CASE OF LAMBERT AND OTHERS v. FRANCE - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 5 iunie 2015

În Cauza Lambert şi alţii împotriva Franţei

(Cererea nr. 46043/14)

Strasbourg

Această versiune a fost rectificată la 25 iunie 2015în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii.

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Lambert şi alţii împotriva Franţei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Khanlar Hajiyev, Ján Šikuta, George Nicolaou, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, André Potocki, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, Valeriu Griţco, Egidijus Kûris, judecători, şi Erik Fribergh, grefier,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 7 ianuarie şi 23 aprilie 2015,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 46043/14 îndreptată împotriva Republicii Franceze, prin care patru resortisanți ai acestui stat, domnul şi doamna Pierre şi Viviane Lambert, domnul David Philippon şi doamna Anne Tuarze („reclamanții”), au sesizat Curtea la 23 iunie 2014, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de J. Paillot, avocat în Strasbourg, şi J. Triomphe, avocat în Paris. Guvernul francez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. Alabrune, Directorul Direcţiei Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanţii susţin în special că sistarea definitivă a alimentaţiei şi a hidratării artificiale ale lui Vincent Lambert ar fi contrare obligaţiilor care îi revin statului în temeiul art. 2 din Convenţie, ar constitui rele tratamente reprezentând tortură, în sensul art. 3 din Convenţie, precum şi o atingere adusă integrităţii sale fizice, în sensul art. 8 din Convenţie.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). La 24 iunie 2014, camera competentă a decis să aplice art. 39 din Regulament, să comunice Guvernului cererea şi să o soluţioneze cu prioritate.

5. La 4 noiembrie 2014, Secţia a cincea reunită într-o cameră compusă din Mark Villiger, preşedinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupanèiè, Vincent A. De Gaetano, André Potocki, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, fără ca vreuna dintre părţi să se opună (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament.

7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au formulat observații scrise cu privire la admisibilitate şi la fondului cauzei.

8. Au fost primite observaţii şi de la Rachel Lambert, François Lambert şi Marie-Geneviève Lambert, soţia, nepotul şi, respectiv, sora-vitregă ai lui Vincent Lambert, Uniunea Naţională a Asociaţiilor Familiilor Persoanelor cu Traumatisme Craniene şi Leziuni Cerebrale (UNAFTC), Asociaţia Amréso‑Bethel, precum şi de la Clinica pentru Drepturile Omului din cadrul Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului, cărora preşedintele le-a permis să intervină în procedura scrisă în calitate de terţi (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 lit. a) din Regulament). Rachel Lambert, François Lambert şi Marie‑Geneviève Lambert au fost, de asemenea, autorizaţi să intervină şi în procedura orală.

9. La 7 ianuarie 2015, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern
domnul F. Alabrune, Director al Direcţiei Afaceri Juridice
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Dezvoltării Internaţionale,agent,
doamna E. Jung, redactor la Departamentul pentru Drepturile
Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi
Dezvoltării Internaţionale,
domnul R. Féral, redactor la Departamentul pentru Drepturile
Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi
Dezvoltării Internaţionale,
doamna S. Rideau, consilier al Direcţiei Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale,
Sănătăţii şi Drepturilor Femeilor,

doamna I. Erny, consilier juridic la Direcţia
pentru drepturile utilizatorilor, afaceri juridice
şi etice a Ministerului Afacerilor Sociale,
Sănătăţii şi Drepturilor Femeilor,

doamna P. Rouault-Chalier, Director adjunct al Direcţiei Generale Afaceri Juridice
şi Contencios a Ministerului Justiţiei,
doamna M. Lambling, redactor la Biroul pentru drepturile
individuale şi dreptul familiei din cadrul Ministerului Justiţieiconsilieri;

– pentru reclamanţi
J. Paillot, avocat,

J. Triomphe, avocat,avocaţi,

domnul G. Puppinck,

Prof. X. Ducrocq,

Dr. B. Jeanblanc, consilieri;

– pentru Rachel Lambert, parte terţă intervenientă
L. Pettiti, avocat,avocat,
Dr. Oportus,
Dr. Simon,consilieri;

– pentru François și Marie-Geneviève Lambert, terţi intervenienţi

M.
 Munier-Apaire, avocat în cadrul Conseil d’État (Consiliul de Stat) şi Curţii

de Casaţie,

B. Lorit, avocat, avocaţi.

Au fost prezenţi şi reclamanţii (cu excepţia primului reclamant), precum şi Rachel Lambert, François Lambert şi Marie-Geneviève Lambert, terţi intervenienţi.

Curtea a ascultat declaraţiile domnului Alabrune şi ale avocaţilor Paillot, Triomphe, Munier-Apaire şi Pettiti, precum şi răspunsurile domnului Alabrune şi ale avocatului Paillot la întrebările adresate de unul dintre judecători.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

10. Reclamanţii, toţi resortisanţi francezi, sunt domnul Pierre Lambert şi soţia lui, doamna Viviane Lambert, născuţi în 1929 şi, respectiv, 1945 şi cu domiciliul în Reims, domnul David Philippon, născut în 1971 şi cu domiciliul în Mourmelon, şi doamna Anne Tuarze, născută în 1978 şi cu domiciliul în Milizac. Aceştia sunt părinţii, un frate vitreg şi, respectiv, o soră ai lui Vincent Lambert, născut la 20 septembrie 1976.

11. Victima unui accident rutier care a avut loc la 29 septembrie 2008, Vincent Lambert a suferit un grav traumatism cranian, în urma căruia a devenit tetraplegic şi total dependent. Conform expertizei medicale dispuse de Conseil d’État (Consiliul de Stat) la 14 februarie 2014, acesta se află într-o stare vegetativă cronică (infra, pct. 40).

12. În perioada septembrie 2008 – martie 2009, acesta a fost spitalizat în secţia de reanimare şi apoi în secţia neurologie din cadrul Spitalului Châlons‑en‑Champagne. Din martie până în iunie 2009, a fost luat în îngrijire la Centrul de helioterapie din Berck‑sur‑Mer şi ulterior, din 23 iunie 2009, la Spitalul Universitar (CHU) din Reims, în cadrul unităţii pentru pacienţi aflaţi într-o stare pauci-relaţională (stare de conştienţă minimă) (unitate de asistenţă medicală de recuperare şi reabilitare), unde se află internat în continuare. Această unitate găzduieşte opt pacienţi în stare vegetativă sau în stare de conştienţă minimă. Vincent Lambert beneficiază de hidratare şi nutriţie artificiale pe cale enterală, şi anume prin intermediul unei sonde gastrice.

13. În iulie 2011, acesta a făcut obiectul unei evaluări efectuate de un departament special al Universităţii din Liège, Coma Science Group, care a concluzionat că acesta era într-o stare neurovegetativă cronică, denumită „conştienţă minimă plus”. Conform recomandărilor făcute de Coma Science Group, acesta a beneficiat de şedinţe zilnice de kinetoterapie între luna septembrie 2011 şi sfârşitul lunii octombrie 2012, care nu au avut rezultate, precum şi de 87 de şedinţe de ortofonie în perioada martie-septembrie 2012, în vederea stabilirii unui cod de comunicare. Totuşi, nu a putut fi stabilit niciun cod. De asemenea, s-au făcut încercări de a-l aşeza într-un scaun cu rotile.

A. Prima decizie adoptată în temeiul Legii din 22 aprilie 2005

14. Având în vedere că, în 2012, persoanele care aveau grijă de Vincent Lambert au observat semne tot mai evidente pe care le-au interpretat ca fiind un refuz din partea acestuia al îngrijirilor şi toaletei oferite, echipa medicală a iniţiat, în cursul primelor luni ale anului 2013, procedura colegială prevăzută de Legea din 22 aprilie 2005 privind drepturile pacienţilor şi finalul vieţii (infra, pct. 54), implicând-o şi pe soţia acestuia, Rachel Lambert.

15. În urma acestei proceduri, dr. Kariger, medicul care avea grijă de Vincent Lambert şi şeful secţiei unde acesta era internat, a decis să întrerupă alimentaţia acestuia şi să îi reducă hidratarea. Această decizie a fost pusă în aplicare la 10 aprilie 2013.

B. Ordonanţă privind măsuri provizorii din 11 mai 2013

16. La 9 mai 2013, reclamanţii au sesizat judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul Tribunalului administrativ din Châlons‑en‑Champagne cu o acţiune întemeiată pe articolul L. 521-2 din Codul de procedură administrativă (cerere de protejare a unei libertăţi fundamentale - référé liberté) vizând obligarea spitalului, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi, la reluarea alimentaţiei şi a hidratării normale ale lui Vincent Lambert şi acordarea eventualelor îngrijiri necesare stării acestuia.

17. Prin ordonanţa din 11 mai 2013, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a admis cererile acestora. Judecătorul a considerat că, în absenţa unor directive anticipative din partea lui Vincent Lambert şi în lipsa unei persoane de încredere, în sensul dispoziţiilor relevante din Codul sănătăţii publice, procedura colegială trebuia să implice familia lui, în pofida faptului că părerile membrilor acesteia erau împărţite în ceea ce priveşte viitorul său. Judecătorul a subliniat că, deşi soţia lui Vincent Lambert fusese implicată în această procedură, din cercetările efectuate în cauză reieşea că părinţii săi nu fuseseră informaţi cu privire la punerea în aplicare a procedurii şi că decizia de a întrerupe alimentaţia şi de a limita hidratarea, a cărei natură şi ale cărei motive nu le erau cunoscute, nu le respecta dorinţele.

18. În consecinţă, judecătorul a apreciat că aceste deficienţe procedurale constituiau o atingere gravă şi vădit nelegală, adusă unei libertăţi fundamentale, şi anume dreptul la respectarea vieţii, şi a dispus ca respectivul spital să reînceapă alimentaţia şi hidratarea normale ale lui Vincent Lambert şi să îi acorde îngrijirile necesare stării sale de sănătate.

C. A doua decizie adoptată în temeiul Legii din 22 aprilie 2005

19. În septembrie 2013, a fost iniţiată o nouă procedură colegială. Dr. Kariger a consultat şase medici, dintre care trei erau din afara spitalului (un neurolog, un cardiolog şi un anestezist specializat în medicină paliativă), aleşi de părinţii, soţia lui Vincent Lambert şi, respectiv, de echipa medicală. De asemenea, acesta a luat cunoştinţă de contribuţia scrisă a unui medic responsabil de o secţie care includea o unitate de îngrijire specializată din cadrul unui centru de îngrijire.

20. Pe de altă parte, acesta a organizat două consilii de familie, la 27 septembrie şi 16 noiembrie 2013, la care au participat soţia, părinţii şi cei opt fraţi şi surori ai lui Vincent Lambert. Rachel Lambert şi şase din cei opt fraţi şi surori s-au pronunţat pentru întreruperea alimentaţiei şi a hidratării artificiale ale acestuia, în vreme ce reclamanţii s-au pronunţat pentru menţinerea lor.

21. La 9 decembrie 2013, dr. Kariger a reunit toţi medicii, precum şi aproape toţi membrii personalului de îngrijire. În urma acestei reuniuni, dr. Kariger şi cinci din cei şase medici consultaţi s-au declarat în favoarea întreruperii tratamentului.

22. Ulterior acestei consultări, dr. Kariger a anunţat, la 11 ianuarie 2014, intenţia sa de a întrerupe nutriţia şi hidratarea artificiale începând cu 13 ianuarie, sub rezerva sesizării tribunalului administrativ. Decizia acestuia, un raport motivat de treisprezece pagini, a cărui sinteză de şapte pagini a fost citită familiei, a constatat în special că situaţia lui Vincent Lambert era caracterizată de natura ireversibilă a leziunilor sale cerebrale, că tratamentul părea să fie inutil, disproporţionat şi fără niciun efect în afara de menţinerea artificială a vieţii şi că era cert faptul că Vincent Lambert nu dorea, înainte de accidentul lui, să trăiască în astfel de condiţii. Dr. Kariger a concluzionat că prelungirea vieţii acestuia, prin continuarea administrării unor tratamente de alimentaţie şi hidratare artificiale, constituia o obstinaţie lipsită de caracter rezonabil.

D. Hotărârea Tribunalului administrativ din 16 ianuarie 2014

23. La 13 ianuarie 2014, reclamanţii au sesizat Tribunalul administrativ din Châlons‑en‑Champagne cu o nouă cerere de măsuri provizorii (privind protejarea unei libertăţi fundamentale), întemeiată pe articolul L. 521-2 din Codul de procedură administrativă, cu scopul de a interzice medicului în cauză şi spitalului să întrerupă alimentaţia şi hidratarea lui Vincent Lambert şi de a dispune transferarea imediată a acestuia într-o unitate de îngrijire specializată din Oberhausbergen, condusă de asociaţia Amréso‑Bethel (a se vedea supra, pct. 8). Rachel Lambert şi François Lambert, nepotul lui Vincent Lambert, au intervenit în procedură în calitate de terţi.

