenea în public în general (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe alte autorităţi, Fey vs. Austria, sentinţa din 24 februarie 1993, Seria A nr. 255-A, p. 12).
173. Statutul special al avocaţilor le oferă o poziţie centrală în administrarea justiţiei ca intermediari între public şi tribunale. O asemenea poziţie explică restricţiile uzuale asupra conduitei membrilor din Barou. Luându-se în considerare rolul cheie al avocaţilor în acest domeniu, este îndreptăţit să ne aşteptăm ca ei să contribuie la buna administrare a justiţiei, şi astfel să menţină încrederea publicului (a se vedea Amihalachioaie vs. Moldova, nr. 60115/00, § 27, ECHR 2004-III, cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 45 şi Schöpfer vs. Elveţia, citat mai sus, pp. 1052-53, §§ 29-30, cu alte referinţe).
174. Articolul 10 apără nu numai substanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, ci şi forma în care sunt comunicate. În vreme ce şi avocaţii au cu siguranţă dreptul la comentarii în public cu privire la administrarea justiţiei, critica lor nu trebuie să depăşească anumite limite. Mai mult, libertatea de exprimare a unui avocat în sala de judecată nu este nelimitată şi anumite interese, cum ar fi autoritatea puterii judecătoreşti, sunt destul de importante pentru justificarea restricţiilor asupra acestui drept. Cu toate acestea, chir dacă în principiu impunerea unei sentinţe este o problemă pentru tribunalele naţionale, Curtea îşi aminteşte de jurisprudenţa sa în semnul că numai în circumstanţe excepţionale acea restricţie – chiar şi printr-o penalizare criminală indulgentă – a libertăţii de exprimare a apărătorului poate fi acceptată ca fiind necesară într-o societate democratică (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, §§ 54-55).
175. Este evident că avocaţii, în apărarea clienţilor lor în curte, în special în contextul proceselor penale contradictorii, se pot afla în situaţia delicată în care trebuie să decidă dacă să obiecteze sau nu sau să se plângă de conduita curţii, având în minte cel mai bun interes al clientului lor. Impunerea unei sentinţe cu închisoarea,prin natura sa, ar avea în mod inevitabil un “efect şocant”, nu numai asupra avocaţilor implicaţi, ci şi asupra profesiei de avocat ca un întreg (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, §§ 54 şi cazul Steur vs. Olanda, citat mai sus, § 44). Ar putea, de exemplu, să se simtă constrânşi în alegerea lor de pledoarii, de moţiuni procedurale şi altele asemănătoare în timpul acţiunii în faţa curţii, posibil în detrimentul potenţial al cazului clientului lor. Pentru ca publicul să aibă încredere în administrarea justiţiei ei trebuie să aibă încredere în abilitatea profesiei juridice de a acorda reprezentarea eficientă. Impunerea unei sentinţe cu închisoarea unui apărător poate, în anumite circumstanţe, să aibă implicaţii nu numai pentru drepturile avocatului din articolul 10, ci şi pentru drepturile la un proces corect ale clientului din articolul 6 din Convenţie (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 49 şi cazul Steur vs. Olanda, citat mai sus, § 37). Rezultă că orice “efect şocant” este un factor important ce trebuie luat în considerare la determinarea echilibrului adecvat dintre curţi şi avocaţi în contextul unei administrări eficiente a justiţiei.
(ii) Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă
176. În cazul de faţă reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea de sfidare in facie curiae de către Curtea cu Juri de la Limassol în timp ce apăra un acuzat într-un proces de crimă. Judecătorii au considerat că reclamantul a arătat o evidentă lipsă de respect faţă de curte prin cuvintele şi conduita sa.
177. Curtea trebuie să constate dacă, din faptele cazului, există un echilibru corect între, pe de o parte, nevoia de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti şi, de cealaltă parte, protecţia libertăţii de exprimare a reclamantului în calitatea sa de avocat.
178. Curtea cu Juri de la Limassol a impus reclamantului o sentinţă de cinci zile de închisoare. Acest lucru nu poate fi considerat decât ca o sentinţă aspră, în special luând în considerare că a fost aplicată imediat. S-a susţinut ulterior de către Curtea Supremă.
179. Conduita reclamantului nu ar putea fi considerată ca arătând o anumită lipsă de respect pentru judecătorii Curţii cu Juri. Cu toate acestea, deşi sunt nepoliticoase, comentariile sale au avut ca scop şi s-au limitat la maniera în care judecătorii au judecat cazul, în special cu privire la interviul contradictoriu al unui martor pe care îl efectua în timpul apărării clientului său împotriva unei acuzări de crimă.
180. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă de argumentele guvernului că sentinţa cu închisoarea impusă reclamantului era proporţională cu gravitatea infracţiunii, în special în vederea faptului că reclamantul era avocat şi luând în considerare alternativele disponibile (a se vedea alineatele 79 şi 98 de mai sus).
181. În consecinţă, evaluarea Curţii cum că o asemenea pedeapsă era severă în mod disproporţionat pentru reclamant şi putea avea un “efect şocant” asupra îndeplinirii de către avocaţi a datoriilor lor în calitate de apărători (a se vedea cazul Nikula vs. Finlanda, citat mai sus, § 49, Steur vs. Olanda, citat mai sus, § 44). Constatarea de către Curte a incorectitudinii procedurale în acţiunea sumară pentru sfidare (a se vedea alineatele 122-135 de mai sus) serveşte la alcătuirea acestei lipse de proporţionalitate (a se vedea alineatul 171 de mai sus).
182. Astfel, Curtea consideră că Curtea cu Juri nu a reuşit să stabilească echilibrul corect între nevoia de protecţie a autorităţii puterii judecătoreşti şi nevoia de protecţie a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Faptul că reclamantul nu a ispăşit decât o parte din sentinţa cu închisoarea (a se vedea alineatul 20 de mai sus) nu alterează acea concluzie).
183. Curtea susţine prin urmare că articolul 10 din Convenţie a fost încălcat pe motivul sentinţei disproporţionale impuse reclamantului.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
184. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia şi dacă legea internă a Înaltei Părţi Contracte respective permite numai să fie făcută numai repararea parţială, Curtea va permite, dacă este necesar, justa satisfacţie părţii vătămate.”
