©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Ladent împotriva Poloniei - 11036/03
Hotărârea din 18.03.2008
Art. 5 § 1: Arestare sau detenţie legalã
Detenţie arbitrară întemeiată pe constatarea greşită că reclamantul încerca să se sustragă justiţiei: încălcare
În fapt – Reclamantul este un francez căsătorit cu o resortisantă poloneză. În martie 2001, administratorul imobilului în care reclamantul şi soţia sa locuiseră în Polonia, a introdus o acţiune împotriva reclamantului pentru calomnie. După plecarea părţii interesate în Franţa, un tribunal districtual i-a trimis la vechea sa adresă din Polonia citaţiile în această procedură, care nu au fost niciodată primite de destinatar. În 2002, tribunalul districtual a dispus arestarea preventivă a reclamantului şi a emis un mandat de căutare pe numele său. La 3 ianuarie 2003, reclamantul a fost arestat la frontiera germano-poloneză, în urma unui control de rutină al paşapoartelor. A fost interogat, dar neputând înţelege ce spuneau funcţionarii, a refuzat să semneze orice document. El susţine că toate cererile făcute prin intermediul soţiei sale, de pildă, de a contacta Ambasada Franţei sau de a primi ajutorul unui interpret sau al unui avocat, au fost refuzate. Acesta a fost încarcerat. Şase zile mai târziu, reclamantul, care îşi angajase un avocat, a depus o cerere de eliberare şi a formulat recurs împotriva ordonanţei de arestare. Avocatul său a afirmat mai ales, că după plecarea reclamantului în Franţa, tribunalul districtual a trimis citaţiile la fosta sa adresă din Polonia, precum şi la o altă adresă, unde persoana în cauză nu a locuit niciodată. Avocatul a susţinut şi că reclamantul nu era la curent cu procedurile declanşate împotriva lui, de care nu fusese înştiinţat. A doua zi, tribunalul districtual a dispus eliberarea reclamantului, cu condiţia ca acesta să nu părăsească ţara. Centrul de detenţie unde reclamantul era încarcerat a refuzat să execute această ordonanţă, pe motiv că nu a primit documentele originale, ci doar documente trimise prin fax. Reclamantul a fost în cele din urmă eliberat la 13 ianuarie 2003. Conform spuselor lui, de abia la această dată a luat cunoştinţă de acuzaţiile îndreptate împotriva sa. La 17 ianuarie 2003, tribunalul districtual i-a ridicat interdicţia de a părăsi teritoriul. În ianuarie 2005, reclamantul a fost achitat definitiv de toate acuzaţiile îndreptate împotriva lui.
Ca urmare, un parlamentar din Cracovia i-a scris preşedintelui Curţii de Apel Cracovia pentru a cere explicaţii cu privire la arestarea şi detenţia reclamantului. Preşedintele l-a informat pe parlamentar că principala greşeală a tribunalului districtual a fost faptul că a presupus fără temei că reclamantul încercase să se sustragă justiţiei.
În drept – Art. 5 § 1: Tribunalul districtual s-a alăturat argumentaţiei avocatului reclamantului şi a înlocuit arestul cu măsuri neprivative de libertate. În plus, Curtea acordă cea mai mare importanţă declaraţiei preşedintelui Curţii de Apel Cracovia şi constată că şi Guvernul polonez a recunoscut greşeala săvârşită de tribunalul districtual atunci când a declarat că reclamantul s-a sustras justiţiei. Curtea constată, în consecinţă, că tribunalul districtual a aplicat în mod greşit legislaţia internă şi că reclamantul nu a fost arestat „conform procedurilor legale”. De altfel, arestarea reclamantului avea un caracter arbitrar. Concluzia tribunalului districtual era în mod vădit lipsită de fundament, întrucât reclamantul nu a fost notificat în bună şi cuvenită formă de procedurile împotriva lui. Cu toate acestea, tribunalul districtual, fără a lua în calcul o altă formă de măsură preventivă, a decis sancţionarea reclamantului, pe motiv că acesta s-ar fi sustras justiţiei, deşi acesta nu era la curent cu urmărirea penală împotriva sa. Ordonanţa de arestare emisă pe numele reclamantului, nu poate fi considerată o măsură proporţională cu scopul de a asigura buna desfăşurare a unei proceduri penale, mai ales luând în calcul caracterul minor al infracţiunii pe care acesta ar fi comis-o. În fine, executarea formalităţilor administrative de punere în libertate a reclamantului putea şi ar fi trebuit să fie mai rapidă.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 5 § 3: Curtea consideră că arestarea reclamantului pentru motive plauzibile care să indice că acesta ar fi săvârşit o infracţiune, nu a fost urmată de un control judecătoresc automat al arestării sale.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy