©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA LAFARGUE CONTRA ROMÂNIA
(Cererea nr. 37284/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 iulie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta modificări de formă.
HOTĂRÂREA LAFARGUE contra ROMÂNIA
În cauza Lafargue contra România,
Curtea europeană a Drepturilor Omului( a treia secţie), compusă din:
Domnii: B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGANG,
L. CAFLISCH,
C.BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVISSON, judecători
şi domnul V.BERGER grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu în zilele de 8 septembrie 2005 şi 22 iunie 2006, exprima hotărârea prezentă, adoptată în această ultimă dată.
PROCEDURALa originea cauzei se află o reclamaţie (numărul 37284/02), îndreptată împotriva României, de către un cetăţean francez, domnul Gaston Lafargue (reclamant). Acesta din urma a sesizat Curtea în data de 25 septembrie 2002, în baza articolului 34 al Convenţiei de supravegherea Drepturilor Omului şi ale Libertăţilor fundamentale ( Convenţia).Reclamantul este reprezentat de domnul Ştefan Mihai Cismaru, avocat din Bucureşti. Guvernul Roman este reprezentat prin agentul său, Beatrice Ramaşcanu, directoare în Ministerul Afacerilor Externe.Reclamantul invocă, în mod particular, lipsa de acţiune şi neglijenţa autorităţilor române în procedura de executare a unei decizii definitive, care îi acordă un drept de vizită a fiului său.Reclamaţia a fost atribuită celei de a doua secţii a Curţii ( articolul 52 §1 al regulamentului). Pe lângă acesta , camera însărcinată cu examinarea situaţiei (articolul 27 §1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolului 26 §1 al regulamentului.Printr-o decizie din 8 septembrie 2005, camera a declarat cererea acceptabilă parţial.Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au depus observaţii complementare, scrise (articolul 59 §1 din regulament).În 1 noiembrie 2004, curtea a modificat conţinutul secţiilor sale ( articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secţii modificate astfel.
IN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEIReclamantul este un cetăţean francez, născut în 1964, rezident în Saint-Vincent-de- Paul (Franta).
A. Geneza cazului
9. Printr-o hotărâre din 21 noiembrie 1997, tribunalul de primă instanţă din
Bucureşti pronunţa divorţul reclamantului de soţia lui, P., de naţionalitate română.
Tribunalul acorda acesteia din urmă, păstrarea copilului lor, Pierre Albert, născut în
15 mai 1995, fixând încredinţarea copilului mamei acestuia. Exerciţiul de autoritate
parentală fusese încredinţat, conform articolului 43 din codul familiei, mamei lui, tatăl
păstrând în acelaşi timp dreptul de a “contribui la educaţia copilului, la dezvoltarea
lui şi la formarea copilului.” Acest ordin de judecată a fost confirmat de Curtea de
Apel din Bucureşti în 18 februarie 2000. În 1998, reclamantul a început o procedură pentru a obţine un drept de vizită la copilul său, în acel moment în vârstă de trei ani. Printr-o decizie din 16 decembrie 1999, Tribunalul departamental din Bucureşti a stabilit în favoarea lui un drept de vizită şi de locuire pentru o săptămână, în timpul sărbătorilor de iarnă şi două săptămâni în timpul concediilor anuale ale reclamantului. Această decizie a fost confirmată în ultimul recurs de către Curtea de Apel Bucureşti, în 3 mai 2000. În timpul recursului, Curtea de Apel a ordonat amânarea executării deciziei din 16 decembrie 1999, din 28 decembrie 1999, în 3 mai 2000.
B. Încercările de executare a deciziei din 16 decembrie 1999 Confruntat cu refuzul fostei soţii de a-i prezenta copilul, în 7 iulie 2000, reclamantul a început executarea silită a deciziei din 16 decembrie 1999. El a cerut executorilor de pe lângă Tribunalul primei instanţe din Bucureşti, ca P. sa fie citată pentru a se prezenta însoţită de copilul Pierre Albert la biroul executorului judecătoresc. Aceasta a fost convocată pentru 17 iulie 2000 la ora 11,00. Pentru că nu a răspuns convocării, executorul a întocmit un proces-verbal prin care constată această situaţie. P. a fost din nou convocată la biroul executorului judecătoresc, pentru data de 27 iulie 2000. Ea s-a prezentat singură şi a declarat că Pierre Albert, era plecat la bunica din partea ei, în Moldova şi că acolo ar locui până în 1 septembrie 2000. Ea considera că nu este în măsură să-l prezinte solicitantului, înainte de această dată. Reclamantul a cerut să se stabilească calendarul vizitelor copilului pe durata unei săptămâni, în timpul sărbătorilor de iarnă, propunându-i perioada din 27 decembrie -2 ianuarie anul următor. În 1 septembrie 2000, în urma unui nou demers al părţii reclamante, fosta soţie a fost din nou convocată de către executor. Ea a fost invitată să prezinte copilul reclamantului. La această dată, P. s-a prezentat singură la biroul executor şi a declarat că, copilul era bolnav şi internat într-un spital al cărui nume refuza să-l precizeze. În 14 septembrie 2000, P. a declarat în faţa executorului că fiul ei trebuie să urmeze un tratament medical şi că nu-şi va putea însoţi tatăl timp de doua săptămâni. A prezentat în acelaşi timp un certificat medical care să confirme diagnosticul şi tratamentul indicat de către medic. Executorul nu a menţionat, în procesul verbal întocmit cu această ocazie, nici diagnosticul exact, nici tratamentul prescris. În timpul perioadei sărbătorilor de iarnă din decembrie 2000 spre ianuarie 2001, reclamantul s-a văzut obligat să accepte refuzul fostei soţii de a i se da copilul pentru a petrece o săptămână în compania lui. El nu a făcut în această perioadă nici un demers pe lângă biroul executorului judecătoresc. În urma modificării procedurii de executare a deciziilor justiţiei prin ordonanţa de urgenţă numărul 138/2000 din 14 septembrie 2000, reclamantul realizează o nouă cerere de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, în atenţia directă a executorului. Acesta din urmă a prezentat cererea tribunalului primei instanţe din Bucureşti care a trecut la executare printr-o decizie din 1 august 2001. În data de 8 august 2001, reclamantul, avocatul său şi un executor s-au dus la domiciliul lui P. pentru a-i cere să se conformeze deciziei din 16 decembrie 1999 şi pentru ca ea să permită copilului să-şi întâlnească tatăl timp de doua săptămâni. P. a refuzat să-l primească pe reclamant în apartament şi a precizat executorului că fiul ei nu este acolo. A refuzat să indice locul în care l-a dus, şi a declarat că este sub tratament medical. In 29 octombrie 2001, un executor judecătoresc însoţit de reclamant s-au dus din nou la domiciliul copilului şi a mamei acestuia, unde nu au găsit pe nimeni. Data şi ora vizitei următoare a executorului au fost notificate în scris lui P.In 1 noiembrie 2001, ea a refuzat executorului intrarea în apartamentul ei, pe motiv ca era pe punctul de a se coafa şi ca ţinuta nu-i permitea sa primească vizite. Executorul a consemnat refuzul ei de a se conforma deciziei juridice a cărei executare forţată ii era ceruta.In 22 martie 2002, în cadrul unei noi încercări de executare, un executor şi reclamantul s-au dus la acasă la P. Mama acesteia le-a deschis. Aceasta a declarat ca P. ieşise şi a refuzat sa le prezinte copilul, chiar daca acesta era în casa.In 26 martie 2002, P. prezintă executorului refuzul ei de a permite reclamantului sa-şi viziteze copilul, pe motiv ca acesta din urma, în acel moment în vârstă de şapte ani, refuza sa-şi întâlnească tatăl.Cu acesta ocazie, reclamantul a cerut fostei soţii permisiunea pentru copil, sa fie înscris la şcoala franceza din Bucureşti. Ea a refuzat sa ii răspundă.Convocata de către executor în mod succesiv în 25 şi 30 aprilie 2002, nu s-a prezentat.În aprilie şi iunie 2002, reclamantul a obţinut acordul directorilor scolii frecventate de fiul lui, sa-l vadă şi sa poată petrece câteva minute în compania acestuia în timpul pauzelor care durau cam cincisprezece minute. Copilul nu a manifestat nici o reticenta la vederea reclamantului şi i s-a adresat spunându-i „tata”.In 23 iulie 2002, executorul, reclamantul şi avocatul au aşteptat-o pe P în zadar, chiar daca aceasta a fost convocată în mod legal. Cu acesta ocazie a fost redactat un proces verbal.In 25 iulie, ea s-a prezentat la executor în urma unei noi convocări şi a declarat ca băiatul a părăsit Bucureştiul pentru o perioadă şi că nu vrea sa-şi întâlnească tatăl. A adus la cunoştinţa executorului că în aprilie şi iunie 2002, reclamantul şi-a văzut copilul la scoală în pauze. Reclamantul şi-a înnoit cererea de a-şi întâlni copilul ca să poată petrece cu acesta două săptămâni, precizând ca acesta era motivul pentru care venise din Franţa.In 29 septembrie 2002, executorul s-a dus la domiciliul copilului şi al mamei acestuia, însoţit de reclamant şi de avocat. Doar executorul şi avocatul reclamantului au avut permisiunea de a intra în casa, reclamantul fiind invitat sa rămână afara. Ei au aflat ca băiatul, care părăsise oraşul, nu se va întoarce înainte de 14 septembrie 2002. În 15 septembrie anul următor, trebuia sa înceapă scoală primară. Părţile au stabilit programul de vizita pentru iarna următoare, în săptămâna din 13- 18 decembrie 2002. P. a precizat ca băiatul nu doreşte sa rămână singur cu tatăl lui şi că vizita va putea avea loc doar în compania mamei lui şi a surorii lui.Martorul a obţinut acordul ambasadei din Franţa la Bucureşti, pentru înscrierea fiului lui la şcoală franceză din Bucureşti. Prin intermediul unei notificări a executorului, el a cerut fostei sale soţii să permită copilului sa meargă la acesta şcoală. Aceasta din urmă nu i-a răspuns şi a înscris copilul la o altă şcoală, fără să-l informeze pe reclamant.Din elementele prezentate în fata curţii, nu reiese dacă reclamantul a putut să-şi vadă copilul în timpul săptămânii 13-18 decembrie 2002, cum s-a stabilit în faţa executorului.In 15 ianuarie 2003, executorul a cerut biroului local de poliţie ca o funcţionară să-l însoţească pentru o nouă încercare de executare, fixată în 4 februarie 2003.La această dată, executorul a constatat că reclamantul nu a adus dovada faptului că este în concediu, conform deciziei mai sus amintite. Din acesta cauză i-a convocat pe reclamant şi pe P. în 6 februarie 2003. Prin procesul verbal redactat cu această ocazie, executorul a constatat că reclamantul a adus dovada că era în concediu din 4 februarie 2003 până în 4 martie 2003, ceea ce permitea executarea deciziei. In ciuda acestui lucru, P. nu s-a prezentat şi prin urmare, executorul i-a convocat din nou în 17 februarie 2003.în 17 şi 25 februarie 2003, P. nu a răspuns convocărilor în fata executorului. Acesta, ca şi reclamantul şi avocatul, au aşteptat-o degeaba de fiecare dată. Un proces verbal a fost realizat la fiecare eveniment în parte. In 12 februarie 2003, P. a adresat executorului o scrisoare informându-l că, copilul trebuie să-şi respecte programul, orarul şcolar şi nu poate să fie adus la executor fără să-i afecteze educaţia. Un răspuns similar a fost dat şi către reclamant în 12 septembrie 2003, motiv pentru care executorul a convocat-o pentru 15 septembrie anul următor.La acea dată, la fel ca şi în 10 decembrie 2003, P. nu s-a prezentat la executor.Aflând ca fosta soţie şi copilul său şi-au schimbat domiciliul din decembrie 2003, reclamantul a început mai multe demersuri ca să poată să găsească noul domiciliu al acestora. Prin certificatul din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Interne a indicat solicitantului o adresă a lui P. care figura în fişierele politiei, dar a adăugat ca P. nu locuia de fel la acesta adresa.In ciuda lipsei de informaţii pertinente legate de domiciliul lui P. şi al copilului ei, referentul a cerut executorului continuarea procedurii de executare.Acesta din urma i-a convocat pe reclamant şi pe P. în 25 mai 2004. P. s-a prezentat la executor fără copil, care era la şcoală. Ea a precizat că băiatul a făcut o declaraţie în scris la politie, declaraţie prin care îşi exprima refuzul de a-şi vedea tatăl. P. a mai declarat că îşi va da acordul pentru executarea deciziei, cu condiţia ca copilul să fie însoţit de ea sau de mama ei în perioada în care el va locui la reclamant.In 28 iunie 2004, P. s-a prezentat la executor, declarând ca reclamantul va putea să-şi exercite dreptul de vizită începând din 1 septembrie 2004. Reclamantul şi-a manifestat dezacordul deoarece concediul lui se termina în 10 septembrie 2004. Prin urmare, el a cerut să-şi viziteze copilul începând din 5 iulie 2004.In 5 iulie 2004, executorul a constatat că procedura de citaţie a lui P., nu a fost respectată şi, la cererea reclamantului, s-a stabilit un nou termen pentru a se prezenta la domiciliul lui P.In 12 iulie 2004, P. a adus la cunoştinţa executorului că băiatul este în provincie. Reclamantul a cerut ca copilul sa-i fie încredinţat o săptămână, începând din 20 iulie 2004 şi o altă săptămână, începând din 6 septembrie 2004.In 20 iulie 2004, P. a declarat ca băiatul nu mai este acasă şi i-a telefonat acestuia din urmă pentru a-şi exprima părerea despre plecarea cu tatăl lui. Copilul şi-a exprimat acordul cu condiţia de a mai fi însoţit şi de altcineva.In 6 şi 13 septembrie, 3 noiembrie 2004, cât şi în 6 aprilie 2005, P. nu a dat curs convocărilor executorului.
C. Acţiunea civilă bazată pe Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 referitoare la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copiiLa o data neprecizată, reclamantul a sesizat Ministerul francez, adresând o plângere pentru imposibilitatea de a vedea respectată decizia juridică care să-i dea dreptul să-şi viziteze copilul.Autoritatea centrală franceză competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, de ştiut direcţia afacerilor civile şi a sigiliului, a sesizat ministerul român de justiţie.Printr-o scrisoare din 14 iunie 2002, Ministerul justiţiei a cerut executorului semnalat pentru dosarul de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, s-o invite pe P. la biroul lui şi să stabilească programul concret al vizitelor copilului. Executorul a fost şi el invitat să comunice la minister rezultatele acestor demersuri.In august 2004, Ministerul Justiţiei a introdus o acţiune bazata pe Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, cerând stabilirea unui program de vizită detaliat , în favoarea reclamantului. Această cauză este pendinte în faţa instanţelor interne.In 17 decembrie 2004, Ministerul Justiţiei a introdus un recurs pentru stabilirea unui program provizoriu de vizită, până când procedura principală este finalizata. Printr-un ordin din 24 ianuarie 2005, tribunalul primei instanţe din Bucureşti a acordat reclamantului dreptul de a-şi vizita copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii, de vineri ( orele 16,00) până duminică ( orele 17,00). Aceasta hotărâre a fost confirmată în ultimul recurs de tribunalul Bucureşti, în data de 14 martie 2005.In 23 martie 2005, Ministerul Justiţiei a cerut unui executor să efectueze demersurile necesare în vederea executării hotărârii din 24 ianuarie 2005 a tribunalului primei instanţe din Bucureşti.Reclamantul a cerut, în aceeaşi măsură, executarea hotărârii din 24 ianuarie 2005 a tribunalului de primă instanţă din Bucureşti. Astfel, în data de 7 octombrie 2005, executorul s-a prezentat la domiciliul copilului şi al mamei sale, însoţit de reclamant. ţinându-se cont de absenţa copilului şi a mamei, executorul a întârziat executarea pentru 21 octombrie 2005. Curtea nu a fost informată dacă ultimele încercări de executare au fost realizate.
D. Plângeri penale ale reclamantuluiIn 1 noiembrie 1999, reclamantul a prezentat o plângere împotriva fostei sale soţii pentru nerespectarea măsurilor cu privire la păstrarea copilului şi vizitarea acestuia, infracţiune prevăzuta în articolul 307 § 2 din codul penal.In 10 decembrie 1999, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărirea penală, după ce a constatat că la acea dată nu exista o decizie definitivă care să constate dreptul de vizită al reclamantului.In data de 19 iulie 2000, după ce s-a obţinut decizia cu privire la dreptul de vizita, reclamantul şi-a reînnoit plângerea penală. In 28 noiembrie 2001, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a hotărât scoaterea de sub urmărirea penală, pe motivul că elementele constitutive ale infracţiunii, material şi internaţional, nu erau reunite în speţă. In 23 decembrie 2002, procurorul, în calitate de şef al parchetului, a confirmat scoaterea de sub urmărirea penală.In 24 septembrie 2002, reclamantul introduce o nouă plângere penală împotriva lui P. pentru aceeaşi infracţiune. In 27 mai 2004 parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărirea penală şi aplică lui P. o amendă administrativă în valoare de 6 000 000 ROL ( lei româneşti), sau aproximativ 160 EUR. Printr-o decizie din 2 noiembrie 2004, procurorul aceluiaşi parchet a confirmat decizia parchetului. Parchetele au constatat lipsa pericolului social al evenimentelor.Reclamantul a contestat scoaterea de sub urmărirea penală în faţa instanţelor, în baza articolului 278 din codul de procedură penală. Printr-o hotărâre din 24 februarie 2005, tribunalul primei instanţe - sectorul 1 Bucureşti, respinge acţiunea reclamantului. In 4 mai 2005, tribunalul din Bucureşti confirmă hotărârea pronunţată în prima instanţă.In 12 octombrie 2004, şi-a reînnoit plângerea împotriva lui P. în faţa aceluiaşi parchet.Printr-o ordonanţă din 2 martie 2005, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a emis scoaterea de sub urmărirea penală. El a constatat că P. avea de fiecare dată motivată opoziţia pentru dreptul de vizită, fie prin refuzul copilului de a rămâne singur cu reclamantul, fie prin faptul că executarea dreptului de vizită ar fi provocat absenţa copilului de la şcoală.