24. Tribunalul administrativ s-a reunit în şedinţă plenară la 15 ianuarie 2014, în complet format din nouă judecători. Prin hotărârea din 16 ianuarie 2014, acesta a suspendat executarea deciziei dr. Kariger din 11 ianuarie 2014.

25. Tribunalul a afirmat, în primul rând, că art. 2 din Convenţie nu se opunea ca un stat să reglementeze posibilitatea ca o persoană să refuze un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale, sau ca un medic, care se ocupă de un pacient care nu are starea de sănătate necesară pentru a-şi putea exprima voinţa şi cu privire la care acesta apreciază, după ce a pus în aplicare o serie de garanţii, că tratamentul care îi este administrat constituie o obstinație lipsită de caracter rezonabil, să întrerupă administrarea acestui tratament, sub supravegherea Consiliului Ordinului Medicilor, a comitetului de etică al spitalului, după caz, precum şi a instanţei administrative şi a instanţei penale.

26. În continuare, tribunalul a apreciat că, din dispoziţiile relevante ale Codului sănătăţii publice, astfel cum reies din Legea din 22 aprilie 2005 şi cum sunt clarificate în cadrul lucrărilor parlamentare, rezultă că alimentaţia şi hidratarea artificiale pe cale enterală, care, asemenea medicamentelor, fac obiectul monopolului distribuţiei deţinut de farmacii, sunt destinate să aducă un aport de nutrienţi specifici pacienţilor ale căror funcţii sunt deficitare şi necesită recurgerea la tehnici invazive în vederea administrării acestora, constituie tratamente.

27. Observând că decizia dr. Kariger era întemeiată pe voința pe care şi-ar fi exprimat-o Vincent Lambert, de a nu fi menţinut în viaţă într-o stare care implică un grad ridicat de dependenţă şi că acesta nici nu redactase directive anticipative, nici nu desemnase o persoană de încredere, tribunalul a considerat că poziţia pe care acesta o exprimase în faţa soţiei sale şi a unuia dintre fraţii săi provenea de la o persoană sănătoasă, care nu se confruntase cu consecinţele imediate ale dorinţei sale şi nu se afla în contextul unei manifestări formale a unei dorinţe exprese, indiferent care erau cunoştinţele sale profesionale cu privire la pacienţii aflaţi într-o astfel de situaţie. În plus, tribunalul a apreciat că faptul că Vincent Lambert a avut relaţii conflictuale cu părinţii săi, ale căror valori morale sau angajamente religioase nu le împărtăşea, nu permitea să se considere că acesta şi-ar fi exprimat o dorinţă certă de a refuza orice tratament şi că nu se putea deduce din manifestările acestuia că se opunea îngrijirilor primite cu o voinţă univocă în ceea ce priveşte dorinţa acestuia de a rămâne sau nu în viaţă. Tribunalul a concluzionat că dr. Kariger apreciase în mod eronat dorinţa lui Vincent Lambert.

28. Pe de altă parte, tribunalul a subliniat că, potrivit raportului întocmit în 2011 de Spitalul Universitar din Liège (a se vedea supra, pct. 13), Vincent Lambert se afla într-o stare pauci-relaţională, care implica persistenţa unei percepţii emoţionale şi existenţa unor posibile reacţii la mediul înconjurător şi că, prin urmare, alimentaţia şi hidratarea artificiale nu aveau ca obiect menţinerea acestuia în viaţă în mod artificial. În cele din urmă, instanţa a apreciat că, în absenţa unor constrângeri sau suferinţe cauzate de tratament, acesta nu putea fi considerat inutil sau disproporţionat. Aşadar, acesta a concluzionat că decizia dr. Kariger constituia o atingere gravă şi vădit nelegală adusă dreptului la viaţă al lui Vincent Lambert, a dispus suspendarea executării acesteia şi a respins cererea de transferare a acestuia într-o unitate de îngrijire specializată din Oberhausbergen.

E. Decizia Conseil d’État din 14 februarie 2014

29. Prin trei cereri din 31 ianuarie 2014, Rachel Lambert, François Lambert şi spitalul au formulat apel împotriva acestei hotărâri în faţa judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii din cadrul Conseil d’État. Reclamanţii au formulat un apel incident, solicitând transferarea imediată a lui Vincent Lambert în unitatea de îngrijire specializată. Uniunea Naţională a Asociaţiilor Familiilor Persoanelor cu Traumatisme Craniene şi Leziuni Cerebrale (UNAFTC, a se vedea supra, pct. 8) a formulat o cerere de intervenţie.

30. În şedinţa din 6 februarie 2014, având ca obiect cererea de măsuri provizorii, preşedintele secţiei de contencios („assemblée du contentieux‟) din cadrul Conseil d’État a decis să trimită cauza spre soluționare, în şedinţă plenară, unui complet format din şaptesprezece membri.

31. Şedinţa a avut loc la 13 februarie 2014. În concluziile prezentate în faţa Conseil d’État, raportorul public a citat în special declaraţiile făcute de ministrul Sănătăţii în faţa senatorilor care examinau proiectul de lege Leonetti:

„Deşi gestul de a opri un tratament (...) are ca rezultat decesul, intenţia din spatele gestului [nu este aceea de a ucide, ci de a reda morţii caracterul său natural şi de a aduce alinare. Acest lucru este deosebit de important pentru personalul de îngrijire, al cărui rol nu este acela de a provoca decesul unei persoane.”

32. Conseil d’État a pronunţat decizia sa la 14 februarie 2014. După conexarea cererilor şi admiterea cererii de intervenţiei a UNAFTC, Conseil d’État a precizat în următorii termeni care este rolul judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, care trebuie să se pronunţe pe baza articolului L. 521-2 din Codul de procedură administrativă :

„Întrucât, în temeiul [articolului L. 521-2], judecătorul administrativ delegat cu luarea măsurilor provizorii, sesizat cu o cerere în acest sens, justificată de o urgenţă deosebită, poate dispune toate măsurile necesare apărării unei libertăţi fundamentale, căreia i s-a adus o atingere gravă şi vădit nelegală de către o autoritate administrativă; întrucât aceste dispoziţii legislative îi conferă judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, care, în principiu, se pronunţă singur şi în temeiul art. L. 511-1 din Codul de procedură administrativă, dispunând măsuri care prezintă un caracter provizoriu, competenţa de a lua, în cel mai scurt timp şi ţinând seama de criterii evidente, măsurile de protecţie necesare apărării libertăţilor fundamentale;

Întrucât, cu toate acestea, judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii îi revine sarcina de a-şi exercita competenţele într-o manieră particulară, atunci când este sesizat, în temeiul articolului L. 521-2 (...), cu o decizie luată de un medic în temeiul Codului sănătăţii publice şi care conduce la întreruperea sau neadministrarea unui tratament, pe motiv că acesta din urmă s-ar transpune într-o obstinație lipsită de caracter rezonabil şi că executarea acestei decizii ar aduce atingere vieţii în mod ireversibil; întrucât acesta trebuie, după caz, în complet colegial, să ia măsurile de protecţie necesare pentru a împiedica executarea deciziei, atunci când este posibil ca aceasta să nu fie inclusă în ipotezele prevăzute de lege, procedând la concilierea libertăţilor fundamentale în cauză, şi anume dreptul la respectarea vieţii şi dreptul pacientului de a consimţi la efectuarea unui tratament medical şi de a nu fi supus unui tratament care ar fi rezultatul unei obstinații lipsite de caracter rezonabil; întrucât, într-o asemenea ipoteză, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii sau completul colegial care a fost sesizat cu cauza poate, după caz, după suspendarea cu titlu provizoriu a executării măsurii în cauză şi înainte de a se pronunţa cu privire la cererea cu care a fost sesizat, să dispună realizarea unei expertize medicale şi să solicite, în temeiul articolului R. 625-3 din Codul de procedură administrativă, opinia oricărei persoane ale cărei competenţe sau cunoştinţe sunt de natură să ofere instanţei clarificări utile.”

33. Conseil d’État a afirmat că, din textul articolelor relevante din Codul sănătăţii publice (articolele L. 1110‑5, L. 1111‑4 şi R. 4127‑37) şi din lucrările parlamentare, rezulta că aceste dispoziţii aveau o sferă de aplicare generală şi că i se aplicau şi lui Vincent Lambert la fel ca şi tuturor beneficiarilor sistemului de sănătate, făcând următoarele precizări:

„Întrucât din aceste dispoziţii rezultă că orice persoană trebuie să primească îngrijirile cele mai adecvate pentru starea sa de sănătate, fără ca actele de prevenire, investigare şi îngrijire care sunt practicate să o supună unor riscuri disproporţionate în raport cu beneficiile estimate; întrucât aceste acte nu trebuie totuşi să fie continuate cu obstinație lipsită de caracter rezonabil şi pot fi suspendate sau nerealizate atunci când par inutile sau disproporţionate sau singurul lor efect este menţinerea artificială a vieţii, indiferent dacă persoana bolnavă este la finalul vieţii sau nu; întrucât, în cazul în care aceasta nu are starea necesară pentru a-şi exprima voinţa, decizia de a limita sau de a întrerupe administrarea unui tratament, pe motiv că menţinerea acestuia ar constitui o obstinație lipsită de caracter rezonabil, poate, fiind vorba despre o măsură susceptibilă să pună în pericol viaţa pacientului, să fie adoptată de medic doar cu respectarea procedurii colegiale, prevăzută în Codul de Deontologie Medicală şi normele privind consultarea, stabilite în Codul sănătăţii publice; întrucât medicul are obligaţia, în cazul în care adoptă o astfel de decizie, să protejeze, în orice caz, demnitatea pacientului şi să îi acorde îngrijiri paliative;

Întrucât, pe de altă parte, din dispoziţiile articolelor L. 1110-5 şi L. 1110-4 din Codul sănătăţii publice, clarificate în cadrul lucrărilor parlamentare desfăşurate înainte de adoptarea Legii din 22 aprilie 2005, rezultă că legiuitorul a intenţionat să includă în rândul tratamentelor care pot fi limitate sau întrerupte, pe motiv că reflectă o obstinație lipsită de caracter rezonabil, toate actele care au ca scop să asigure în mod artificial menţinerea funcţiilor vitale ale pacientului; întrucât alimentaţia şi hidratarea artificiale sunt incluse în aceste acte şi sunt aşadar susceptibile să fie întrerupte în cazul în care continuarea lor reflectă o obstinație lipsită de caracter rezonabil.”

34. În continuare, Conseil d’État a apreciat că avea obligaţia de a se asigura, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei, că fuseseră respectate condiţiile stabilite de lege pentru a putea fi adoptată o decizie de oprire definitivă a unui tratament a cărui continuare ar reflecta o obstinație lipsită de caracter rezonabil şi că, în acest scop, trebuia să dispună de informaţii cât mai complete, în special cu privire la starea de sănătate a lui Vincent Lambert. Astfel, a considerat necesar, înainte de a se pronunţa asupra cererii, să dispună efectuarea unei expertize medicale de către practicieni cu competenţe recunoscute în domeniul neuroştiinţei, pentru a se pronunţa, în mod independent şi colegial, după examinarea pacientului, după cunoaşterea echipei medicale şi a personalului de îngrijire şi după studierea întregului dosar medical, cu privire la starea actuală a lui Vincent Lambert şi pentru a furniza Conseil d’État toate indicaţiile utile în ceea ce priveşte perspectivele evoluţiei acestuia.

35. Conseil d’État a decis încredinţarea expertizei unui colegiu compus din trei medici desemnaţi de preşedintele Secţiei de contencios, la propunerea preşedintelui Academiei Naţionale de Medicină, a preşedintelui Comitetului Consultativ Naţional de Etică şi a preşedintelui Consiliului Naţional al Medicilor, având următoarea sarcină, care trebuia să fie îndeplinită în termen de două luni de la constituirea acestuia:

„- de a descrie starea clinică actuală a domnului Lambert şi evoluţia acesteia de la bilanţul efectuat în iulie 2011 de către Coma Science Group din cadrul Spitalului Universitar din Liège;

- de a se pronunţa asupra caracterului ireversibil al leziunilor cerebrale suferite de domnul Lambert şi asupra prognosticului clinic;

- de a stabili dacă acest pacient este în măsură de a comunica, în orice fel, cu anturajul său;

- de a aprecia dacă există semne care permit să se considere, în prezent, că domnul Lambert reacţionează la îngrijirile acordate şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceste reacţii pot fi interpretate ca o respingere a acestor îngrijiri, o suferinţă, dorinţa acestuia de a fi întreruptă administrarea tratamentului care îl menţine în viaţă sau, dimpotrivă, ca o mărturie a dorinţei sale ca acest tratament să fie prelungit.”