A. Prejudiciul
1. Prejudiciul pecuniar
185. Reclamantul nu a făcut nici o plângere cu privire la prejudiciul pecuniar.
2. Prejudiciul nepecuniar
186. Concluzia Camerei cu privire la plângerile reclamantului pentru prejudiciul nepecuniar a fost următoarea (a se vedea alineatele 84-85 din sentinţa Camerei):
“84. În cazul de faţă, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu din cauza faptelor cazului. În special, consideră că gravitatea condamnării şi a sentinţei cu închisoarea impusă reclamantului trebuie să fi avut un impact negativ asupra reputaţiei sale profesionale şi asupra imaginii sale politice, în special într-o ţară mică precum Cipru. Cu toate acestea, Curtea nu constată că reclamantul a stabilit o legătură cauzală între deteriorarea sănătăţii sale şi încălcările Convenţiei care au fost constatate. Prin urmare, în general, consideră plângerile reclamantului exagerate, deşi parţial justificate.
85. Având în vedere diferiţii factori relevanţi şi făcând estimarea pe o bază echitabilă, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 15.000 EURO.”
187. Reclamantul a invitat Camera Mare să susţină oferta Camerei.
188. Guvernul nu a contestat plângerile reclamantului.
189. Curtea acceptă că încălcarea drepturilor reclamantului din articolele 6 § 1 şi 10 din Convenţie i-au cauzat un prejudiciu nepecuniar cum ar fi extenuare şi frustrare – rezultând din incorectitudinea procesului său, condamnarea şi sentinţa – care nu pot fi compensate numai cu constatările încălcărilor. Făcând estimarea pe o bază echitabilă, Curtea oferă reclamantului 15.000 euro (EUR).
B. Costuri şi cheltuieli
190. Concluzia Camerei cu privire la plângerile reclamantului pentru compensarea costurilor şi chetuielilor sale a fost următoarea (a se vedea alineatele 91-93 din sentinţa Camerei):
“91. În primul rând, Curtea subliniază că a susţinut deja că utilizarea a mai multor avocaţi poate uneori să fie justificată de importanţa problemelor ridicate într-un caz (a se vedea Iatridis vs. Grecia (justa satisfacţie) [GC], nr. 31107/96, § 56, ECHR 2000-XI). Mai mult, aşa cu cazul reclamantului în faţa Curţii Supreme a încercat în esenţă să remedieze încălcările Convenţiei presupuse în faţa Curţii, aceste txe interne pot fi luate în considerare în estimarea pretinderii costurilor. Cu toate acestea, consideră că, chiar dacă cazul de faţă a fost într-un anumită măsură complex şi a ridicat probleme semnificative, nu au fost necesare serviciile atât de multor avocaţi.
92. În al doilea rând, deşi Curtea nu se îndoieşte că taxele pretinse au fost de fapt create, par să fie exagerate. Observă, de asemenea, că a refuzat o parte semnificativă din plângerile reclamantului pe scara admisibilităţii.
93. Luând în considerare cele de mai sus şi hotărând pe o bază echitabilă, Curtea oferă reclamantului un total de 10.000 EURO”.
191. Reclamantul a contestat oferta Camerei şi a reiterat plângerile sale iniţiale pentru costurile şi cheltuielile făcute în faţa Curţii Supreme şi a Curţii (A Doua Secţiune) de 20.180 lire cipriote (CYP) (aproximativ 35.000 Euro). În plus, a căutat rambursarea costurilor şi a cheltuielilor acţiunii în faţa Camerei Mari, de 5.000 CYP şi 21.500 lire sterline (GBP) (în total aproximativ 40.000 EURO).
Şi-a detaliat plângerile după cum urmează (dovedite prin note de debit şi facturi):
(a) 2.520 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca efectuată de şase avocaţi în Cipru în acţiunea în faţa Curţii Supreme;
(b) 17.660 CYP pentru taxele şi cheltuielile făcute în acţiunea Camerei. Acestea au inclus un total de 5.160 CYP în taxele pentru munca Dr. C. Clerides, 7.500 CYP în taxele pentru munca altor cinci avocaţi ciprioţi (1.500 CYP pe avocat) şi 5.000 CYP în taxele de consultare pentru cei doi avocaţi britanici;
(c) 5.000 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca efectuată pentru acţiunea în faţa Camerei Mari de Dr C. Clerides (o chitanţă a fost prezentată în această privinţă);
(d) 20.000 CYP pentru taxele şi cheltuielile ce acoperă munca realizată pentru acţiunea în faţa Camerei Mari de către dl. B. Emmerson Q.C., dl. D. Friedman, dl. M. Muller şi dl. L. Charalambous (Simons, Muirhead şi Burton, avocaţi consultanţi);
(e) 1.500 GBP pentru cheltuielile ce acoperă munca reprezentanţilor săi la audierea Camerei Mari (factura despăgubirilor furnizată de Simons, Muirhead şi Burton, avocaţi consultanţi).
192. Reclamantul a adus în discuţie faptul că costurile şi cheltuielile pretinse luau în considerare în mod rezonabil munca întreagă efectuată în pregătirea cazului. Numărul de avocaţi numiţi a fost necesar în ambele seturi de acţiuni în faţa Curţii luând în considerare natura fără precedent a cazului şi importanţa sa pentru legea cipriotă şi jurisdicţiile din dreptul comun. Semnificaţia cazului a fost, de asemenea, recunoscută de către guvern în observaţiile sale. Reclamantul a susţinut că, dat fiind relevanţa dreptului comun englezesc în interpretarea legii cipriote a sfidării, numirea avocaţilor englezi în faţa Camerei şi în faţa Camerei Mari a fost justificată. În această privinţă, a subliniat că guvernul numise, de asemenea, avocaţi englezi. În cele din urmă, trimiterea cazului la Camera Mare a cerut să fie determinat din nou şi, în vederea problemelor ridicate, au fost necesare prezentări cuprinzătoare.
193. Guvernul a contestat sumele pretinse de reclamant. În special, a susţinut că pretenţiile reclamantului pentru costurile şi cheltuielile făcute în faţa Curţii Supreme şi a Camerei au fost exagerate şi a pretins că decizia Camerei în această privinţă ar trebui susţinută. Sumele pretinse pentru acţiunea în faţa Camerei Mari au fost, de asemenea, exorbitante. În legătură cu aceasta, a observat că reclamantul numise un număr nefundat de avocaţi şi că tratase această fază a acţiunii ca un proces de novo.