E. Alte demersuri ale reclamantului
56. Printr-o scrisoare adresată inspectoratului şcolar din Bucureşti, în 19 septembrie 2002, reclamantul încearcă în zadar să se informeze despre locul în care învaţă copilul lui. Prin răspunsul din 30 septembrie 2002, acesta refuză să-i comunice numele şi adresa şcolii frecventată de copil şi l-a reorientat către serviciul public al protecţiei drepturilor copilului.
57. Reclamantul a reînnoit demersul său către inspectoratul şcolar. In 31 octombrie 2002, i s-a răspuns că nu se păstrează lista tuturor elevilor înscrişi în şcolile publice sau particulare din Bucureşti.
58. In urma demersurilor înaintate serviciului public pentru protecţia copilului, din serviciul consiliului local din Bucureşti, reclamantul s-a văzut nevoit să răspundă că băiatul său Pierre Albert nu era un copil cu probleme, referitor la ordonanţa de urgenţă pentru protecţia copiilor cu probleme (O.U.G. nr. 26/1997), şi că serviciul public în cauză nu era deci competent pentru a cunoaşte această situaţie.
59. In 23 martie 2003, autoritatea tutelară a primăriei sectorului 1 din Bucureşti, a precizat reclamantului că a înaintat o anchetă asupra domiciliului copilului şi a mamei acestuia. Cu această ocazie, nimeni nu a fost găsit acasă. Contactată telefonic, P. a informat autorităţile că băiatul era într-o stare bună de sănătate şi că era înscris în primul an la o şcoală al cărei nume refuza să-l precizeze.
F. Întâlnirile reclamantului cu copilul său în 2005
60. Reclamantul şi-a întâlnit copilul în mai multe etape de-a lungul anului 2005. Primele întâlniri au durat cam 90 de minute şi au avut loc la autoritatea tutelară a primăriei sectorului 1 Bucureşti. Psihologii au asistat la fiecare întâlnire. Întâlnirile ulterioare au durat mai mult (câteva ore) şi s-au desfăşurat în diverse locuri: în parc, într-un mare complex comercial, într-un restaurant McDonald, la un curs de dans, etc. Reclamantul şi-a putut întâlni copilul în absenţa fostei sale soţii şi în prezenţa actualei sale soţii.
61. După un raport fără dată, furnizat de către Guvern şi stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile reclamantului cu copilul său, acesta din urmă manifesta o oarecare reticenţă faţă de tatăl lui la începutul întâlnirilor, dar de fiecare dată, cu ajutorul jocurilor, relaţiile s-au îmbunătăţit. Totuşi, copilul refuza să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său.
62. După un alt raport stabilit de aceeaşi psihologi şi depus de către reclamant, atitudinea de reticenţă a copilului era rezultatul influenţei mamei care, în mod indirect, îi precizase la început că îi este interzis să se bucure de prezenţa tatălui său.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii
63. Dispoziţiile pertinente ale Convenţiei de la Haga sunt redactate astfel:
ARTICOLUL 7
Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabilă;
d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util, privitoare la situaţia socială a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul, obţinerea de asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun, înapoierea fără pericol a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.
ARTICOLUL 21
O cerere vizând organizarea sau protejarea exercitării efective a unui drept de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale a unui stat contractant, potrivit aceloraşi modalităţi, cu o cerere vizând înapoierea copilului.
Autorităţile centrale sunt legate prin obligaţiile de cooperare vizate la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestânjenită a dreptului de vizitare şi îndeplinirea tuturor condiţiilor la care exercitarea acestui drept ar fi supusă şi în vederea înlăturării, în măsura posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.
Autorităţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot iniţia sau favoriza o procedură legală în vederea organizării sau protejării dreptului de vizitare, precum şi a condiţiilor în care exercitarea acestui drept va putea fi supusă.
B. Codul familiei
64. Dispoziţiile pertinente din codul familiei sunt redactate astfel:
ARTICOLUL 42
Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori.
ARTICOLUL 43
Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile
părinteşti.
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu
acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
ARTICOLUL 108
Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în
care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, în conformitate cu ţelurile statului, pentru o activitate folositoare colectivităţii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.
C. Codul penal
65. Articolul 307 din Codul penal enunţă:
ARTICOLUL 307
Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
D. Codul de procedură penală
66. Dispoziţiile pertinente din codul de procedură penală sunt redactate astfel:
ARTICOLUL 278
(1) Plângerea împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta pot fi contestate în faţa procurorului ierarhic superior (...)
67. Prin legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, a fost introdus un articol nou.
ARTICOLUL 278 1
După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum si orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere in termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 si 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în prima instanţă.
E. Codul de procedură civilă
68. Dispoziţiile pertinente din codul e procedură civilă sunt redactate astfel:
ARTICOLUL 373
(1) Hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe, care a cunoscut fondul cauzei (...)
(3) Executarea se îndeplineşte prin executorii judecătoreşti.
(4) În cazurile prevăzute de lege, precum si atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite.
69. Articolul 373 din codul de procedură civilă a fost modificat prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 din data de 14 septembrie 2000, publicată în Buletinul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000 şi intrată în vigoare la data de 2 mai 2001, adică la 7 luni de la data publicării. (articolul IX din Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 290/2000).
70. Dispoziţiile pertinente ale noului articol 373 sunt redactate astfel:
ARTICOLUL 373
Deciziile judecătoreşti sunt executate de către executorii judecătoreşti care ţin de resortul tribunalului de primă instanţă din locul în care se realizează executarea.
Cu excepţia dispoziţiilor speciale ale legii, tribunalul însărcinat cu executarea este tribunalul de primă instanţă în resortul căruia are loc executarea.
ARTICOLUL 399
Este de asemenea posibil să se formuleze o contestaţie la executare, atunci când este necesar să se clarifice sensul, întinderea sau modalitatea punerii în operă a titlului executoriu, sau în cazul în care organul însărcinat cu executarea refuză să îndeplinească actul de executarea aşa cum a fost el prevăzut prin lege.
F. Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii pentru organizarea judiciară
71. Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 142 din 24 iulie 1997, asupra modificării legii de organizare judiciară, enunţă:
ARTICOLUL 30
Ministerul Public işi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi in parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească sub autoritatea ministrului justiţiei.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii si. al controlului ierarhic.
ARTICOLUL 31
Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:
i) Apărarea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor handicapate;
ARTICOLUL 38
Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie si din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită controlul asupra tuturor procurorilor.
Când consideră necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detaşaţi in Direcţia relaţii cu Ministerul Public si coordonarea strategiei antiinfracţionale din cadrul Ministerului Justiţiei.
Ministrul justiţiei poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor si să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracţional.
Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, in condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă si să promoveze in fata instanţelor judecătoreşti acţiuni si căi de atac necesare apărării interesului public. Nu vor putea fi date insa dispoziţii pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.
ÎN DREPT
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
72. Reclamantul invocă faptul că autorităţile române nu au luat măsurile potrivite pentru a asigura executarea rapidă a deciziilor judecătoreşti, date în speţă, şi care îi acordau dreptul de vizită şi de găzduire în privinţa fiului său. Autorităţile ar fi încălcat astfel articolul 8 din Convenţie, redactat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei sale”.
2. Nu poate exista ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în cazul în care această ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, pentru siguranţa publică sau economică a ţării, pentru apărarea ordinii şi a prevenirii infracţiunii penale, pentru apărarea sănătăţii sau a moralei, sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.
Argumentele părţilorReclamantul
73. Reclamantul a estimat că autorităţile nu au luat toate măsurile necesare în vederea asigurării executării hotărârilor legate de dreptul de vizită. Invocând cazul Ignaccolo-Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2000, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), consideră că autorităţile nu au luat nici o măsură coercitivă împotriva lui P. şi nu au pus în practică nici o măsură pregătitoare în vederea executării dreptului de vizită şi de găzduire.
74. Reclamantul subliniază similitudinea dintre Ignaccolo- Zenide contra România şi cazul de faţă, considerând că obligaţiile autorităţilor naţionale în cazul executării unei decizii vizând dreptul de vizită sunt similare celor cerute de executarea unei decizii exprimate pentru dreptul de supraveghere.
Guvernul
75. Guvernul admite că articolul 8 al Convenţiei impune Statului o obligaţie pozitivă pentru asigurarea dreptului la respectarea vieţii familiale. Amintind diversele încercări de executare ale reclamantului, consideră că autorităţile au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea dreptului de vizită a acestuia din urmă. Aceste măsuri ar fi îmbrăcat atât un caracter judiciar cât şi unul extrajudiciar.
76. Invocând cazurile Sylvester contra Austria (36812-97 şi 40104-98, hotărârea din 24 aprilie 2003), şi Kallo contra Ungaria (nr. 70558/01, CEDO, 14 octombrie 2003), Guvernul raportează că obligaţia autorităţilor naţionale să ia măsuri în acest scop, nu este categorică, ţinându-se cont de marja lor de apreciere, şi că obligaţia lor de a recurge la măsuri coercitive trebuie să fie limitată. În ceea ce priveşte opoziţia mamei la executarea deciziei de a ceda dreptul de vizită reclamantului şi cea legată de reticenţa copilului de a rămâne singur cu tatăl, nu există măsuri eficiente pe care autorităţile naţionale să le fi putut lua.
77. In observaţiile sale despre admisibilitate, pe care intenţionează să o menţină, pentru ceea ce este considerat esenţa problemei, Guvernul consideră că spre deosebire de cazul Ignaccolo- Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2005, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), dispoziţiile Convenţiei de la Haga nu sunt aplicabile. Trebuie pus în valoare faptul că în prezentul caz este vorba de dreptul de vizită al reclamantului şi nu de un drept de îngrijire, ceea ce în acest caz face inaplicabilă convenţia.
Totuşi, Guvernul precizează că, în august 2004, Ministerul Justiţiei a introdus o acţiune bazată pe Convenţia de la Haga, cu scopul de a aplica în orice situaţie dreptul de vizită al reclamantului. Pe de altă parte, a fost introdusă o acţiune în recurs, care să contribuie la stabilirea unui program provizoriu de vizită, până la încheierea procedurii. Printr-o hotărâre din 24 ianuarie 2005, tribunalul primei instanţe din Bucureşti a acordat reclamantului dreptul de a-şi vizita copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii.
78. Guvernul explică faptul că propria conduită a reclamantului poate reprezenta un subiect criticat. Precizează mai întâi că reclamantul nu a înaintat o acţiune în faţa tribunalelor cu scopul de a-şi fixa în detaliu un program de vizită, ţinându-se cont de refuzul perseverent al mamei de a permite punerea în practică a dreptului de vizită.
79. In al doilea rând, Guvernul aminteşte că executarea obligaţiei în speţă, necesită intervenţia personală a debitorului şi pune în evidenţă faptul că nu există mijloace de executare forţată pentru o astfel de obligaţie. După părerea lui, reclamantul ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a forţa debitorul să-şi execute obligaţia.
Astfel, ar fi trebuit să-şi oblige fosta soţie să achite o amendă până la executarea deciziei definitive. Guvernul precizează că această acţiune îşi găseşte temeiul în doctrina şi în jurisprudenţa naţională şi internaţională, până în 2 octombrie 2000, data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă numărul 138/2000 care modifică codul de procedură civilă. După această dată, acţiunea îşi găsea temeiul în articolul 580 din codul de procedură civilă, modificat prin ordonanţa în cauză. În plus Guvernul afirmă că plata unei astfel de amenzi reprezintă, ţinându-se cont de cifra atât de ridicată, o executare veritabilă a deciziei definitive.