36. Pe de altă parte, Conseil d’État a considerat că, având în vedere amploarea şi complexitatea problemelor de ordin ştiinţific, etic şi deontologic, care se puneau cu ocazia examinării cauzei, era necesar ca, în temeiul articolului R. 625-3 din Codul de procedură administrativă, să solicite Academiei Naţionale de Medicină, Comitetului Consultativ Naţional de Etică şi Consiliului Naţional al Medicilor, precum şi domnului Jean Leonetti, raportor al Legii din 22 aprilie 2005, să îi prezinte, înainte de sfârşitul lunii aprilie 2014, observaţii scrise de ordin general, de natură să furnizeze clarificări utile cu privire la aplicarea noţiunilor de obstinație lipsită de caracter rezonabil şi de menţinere artificială a vieţii, în sensul articolului L. 1110-5, citat anterior, în special în ceea ce priveşte persoanele care se află, asemenea lui Vincent Lambert, într-o stare pauci-relaţională.

37. În cele din urmă, Conseil d’État a respins cererea reclamanţilor de transferare a acestuia într-o unitate de îngrijire specializată (supra, pct. 29).

F. Expertiza medicală şi observaţiile generale

1. Expertiza medicală

38. Experţii l-au examinat pe Vincent Lambert de nouă ori. Aceştia au analizat întreg dosarul medical, inclusiv raportul întocmit de Coma Science Group din Liège (a se vedea supra, pct. 13), dosarul privind îngrijirile medicale acordate şi dosarul administrativ şi au avut acces la toate examenele imagistice. De asemenea, au consultat toate documentele aflate la dosarul procedurii contencioase, utile pentru realizarea expertizei. Pe de altă parte, în perioada 24 martie-23 aprilie 2014, aceştia au avut întâlniri cu toate părţile (familia, echipa medială şi de îngrijire, consilieri medicali şi reprezentanţii UNAFTC şi ai spitalului) şi au efectuat o serie de examene asupra lui Vincent Lambert.

39. La 5 mai 2014, experţii au trimis părţilor raportul lor preliminar, în vederea obţinerii observaţiilor acestora. Raportul final, depus la 25 mai 2014, a oferit următoarele răspunsuri la întrebările adresate de Conseil d’État.

a) Cu privire la starea clinică a lui Vincent Lambert şi evoluţia acesteia

40. Experţii au precizat că starea clinică a lui Vincent Lambert corespundea unei stări vegetative, fără niciun semn în favoarea stabilirii existenţei unei stări de conştienţă minimă. Pe de altă parte, au subliniat că acesta prezenta tulburări de deglutiţie şi un grav deficit motor al celor patru membre, cu importante retracţii tendinoase. Au subliniat că starea sa de conştienţă se degradase de la evaluarea realizată în 2011 la Liège.

b) Cu privire la caracterul ireversibil al leziunilor cerebrale şi la prognosticul clinic

41. Experţii reamintesc faptul că cele două elemente principale care trebuie să fie luate în considerare pentru a aprecia caracterul reversibil sau ireversibil al leziunilor cerebrale sunt, pe de o parte, perioada de timp care a trecut de la accidentul care le-a provocat şi, pe de altă parte, însăşi natura leziunilor. În speţă, aceştia au subliniat că au trecut cinci ani şi jumătate de la traumatismul cranian iniţial şi că examenele imagistice au arătat o atrofiere cerebrală majoră, care dovedeşte o pierdere neuronală definitivă, o distrugere aproape completă a unor regiuni strategice, precum cele două talamusuri şi partea superioară a trunchiului cerebral, precum şi o deficienţă gravă a căilor cerebrale aferente comunicării. Aceştia au concluzionat că leziunile cerebrale erau ireversibile. Pe de altă parte, au precizat că durata lungă de evoluţie, deteriorarea clinică din luna iulie 2011, starea vegetativă actuală, natura distructivă şi întinderea leziunilor cerebrale, rezultatele examenelor funcţionale, combinate cu gravitatea deficitului motor al celor patru membre, constituiau tot atâtea elemente care indicau un prognostic clinic negativ.

c) Cu privire la capacitatea lui Vincent Lambert de comunicare cu anturajul său

42. Având în vedere examenele efectuate şi ţinând seama în special de faptul că, în urma protocolului de reeducare ortofonică urmat în 2012, nu s-a reuşit stabilirea unui cod de comunicare, experţii au concluzionat că Vincent Lambert nu era în măsură să stabilească o comunicare funcţională cu anturajul său.

d) Cu privire la existenţa unor semne care să permită să se considere că Vincent Lambert reacţionează la îngrijirile acordate şi cu privire la interpretarea acestora

43. Experţii au constatat că Vincent Lambert reacţiona la îngrijirile acordate sau la stimulii dureroşi, dar au concluzionat că era vorba despre răspunsuri neconştiente. Aceştia au apreciat că nu era posibil ca reacţiile respective să fie interpretate drept o trăire conştientă a unei suferinţe ori expresia unei intenţii sau a unei dorinţe în sensul întreruperii sau prelungirii tratamentului.

2. Observaţiile generale

44. La 22 şi 29 aprilie şi la 5 mai 2014, Conseil d’État a primit observaţiile generale ale Consiliului Naţional al Medicilor, ale domnului Jean Leonetti, raportor al Legii din 22 aprilie 2005, ale Academiei Naţionale de Medicină şi ale Comitetului Consultativ Naţional de Etică.

Consiliul Naţional al Medicilor a precizat în special că prin expresia „[doar] menţinerea artificială a vieţii” folosită la articolul L. 1110-5 din Codul sănătăţii publice, legiuitorul se referea la situaţia persoanelor la care menţinerea vieţii este asigurată doar prin recurgerea la mijloace şi tehnici de substituire a funcţiilor vitale esenţiale, dar mai ales la persoanele în privinţa cărora se constată o alterare profundă şi ireversibilă a funcţiilor cognitive şi relaţionale. Acesta evidenţiază importanţa noţiunii de temporalitate, subliniind că, în prezenţa unei stări patologice, devenită cronică, care generează o deteriorare fiziologică a persoanei şi o pierdere a facultăţilor sale cognitive şi relaţionale, obstinația lipsită de caracter rezonabil ar putea fi considerată ca fiind nerezonabilă în măsura în care nu apare niciun semn de îmbunătăţire a stării.

Domnul Leonetti a subliniat că legea se aplica pacienţilor cu leziuni cerebrale şi, prin urmare, afectaţi de o boală gravă şi incurabilă, aflată într-o stare avansată, dar care nu se aflau în mod necesar „la finalul vieţii”, ceea ce determinase legiuitorul să denumească legea „drepturile pacienţilor şi finalul vieţii” şi nu „drepturile pacienţilor la finalul vieţii”. Acesta a precizat criteriile de stabilire a obstinației lipsite de caracter rezonabil, precum şi elementele de evaluare a acesteia, şi a menţionat că formularea „[tratament] al cărui unic efect este menţinerea artificială a vieţii”, mai strictă decât cea avută în vedere iniţial, şi anume tratament „care prelungeşte viaţa în mod artificial”, era mai restrictivă şi făcea referire la menţinerea artificială a vieţii „în sens pur biologic, având o dublă caracteristică, şi anume un pacient care prezintă leziuni cerebrale majore şi ireversibile şi faptul că starea acestuia nu mai prezintă posibilitatea existenţei unei conştiinţe de sine şi a unei vieţi relaţionale”. A precizat că, potrivit acestei legi, răspunderea pentru decizia de încetare a tratamentului revenea exclusiv medicului şi nu se intenţionase transferarea acestei răspunderi familiei, pentru a se evita orice sentiment de vinovăţie şi pentru a fi identificată persoana care a luat decizia.

Academia Naţională de Medicină a reamintit interdicţia fundamentală ca medicul să cauzeze moartea altei persoane în mod deliberat, care stă la baza relaţiei de încredere dintre pacient şi medic. Academia a făcut referire la analiza pe care o realiza de multă vreme, potrivit căreia Legea din 22 aprilie 2005 se aplica nu numai diverselor situaţii legate de „finalul vieţii”, dar şi situaţiilor care pun problema etică foarte dificilă de „oprire a vieţii” unui pacient aflat în stare de „supravieţuire”, în stare de conştienţă minimă sau stare vegetativă cronică.

Comitetul Consultativ Naţional de Etică a realizat o examinare aprofundată a dificultăţilor ridicate de noţiunile de obstinație lipsită de caracter rezonabil, tratamente şi menţinere artificială a vieţii, a reamintit datele medicale referitoare la starea pauci-relaţională sau starea de conştienţă minimă şi a expus întrebările etice legate de astfel de situaţii. Acesta a recomandat în special organizarea unei dezbateri pentru ca procesul de deliberare colectivă să aibă ca rezultat un veritabil proces decizional colectiv şi ca, în cazul în care nu se ajunge la un consens, să se poată recurge la o posibilitate de mediere.

G. Decizia Conseil d’État din 24 iunie 2014

45. Şedinţa a avut loc la 20 iunie 2014, în faţa Conseil d’État. În concluziile sale, raportorul public a subliniat în special următoarele:

„(...) legiuitorul nu a intenţionat să le impună persoanelor care [au] vocaţia de a oferi îngrijiri să elimine diferenţele care există între a lăsa moartea să îşi urmeze cursul, atunci când nimic nu poate împiedica acest lucru, şi provocarea directă a morţii, prin administrarea unui produs letal. Prin întreruperea unui tratament, un medic nu ucide, ci decide să se retragă atunci când nu mai este nimic de făcut.”

Conseil d’État a pronunţat decizia sa la 24 iunie 2014. După ce a admis intervenţia în calitate de terţ intervenient a lui Marie‑Geneviève Lambert, sora-vitregă a lui Vincent Lambert, şi a reamintit dispoziţiile din dreptul intern aplicabile, astfel cum au fost comentate şi clarificate în observaţiile generale primite, Conseil d’État a examinat succesiv argumentele reclamanţilor, întemeiate pe Convenţie şi pe dreptul intern.

46. În ceea ce priveşte primul aspect, Conseil d’État a reiterat faptul că, atunci când judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a fost sesizat în temeiul articolului L. 521‑2 din Codul de procedură administrativă (cerere de protejare a unei libertăţi fundamentale), cu o decizie adoptată de un medic în temeiul Codului sănătăţii publice, care a avut ca rezultat întreruperea sau neînceperea unui tratament, pe motiv că acesta din urmă s-ar transpune într-o obstinație lipsită de caracter rezonabil şi că executarea acestei decizii ar aduce atingere vieţii în mod ireversibil, acesta are obligaţia de a examina un motiv întemeiat pe incompatibilitatea dispoziţiilor în cauză cu dispoziţiile Convenţiei (supra, pct. 32).

47. În speţă, Conseil d’État răspunde după cum urmează argumentelor întemeiate pe art. 2 şi art. 8 din Convenţie:

„Întrucât, pe de o parte, dispoziţiile contestate din Codul sănătăţii publice au definit un cadru juridic prin reafirmarea dreptului oricărei persoane de a primi îngrijirile cele mai adecvate, dreptul de a i se respecta dorinţa de a refuza orice tratament şi dreptul de a nu fi supusă unui tratament medical care ar reflecta o obstinație lipsită de caracter rezonabil; întrucât aceste dispoziţii nu îi permit unui medic să adopte, în privinţa unei persoane care nu este capabilă să îşi exprime voinţa, o decizie de limitare sau de sistare definitivă a unui tratament, care îi poate pune viaţa în pericol, decât cu o dublă şi strictă condiţie, şi anume continuarea acestui tratament să constituie o obstinație lipsită de caracter rezonabil şi să fie respectate garanţiile care sunt legate de luarea în considerare a eventualelor dorinţe exprimate de pacient, consultarea cel puţin a unui alt medic şi a echipei de îngrijire şi consultarea persoanei de încredere, a familiei sau a unui apropiat; întrucât o astfel de decizie a medicului este susceptibilă să facă obiectul unei căi de atac în faţa unei instanţe, pentru a garanta că au fost îndeplinite condiţiile stabilite de lege;

Astfel, întrucât dispoziţiile contestate din Codul sănătăţii publice, în ansamblul lor, având în vedere obiectul lor şi condiţiile în care trebuie să fie puse în aplicare, nu pot fi considerate incompatibile cu prevederile art. 2 din Convenţie (...), şi cu cele ale art. 8 (...)”

În plus, Conseil d’État a respins capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 6 şi pe art. 7 din Convenţie, reţinând că rolul încredinţat medicului prin dispoziţiile Codului sănătăţii publice nu era incompatibil cu obligaţia de imparţialitate care decurge din art. 6, citat anterior, şi că art. 7, care se aplică condamnărilor, nu putea fi invocat în mod util în speţă.

48. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor relevante din Codul sănătăţii publice, Conseil d’État a declarat următoarele:

„Întrucât, deşi alimentaţia şi hidratarea artificiale se numără printre tipurile de tratament care pot fi sistate definitiv în cazul în care continuarea lor ar reflecta o obstinație lipsită de caracter rezonabil, simpla circumstanță că o persoană se află într-o stare ireversibilă de inconştienţă sau, cu atât mai mult, de pierdere a autonomiei, care o face dependentă de un astfel de mod de hrănire şi hidratare, nu constituie, în sine, o situaţie în care continuarea tratamentului ar părea nejustificată pe motivul obstinației lipsite de caracter rezonabil;

Întrucât, pentru a aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare sistării definitive a alimentaţiei şi a hidratării artificiale în privinţa unui pacient care a suferit leziuni cerebrale grave, indiferent de originea acestora, care se află într-o stare vegetativă sau de conştienţă minimă, care îl fac incapabil să îşi exprime voinţa şi a cărui menţinere în viaţă depinde de acest mod de hrănire şi hidratare, medicul responsabil trebuie să se bazeze pe o serie de elemente, medicale sau de altă natură, a căror importanţă individuală să nu poată fi prestabilită şi care depinde de situaţia specială a fiecărui pacient, care să îl ajute să înţeleagă fiecare situaţie în parte; întrucât, în afară de aspectele medicale, care trebuie să acopere o perioadă suficient de lungă, să fie analizate în mod colegial şi să privească în special starea pacientului, evoluţia stării sale de la momentul producerii accidentului sau al apariţiei bolii, suferinţa acestuia şi prognosticul clinic, medicul trebuie să acorde o importanţă deosebită voinței pe care o poate avea pacientul, după caz, exprimată în prealabil, indiferent de forma şi sensul acesteia; întrucât, în această privinţă, în cazul în care nu se cunoaşte această voință, nu se poate presupune că aceasta constă în refuzul pacientului de a fi menţinut în viaţă în condiţiile respective; întrucât medicul trebuie să ia în considerare, de asemenea, opiniile persoanei de încredere, în cazul în care aceasta a fost numită de pacient, ale membrilor familiei sale sau, în absenţa acestora, ale unui apropiat al pacientului, încercând să ajungă la un consens; întrucât acesta trebuie, în cadrul examinării situaţiei proprii pacientului său, să fie ghidat, înainte de toate, de preocuparea pentru binele cel mai înalt al acestuia (...)”

49. În continuare, Conseil d’État a precizat că avea obligaţia să se asigure, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei şi de elementele prezentate în cadrul procedurii contradictorii din faţa sa, în special de raportul de expertiză medicală, că decizia luată de dr. Kariger la 11 ianuarie 2014 respectase condiţiile stabilite de lege, pentru a putea fi luată o decizie de oprire definitivă a unui tratament a cărui continuare ar constitui o obstinație lipsită de caracter rezonabil.

50. În acest sens, Conseil d’État a hotărât următoarele:

„Întrucât, în primul rând, din cercetarea efectuată rezultă că procedura colegială desfășurată de dr. Kariger (...), înainte de luarea deciziei din 11 ianuarie 2014, s-a derulat în conformitate cu prevederile articolului R. 4127-37 din Codul sănătăţii publice şi a presupus consultarea a şase medici, cu toate că dispoziţiile acestui articol impun obţinerea opiniei unui medic şi, după caz, a unui al doilea medic; întrucât dr. Kariger nu avea obligaţia legală de a asigura participarea la şedinţa din 9 decembrie 2013 a unui al doilea medic, desemnat de părinţii domnului Lambert, care deja desemnaseră primul medic; întrucât din cercetarea efectuată nu reiese că unii membri ai personalului de îngrijire ar fi fost excluşi în mod deliberat din această reuniune; întrucât dr. Kariger avea dreptul de a discuta cu domnul François Lambert, nepotul pacientului; întrucât faptul că dr. Kariger s-a opus unei cereri de recuzare şi transferării domnului Lambert într-o altă instituţie şi faptul că acesta şi-a exprimat opinia în mod public nu constituie, ţinând seama de ansamblul circumstanţelor speţei, o neîndeplinire a obligaţiilor pe care le presupune principiul imparţialităţii, pe care acesta l-a respectat; întrucât, astfel, contrar celor susţinute în faţa Tribunalului Administrativ din Châlons-en-Champagne, procedura prealabilă adoptării deciziei din 11 ianuarie 2014 nu a fost viciată de nicio neregulă;

Întrucât, în al doilea rând, reiese, pe de o parte, din concluziile experţilor că «starea clinică actuală a domnului Lambert corespunde unei stări vegetative», cu «tulburări de deglutiţie, un grav deficit motor al celor patru membre, câteva semne de disfuncţie a trunchiului cerebral» şi «menţinerea autonomiei respiratorii»; întrucât rezultatele examenelor de imagistică cerebrală structurală şi funcţională, efectuate în perioada 7-11 aprilie 2014 (...) sunt compatibile cu o astfel de stare vegetativă şi că evoluţia clinică, marcată de dispariţia fluctuaţiilor stării de conştienţă a domnului Lambert, care fuseseră constatate cu ocazia bilanţului efectuat în luna iulie 2011 de Coma Science Group din cadrul Spitalului Universitar din Liège, precum şi de nereuşita tentativelor terapeutice active, propuse în cursul acestui bilanţ, sugerează «o degradare a stării de conştiinţă de la această dată»;

Întrucât, pe de altă parte, din concluziile raportului de expertiză reiese că explorările cerebrale efectuate au pus în evidenţă leziuni cerebrale grave şi extinse, care se traduc în special printr-o «afectare gravă a structurii şi a metabolismului regiunilor subcorticale, cruciale pentru funcţionarea cognitivă» şi o «dezorganizare structurală majoră a căilor de comunicare dintre regiunile cerebrale implicate în starea de conştienţă»; întrucât gravitatea atrofiei cerebrale şi a leziunilor identificate conduc, alături de perioada de cinci ani şi jumătate care a trecut de la producerea accidentului iniţial, la aprecierea că leziunile cerebrale sunt ireversibile;

Întrucât, în plus, experţii au concluzionat că «durata lungă de evoluţie, degradarea clinică din 2011, starea vegetativă actuală, natura distructivă şi întinderea leziunilor cerebrale, rezultatele examenelor funcţionale, precum şi gravitatea deficitului motor al celor patru membre» constituiau elemente care indicau un «prognostic clinic negativ».

Întrucât, în cele din urmă, deşi experţii au subliniat faptul că domnul Lambert poate reacţiona la îngrijirile care îi sunt acordate şi la anumiţi stimuli, aceştia au precizat că respectivele reacţii au caracteristici care sugerează că este vorba despre răspunsuri non-conştiente şi au apreciat că nu este posibil ca aceste reacţii comportamentale să fie interpretate ca fiind dovada unei «trăiri conştiente a unei suferinţe» ori manifestarea unei intenţii sau a unei dorinţe privind sistarea definitivă sau continuarea tratamentului care îl menţine în viaţă;

Întrucât aceste concluzii, la care experţii au ajuns în mod unanim, în urma unei analize efectuate în mod colegial şi care a inclus examinarea pacientului de nouă ori, investigaţii cerebrale aprofundate, întâlniri cu echipa medicală şi personalul de îngrijire care se ocupa de acesta, precum şi analiza întregului dosar, confirmă concluziile dr. Kariger referitoare la caracterul ireversibil al leziunilor şi la prognosticul clinic privind starea domnului Lambert; întrucât schimburile care au avut loc în cadrul procedurii contradictorii din faţa Conseil d’État, ulterior depunerii raportului de expertiză, nu sunt de natură să infirme concluziile experţilor; întrucât, deşi din raportul de expertiză reiese, astfel cum s-a menţionat deja, că reacţiile domnului Lambert la îngrijirile acordate nu pot fi interpretate şi, astfel, nu pot fi considerate ca manifestarea unei dorinţe privind sistarea definitivă a tratamentului, dr. Kariger indicase, în decizia contestată, că aceste comportamente generau interpretări variate, care trebuiau să fie examinate cu multă precauţie, şi că acestea nu au constituit un motiv pentru decizia acestuia;

Întrucât, în al treilea rând, din dispoziţiile Codului sănătăţii publice rezultă că se poate ţine seama de dorinţele unui pacient exprimate sub altă formă decât cea a unor directive formulate anticipat; întrucât din cercetarea efectuată, în special din declaraţiile doamnei Rachel Lambert, rezultă că ea însăşi şi soţul ei, ambii de profesie infirmieri, vorbiseră adesea despre experienţele lor profesionale alături de pacienţi aflaţi la reanimare sau de persoane cu polihandicap şi că, în cadrul acestor discuţii, domnul Lambert îşi exprimase, clar şi în repetate rânduri, dorinţa de a nu fi menţinut artificial în viaţă, în cazul în care s-ar afla într-o stare de dependenţă majoră; întrucât conţinutul acestor afirmaţii, datate şi raportate cu exactitate de doamna Rachel Lambert, a fost confirmat de unul din fraţii domnului Lambert; întrucât, deşi aceste afirmaţii nu au fost făcute în prezenţa părinţilor domnului Lambert, aceştia din urmă nu pretind că fiul lor nu ar fi putut să le facă sau că acesta le-ar fi împărtăşit dorinţe contrare; întrucât mai mulţi fraţi şi mai multe surori ale domnului Lambert au precizat că aceste afirmaţii corespundeau personalităţii, experienţei anterioare şi opiniilor personale ale fratelui lor; întrucât, astfel, nu se poate considera că dr. Kariger, care a precizat, în motivarea deciziei contestate, certitudinea lui referitoare la faptul că domnul Lambert nu voia, înainte de producerea accidentului, să trăiască în asemenea condiţii, a procedat la o interpretare inexactă a dorinţelor exprimate de pacient înainte de accidentul său;

Întrucât, în al patrulea rând, în temeiul dispoziţiilor Codului sănătăţii publice, medicul responsabil are obligaţia ca, înainte să adopte orice decizie de sistarea definitivă a tratamentului, să afle opinia familiei pacientului; întrucât dr. Kariger şi-a îndeplinit această obligaţie, prin consultarea soţiei domnului Lambert, pe părinţii, fraţii şi surorile acestuia, în cadrul celor două reuniuni menţionate anterior; întrucât, deşi părinţii domnului Lambert, precum şi unii din fraţii şi surorile acestuia, şi-au exprimat opinia împotriva întreruperii tratamentului, soţia domnului Lambert şi ceilalţi fraţi şi celelalte surori ale acestuia au declarat că sunt de acord cu sistarea definitivă a tratamentului respectiv; întrucât dr. Kariger a ţinut seama de aceste opinii diferite; întrucât, în circumstanţele cauzei, acesta a putut aprecia că faptul că membrii familiei nu aveau o opinie unanimă în ceea ce priveşte sensul deciziei nu era de natură să îl împiedice să ia decizia în cauză;

Întrucât din ansamblul considerentelor anterioare rezultă că se poate aprecia că, în cazul domnului Vincent Lambert şi ţinând seama de procedura contradictorie desfăşurată de Conseil d’État, au fost îndeplinite diversele condiţii impuse de lege pentru a putea fi luată, de către medicul responsabil cu îngrijirea pacientului, o decizie de oprire definitivă a unui tratament al cărui unic efect este menţinerea artificială a vieţii şi a cărui continuare ar reflecta, astfel, o obstinație lipsită de caracter rezonabil; întrucât decizia din 11 ianuarie 2014 a dr. Karinger, de a întrerupe alimentaţia şi hidratarea artificiale ale domnului Vincent Lambert, nu poate aşadar să fie considerată nelegală.”

51. În consecinţă, Conseil d’État, infirmând hotărârea tribunalului administrativ, a respins cererile reclamanţilor.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Codul sănătăţii publice

52. În temeiul articolului L. 1110‑1 din Codul sănătăţii publice (denumit în continuare „Codul”), dreptul fundamental la protejarea sănătăţii trebuie să fie pus în aplicare prin toate mijloacele disponibile, în beneficiul fiecărei persoane. Articolul L. 1110‑2 din Cod prevede că persoana bolnavă are dreptul la respectarea demnităţii sale şi articolul L. 1110‑9 garantează tuturor persoanelor a căror stare implică dreptul de a avea acces la îngrijiri paliative, definite la articolul L. 1110‑10 ca fiind îngrijiri active şi permanente, care au ca scop alinarea durerii şi a suferinţei fizice, protejarea demnităţii persoanei bolnave şi susţinerea celor apropiați acesteia.

53. Legea din 22 aprilie 2005 privind drepturile pacienţilor şi finalul vieţii, aşa-numita Lege Leonetti, denumită astfel după numele raportorului său, domnul Jean Leonetti (a se vedea supra, pct. 44) a modificat o serie de articole din Cod. Această lege a fost adoptată în urma lucrărilor unei misiuni parlamentare de informare, condusă de domnul Leonetti, al cărei scop era înţelegerea tuturor problemelor pe care le ridică finalul vieţii şi luarea în considerare a unor eventuale modificări legislative sau de reglementare. În cadrul lucrărilor misiunii de informare, au fost audiate numeroase persoane; raportul aferent acesteia a fost întocmit la 30 iunie 2004. Legea a fost votată în unanimitate de Adunarea Naţională din 30 noiembrie 2004 şi în Senat la 12 aprilie 2005.

Legea nu autorizează nici eutanasia, nici suicidul asistat. Aceasta îi permite medicului să întrerupă tratamentul administrat doar în cazul în care continuarea acestuia reflectă o obstinație lipsită de caracter rezonabil (altfel spus, constituie un exces terapeutic) şi în conformitate cu o procedură reglementată.

Articolele relevante ale Codului, formulate conform legii, prevăd următoarele:

Articolul L. 1110-5

„Orice persoană are, având în vedere starea sa de sănătate şi urgenţa intervenţiilor pe care aceasta le necesită, dreptul de a primi cele mai adecvate îngrijiri şi de a beneficia de terapii a căror eficienţă este recunoscută şi care garantează cel mai înalt grad de securitate sanitară, în lumina unor cunoştinţe medicale dovedite. Actele de prevenţie, de investigare sau de îngrijire nu trebuie, din punctul de vedere al cunoştinţelor medicale, să o supună unor riscuri disproporţionate în raport cu beneficiile estimate.

Aceste acte nu trebuie să fie continuate cu o obstinație lipsită de caracter rezonabil. Atunci când acestea par inutile, disproporţionate sau par să nu aibă alt efect decât menţinerea artificială a vieţii, acestea pot să fie suspendate sau să nu fie administrate. În acest caz, medicul protejează demnitatea persoanei muribunde şi asigură calitatea vieţii acesteia, acordându-i îngrijirile prevăzute la articolul L. 1110-10 (...)

Orice persoană are dreptul de a primi îngrijiri menite să îi aline durerea. Aceasta trebuie, în orice caz, să fie prevenită, evaluată, luată în considerare şi tratată.

Profesioniștii în domeniul sănătății pun în aplicare toate mijloacele de care dispun pentru a-i asigura fiecărei persoane o viaţă demnă până la moarte (...)”

Articolul L. 1111-4

„Orice persoană ia decizii privind propria ei sănătate, împreună cu profesionistul în domeniul sănătății şi ţinând seama de informaţiile şi prognosticurile furnizate de acesta.

Medicul trebuie să respecte dorinţa persoanei, după ce a informat-o cu privire la consecinţele alegerilor sale (...)

Niciun act medical şi niciun tratament nu poate fi practicat fără consimţământul exprimat liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei respective, consimţământ care poate fi retras în orice moment.

Atunci când persoana în cauză nu are capacitatea de a-şi exprima voința, nu se poate realiza nicio intervenţie sau investigaţie, cu excepţia urgenţelor sau a imposibilității, fără consultarea persoanei de încredere, prevăzută la articolul L. 1111-6, a familiei sau, în lipsa acesteia, a unui apropiat al persoanei în cauză.

Atunci când persoana în cauză nu are capacitatea de a-şi exprima voința, limitarea sau sistarea definitivă a unui tratament susceptibil să îi pună acesteia viaţa în pericol nu se poate realiza fără îndeplinirea procedurii colegiale, definită în Codul de deontologie medicală, şi fără consultarea persoanei de încredere, prevăzută la articolul L. 1111-6, a familiei sau, în lipsa acesteia, a unui apropiat al persoanei în cauză şi, după caz, a directivelor anticipative ale acesteia. Decizia motivată de limitare sau sistare definitivă a tratamentului este inclusă în dosarul medical (...)”

Articolul L. 1111-6

„Orice persoană majoră poate desemna o persoană de încredere, care poate fi o rudă, un apropiat sau medicul curant, şi care va fi consultată în cazul în care această persoană nu va fi capabilă să îşi exprime voinţa şi să primească informaţiile necesare în acest scop. Desemnarea acestei persoane se face în scris. Este revocabilă în orice moment. În cazul în care bolnavul doreşte acest lucru, persoana de încredere îl asistă în demersurile sale şi îl însoţeşte la consultaţiile medicale, pentru a-l ajuta în luarea deciziilor.

La orice spitalizare într-o instituţie medicală, bolnavului i se propune să numească o persoană de încredere, în condiţiile prevăzute în paragraful anterior. Această numire este valabilă pe durata spitalizării, cu excepţia cazului în care bolnavul nu dispune altfel (...)”

Articolul L. 1111-11

„Orice persoană majoră poate întocmi directive anticipative pentru cazul în care, la un moment dat, se va afla în imposibilitatea de a-şi exprima dorinţele. Aceste directive anticipative precizează dorinţele persoanei în cauză referitoare la finalul vieţii sale, în ceea ce priveşte limitarea sau sistare definitivă a tratamentului. Acestea sunt revocabile în orice moment.

Cu condiţia ca acestea să fi fost întocmite cu mai puţin de trei ani înainte de instalarea stării de inconştienţă a persoanei respective, medicul ţine seama de acestea pentru orice decizie de investigare, intervenţie sau tratament care o privește (...)”

54. Procedura colegială, prevăzută la paragraful al cincilea de la articolul L. 1111‑4 din cod, este menţionată la articolul R. 4127‑37 din cod, care face parte din Codul de deontologie medicală, şi prevede următoarele:

„I. În orice situaţie, medicul trebuie să depună eforturi pentru a alina suferinţa bolnavului, prin mijloacele adecvate stării acestuia, şi să îl sprijine din punct de vedere psihic. Acesta trebuie să se abţină de la orice obstinație lipsită de caracter rezonabil în ceea ce priveşte investigaţiile sau terapiile şi poate renunţa la începerea sau continuarea tratamentelor care par inutile, disproporţionate sau al căror unic scop sau efect este menţinerea artificială a vieţii.

II. În cazurile prevăzute în paragraful al cincilea de la articolul L. 1111‑4 şi în primul paragraf de la articolul R. 1111-13, decizia de limitare sau de sistare definitivă a tratamentelor acordate nu poate fi adoptată fără organizarea în prealabil a unei proceduri colegiale. Medicul poate să aplice procedura colegială din proprie iniţiativă. Acesta este obligat să procedeze astfel, având în vedere directivele anticipative ale pacientului, prezentate de unul din deţinătorii acestora, menţionaţi la articolul R. 1111-19, sau la cererea persoanei de încredere, a familiei sau, în lipsa acesteia, a unui apropiat al pacientului. Deţinătorii directivelor anticipative elaborate de pacient, persoana de încredere, familia sau, după caz, unul din apropiaţii acestuia sunt informaţi cu privire la decizia de organizare a procedurii colegiale, de îndată ce aceasta a fost luată.

Decizia de limitare sau de sistare definitivă a tratamentului este luată de medicul care are în îngrijire pacientul, după ce s-a consultat cu echipa care acordă îngrijirile, dacă aceasta există, şi după obţinerea avizului motivat din partea a cel puţin unui medic, solicitat în calitate de consultant. Nu trebuie să existe nicio legătură de natură ierarhică între medicul care are în îngrijire pacientul şi consultant. Avizul motivat al unui al doilea consultant este solicitat de aceşti medici în cazul în care unul dintre aceştia îl consideră util.

Decizia de limitare sau de sistare definitivă a tratamentului ţine seama de dorinţele pe care pacientul le-ar fi exprimat anterior, în special prin directivele anticipative, dacă acesta a formulat astfel de directive, opinia persoanei de încredere, care ar fi fost numită de acesta, precum şi opinia familiei sau, în lipsa acesteia, a unui apropiat al pacientului (...)

Decizia de limitare sau de sistare definitivă a tratamentului este motivată. Opiniile obţinute, natura şi semnificaţia consultărilor care au avut loc în cadrul echipei de îngrijire, precum şi motivele deciziei, sunt incluse în dosarul pacientului. Persoana de încredere, dacă aceasta a fost desemnată, familia sau, în lipsa acesteia, unul din apropiaţii pacientului sunt informaţi cu privire la natura şi motivele deciziei de limitare sau de sistare definitivă a tratamentului.

III. Atunci când o limitare sau o sistare definitivă a tratamentului a fost decisă în temeiul articolului L. 1110-5 şi al articolului L. 1111-4 sau al articolului L. 1111-13, în condiţiile prevăzute la punctele I şi II din prezentul articol, medicul, chiar dacă suferinţa pacientului nu poate fi evaluată din cauza stării sale cerebrale, administrează tratamente, în special analgezice şi sedative, care permit asistarea persoanei în cauză în conformitate cu principiile şi în condiţiile enunţate la articolul R. 4127-38. De asemenea, acesta se asigură că anturajul pacientului este informat cu privire la situaţie şi acesta primeşte sprijinul necesar.”

55. Articolul R. 4127‑38 din cod prevede următoarele:

„Medicul trebuie să asiste până în ultimul moment persoana aflată pe moarte, să asigure calitatea unei vieţi care se încheie, prin îngrijiri şi măsuri adecvate, să păstreze demnitatea bolnavului şi să consoleze anturajul acestuia.

Nu are dreptul de a provoca moartea în mod deliberat.”

B. Propunerea legislativă din 21 ianuarie 2015

56. Doi deputaţi (domnii Leonetti şi Claeys) au depus, la 21 ianuarie 2015, în cadrul Adunării naţionale, o propunere legislativă, care conţinea în special următoarele modificări ale legii din 22 aprilie 2005:

- articolul 2 din propunerea legislativă precizează că hrănirea şi hidratarea artificiale constituie un tratament;

- directivele anticipative vor fi obligatorii pentru medic şi nu vor mai avea o limită a validităţii (în prezent, validitatea lor este de trei ani), elaborarea acestora va fi reglementată şi acestea vor fi mai accesibile. În lipsa unor directive anticipative, se precizează rolul persoanei de încredere (aceasta exprimă dorinţa pacientului şi mărturia sa prevalează asupra oricărei alte mărturii);

- propunerea legislativă recunoaşte în mod expres că orice persoană are „dreptul de a refuza sau de a nu se supune oricărui tratament”, fără ca medicul să insiste cu privire la continuarea tratamentului respectiv (formularea anterioară); acesta din urmă trebuie totuşi să asigure în continuare asistenţă bolnavului, în special îngrijiri paliative;

- este recunoscut dreptul de a nu suferi (medicul trebuie să administreze toate tratamentele analgezice şi sedative necesare pentru a răspunde suferinţei în fază avansată sau terminală, chiar dacă acestea pot avea ca efect scurtarea duratei vieţii),

- de asemenea, este recunoscut dreptul la o sedare profundă şi continuă, până la deces, în cazul bolnavilor aflaţi în fază terminală; sedarea şi sistarea definitivă tratamentului (inclusiv hidratarea şi hrănirea artificiale) sunt asociate în mod obligatoriu. În cazul în care pacientul nu are capacitatea de a-şi exprima voința, propunerea legislativă prevede că, sub rezerva luării în considerare a dorinţei pacientului şi în conformitate cu o procedură colegială, medicul are obligaţia de a suspenda sau de a nu începe administrarea tratamentelor „al căror unic efect este menţinerea artificială a vieţii” (în formularea actuală, medicul poate să le suspende). Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, pacientul are dreptul la o sedare profundă şi continuă, până la deces.

Propunerea legislativă a fost adoptată la 17 martie 2015 de către Adunarea Naţională şi este în curs de examinare la Senat.

C. Codul de procedură administrativă

57. Articolul L. 521‑2 din Codul de procedură administrativă , referitor la cererea de protejare a unei libertăţi fundamentale, este redactat astfel:

„Sesizat cu o cerere în acest sens, justificată de o situaţie de urgenţă, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii poate dispune toate măsurile necesare apărării unei libertăţi fundamentale, căreia i s-a adus o atingere gravă şi vădit nelegală de către o persoană juridică de drept public sau un organism de drept privat, responsabil(ă) cu gestionarea unui serviciu public. Judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii se pronunţă în termen de patruzeci şi opt de ore.”

58. Articolul R. 625‑3 din acelaşi cod prevede următoarele:

„Completul de judecată sesizat cu cauza poate invita orice persoană, ale cărei competenţe sau cunoştinţe ar fi de natură să aducă clarificări utile privind soluţionarea unui litigiu, să prezinte observaţii de ordin general cu privire la aspectele pe care acesta le stabileşte.

Avizul este consemnat în scris. Acesta este comunicat părţilor (...)”

III. Textele Consiliului Europei

A. Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina

59. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii ființei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (denumită şi „Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina) a fost adoptată în 1997, a intrat în vigoare la 1 decembrie 1999 şi a fost ratificată de douăzeci şi nouă de state membre ale Consiliului Europei. Dispoziţiile relevante ale acesteia se citesc astfel:

Articolul 1 – Scopul şi obiectul

„Părţile la această convenţie protejează demnitatea şi identitatea fiinţei umane şi garantează oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei (...)”

Articolul 5 – Regula generală

„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.

Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor.

Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul.”

Articolul 6 – Protecţia persoanelor lipsite de capacitatea de a consimţi

„1. Sub rezerva articolelor 17 şi 20, o intervenţie nu se poate efectua asupra unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre beneficiul său direct.

(...)

3. Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără autorizaţia reprezentantului său, a unei autorităţi sau a unei persoane ori instanţe desemnate prin lege.

Persoana vizată trebuie în măsura posibilului să fie asociată procedurii de autorizare.

4. Reprezentantul, autoritatea, persoana sau instanţa menţionată la paragrafele 2 şi 3 primeşte, în aceleaşi condiţii, informaţiile prevăzute la articolul 5.

5. Autorizaţia prevăzută în paragrafele 2 şi 3 poate fi în orice moment retrasă în interesul persoanei vizate.”

Articolul 9 – Dorinţe exprimate anterior

„Vor fi luate în considerare dorinţele exprimate anterior cu privire la o intervenţie medicală de către un pacient care în momentul intervenţiei nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime voinţa.”

B. Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii

60. Acest ghid a fost elaborat de Comitetul de Bioetică al Consiliului Europei, în cadrul activităţii sale privind drepturile pacienţilor, cu scopul de a facilita punerea în aplicare a principiilor stabilite de Convenţia de la Oviedo.

Acest ghid are ca scop să propună repere pentru punerea în aplicare a procesului decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii, gruparea unor referinţe normative şi etice, cât şi a unor elemente care ţin de buna practică medicală, care sunt utile personalului medical care se ocupă de punerea în aplicare a procesului decizional, şi să contribuie, prin clarificările pe care le aduce, la discuţia generală referitoare la acest subiect.

61. Ghidul citează drept cadru juridic şi etic al procesului decizional principiul autonomiei (consimţământul liber, informat şi prealabil al pacientului), principiul binefacerii, principiul non nocere şi principiul echităţii (accesul echitabil la îngrijiri de sănătate). Ghidul precizează că medicul nu trebuie să furnizeze un tratament inutil sau disproporţionat, ţinând seama de riscurile şi constrângerile pe care le implică; acesta trebuie să îi furnizeze pacientului tratamente proporţionate şi adaptate situaţiei acestuia. În plus, acesta are obligaţia de a avea grijă de pacient, de a-i ușura suferinţa şi de a-l sprijini.

Tratamentele includ intervenţiile al căror scop este de a îmbunătăţi starea unui pacient, acţionând asupra cauzelor bolii, dar şi pe cele care nu vizează etiologia bolii, ci simptomele acesteia, sau care răspund unei insuficienţe funcţionale.

La rubrica intitulată „Probleme dezbătute”, ghidul prevede următoarele:„Problema limitării, întreruperii sau neinstituirii hidratării şi nutriţiei artificiale

Hrana şi băutura oferite pacienților care încă pot să se alimenteze și să se hidrateze singuri sunt considerate aporturi externe care răspund nevoilor fiziologice, ce trebuie să fie satisfăcute întotdeauna. Ele sunt elemente esențiale ale îngrijirii, care trebuie să fie furnizate dacă pacientul nu le refuză.

Nutriţia şi hidratarea artificiale sunt furnizate unui pacient pe baza unei indicaţii medicale și implică alegeri privind proceduri și dispozitive medicale (perfuzare, tuburi de hrănire). Nutriţia şi hidratarea artificiale sunt considerate în unele țări forme de tratament care pot, așadar, să fie limitate sau întrerupte în circumstanțele și în concordanță cu garanțiile prevăzute pentru limitarea sau întreruperea tratamentului (refuzul tratamentului exprimat de pacient, refuzarea încăpățânării nerezonabile sau a tratamentului disproporționat evaluat de către echipa medicală și acceptat în cadrul unei proceduri colective). Elementele care trebuie să fe luate în considerație sunt dorințele pacientului și caracterul adecvat al tratamentului pentru situația în cauză.

În alte ţări, totuși, se consideră că nutriția și hidratarea artificiale nu constituie tratament care poate fi limitat sau întrerupt, ci o formă de îngrijire adresată nevoilor de bază ale individului, care nu poate fi întreruptă, cu excepția situației în care pacientul, afat în faza terminală a unei situații de la finalul vieții, și‑a exprimat dorința în acest sens.

Întrebarea privind natura adecvată din punct de vedere medical a nutriției și hidratării artificiale în faza terminală este ea însăși un subiect de dezbatere. Unii consideră că instituirea sau continuarea hidratării și nutriției artificiale sunt necesare pentru confortul unui pacient aflat la finalul vieții. Alții, pe baza rezultatelor cercetărilor în domeniul îngrijirii paliative, pun sub semnul întrebării beneficiul hidratării și nutriției artificiale furnizate unui pacient în fază terminală.”

62. Ghidul priveşte procesul decizional referitor la tratamentul medical administrat în situaţii de la finalul vieţii (fie că este vorba despre punerea în aplicare, modificarea, adaptarea, limitarea sau sistarea definitivă a acestuia). Acesta nu priveşte nici chestiunea eutanasierii, nici pe cea a sinuciderii asistate, autorizate de unele legislaţii naţionale.

63. Chiar dacă procesul decizional implică şi alţi actori, ghidul subliniază că subiectul şi actorul principal este pacientul. În cazul în care acesta din urmă nu poate sau nu mai poate participa la luarea deciziei, atunci aceasta este luată de un terţ, conform metodelor prevăzute de legislaţia naţională în vigoare, dar pacientul este totuşi implicat în procesul decizional prin intermediul dorinţelor pe care acesta le-a putut exprima anterior. Ghidul enumeră diversele modalităţi de exprimare a acestora: este posibil ca acestea să fi fost dezvăluite verbal unui membru al familiei sau unei persoane apropiate, ori unei persoane de încredere, desemnată ca atare; acestea pot fi exprimate formal, sub forma unor directive anticipative sau a unui testament biologic, ori a unui mandat încredinţat unui terţ, uneori numit mandat de protecţie viitoare.

64. Printre actorii care participă la procesul decizional se numără, după caz, reprezentantul legal sau mandatarul, membrii familiei şi persoanele apropiate, precum şi personalul de îngrijire. Ghidul subliniază că rolul medicului este esenţial, chiar preponderent, datorită capacităţii acestuia de a evalua situaţia pacientului său din punct de vedere medical. În cazul în care pacientul nu este sau nu mai este în măsură să îşi exprime dorinţele, medicul este cel care, în cadrul procesului decizional colectiv, care a implicat toate cadrele medicale în cauză, va lua decizia clinică, ghidat de interesul superior al pacientului, după ce a luat cunoştinţă de toate elementele contextului (consultarea familiei, apropiaţilor, persoanei de încredere, etc.) şi a luat în considerare dorinţele exprimate anterior, atunci când acestea există. În unele sisteme, decizia este adoptată de un terţ, dar, în toate cazurile, medicul este garantul bunei desfăşurări a procesului decizional.

65. Ghidul reiterează faptul că pacientul se află întotdeauna în centrul procesului decizional, care capătă o dimensiune colectivă atunci când pacientul nu mai poate sau nu mai vrea să participe direct la acesta. Ghidul distinge trei mari etape ale procesului decizional: individuală (fiecare actor îşi construieşte argumentaţia pe baza informaţiilor obţinute), colectivă (diverşii actori fac schimb de informaţii şi le supun unei dezbateri) şi finală (adoptarea deciziei propriu-zise).

66. Ghidul precizează că, uneori, în cazul în care există divergenţe de opinie semnificative sau problema ridicată este deosebit de complexă sau foarte specifică, este necesar să se prevadă consultarea unei terţe părţi, pentru a contribui la dezbatere, pentru a depăşi o problemă sau pentru soluţionarea unui conflict. De exemplu, consultarea unui comitet de etică clinică se poate dovedi oportună. La finalul deliberării colective, trebuie să se ajungă la un acord şi să se stabilească o concluzie, care ulterior trebuie validată, formalizată şi formulată în scris.

67. Dacă medicul este cel care ia decizia, aceasta trebuie să se bazeze pe concluziile deliberării colective şi să fie comunicată, după caz, pacientului, persoanei de încredere şi/sau anturajului pacientului, echipei de îngrijire şi terţilor interesaţi care au participat la proces. În plus, decizia trebuie să fie formalizată (sub forma unui înscris în care sunt prezentate motivele) şi păstrată într-un loc stabilit.

68. Ghidul include, ca problemă care face obiectul unei dezbateri, recurgerea la sedarea profundă în faza terminală, care poate să aibă ca efect scurtarea duratei de viaţă rămase. În cele din urmă, ghidul propune o evaluare a procesului decizional, după ce a fost pus în aplicare.

C. Recomandarea Comitetului de Miniştri

69. În Recomandarea CM/Rec(2009)11 privind principiile referitoare la procurile permanente şi directivele anticipative pentru situaţiile de incapacitate, Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre să încurajeze aceste practici şi a definit o serie de principii, pentru a le sprijini în reglementarea acestora.

D. Textele Adunării Parlamentare

70. În Recomandarea 1418 (1999) privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii bolnavilor incurabili şi a muribunzilor, Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri să încurajeze statele membre să respecte şi să protejeze în toate privinţele demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor, în special dreptul acestora la autodeterminare, prin adoptarea măsurilor necesare:

- pentru a asigura respectarea instrucţiunilor sau a declaraţiei formale (testamentul biologic) prin care aceştia refuză anumite tratamente medicale, date sau întocmite în avans, atunci când aceştia nu mai sunt capabili să îşi exprime dorinţele,

- pentru ca, fără a aduce atingere răspunderii terapeutice finale a medicului, dorinţele pe care aceştia le-au exprimat în ceea ce priveşte un anumit tip de tratament să fie luate în considerare, în măsura în care acesta nu aduce atingere demnităţii lor umane.

71. Rezoluţia 1859 (2012) a Adunării, intitulată „Protejarea drepturilor omului şi a demnităţii persoanei prin luarea în considerare a dorinţelor exprimate anterior de pacienţi”, reaminteşte principiul autonomiei personale şi principiul consimţământului, incluse în Convenţia de la Oviedo (supra, pct. 59), din care rezultă în special faptul că nimeni nu poate fi obligat să se supună unui tratament medical împotriva voinţei sale. Rezoluţia stabileşte orientările care trebuie să fie respectate de parlamentele naţionale în ceea ce priveşte directivele anticipative, testamentele biologice şi procurile permanente.

IV. Dreptul comparat

A. Legislaţia și practica în vigoare în statele membre ale Consiliului Europei

72. Potrivit informaţiilor referitoare la 39 din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, de care dispune Curtea, în practică nu există un consens în ceea ce priveşte autorizarea sistării definitive a unui tratament al cărui unic scop este prelungirea artificială a vieţii. În majoritatea statelor, sistarea definitivă este posibilă în anumite condiţii. Legislaţia altor state o interzice sau nu include prevederi cu privire la acest aspect.

73. În ceea ce priveşte statele care o autorizează, această posibilitate este prevăzută fie de legislaţie, fie de instrumente fără caracter obligatoriu, cel mai adesea de codurile deontologice ale profesiilor medicale. În Italia, în lipsa unui cadru juridic, sistarea definitivă a tratamentului a fost recunoscută prin jurisprudenţă.

74. Deşi normele care reglementează sistarea definitivă a tratamentului variază de la un stat la altul, există un consens în ceea ce priveşte rolul primordial pe care îl are dorinţa pacientului în luarea deciziei. Având în vedere că principiul consimţământului cu privire la îngrijirile medicale constituie unul din aspectele dreptului la respectarea vieţii private, statele au instituit diverse proceduri pentru a asigura exprimarea consimţământului sau pentru a verifica existenţa acestuia.

75. Toate legislaţiile care autorizează sistarea definitivă a tratamentului prevăd posibilitatea ca pacientul să formuleze directive anticipative. În cazul în care astfel de directive nu există, decizia aparţine unei terţe persoane: medicul curant, apropiaţii pacientului, reprezentantul său legal, sau chiar judecătorul. În toate cazurile, intervenţia persoanelor apropiate pacientului este posibilă, fără însă ca legislaţiile să prevadă o diferenţiere între rude în cazul unui dezacord. Totuşi, unele state au instituit o ierarhie a persoanelor apropiate pacientului şi prevăd că alegerea soţului/soţiei prevalează asupra alegerilor celorlalte persoane.