194. Guvernul a propus suma totală de 20.000 EURO pentru a acoperi costurile şi cheltuielile reclamantului în toate etapele acţiunii (10.000 EURO pentru acţiunea în faţa Curţii Supreme şi în faţa Camerei şi 10.000 EURO pentru acţiunea în faţa Camerei Mari).
195. În conformitate cu jurisdicţia stabilită a Curţii, costurile şi cheltuielile nu vor fi acordate conform articolului 41 dacă nu se stabileşte că au fost făcute în realitate şi în mod necesar şi că au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor. Mai mult, cheltuielile judiciare se pot recupera numai în măsura în care au legătură cu încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler vs. Italia (satisfacţia justă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002, şi Sahin vs. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, ECHR 2003-VIII).
196. Camera Mare nu vede nici un motiv pentru a se depărta de constatarea Camerei cu privire la suma ce trebuie acordată pentru costurile şi cheltuielile judiciare făcute în faţa tribunalelor interne şi în faţa Camerei.
197. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile făcute în faţa Camerei Mari, Curtea notează că ceruse părţilor să răspundă la numeroase întrebări privind problemele ridicate în cazul respectiv. Este clar din lungimea şi detaliile pledoariilor prezentate de către reclamant că a fost realizată o muncă considerabilă în numele său.
198. Cu toate acestea, Curtea încă mai consideră că suma totală pretinsă pentru taxe este prea mare.
199. Având în vedere circumstanţele cazului, Curtea oferă reclamantului, pentru toate costurile ivite în acţiunea internă şi a Convenţiei, un total de 35.000 EURO, împreună cu orice impozit ce poate fi impus acelei sume.
C. Interese moratorii
200. Curtea consideră adecvat ca interesul moratoriu ar trebui să se bazeze pe rata de credit marginală a Băncii Centrale Europene, la care trebuie adăugate trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Susţine cu unanimitate că a exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
2. Susţine cu şaisprezece voturi la unu că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului conform articolului 6 § 2 din Convenţie;
3. Susţine cu unanimitate că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului conform articolului 6 § 3 litera (a) din Convenţie;
4. Respinge cu unanimitate obiecţia preliminară a guvernului cu privire la articolul 10 din Convenţie;
5. Susţine cu unanimitate că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenţie;
6. Susţine cu unanimitate
(a) că Statul vinovat va plăti reclamantului, în trei luni, următoarele sume care trebuie schimbate în lire cipriote la cursul de schimb aplicabil la data soluţionării:
(i) 15.000 EURO (cincisprezece mii euro) pentru prejudiciul nepecuniar;
(ii) 35.000 EURO (treizeci şi cinci de mii de euro) pentru costuri şi cheltuieli;
(iii) orice impozit care se plăteşte sumelor de mai sus;
(b) că de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la soluţionare, se va plăti o dobândă simplă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata de credit marginală a Băncii Centrale Europene plus trei procente;
7. Respinge cu unanimitate restul cererii reclamantului pentru justa satisfacţie.
Întocmită în limbile engleză şi franceză şi dată în audierea publică din Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 15 decembrie 2005.
Luzius Wildhaber
Preşedinte
T.L. Early
Asistent Grefier
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie şi cu Norma 74 § 2 din Normele Curţii, următoarele opinii sunt anexate la prezenta sentinţă:
(a) verdictul comun al lui Sir Nicolas Bratza şi al d-lui Pellonpää;
(b) verdictul comun al d-lui Zupančič;
(c) verdictul comun al d-lui Garlicki şi al d-lui Maruste;
(d) verdictul parţial diferit al d-lui Costa.
L.W.
T.L.E.
VERDICTUL COMUN POZITIV AL JUDECĂTORILOR BRATZA ŞI PELLONPÄÄ
Am votat cu majoritatea Curţii asupra tuturor aspectelor cazului. Suntem, de asemenea, în acord general cu concluziile şi raţionamentul majorităţii privind sentinţa, cu excepţia opiniei lor cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol au fost afectaţi de părtiniri subiective împotriva reclamantului atunci când au încercat şi l-au condamnat pentru sfidare în faţa curţii.
Datorită motivelor date în sentinţă, îndoielile reclamantului privind imparţialitatea membrilor Curţii cu Juri au fost, în circumstanţele particulare ale cazului de faţă, obiectiv justificate. Acesta nu este întotdeauna cazul în care o sfidare comisă în faţa curţii a fost judecată de către curtea implicată şi din acest punct de vedere considerăm că Camera a mers prea departe în alineatul 37 al sentinţei sale susţinând că în toate situaţiile în care curtea s-a confruntat cu necuviinţa din partea unei persoane în sala de judecată, cursul corect dictat de cerinţa imparţialităţii din articolul 6 al Convenţiei va fi să se înainteze problema autorităţilor competente de urmărire pentru investigare şi să se rezolve problemele de către un tribunal diferit faţă de cel dinainte în care a apărut problema. Cu toate acestea, acolo unde, ca şi în cazul de faţă, cuvintele şi acţiunile care sunt pretinse că constituie sfidarea în cauză au fost adresate judecătorilor personal şi au alcătuit o critică sinceră privind maniera în care aceştia au condus acţiunea, imparţialitatea aceloraşi judecători în judecarea şi pedepsirea autorului sfidării a fost din punctul nostru de vedere deschisă îndoielii şi a dat naştere îndoielilor justificate obiectiv.
Ajungându-se la concluzia, în alineatele 123-128 ale sentinţei, că Curtea cu Juri nu a satisfăcut testul obiectiv al imparţialităţii, a fost din punctul nostru de vedere inutil să mergem înainte cu examinarea întrebării dacă testul subiectiv a fost de asemenea satisfăcut. Deoarece majoritatea Curţii nu numai că nu a făcut aşa, dar şi-a bazat constatarea încălcării articolului 6 pe următorul temei al părtinirii subiective, ne simţim obligaţi să explicăm de din punctul nostru de vedere de ce nu a fost dat niciun motiv convingător pentru a respinge prezumţia de imparţialitate personală a judecătorilor care au acuzat reclamantul pentru sfidare.
În primul rând, ne amintim contextul general al evenimentelor în cauză. Curtea a întrerupt reclamantul în timpul desfăşurării acţiunii principale pentru a observa că interogatoriul sau contradictoriu intra excesiv în detaliu în acea etapă a procesului. Aceasta a fost din punctul nostru de vedere o intervenţie normală şi fără excepţie a curţii în exercitarea corespunzătoare a funcţiilor ei pentru controlarea acţiunilor şi nu a sugerat niciun fel de părtinire din partea curţii împotriva reclamantului. Reacţia imediată a reclamantului a fost să solicite permisiunea de a se retrage din poziţia de avocat al cazului, cerere pe care curtea a respins-o, bizuindu-se pe jurisprudenţa stabilită. Nu există niciun indiciu că aceasta a fost o decizie bazată pe altceva decât pe consideraţiile juridice corespunzătoare şi, încă o dată, nimic care să sugereze ostilitate personală din partea curţii împotriva reclamantului.
Apoi a urmat schimbul de cuvinte conţinând referirea reclamantului la "ravasakia" şi caracterizarea de către curtea procesului a comportamentului reclamantului drept sfidare a curţii şi invitaţia pentru reclamant ”fie să-şi susţină ceea ce a spus şi să dea motive de ce nicio sentinţă nu ar trebui să-i fie impusă, fie să decidă dacă trebuie să-şi retragă spusele”. Reclamantul, care conform Curţii cu Juri vocifera şi gesticula către curte, răspunse: ”Judecaţi-mă”. După o amânare, curtea şi-a reafirmat punctul de vedere cum că atât cuvintele reclamantului, cât şi maniera şi tonul cu care le-a exprimat, constituie o sfidare a curţii şi, după ce i-a dat reclamantului încă o şansă de a-şi cere scuze, i-a impus sentinţa de cinci zile în închisoare.
Concluzionând - în mod excepţional, dacă nu pentru prima dată în jurisprudenţa sa – că prezumţia de imparţialitate personală a fost respinsă în cazul de faţă, majoritatea Curţii a atribuit importanţă unui număr de aspecte din conduita judecătorilor din Curtea cu Juri care se spune că formau dovada unei părtiniri subiective din partea lor - faptul că judecătorii au declarat că ei au fost insultaţi şi ofensaţi personal de cuvintele reclamantului; limbajul autoritar folosit de judecători care „a exprimat un înţeles de indignare şi şoc”; faptul că judecătorii au considerat că o sentinţa de cinci zile de închisoare este singurul răspuns adecvat pentru sfidarea în cauză; şi exprimarea timpurie a opiniei judecătorilor că s-a comis o sfidare.
Din punctul nostru de vedere niciunul dintre aceşti factori, fie consideraţi individual sau prin cumulare, nu sunt suficienţi să respingă prezumţia puternică, aplicată consecvent de către Curte cum că judecătorii profesionişti nu au părtiniri personale.
În timp ce, aşa cum s-a notat mai sus, remarcile reclamantului au format pur şi simplu un atac personal asupra judecătorilor Curţii cu Juri şi aspectele obiective solicitate ca sfidarea pretinsă să fie judecată de către un tribunal diferit constituit, în nici un caz nu urmează, de îndată ce au decis să judece reclamantul chiar ei înşişi, că judecătorii Curţii cu Juri au fost influenţaţi mai degrabă de sentimentele lor personale de insultă decât de consideraţiile adecvate ale nevoii de a păstra autoritatea tribunalului şi buna administrare a justiţiei. Din acest punct de vedere, nu vedem niciun motiv să ne îndoim de Curtea cu Juri atunci când a declarat că faptul că judecătorii curţii au fost personal insultaţi a fost cea mai mică grijă a lor şi că preocuparea reală a curţii a fost pentru autoritatea şi integritatea justiţiei.
Cât despre limbajul autoritar folosit de Curtea cu Juri, în timp ce termenii folosiţi de judecători pentru a descrie comportamentul reclamantului au fost indiscutabil de puternici, nu consideram că acesta să fie prin el însuşi în orice fel indicator al părtinirii personale împotriva reclamantului. Îl vedem mai degrabă ca o reflecţie a seriozităţii cu care curtea a luat în considerare cuvintele reclamantului, tonul vocii şi purtarea sa generală, care din punctul de vedere al judecătorilor a arătat lipsă de respect faţă de autoritatea curţii.
În fond, pentru acelaşi motiv, nu putem fi de acord cu faptul că Curtea cu Juri a considerat o sentinţa imediată de cinci zile de închisoare ca fiind singurul răspuns adecvat ca sugestiv pentru părtiniri subiective din partea judecătorilor curţii. Pentru motivele date în sentinţa curţii considerăm că sentinţa a fost în circumstanţele cazului un amestec disproporţional cu drepturile reclamantului din articolul 10. Dar faptul că Curtea cu Juri a avut un alt punct de vedere asupra gravitaţii cazului - şi unul care a fost împărtăşit de Curtea Supremă – nu poate servi din punctul nostru de vedere drept probă a lipsei de imparţialitate subiectivă din partea sa.
Nici nu suntem convinşi că exprimarea timpurie a opiniei că reclamantul a fost vinovat de sfidarea curţii justifică respingerea prezumţiei de imparţialitate subiectivă a judecătorilor. În timp ce cazul de faţă este o ilustrare a dificultăţilor întâlnite de către un tribunal în cazurile judecate pentru sfidare care apar în faţa curţii, simplul fapt că Curtea cu Juri şi-a format o părere timpurie cum că purtarea reclamantului a însemnat o sfidare a curţii nu denotă din punctul nostru de vedere părtinirea personală. În plus, curtea nu numai că a amânat reconsiderarea problemei înainte să-şi reafirme punctul de vedere iniţial ca s-a comis o sfidare, dar i-a şi dat reclamantului posibilitatea de a-şi retrage declaraţiile înainte de a impune orice sentinţă. Nu vedem niciun motiv de a pune la îndoiala concluzia Curţii Supreme, conform căreia Curtea cu Juri a predeterminat astfel ”indirect intenţiile sale de a nu continua cu impunerea unei sentinţe, dacă dl. Kyprianou se disociază de ceea ce a spus şi a făcut-o exprimându-şi sincer scuzele”.