80. În al treilea rând, Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut înainta o plângere penală împotriva debitorului pentru nerespectarea măsurilor cu privire la îngrijirea şi vizitarea copilului, infracţiune prevăzută în articolul 307 § 2 din codul penal. El recunoaşte că reclamantul a introdus astfel de plângeri penale, finalizate prin scoaterea de sub urmărire penală din partea procurorului, dar trebuie pus în evidenţă faptul că reclamantul nu a înaintat o contestaţie împotriva tuturor acestor situaţii de scoatere de sub urmărire penală în faţa tribunalelor. Admiţând că un recurs în faţa instanţei împotriva deciziilor procurorului nu era, în momentul în care a fost dată neînceperea urmăririi penale, prevăzută prin codul de procedură penală, el arată mai întâi că Curtea constituţională a declarat, prin decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, că articolul 278 din codul de procedură penală era neconstituţional, din cauză că nu autoriza accesul la justiţie, drept garantat la art. 21 din Constituţie. În plus, retrimite două decizii ale Curţii supreme de Justiţie din 2000 şi 2001 prin care aceasta din urmă a acceptat să decidă asupra a două acţiuni îndreptate împotriva scoaterilor de sub urmărire emise de către procuror. Guvernul nu a furnizat copii ale acestor decizii.
Pe urmă, prezintă că începând din 1 ianuarie 2004, codul de procedură penală a fost modificat ( prin introducerea articolului 278) astfel încât să prevadă în mod intenţionat posibilitatea de a realiza o contestaţie în faţa instanţelor împotriva scoaterii de sub urmărire penală emisă de către procuror.
Pe de altă parte, Guvernul consideră că reclamantul avea posibilitatea să introducă noi plângeri penale împotriva fostei sale soţii, dacă se tine cont de caracterul continuu al infracţiunii prevăzute de articolul 307 § 2 din codul penal.
81. In sfârşit, Guvernul invocă faptul că, de-a lungul anului 2005, autorităţile locale de asistenţă socială au organizat întâlniri între copil şi tatăl lui, în prezenţa psihologilor, pentru a facilita relaţiile personale, legate de refuzul copilului de a păstra contactul cu tatăl lui timp de paisprezece ani. Astfel, unsprezece întâlniri au avut loc din 12 martie pană în 11 iulie 2005.
Aprecierea Curţii
1. Principiile generale
82. Curtea aminteşte că, pentru un părinte şi pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi se destramă,- şi că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenţie în dreptul protejat la articolul 8 al Convenţiei( a se vedea printre altele Johansen contra Norvegia, hotărârea din 7 august 1996, Catalogul hotărârilor şi deciziilor 1996-III, pag. 1001-1002 § 52 şi Elsholz contra Germania (GC), nr. 25735/94.43, CEDO 2000-VIII).
83. Curtea aminteşte că dacă articolul 8 tinde să protejeze individul împotriva intervenţiilor arbitrare ale puterilor publice, ea produce surplusuri de obligaţii pozitive inerente pentru „respectul” efectiv al vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie să existe bunăvoinţa necesară pentru a regla în mod echilibrat interesele individului şi cele ale societăţii în ansamblul ei; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anume marjă de apreciere( Keegan contra Irlanda, hotărârea din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19. 49).
84. Fiind vorba despre obligaţia Statului de a hotărî măsurile pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că articolul 8 implică dreptul unui părinte de a lua măsuri proprii, de a le grupa în interesul copilului dar în acelaşi timp şi obligaţia autorităţilor naţionale care vin cu propriile lor măsuri (a se vedea de exemplu Ignaccolo- Zenide contra România, nr. 31679/96.94, CEDO 2000-I, şi Nuutinen contra Finlanda, nr. 32842/96. 127, CEDO 2000-VIII).
85. Totuşi, obligaţia pentru autorităţile naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este categorică pentru că se întâmplă ca uniunea unui părinte cu copii săi care au trăit împreună cu celălalt părinte să nu poată să aibă loc imediat şi să aibă nevoie de anumite dispoziţii. Natura şi întinderea acestora depinde de circumstanţele fiecărei situaţii, dar înţelegerea şi cooperarea ansamblului de persoane implicate în problemă, reprezintă întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuiau sa facă un efort pentru a facilita o asemenea colaborare, o obligaţie pentru ele de a recurge la acţiuni de constrângere nu ar putea să fie decât limitată: trebuie să se ţină cont de interesele şi drepturile, libertăţile acestor persoane, şi cu siguranţă de interesele superioare ale copiilor şi de drepturile care sunt recunoscute la articolul 8. În ipoteza în care contactele pe care le au cu părinţii pun în pericol aceste interese sau defavorizează aceste drepturi, autorităţilor naţionale vor fi cele care vor interveni să vegheze asupra unui echilibru între acestea ( Ignaccolo- Zenide, citat deja, paragraful 94).
86. In cele din urmă, Curtea aminteşte că aceasta Convenţie trebuie să se aplice în acord cu principiile dreptului internaţional, în special cele cu privire la protecţia internaţională a drepturilor omului. (Streletz, Kessler şi Krenz contra Germania (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98. 90, CEDO 2001-II şi Al-Adsani contra Regatul Unit (GC), nr. 35763/97.55, CEDO 2001-XI). În ceea ce priveşte mai exact obligaţiile pozitive pe care articolul 8 le estimează pentru Stat, legate de reuniunea unuia dintre părinţi şi copiii săi, acestea trebuie să se interpreteze conform Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 despre aspectele civile ale răpirii internaţionale ale copiilor ( Ignaccolo- Zenide, citat deja, paragraful 95), cât şi conform Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.
87. Punctul decisiv constă în a şti dacă autorităţile române, au luat, pentru a facilita executarea deciziei pronunţate de justiţie acordând reclamantului dreptul de vizită pentru copilul lui,- toate măsurile care i se puteau cere în mod rezonabil.( Hokkanen contra Finlanda, hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 22. 58)
88. Este oportun să se amintească faptul că într-un astfel de caz caracterul adecvat unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea cu care este pusă în practică. În realitate procedurile care se referă la autoritatea paternală şi la dreptul de vizită, inclusiv la executarea deciziei date problemei lor, cer un tratament urgent, pentru că trecerea timpului poate să aibă consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi tatăl care nu locuieşte cu el.
2. Aplicarea principiilor generale în speţă
89. În prezentul caz, este vorba deci de a determina dacă lipsa de respect pentru viaţa familială a fost prezentă în viaţa reclamantului.