76. Sistarea definitivă a tratamentului este supusă şi altor condiţii în afară de obţinerea consimţământului pacientului. Astfel, după caz, este necesar ca pacientul să fie muribund sau să sufere de o afecţiune care are consecinţe medicale grave şi ireversibile, ca tratamentul să nu mai fie în interesul superior al pacientului, acesta să fie inutil şi sistarea definitivă a acestuia să fie precedată de o etapă de observare suficient de lungă şi de o reexaminare a stării de sănătate a pacientului.

B. Observaţiile Clinicii pentru Drepturile Omului

77. Clinica pentru Drepturile Omului, terţ intervenient (a se vedea supra, pct. 8), prezintă o situaţie a legislaţiilor şi a practicilor naţionale referitoare la problema eutanasierii active şi pasive şi a sinuciderii asistate, în state de pe continentul european şi cel american.

78. Studiul ajunge la concluzia că, la ora actuală, nu există niciun consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei şi nici în rândul statelor terţe, pentru a autoriza sau nu sinuciderea asistată sau eutanasierea.

79. În schimb, există un consens în ceea ce priveşte reglementarea strictă a modalităţilor de eutanasiere pasivă, în statele care o autorizează. În această privinţă, legislaţia fiecărui stat prevede criterii pentru stabilirea momentului potrivit pentru realizarea eutanasiei, având în vedere starea pacientului, şi pentru a asigura obţinerea consimţământului acestuia cu privire la punerea în aplicare a acestei măsuri. Totuşi, aceste criterii variază considerabil de la un stat la altul.

ÎN DREPT

I. Cu privire la calitatea procesuală de a acționa în numele şi pe seama lui Vincent Lambert

80. Reclamanţii consideră că sistarea definitivă a alimentaţiei şi a hidratării artificiale ale lui Vincent Lambert ar contraveni obligaţiilor care îi revin statului în temeiul art. 2 din Convenţie. Reclamanții consideră că privarea acestuia de hrană şi de hidratare ar echivala cu aplicarea unor rele tratamente, care constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie, susţinând, în plus, că privarea acestuia de kinetoterapie începând din octombrie 2012, precum şi de reeducarea deglutiţiei, echivalează cu un tratament inuman şi degradant, interzis de această dispoziţie. În cele din urmă, consideră că sistarea definitivă a alimentaţiei şi a hidratării ar constitui, de asemenea, o atingere adusă integrităţii fizice a lui Vincent Lambert, în sensul art. 8 din Convenţie.

81. Art. 2, 3 şi 8 din Convenţie se citesc după cum urmează:

Art. 2

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat [...]”

Art. 3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la calitatea procesuală a reclamanţilor de a acționa în numele şi pe seama lui Vincent Lambert

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul

82. Guvernul a observat că reclamanţii nu au arătat că voiau să acţioneze în numele lui Vincent Lambert şi a considerat ca fiind lipsită de obiect problema sesizării Curții, în numele acestuia, de către reclamanți.

b) Reclamanţii

83. Reclamanţii au susţinut că orice persoană trebuie să poată beneficia de garanţiile prevăzute de Convenţie, indiferent de handicapul său, inclusiv în cazul în care nu are un reprezentant. Ei au subliniat că, în niciun moment, nu a fost contestată în faţa instanţelor interne lipsa calităţii procesuale sau a interesului de a acționa, în măsura în care dreptul francez recunoaşte familiei unui pacient, al cărui tratament se doreşte a fi sistat definitiv, dreptul pentru a lua poziţie cu privire la măsura în cauză, ceea ce le conferă în mod necesar calitatea procesuală de a acționa nu doar în nume propriu, ci şi în numele pacientului.

84. Citând criteriile stabilite de Curte în hotărârea pronunţată în cauza Koch împotriva Germaniei (nr. 497/09, pct. 43 şi urm., 19 iulie 2012), reclamanţii au apreciat că acestea erau îndeplinite în speţă, şi anume interesul general pe care îl prezintă cauza, precum şi legăturile familiale strânse şi interesul lor personal pentru cauză. Aceştia au subliniat că au sesizat instanţele naţionale şi, ulterior, Curtea pentru a invoca drepturile fundamentale pe care le are Vincent Lambert în temeiul art. 2 şi art. 3, pe care el însuşi nu le poate invoca şi care nu pot fi invocate nici de soţia lui, deoarece aceasta a acceptat decizia medicală contestată.

c) Persoane particulare - terţi intervenienţi

85. Rachel Lambert, soţia lui Vincent Lambert, consideră că reclamanţii nu aveau calitatea procesuală de a acţiona în numele lui Vincent Lambert. Aceasta a subliniat că Curtea a fost dispusă să recunoască calitatea procesuală de a acționa a unei rude, fie atunci când plângerile au ridicat o chestiune de interes general care avea legătură cu „respectarea drepturilor omului”, iar persoana respectivă, în calitate de moştenitor, avea un interes legitim în continuarea procedurii, fie în temeiul efectului direct asupra propriilor drepturi. Cu toate acestea, în cauza Sanles Sanles împotriva Spaniei [(dec.), nr. 48335/99, CEDO 2000‑XI], Curtea a considerat că drepturile invocate de reclamantă în temeiul art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 8 din Convenţie au intrat în categoria drepturilor netransmisibile şi a concluzionat că reclamanta, care era cumnata şi moştenitoarea legitimă a persoanei decedate, nu putea pretinde că este victima unei încălcări, în numele cumnatului său decedat.

86. În ceea ce priveşte reprezentarea, aceasta a reamintit că era esenţial ca reprezentantul să demonstreze că a primit instrucţiuni precise şi explicite din partea pretinsei victime; or, acest lucru nu este valabil în cazul reclamanţilor, care nu au primit nicio instrucţiune precisă şi explicită din partea lui Vincent Lambert, în vreme ce ancheta realizată de Conseil d’État a evidenţiat că soţul acesteia i-a comunicat dorinţele sale şi i-a făcut confidenţe, care sunt coroborate de declaraţiile făcute în faţa instanţelor naţionale.

87. François Lambert şi Marie‑Geneviève Lambert, nepotul și sora-vitregă ai lui Vincent Lambert, au considerat că reclamanţii nu aveau calitatea procesuală de a acţiona în numele acestuia. Ei au susţinut, în primul rând, că încălcările art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie, pretinse de reclamanţi, priveau drepturi netransmisibile, pe care nu le puteau invoca în numele lor propriu, în al doilea rând, că aceştia nu aveau calitatea de reprezentanţi legali ai lui Vincent Lambert, acesta fiind major, născut în 1976, şi, în al treilea rând, că acţiunea lor contravine libertăţii de conştiinţă a acestuia din urmă, dreptului său la propria viaţă şi aduce atingere vieţii sale private. François Lambert şi Marie‑Geneviève Lambert au reamintit că, deşi Curtea a putut admite, cu titlu excepţional, că părinţii pot acţiona în locul şi în numele unei victime, pentru a invoca o încălcare a art. 3 din Convenţie, acest lucru este valabil numai în ipoteza dispariţiei sau a decesului victimei, şi în cazul unor circumstanţe deosebite, condiţii care nu sunt îndeplinite în speţă, cererea devenind astfel inadmisibilă. Aceştia au susţinut că au existat ocazii pentru ca această inadmisibilitate să fie confirmată de Curte, în cauze referitoare la finalul vieţii, similare prezentei cauze [Sanles Sanles, decizie citată anterior, şi Ada Rossi şi alţii împotriva Italiei (dec.), nr. 55185/08, 16 decembrie 2008].

88. În cele din urmă, aceştia au apreciat că, în fapt, reclamanţii nu pot să conteste „în mod legitim” decizia Conseil d’État, având în vedere că poziţia pe care o apără este opusă convingerilor lui Vincent Lambert şi că medicii şi judecătorii au ţinut seama de dorinţele acestuia din urmă, comunicate soţiei sale, cu care avea o legătură foarte strânsă, şi exprimate în cunoştinţă de cauză, ţinând seama de experienţa lui profesională de infirmier.

2. Motivarea Curţii

a) Recapitularea principiilor

89. Curtea a reamintit recent, în cauzele Nencheva şi alţii împotriva Bulgariei (nr. 48609/06, 18 iunie 2013) şi Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, CEDO 2014], următoarele principii.

Pentru a se prevala de art. 34 din Convenţie, un reclamant trebuie să poată pretinde că este victima unei încălcări a Convenţiei; potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de „victimă” trebuie să fie interpretată în mod autonom şi independent de noţiunile interne, precum cele privind interesul sau calitatea procesuală. Persoana în cauză trebuie să poată demonstra că a „suferit în mod direct efectele” măsurii în litigiu (Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 96, şi jurisprudenţa citată).

90. Există o excepţie de la acest principiu, în cazul în care încălcarea sau încălcările Convenţiei invocată(e) sunt strâns legate de dispariţii sau decese petrecute în circumstanţe cu privire la care se pretinde că angajează răspunderea statului. În fapt, în astfel de cazuri, Curtea recunoaşte rudelor apropiate ale victimei calitatea procesuală de a depune o cerere (Nencheva şi alţii, citată anterior, pct. 89, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 98-99, şi jurisprudenţa citată).

91. Pe de altă parte, dacă cererea nu este introdusă chiar de victimă, art. 45 § 3 din Regulament impune prezentarea unei împuterniciri scrise, semnată în mod corespunzător. Este esenţial ca reprezentantul să demonstreze că a primit instrucţiuni precise şi explicite din partea presupusei victime, în numele căreia doreşte să acţioneze în faţa Curţii [Post împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 21727/08, 20 ianuarie 2009, Nencheva şi alţii, citată anterior, pct. 83, şi Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 102]. Cu toate acestea, organele Convenţiei au apreciat că anumite consideraţii speciale ar putea fi justificate în cazul pretinselor victime ale încălcărilor art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie, cauzate de autorităţile naţionale. Astfel, cererile formulate de persoane particulare în numele victimei sau al victimelor au fost declarate admisibile, chiar dacă nu a fost prezentat niciun tip de împuternicire valabilă (Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 103).

92. S-a acordat o atenţie deosebită unor factori de vulnerabilitate, precum vârsta, sexul sau handicapul, care pot împiedica unele victime să sesizeze Curtea cu cauza lor, în plus ţinându-se cont în mod corespunzător de legăturile dintre victimă şi persoana care formulează cererea (ibidem).

93. Astfel, în cauza S.P., D.P. şi A.T. împotriva Regatului Unit (nr. 23715/94, decizia Comisiei din 20 mai 1996), care privea în special art. 8 din Convenţie, Comisia a admis cererea introdusă de un solicitor (avocat) în numele copiilor pe care i-a reprezentat în procedura internă, în care fusese desemnat de tutorele ad litem, după ce a subliniat în special că mama copiilor nu era interesată de aceştia, că autorităţile locale erau

criticate în cerere şi că nu exista niciun conflict de interese între solicitor şi copii.

În cauza Ýlhan împotriva Turciei [(MC)], nr. 22277/93, pct. 54-55, CEDO 2000‑VII), în care victima directă, Abdüllatif Ýlhan, suferea de sechele grave, ca urmare a relelor tratamente aplicate de forţele de securitate, Curtea a apreciat că cererea întemeiată pe art. 2 şi pe art. 3 din Convenţie a fost introdusă în mod valabil de fratele acestuia, în măsura în care din faptele prezentate rezulta că Abdüllatif Ýlhan fusese de acord cu iniţierea cererii, în care nu exista un conflict de interese între el şi fratele acestuia, care fusese foarte afectat de incident şi în care acesta se afla într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, din cauza sechelelor de care suferea.

În cauza Y.F. împotriva Turciei (nr. 24209/94, pct. 31, CEDO 2003‑IX), în care un soţ se plângea, invocând art. 8 din Convenţie, că soţia acestuia fusese forţată să se supună unui examen ginecologic ulterior reţinerii acesteia, Curtea a considerat că reclamantul, în calitate de rudă apropiată a victimei, avea posibilitatea de a invoca un capăt de cerere privind pretinsele încălcări ale Convenţiei, formulate de soţia lui, având în vedere în special situaţia vulnerabilă în care se afla aceasta în circumstanţele specifice ale speţei.

94. Pe de altă parte, tot în contextul art. 8 din Convenţie, Curtea a admis în mai multe rânduri că părinţii care nu au drepturi părinteşti pot sesiza Curtea în numele copiilor lor minori [a se vedea în special Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 138-139, CEDO 2000‑VIII, Šneersone şi Kampanella împotriva Italiei, nr. 14737/09, pct. 61, 12 iulie 2011, Diamante şi Pelliccioni împotriva San Marino, nr. 32250/08, pct. 146-147, 27 septembrie 2011, A.K. şi L. împotriva Croaţiei, nr. 37956/11, pct. 48-50, 8 ianuarie 2013 şi Raw şi alţii împotriva Franţei, nr. 10131/11, pct. 51-52, 7 martie 2013]. Criteriul esenţial reţinut de Curte în aceste cauze a fost riscul ca anumite interese ale minorilor să nu fie aduse în atenţia sa şi aceştia să fie privaţi de o protecţie efectivă a drepturilor pe care le au în temeiul Convenţiei.