Din aceste motive, nu putem împărtăşi concluzia majorităţii cum că judecătorii Curţii cu Juri de la Limassol au fost părtinitori subiectiv împotriva reclamantului şi că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenţie a fost justificată pe următorul temei.
VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORULUI
ZUPANČIČ
Acesta este un caz despre imparţialitate. În sentinţa Camerei Mari, în special la alineatul cheie 128, facem referire pe rând la „parţialitatea personală”, ”confuzia personală din partea judecătorilor” şi „sentimentul de indignare şi şoc, care se opune abordării imparţiale aşteptate de la pronunţarea judecătorească”. Acestea sunt elementele ale aşa numitei „parţialităţi personale”, pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a observat în acest caz. Intenţia mea aici este pur şi simplu de a contribui cu o clarificare suplimentară în ce priveşte motivul pentru care, de exemplu, o ”confuzie personală” ar trebui văzută drept o negare a imparţialităţii.
Nu cred că „imparţialitatea” în drept este diferită de orice altă imparţialitate, ca de exemplu în ştiinţă, în istoriografie etc. Oricum, formulările diferite ale Curţii privind imparţialitatea „obiectivă„ şi „subiectivă”, în opinia mea, nu au o mare valoare explicativă. Cu alte cuvinte, dacă cineva ar fi să întrebe: ”Ce înseamnă, pană la urmă, imparţialitatea?” Nu cred că el sau ea ar putea obţine un răspuns clar din jurisprudenţa noastră. Totuşi, ar fi util să se dea o definiţie clară care să furnizeze o ghidare ulterioară.
Imparţialitatea este în mod clar o atitudine mintală. Că această atitudine trebuie să fie fără prejudecată şi părtinire pare să fie clar. Constatarea legală raţională şi adjudecarea necesită, din partea judecătorului, o anumită obiectivitate. De aceea supremaţia obiectivă a legii este deosebită de supremaţia subiectivă a judecătorilor. Premisa este că judecătorii în persoană sunt cei care descoperă, interpretează şi aplică legea --, dar legea totuşi există în mod obiectiv şi independent de judecători. Într-un sens foarte real, semnificaţia complexă a unui „proces corect” este întru totul despre atitudinea imparţială a judecătorilor.
Natura adversară a acţiunii legale serveşte, de asemenea, ideea de imparţialitate. În drept conflictul (adversabilitatea) este cel care cere cât şi produce imparţialitate. Într-o aranjare monocentrică judecătorească, imparţialitatea juridică este un subprodus ale ambelor parţialităţi aşteptate şi acceptate de cele două părţi opuse. Aceasta poate să fie specificitatea imparţialităţii ca deosebită, ca exemplu, de obiectivitatea ştiinţifică unde, prin experiment ştiinţific, realităţii obiective însăşi i se permite să confirme sau nu ipoteza înaintată în experiment.
Totuşi oamenii de ştiinţă empirici, deoarece sunt interesaţi de legile permanente fundamentale ale naturii, se ocupă de evenimente repetabile. Evenimentele concrete şi trecătoare sunt testate experimental drept simple ”simptome” ale legii ştiinţifice fundamentale constante şi durabile (în timp) - singura concentrare reală a explorării ştiinţifice.
În drept, oricum, evenimentele nu pot fi repetate. De obicei spunem că întâmplările relevante legal sunt „istorice”. Expresia „evenimente istorice” provine din istoriografie deoarece şi acolo obiectul învăţăturii istoricului nu poate fi copiat. Evenimentele istorice nu pot astfel fi testate experimental în ceea ce priveşte veridicitatea istorică. Pe scurt, epistemologia evenimentelor istorice are lipsuri în comparaţie cu epistemologia ştiinţifică empirică. Spunem că duce lipsă de obiectivitate.
Totuşi chiar şi în epistemologia ştiinţifică corectitudinea procedurii experimentale garantează repetabilitatea altor oameni de ştiinţă. Confirmarea principiului ştiinţific care stă la bază depinde de posibilitatea sa de falsificare, de ex. de posibilitatea de a-i demonstra netemeinicia într-un număr nelimitat de experimente ulterioare. Legitimitatea ipotezelor ştiinţifice depinde de corectitudinea acestei proceduri.
Cât de mult există în acţiunile juridice evenimente istorice nu poate fi reprodus!
De aceea legitimitatea găsirii adevărului legal depinde în întregime şi în totalitate de legitimitatea procedurii urmate de curţi. O acţiune viciată precum orice alt element al obiectivităţii procesului, egalitatea armelor etc. nu poate conduce la un rezultat legitim. În probleme legale, deoarece este imposibil să se asigure un eveniment istoric trecut, aşa numitul „adevăr” poate lesne, aşa cum a făcut în procesele-vrăjitoare, să devină un mit referitor la sine şi non falsificabil. Aceste anomalii, la acel moment, au fost o consecinţă directă a structurii inchizitoriale epistemologic viciată a acţiunii juridice. Cu alte cuvinte, un proces corect nu este doar o intitulare individuală şi un drept al omului. Procesul corect, cu toate garanţiile sale complexe, este o necesitate intelectuală, dacă nu direct ştiinţifică. Procesul corect este astfel o cheie a legitimităţii tuturor judecăţilor.
Aceasta ne aduce la unul dintre elementele procesului corect, şi anume la imparţialitate. Imparţialitatea, pentru a ne exprima simplu, este o atitudine mintală lipsită de prejudecăţi caracterizată de nehotărâre. În aranjarea monocentrică judecătorească o minte juridică nehotărâtă rămâne deschisă influxului de date contradictorii care provin de la cele două grupări opuse. Imparţialitatea înseamnă atunci când canalele relevante de comunicare nu sunt întrerupte, de ex. când aceste date continuă să fie admise. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului articolul 6, în punctele 2, 3 literele b, c şi d pot, de exemplu, să fie văzute nu ca drepturi ale omului ci ca standarde minime epistemologice.[3]
Contrariul imparţialităţii este pre-judecata. Aşa cum etimologia cuvântului "pre-judicium" ilustrează, „ a avea o prejudecată” denotă existenţa unei decizii în minte înainte de a avea toate datele. Un judecător pre-judiciat nu ascultă una sau ambele părţi.