90. Curtea notează, în primul rând, că nu este contestată legătura dintre reclamant şi copilul său, rezultat dintr-o viaţă familială în sensul articolului 8 al Convenţiei.
a) Perioada care trebuie luată în considerare
91. Guvernul susţine că obligaţia autorităţilor de a lua măsuri pentru facilitarea executării deciziei din 16 decembrie 1999 a debutat în 7 iulie 2000, dată la care reclamantul a demarat procedura de executare. El certifică inactivitatea reclamantului până la această dată.
92. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului şi valorifică faptul că executarea deciziei din 16 decembrie 1999 a fost suspendată printr-o decizie a Curţii de Apel din Bucureşti din 28 decembrie 1999, până ce recursul introdus împotriva primei decizii este soluţionat. În 3 mai 2000, recursul a fost respins de către Curtea de Apel.
93. Cu privire la decizia curţii de Apel din Bucureşti din 28 decembrie 1999, suspendând execuţia deciziei din 16 decembrie 1999, Curtea consideră că reclamantul nu putea să ceară executarea deciziei din 16 decembrie 1999 înainte de 3 mai 2000 şi că autorităţile naţionale nu au avut obligaţia să ia măsuri pentru a facilita executarea dreptului de vizită al reclamantului decât după această dată.
b) Despre punerea în practică a dreptului de vizită şi găzduire al reclamantului
94. Curtea observă că mai multe încercări de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, făcute de către un executor judecătoresc, au fost efectuate la interval de câteva luni. Aceste încercări care vizau în principal întâlnirea dintre reclamant şi fiul său, au fost, fără nici o excepţie, destinate eşecului pană la începutul anului 2005, cauza principală fiind comportamentul mamei.
95. Curtea notează în mod egal că nici o altă măsură adecvată nu a fost luată de către autorităţi înainte de această perioadă pentru a crea condiţiile necesare executării deciziei menţionate mai sus, ca de exemplu măsuri pregătitoare pentru exercitarea dreptului de vizită.
96. In ciuda refuzului mamei de a permite întâlnirea copilului cu reclamantul, acesta din urmă s-a angajat să execute decizia care îi atribuia dreptul de vizită, deplasându-se în România în mai multe rânduri, în speranţa de a-şi vedea fiul.
97. Doar la începutul anului 2005 şi după comunicarea recursului Guvernului, reclamantul a putut să-şi întâlnească copilul în mai multe etape. Aceste întâlniri au fost organizate de către serviciul social local, în prezenţa unui psiholog. Ele s-au desfăşurat doar pe o perioadă de cinci luni şi au fost de scurtă durată. Cu toate că rapoartele psihologilor atestă eficacitatea acestor întâlniri, nu au fost prelungite de către de autorităţi. Cu toate că nu echivalează cu exercitarea efectivă a dreptului de vizită, aceste întâlniri dovedesc faptul că Statul dispunea de mijloace adecvate pentru a facilita exercitarea dreptului de vizită a reclamantului.
98. Dat fiind faptul că Guvernul concluzionează că neexecutarea deciziei din 16 septembrie 1999 a fost rezultatul situaţiei în care reclamantul nu a introdus o acţiune în faţa tribunalelor pentru a stabili un program detaliat de vizită, un astfel de program fiind stabilit de hotărârea definitivă a tribunalului Bucureşti din 14 martie 2005 (la fiecare două week-end-uri ale lunii, de vineri (orele 16,00) pană duminică (orele 17,00)). Totuşi, această hotărâre nu a fost executată nici atât. Din acel moment, nu poate fi imputată reclamantului absenţa executării deciziei care îi conferea drepturile paternale.
99. În măsura în care Guvernul reproşează reclamantului faptul că nu a introdus o acţiune care să vizeze condamnarea fostei sale soţii la plata unei amenzi, Curtea consideră că o asemenea acţiune nu ar fi fost considerată suficientă, pentru că este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantului nu putea priva autorităţile de obligaţiile lor morale, în calitate de deţinători ai puterii publice, în materie de executare (a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat deja, § 108).
100. Guvernul reproşează reclamantului că nu a depus contestaţii în faţa tribunalelor împotriva tuturor acţiunilor de scoatere de sub urmărirea penală, emise de către parchet pentru plângerile penale ale reclamantului împotriva fostei sale soţii pentru nerespectarea măsurilor privind îngrijirea copilului şi vizita copilului, infracţiune prevăzută de articolul 307 § 2 din codul penal.
101. Ca şi titlu executiv, Curtea aminteşte că a precizat că un astfel de recurs în faţa unui tribunal împotriva unei acţiuni de scoatere de sub urmărirea penală, deja pronunţată de către parchet, nu poate fi eficientă înainte de 1 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a legii modificărilor codului de procedură penală, care a introdus un astfel de recurs ( a se vedea Rupa contra România (decembrie), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004 § 90).
102. Cu toate că reclamantul a avut posibilitatea de a introduce un recurs împotriva
acţiunilor de scoatere de sub urmărirea penală ale procurorului după această dată, ceea ce practic a făcut pentru scoaterea de sub urmărirea penală a parchetului din 27 mai 2004, Curtea aminteşte că nu a fost chemată să examineze dacă ordinea juridică internă permitea adoptarea sancţiunilor eficiente împotriva lui P. De fapt aparţine fiecărui Stat contractant sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care i se impun conform articolului 8 al Convenţiei. Singura sarcină a Curţii este de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile române sunt adecvate şi suficiente ( a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat deja, § 108).
103. Totuşi, Curtea notează că autorităţile naţionale nu au impus decât o singură sancţiune pecuniară fostei soţii a reclamantului, ca urmare a plângerilor penale ale acestuia din urmă, tolerând de mai bine de şase ani refuzul acesteia de a respecta o decizie juridică. Nu reiese din documentele trimise Curţii că P. a plătit amenda, a cărei cifră este destul de mică ( aproximativ 160 EUR).
104. Cu privire la ceea ce urmează şi exceptând marja de apreciere a Statului apărător, Curtea consideră că autorităţile române au omis să-şi manifeste eforturile adecvate şi suficiente pentru a i se face reclamantului respectat dreptul la vizită şi de a locui împreună cu copilul său, timp de şase ani, neapreciind astfel dreptul său la o viaţă familială garantată de articolul 8 al Convenţiei.
II. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
105. In termenii articolului 41 al Convenţiei,
„ Dacă Curtea declară că s-a încălcat Convenţia sau Protocoalele acesteia, şi dacă dreptul intern ale Înaltei Părţi contractante nu permite decât anularea parţială a acestor urmări ale infracţiunii, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie imparţială, obiectivă.”
A. Prejudiciul
1. Prejudiciul material
106. Reclamantul cere 64 020 EUR ca şi prejudiciu material. De fapt el a suportat o pierdere financiară datorită retrogradării din postul de director vânzări în care lucra, pe postul de agent comercial, în cadrul aceleiaşi societăţi comerciale franceze în care lucra, retrogradare care a avut loc în luna mai 1999. Suma prezentată este echivalentul salariului său brut pe o perioadă de cinci ani.
107. Guvernul susţine faptul că cererea reclamantului nu este justificată. El invocă că nu există o legătură de cauzalitate între neexecutarea deciziei din 16 decembrie 1999 şi schimbarea pe un alt post, din moment ce schimbarea despre care se vorbeşte a avut loc înainte ca decizia să devină executorie.
108. Curtea precizează că legătura de cauzalitate între infracţiunea constatată şi prejudiciul material citat este mult prea forţată pentru a justifica acordarea salariului.(a se vedea Iglesias Gil şi A.U.I. contra Spania, nr. 56673/00.70, CEDO 2003-V).
2. Prejudiciul moral
109. Reclamantul cere 100 000 EUR pentru daune morale pentru anxietatea şi depresia pe care le-a manifestat în urma nepunerii în practică a drepturilor paternale.
110. Guvernul susţine că cererea reclamantului nu este justificată.
111. Curtea consideră că reclamantul a resimţit un prejudiciu moral. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de sumele acordate în cazuri similare (Ignaccolo- Zenide, § 117, Iglesias Gil şi A.U.I., § 67, Maire contra Portugalia, nr. 48206/99.82, CEDO 2003-VII, Hansen contra Turcia. § 115 şi Monory contra România şi Ungaria, nr. 71099/01 § 96, 5 aprilie 2005) şi hotărând în baza articolului 41, Curtea îi alocă 15 000 EUR cu acest titlu.
Costuri şi cheltuieli
112. Reclamantul solicită în plus rambursarea unei sume de 15 072 EUR, pe care îi împarte astfel:
a) 4 312 EUR pentru costurile personale din urma deplasărilor sale cu avionul între Franţa şi România,
b) 6 000 EUR pentru costurile provenite din urma deplasărilor lui cu maşina între Franţa şi România,
c) 9 331 000 ROL, sau aproximativ 260 EUR, pentru cheltuielile şi onorariile de executare,
d) 1 800 RON ( lei noi romaneşti), sau aproximativ 500 EUR pentru onorariile plătite avocatului care l-a reprezentat la Strasbourg,
e) 14 400 RON, sau aproximativ 4 000 EUR, pentru onorariile avocatului care l-a reprezentat la Strasbourg, în baza unei convenţii de onorarii stabilite în 28 octombrie 2005.
113. Guvernul nu se împotriveşte rambursării costurilor şi cheltuielilor legate de procedura internă de executare şi a procedurii din faţa Curţii, atât timp cât ele se bazează pe documente justificative. Totuşi el consideră că suma costurilor şi a cheltuielilor implicată în procedura de la Strasbourg, este mult prea mare. În plus adaugă faptul că toate cheltuielile precizate pentru deplasările în România nu pot fi demonstrate.
114. Curtea aminteşte că alocarea costurilor şi a cheltuielilor conform articolului 41 presupune că se poate găsi şi stabili realitatea lor, necesitatea acestora şi în plus aspectul logic al sumei (Iatridis contra Grecia (satisfacţia echitabilă) (GC), nr. 31107/96 § 54, CEDO 2000-XI). În plus costurile pentru justiţie nu se acoperă decât în măsura în care se raportează la infracţiunea constatată. (Van de Hurk contra Olanda, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21 § 66).
115. Curtea precizează ca unele cheltuieli care se referă la demersurile încheiate, atât în România cât şi la Strasbourg, pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a judecat-o contrar articolului 8 al Convenţiei, corespundeau unei nevoi. Din acel moment ele trebuie rambursate în măsura în care nu depăşesc un anumit nivel raţional.( a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat anterior, § 121).
Astfel, Curtea alocă reclamantului suma de 7 400 EUR, din care 4 000 EUR trebuie vărsaţi în contul avocatului său.
Interese moratorii
116. Curtea, în mod adecvat, hotărăşte să stabilească taxele intereselor moratorii în funcţie de dobânda preţului marginal al Băncii centrale care a fost majorat cu 3%.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,Afirmă că a fost încălcat articolul 8 al ConvenţieiAfirmă că:
a) Statul apărător trebuie să returneze reclamantului, în următoarele trei luni începând din ziua în care hotărârea va fi considerată definitivă, conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare, să convertească în lei româneşti conform cursului aplicabil la acea dată:15 000 EUR (cincisprezece mii EUR) pentru daune morale7 400 EUR ( şapte mii patru sute EUR) pentru costuri şi cheltuieli dintre care 4 000 EUR ( patru mii EUR) trebuie să fie vărsaţi direct în contul avocatului.
b) Începând de la expirarea aşa zisei întârzieri şi până la vărsământ, aceste sume
de bani se vor majora cu o dobândă simplă egală cu taxa preţului marginal al Băncii centrale europene, aplicabilă în această perioadă şi care va fi mărită cu 3 %.Respinge cererea satisfacerii echitabile pentru tot ceea ce este în plus.
Dată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2006, prin aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Vincent BERGER Bostjan M. ZUPANCIC
Grefier Preşedinte
~~**~~
Subsemnata BEATRICE NITA - ERDELY certific exactitatea acestei traduceri cu textul înscrisului prezentat mie, din limba franceză în limba română. TRADUCĂTOR, autorizaţia nr. 9308/2003.
Full & Egal Universal Law Academy