Această prejudecată poate fi accentuată dacă judecătorii subscriu criteriului deciziilor premature, care sunt extrinseci pentru cazul de faţă şi pentru lege în general. Dacă, de exemplu, vorbim de “prejudecată rasială”, ne referim la angajarea unui criteriu legal extrinsec legat de rasă când nu are nimic de-a face cu esenţa legală a cazului. Dacă judecătorului nu ii place una din părţi, el decide pe baza unui criteriu extrinsec, irelevant şi interzis legal. Inutil de precizat, o atitudine imparţială, obiectivă, etc. necesită înţelepciune şi experienţa cu scopul ca judecătorul să-şi poată menţine distanţa necesară faţă de procesul elaborat în faţa lui. Instituţia juraţilor, în întregime pasivi şi mai receptivi la schimbarea obligaţiei de a face dovadă, pot fi de folos la creşterea imparţialităţii în procesele judiciare.
Cuvântul “decizie” este de asemenea potrivit. Etimologia lui indică retezarea. Într-adevăr, o hotărâre, deşi poate fi un rezultat definitiv al unui proces imparţial de luare a deciziei (proces corect), este prin definiţie părtinitoare. Una este să se decidă imediat ce el sau ea taie influxul de date ce sunt contrare conţinutului deciziei sale.
Problema, deci, este, în primul rând, sincronizarea hotărârii şi, în al doilea rând, absenţa unui criteriu extrinsec de luare a hotărârii.
Urmează în mod logic că ceea ce reprezintă de fapt imparţialitatea este menţinerea canalele de informare deschise cât de mult timp posibil în cursul unei proceduri adversare legale. Natura adversară a procesului în care judecătorul nu este necesar să îşi formeze o ipoteză în ceea ce priveşte vinovăţia acuzatului – aşa cum este, de exemplu, judecătorul Continental anchetator în modelul inchiziţional al procedurii[4]-, şi în care trebuie să-şi menţină o receptivitate pasivă, conduce la imparţialitate. În plus, dacă obligaţia de a face dovadă de facto se schimbă datorită unui efect convingător obţinut de una din părţile opozante, aceasta contribuie la rezultatul dat de judecător care va fi derivat din doua minţi şi astfel ambivalent. Pentru a fi ambivalent înseamnă de asemenea să rămână nehotărât.
În diferite coduri de proceduri penale, există prevederi în ceea ce priveşte ceea ce trebuie să facă tribunalul care judecă procesul dacă au loc infracţiuni penale chiar în prezenţa judecătorilor în timpul aceluiaşi proces în aceeaşi sală de judecată. Deseori, prevederea relevantă permite ca curtea “martor ocular” să adjudece şi să pronunţe sancţiunea imediat.
Totuşi, rezolvarea unei situaţii de moment se obţine din supoziţia tacită că rolul curţii este limitat la găsirea adevărului. În asemenea situaţii imediate adevărul despre evenimentul incriminat pare atât de evident. Supoziţia este, deci, că judecătorii martori oculari ei înşişi sunt într-o situaţie ideală de găsire a adevărului.
Totuşi, rolul oricărui organism adjudecător nu este numai de găsire a adevărului. Constatarea obiectivă şi imparţială a adevărului este numai un instrument de rezolvare a conflictului. Găsirea judiciară a adevărului nu reprezintă un sfârşit în sine. Odată ce adevărul este stabilit la cea mai bună capacitate, judecătorii trebuie să aplice legea.[5]
Aşa cum este clar stabilit din cazul de faţă, aplicarea legii poate, de asemenea, să fie părtinitoare. Această probabilitate a părtinirii, dacă judecătorul este judex in causa sua, persistă în ciuda faptului că evenimentul incriminat, numit aici “sfidarea curţii”, este în mod palpabil evident, adevărat etc.
Acest caz este o ilustrare excelentă a cât de absurdă poate deveni interpretarea legală a realităţii.
Luând în considerare consideraţiile istorice, începând cu Magna Carta din 15 Iunie 1215, a marii independenţe a judiciarului în jurisdicţiile Dreptului Comun, eu as fi primul care ar creşte indulgenţa limitelor aprecierii faţă de modelul adversar de procedură penală. Cum am scos în evidenţă în altă parte, aceasta independenţă a fost sursa unei mai mari libertăţi şi stabilităţi politice.
A fost o adevărată inspiraţie pentru tot restul lumii.
Atât de multe secole mai târziu este deci ironic că jurisdicţiile Dreptului Comun ar trebui să fie dispuse să apere această anomalie patentă într-un caz, care zboară în faţa oricărei dispoziţii derivate din cele două surse legale de mai sus. "Sfidarea curţii" nu este nimic altceva decât o anomalie inchizitorială în cadrul modelului adversar de procedură penală. Exact acelaşi model care a fost adevărată sursă legală şi morală atât pentru procesul corect în general cât şi pentru articolele cinci şi şase ale Convenţiei Europene.
VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORILOR GARLICKI ŞI MARUSTE
Împărtăşim concluzia generală a majorităţii legată de constatarea unei încălcări a articolului 10 datorită sentinţei disproporţionale impuse reclamatului. Suntem, de asemenea, de acord cu principala modalitate de raţionament a acestei concluzii. Oricum, considerăm că este important să subliniem că libertatea de exprimare în pledoariile curţii are o natura specifică şi anumite limitări sau, cu alte cuvinte, nu se aplică în totalitate. Punctul nostru de plecare este că avocaţii apărării în pledoariile curţii nu se reprezintă (exprimă) pe sine – orgoliul lor personal, emoţiile, ambiţiile sau părerile lor, ci dimpotrivă interesele clientului. În exercitarea liberei exprimări în acţiunile juridice sunt limitaţi de interesele cele mai importante ale clientului dar şi de interesele justiţiei. Cât despre judecători, ei nu-şi reprezintă niciodată propriile interese. Este adevărat că această idee a fost recunoscută în principal în cazuri ca Nikula vs Finlanda şi încă o dată explicată în alineatele 173-175 din sentinţă. Scopul nostru este de a o accentua cât mai clar încă o dată.
A fost clar stabilit că articolul 10 protejează nu numai esenţa acestor idei şi informaţiile exprimate, cât şi modul în care ele sunt exprimate. Dar acest principiu general are limitările sale în acţiunile juridice. În acţiunile juridice trebuie tot timpul să avem în minte că forma – alegerea pledoariilor, strategia şi maniera de prezentare a argumentelor depinde întotdeauna în primul rând de poziţia de apărare a apărătorului şi numai în al doilea rând de preferinţele personale ale avocaţilor etc. Apărarea nu trebuie să devină niciodată reprezentaţia solo a avocatului apărării când esenţa şi scopul principal al misiunii ca şi interesele relevante pot fi lăsate deoparte şi exprimate interesele personale de dominare.
O apărare corespunzătoare nu trebuie să creeze nici un detriment său să dăuneze intereselor clientului sau cazului. Amintim că reacţia personală impulsivă din partea avocatului apărării cât şi din partea tribunalului în acest caz s-a finalizat cu lăsarea clientului fără reprezentare efectivă. A întrerupt de asemenea şi conduita calmă şi corespunzătoare a actinii juridice şi prin asta a afectat şi interesele justiţiei. Aceasta a periclitat nu numai autoritatea judiciarului cât şi credibilitatea Baroului şi a membrilor săi şi a judiciarului. De aceea, considerăm acest caz în primul rând un caz ce ţine de articolul 6 şi de aceea credeam că aspectele articolului 10 sunt numai de natură secundară şi subordonată.
VERDICTUL PARŢIAL DIFERIT AL JUDECĂTORULUI COSTA
(Traducere)
1. Atunci când factori identici fac necesară o nerespectare a câtorva din drepturile garantate în Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, judecătorii de pe lângă Curtea Europeană se regăsesc într-o poziţie dificilă. Trebuie să concluzioneze că au fost multiple încălcări ale Convenţiei sau trebuie să se limiteze la aspectele centrale? Jurisprudenţa Curţii nu furnizează un răspuns clar la această întrebare; multe depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz şi de evaluarea subiectivă a judecătorilor, care pot fi mai mult sau mai puţin receptivi la un anumit aspect al cazului. Există de asemenea şi judecători “mono-siluitor” şi “poli-siluitor”.
2. Acest lucru este probabil şi mai valabil atunci când, Camera Camera celor şapte judecători impune o sentinţă, un caz este atribuit, în concordanţă cu articolul 43 al Convenţiei, Camerei Mari cu şaptesprezece judecători, care decid cazul printr-o sentinţă finală. Foarte puţin judecători (cel mult doi) care, conform articolului 27 § 3 din Convenţie, prezidează (prin urmare votează) de două ori, ocazional se găsesc într-o tulburătoare. Trebuie să rămână la opinia lor iniţiala (care, în plus, este doar de valoare istorică, din moment ce sentinţa Camerei, ca res judicata, este anulată cu efect retrospectiv)? Sau trebuie, cu avantajul înţelegerii ulterioare, să renunţe sau chiar să-şi schimbe părerea iniţială? Aici, încă o dată, totul depinde de caracteristici specifice ale cazului...şi este în funcţie de gradul mai mare sau mai mic de încăpăţânare al fiecărui judecător (sau abilitatea de a-şi reconsidera concluziile anterioare); încă o dată, aceasta depinde de cazurile individuale, mai mult poate decât de temperamentele individuale.
3. Eu doresc să explic poziţiile mele succesive în cazul Kyprianou vs. Cipru. Camera din care am făcut parte a considerat în unanimitate că a existat o încălcare întreită a articolului 6, şi anume a alineatului 1 (lipsa imparţialităţii curţii), 2 (nerespectarea principiului de prezumţie a nevinovatei) şi 3 (a) (încălcarea dreptului de a fi informat în detaliu despre natura şi cauza acuzaţiilor aduse); Camera a considerat, de asemenea, tot în unanimitate, că nu a fost nevoie de a examina separat plângerea reclamatului legata de articolul 10, care protejează dreptul la libera exprimare.
4. După ce am citit observaţiile părţilor şi a terţilor care au intervenit în faţa Camerei Mari, şi am ascultat (cu atenţie) discursurile de la audiere şi argumentele colegilor mei în timpul deliberării, eu m-am răzgândit în două moduri cu privire la concluziile mele iniţiale în acest caz.
5. Inutil de spus, eu nu mi-am schimbat opinia cu privire la constatarea ambelor părtiniri, subiective şi obiective din partea Curţii cu Juri, care instantaneu – cu orice preţ după două pauze – au acuzat reclamantul de sfidarea curţii, l-au acuzat şi i-au impus o sentinţa de cinci zile de închisoare. Aceasta este esenţa disputei adusă în faţa Curţii noastre şi eu nu am nici un comentariu de făcut privind raţionamentul Camerei Mari, căruia mă subscriu fără dificultate. Într-adevăr, votul în acest punct a fost unanim, chiar dacă opinii diferite interesante au fost exprimate.
6. Nici nu am abandonat concluzia mea clară că acolo a existat o încălcare a prezumţiei de vinovatei. Eu consider că această încălcare este evidentă de la sine: avocatul, Dl Kyprianou, a fost presupus vinovat de către judecători, care doar i-au oferit să aleagă între pledoaria circumstanţelor atenuante sau retragerea declaraţiei. Oricum, o curte poate fi părtinitoare chiar şi atunci când acuzatul este, cel puţin formal, presupus nevinovat. Cele două plângeri nu sunt neapărat identice. În egală măsură, prezumţia de nevinovăţie poate fi nerespectată la etapa de pregătire a procesului fără ca Curtea să fie ulterior acuzată de părtinire (mă gândesc, de exemplu, la cazul Allenet de Ribemont vs. Franţa, sentinţa din 10 februarie 1995, Seria A-308). De acord, nu este iraţional aici să susţinem că cele două încălcări s-au întretăiat într-o anumită măsura. Totuşi, prezumţia de nevinovăţie este, în mintea mea, un principiu atât de fundamental al imparţialităţii încât nu mă pot resemna să văd o încălcare a ei inclusă şi absorbită în rezultatul părtinirii curţii. Am votat, de aceea, încă o dată în favoarea constatării nerespectării articolului 6 § 2, de aceasta dată împotriva colegilor mei, care considerau că o examinare separată a acestei probleme este inutilă.
7. Dimpotrivă, am realizat că a treia încălcare a articolului 6, şi anume a alineatului 3 litera (a), a fost nu numai o duplicare clară dar nici nu a apărut vreodată! La acest punct, şi numai la acesta, Guvernul pârât m-a convins. Cazul a fost judecat înainte de a fi cercetat (şi asta într-adevăr este exact motivul pentru care Curtea de Juri a fost criticată) şi, având în vedere că asta s-a întâmplat, cum poate un avocat cu patruzeci de ani de experienţa să nu fie înştiinţat de acuzaţiile ce i se aduc? Eu consider această plângere ca fiind veritabilă şi clară; gândindu-mă mai bine, o consider artificială şi fără rost. Ca atare, am votat ca toţi ceilalţi judecători ai Camerei Mari în această privinţă.
8. Rămâne întrebare legată de libertatea de exprimare. Aici ezit cel mai mult. Esenţa cererii priveşte drepturile apărării, cuvintele rostite de avocat în toiul acţiunii în timpul ce apăra în faţa curţii un client acuzat de o infracţiune gravă, cuvinte pe care judecătorii le consideră insultătoare încât îl condamnă prea uşor. Libertatea de exprimare este fundalul acestui caz mai degrabă decât problema cheie, care explică opinia exprimată de Cameră la alineatul 72 din sentinţă. Oricum, este de asemenea una din cele mai importante valori democratice. Eu accept că este de dorit de la Curte să afirme că avocatul (advocatus) este de asemenea îndreptăţit să beneficieze de această libertate, în special când el sau ea contribuie prin cuvintele sale la drepturile apărării. În legătură cu aceasta, eu am ataşat fără îndoială o importanţă insuficientă cazului principal Nikula vs. Finlanda (ECHR 2002-II), care a fost citat de câteva ori de către Camera Mare. În încheiere, eu am votat de bună voie cu colegii mei de această dată în favoarea constatării încălcării articolului 10.
9. Aş concluziona deci, după părerea mea cel puţin, că trimiterea acestui caz la Camera Mare nu a fost o formalitate fără rost; aceasta a susţinut ideile mele, în timp ce mi-a dat posibilitatea de a le corecta: cineva poate întotdeauna să facă mai bine (sau în orice caz mai puţin prost ...)
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL COMUN POZITIV AL JUDECĂTORILOR BRATZA ŞI PELLONPÄÄ
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL COMUN POZITIV AL JUDECĂTORILOR BRATZA ŞI PELLONPÄÄ
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL POZITIV AL JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL PARŢIAL DIFERIT AL JUDECĂTORULUI COSTA
CAZUL KYPRIANOU vs. CIPRU - VERDICTUL PARŢIAL DIFERIT AL JUDECĂTORULUI COSTA
[1] Irlanda de Nord: legea din Irlanda de Nord cu privire la sfidarea comisă în faţa curţii nu diferă material de cea din Anglia şi Wales.
[2] În declaraţiile sale în scris din data de 6 decembrie 2004, reclamantul a subliniat faptul că la 20 februarie 2004 avizul din notă a fost modificat în lumina hotărârii Camerei în cazul de faţă. El a observat în mod special că avizul recomanda ca judecătorii care prezidează să înainteze în general cererile de sfidare altui judecător, însă procedura de după o asemenea înaintare nu era prescrisă şi trebuia stabilită în lumina circumstanţelor în cazul particular (Mayer vs. H.M. Advocate, neraportat, 16 noiembrie 2004).
[3] Articolul 6 – Dreptul la un proces corect.
2 Orice persoană acuzată de o infracţiune penală este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăţiei conform legii.
3 Orice persoană acuzată de o infracţiune penală are cel puţin următoarele drepturi:
a să fie informată imediat, într-o limbă pe care o înţelege şi în detaliu, de natura şi cauza acuzării împotriva sa;
b să aibă timpul şi facilităţile adecvate pentru a-şi pregăti apărarea;
c să se apere ea însăşi în persoană sau printr-un reprezentant legal la alegere sau, dacă nu are suficiente mijloace de plată a reprezentării legale, să i se acorde gratis în interesele justiţiei;
d să examineze sau să ceară examinarea martorilor împotriva sa şi să obţină participarea şi examinarea martorilor în numele său în aceleaşi condiţii ca şi martorii împotriva sa;
e să primească gratuit asistenţa unui interpret.
[4] Această problemă este agravată mai departe de faptul că, de exemplu, magistratul care investighează trebuie neapărat să-şi formeze o ipoteză a vinovăţiei. Fără aceasta, investigaţia nu ar avea nici un sens. De aceea, rămâne puţin din prezumţia pretinsă a nevinovăţiei într-o situaţie care nu este contrară, ci inchizitorială. Nu poate fi deplasat să spunem că dl. Kyprianou a fost de fapt judecat într-o situaţie inchizitorială.
[5] De dragul simplificării argumentului spun “aplică legea.” Dar, pe rând, “aplicarea ulterioară a legii” este la fel de complexă din punctul de vedere epistemologic sau chiar mai complexă decât antecedenta “aflare a adevărului.” De fapt, cele două procese mintale nu pot decât să se separeu artificial unul de celălalt. Alegerea normei ce trebuie aplicată (la qualification du cas) determină apercepţia selectivă a faptelor “relevante legal”. “Descoperirea” acelor „fapte” adiţionale (elemente) modifică, pe rând, alegerea normei ca fiind premisa majoră a silogismului legal. Aceasta este o cale cu două sensuri. Alegerea normei aplicabile determină ce fapte suntr relevante legal. Alegerea normei aplicabile determină larg pe ce va pune accentul mai întâi “aflarea selectivă legală a adevărului”. Faptul că acuzatul, pentru a-l parafraza pe Camus, nu a plâns la înmormântarea mamei sale poate deveni brusc un element fundamental al “adevărului” absurd legal. Neadresată şi lăsată neexplicată, această succesiune în două etape a aspectelor neexplorate din raţionamentul juridic generează aproape invariabil în mintea a acelui ceva nesofisticat asemănător unei "păreri." Datorită naturii auto-referenţială a acestei “aplicări a legii” vânătoarea inchizitorială poate fi văzută ca făcând trimitere la “adevărul” stabilit.
Full & Egal Universal Law Academy