95. În cele din urmă, Curtea a adoptat recent o abordare similară în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, care privea un tânăr de origine romă, cu un handicap grav şi seropozitiv, care a decedat la spital, înainte de introducerea cererii, neavând rude apropiate cunoscute şi fără ca statul să îi fi desemnat un reprezentant. Având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea acuzaţiilor formulate, Curtea a recunoscut Centrului de Resurse Juridice calitatea de a-l reprezenta pe Valentin Câmpeanu, subliniind că a concluziona în mod diferit ar împiedica posibilitatea ca aceste acuzaţii grave de încălcare a Convenţiei să fie examinate la nivel internaţional (pct. 112).

b) Aplicarea în prezenta cauză

96. Reclamanţii au susţinut, în numele lui Vincent, că au fost încălcate art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 80).

97. Curtea apreciază în primul rând că jurisprudenţa referitoare la cererile introduse în numele persoanelor decedate nu este aplicabilă în speţă, deoarece Vincent Lambert nu a decedat, ci se află într-o stare considerată de experţii în domeniul medical drept o stare vegetativă (supra, pct. 40). Aşadar, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă în speţă este vorba despre o situaţie cu privire la care aceasta a hotărât că putea fi introdusă o cerere în numele şi pe seama unei persoane vulnerabile, fără ca aceasta din urmă să fi formulat o împuternicire valabilă sau să fi dat instrucţiuni persoanei care susţinea că acţionează în numele acesteia (a se vedea supra, pct. 93-95).

98. Aceasta subliniază că niciuna din cauzele în care a admis în mod excepţional că o persoană poate să acţioneze în numele alteia nu este similară prezentei cauze. Trebuie să se facă distincţie între aceasta şi cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, în măsura în care victima directă era decedată şi nu exista nicio persoană care să o reprezinte. Or, în speţă, deşi victima nu este capabilă să se exprime, mai multe rude apropiate doreau să se exprime în locul său, susţinând totodată puncte de vedere diametral opuse. Pe de o parte, reclamanţii susţin în principal dreptul la viaţă, protejat la art. 2, al cărui „caracter sacru” a fost reamintit de Curte în cauza Pretty împotriva Regatului Unit (nr. 2346/02, pct. 65, CEDO 2002‑III), pe de altă parte, terţii intervenienţi, persoane particulare, (Rachel Lambert, François Lambert şi Marie‑Geneviève Lambert) invocă dreptul la respectarea vieţii private şi în special dreptul fiecărei persoane, inclus în noţiunea de autonomie personală (Pretty, citată anterior, pct. 61), de a decide maniera şi momentul în care trebuie să se încheie viaţa sa (Pretty, pct. 67, Haas împotriva Elveţiei, nr. 31322/07, pct. 51, CEDO 2011, şi Koch, citată anterior, pct. 52).

99. În ceea ce îi priveşte, reclamanţii propun Curţii să aplice criteriile enunţate în hotărârea pronunţată în cauza Koch, citată anterior (pct. 44), pe care aceştia consideră că le îndeplinesc, şi anume existenţa unor legături de familie strânse, existenţa unui interes personal sau juridic satisfăcător din partea acestora cu privire la rezultatul procedurii şi exprimarea anterioară a interesului lor pentru cauză.

100. Totuşi, Curtea reaminteşte că, în cauza Koch, citată anterior, reclamantul susţinea că suferinţele soţiei sale şi circumstanţele finale ale decesului acesteia l-au afectat atât de mult încât au adus atingere propriilor drepturi, în temeiul art. 8 din Convenţie (pct. 43). Aşadar, Curtea trebuia să se pronunţe cu privire la acest aspect şi, în acest context, a apreciat că era necesar să se ţină seama şi de criteriile dezvoltate în jurisprudenţa sa, care permiteau unei rude sau unui moştenitor să introducă în faţa sa o acţiune în numele persoanei decedate (pct. 44).

101. Or, Curtea consideră că aceste criterii nu sunt aplicabile în speţă, deoarece Vincent Lambert nu a decedat, iar reclamanţii doresc să invoce capete de cerere în numele acestuia.

102. În urma examinării jurisprudenţei referitoare la cazurile în care organele Convenţiei au admis că o terţă persoană poate, în circumstanţe excepţionale, să acţioneze în numele şi pe seama unei persoane vulnerabile (supra, pct. 93-95), rezultă următoarele două criterii principale: riscul ca drepturile victimei directe să fie lipsite de protecția efectivă şi absenţa unui conflict de interese între victimă şi reclamant.

103. Aplicând aceste criterii în prezenta cauză, Curtea nu identifică, în primul rând, niciun risc ca drepturile lui Vincent Lambert să fie lipsite de o protecție efectivă. În fapt, potrivit jurisprudenţei sale constante (a se vedea supra, pct. 90, şi infra, pct. 115), reclamanţii, în calitate de rude apropiate ale lui Vincent Lambert, pot să invoce în faţa sa, în nume propriu, dreptul la viaţă, protejat prin art. 2.

104. În cadrul aplicării celui de-al doilea criteriu, în continuare, Curtea trebuie să stabilească dacă reclamanţii şi Vincent Lambert au interese comune. În acest sens, subliniază că unul dintre aspectele primordiale ale procedurii interne a constat tocmai în stabilirea dorinţelor acestuia din urmă. În fapt, decizia dr. Kariger din 11 ianuarie 2014 era întemeiată pe certitudinea că acesta nu dorea, înainte să sufere accidentul, să trăiască în astfel de condiţii (supra, pct. 22). În decizia sa din 24 iunie 2014, Conseil d’État a apreciat, ţinând seama de mărturiile soţiei şi ale unui frate al lui Vincent Lambert, precum şi de declaraţiile altor câţiva fraţi şi surori ai acestuia, că, pe baza acestui motiv, „nu se putea considera că dr. Kariger [...] a procedat la o interpretare inexactă a dorinţelor exprimate de pacient înainte de accidentul său” (supra, pct. 50). În aceste condiţii, Curtea nu consideră stabilit faptul că există o convergenţă de interese între ceea ce afirmă reclamanţii şi ceea ce şi-ar fi dorit Vincent Lambert.

105. Curtea concluzionează că reclamanţii nu au calitatea procesuală pentru a formula, în numele şi pe seama lui Vincent Lambert, plângerile întemeiate pe art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie, invocate de aceştia.

106. Rezultă că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3 lit. a), şi trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 4.

B. Cu privire la calitatea procesuală a lui Rachel Lambert de a acționa în numele şi pe seama lui Vincent Lambert

1. Argumentele părţilor

107. Prin scrisoarea avocatului său din 9 iulie 2014, Rachel Lambert a formulat cererea de a-l reprezenta pe soţul ei, Vincent Lambert, în calitate de terţ intervenient în procedură. În sprijinul cererii sale, aceasta a comunicat hotărârea din 17 decembrie 2008 a Instanţei de tutelă din Châlons‑en‑Champagne („juge des tutelles de Châlons‑en‑Champagne‟), prin care fusese autorizată să îşi reprezinte soţul în temeiul unei împuterniciri care rezultă din regimul matrimonial, precum şi două declarații, cea a unei surori şi cea a unui frate vitreg de-ai lui Vincent Lambert. Potrivit acestor declarații, Vincent nu ar fi dorit ca părinţii săi, de care se îndepărtase din punct de vedere moral şi fizic, să ia decizii în ceea ce îl priveşte, ci mai degrabă soţia lui, care ar fi persoana de încredere a acestuia. Aceasta a prezentat, de asemenea, declarația soacrei sale, care relatează că a însoţit-o în luna iulie 2012 la consultaţia unui profesor de medicină de la Spitalul Universitar din Liège, în prezenţa primilor doi reclamanţi, consultaţie în cadrul căreia ea şi Rachel Lambert ar fi menţionat dorinţele lui Vincent Lambert de a nu trăi cu un handicap, dacă s-ar afla în această situaţie, şi în cadrul căreia cea de-a doua reclamantă ar fi afirmat că, dacă s-ar pune problema unei eutanasieri, aceasta ar lăsa decizia respectivă în seama lui Rachel Lambert. În observaţiile sale, Rachel Lambert susţine că, deoarece soţul ei i-a încredinţat dorinţele sale, confirmate de declarațiile pe care le-a prezentat, ea este singura care are calitatea procesuală de a acţiona în numele lui Vincent Lambert şi de a-l reprezenta.

108. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

109. Reclamanţii susţin că hotărârea instanţei de tutelă, prezentată de Rachel Lambert, nu reprezintă o procură generală de reprezentare a soţului ei, ci doar o procură de reprezentare în domeniul patrimonial. Aşadar, aceasta nu poate susţine că este singura persoană care poate să îl reprezinte pe soţul ei în faţa Curţii. Pe de altă parte, reclamanţii susţin că declarațiile prezentate de ea nu au nicio valoare juridică şi contestă conţinutul declarației soacrei sale. Aceştia subliniază că Vincent Lambert nu a numit nicio persoană de încredere şi concluzionează că, având în vedere stadiul actual al dreptului francez şi în lipsa instituirii tutelei sau curatelei, Vincent Lambert nu este reprezentat de nimeni în cadrul procedurilor care îl privesc personal.

2. Motivarea Curţii

110. Curtea subliniază că nicio dispoziţie din Convenţie nu autorizează un terţ intervenient să reprezinte o altă persoană în faţa acesteia. Pe de altă parte, în temeiul 44 § 3 lit. a) din Regulament, un terţ intervenient este orice persoană interesată, „alta decât reclamantul”. »

111. În aceste condiţii, Curtea nu poate decât să respingă cererea lui Rachel Lambert.

C. Concluzie

112. Curtea a concluzionat că reclamanţii nu aveau calitatea procesuală de a invoca, în numele şi pe seama lui Vincent Lambert, încălcarea art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 105-106) şi a respins, de asemenea, cererea formulată de Rachel Lambert de reprezentare a soţului ei în calitate de terţ intervenient (a se vedea supra, pct. 110-111).

Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în pofida constatărilor pe care tocmai le-a făcut cu privire la admisibilitate, va examina în continuare toate problemele de fond ridicate de prezenta cauză, din perspectiva art. 2 din Convenţie, având în vedere că acestea au fost invocate de reclamanţi în nume propriu.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie

113. Reclamanţii consideră că sistarea definitivă a alimentaţiei şi a hidratării artificiale ale lui Vincent Lambert ar contraveni obligaţiilor care îi revin statului în temeiul art. 2 din Convenţie. Aceştia invocă absenţa clarităţii şi a preciziei Legii din 22 aprilie 2005 şi contestă procedura care a avut ca rezultat decizia medicului din 11 ianuarie 2014.

114. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

115. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia rudele apropiate ale unei persoane, despre al cărei deces se susţine că angajează răspunderea statului, pot să pretindă că sunt victimele unei încălcări a art. 2 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 90). Chiar dacă, în prezent, Vincent Lambert este în viaţă, este cert că, dacă hidratarea şi alimentaţia artificiale ale acestuia ar fi sistate definitiv, decesul său ar surveni în scurt timp. Prin urmare, chiar dacă este vorba despre o încălcare potențială sau viitoare [Tauira şi alţi 18 împotriva Franţei, nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii şi rapoarte (DR) 83-A, p. 131], Curtea consideră că reclamanţii, în calitatea lor de rude apropiate ale lui Vincent Lambert, pot să invoce art. 2, citat anterior.

116. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefundat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Cu privire la norma aplicabilă

117. Curtea reaminteşte că art. 2 prima teză, care se numără printre articolele esențiale ale Convenţiei, în sensul că acesta consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 146-147, seria A nr. 324), impune statului nu numai obligația de a nu provoca „intenţionat” moartea unei persoane (obligaţii negative), ci şi de a lua măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (obligaţii pozitive) (L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-III).

118. Curtea va analiza succesiv aceste două aspecte şi va examina, în primul rând, dacă în prezenta cauză se află în joc obligaţiile negative ale statului, în temeiul art. 2, citat anterior.

119. Deşi reclamanţii recunosc că sistarea definitivă a alimentaţiei şi a hidratării poate fi legitimă în cazul unei obstinații lipsite de caracter rezonabil şi deşi afirmă că recunosc distincţia legitimă între, pe de o parte, eutanasiere şi sinuciderea asistată şi, pe de altă parte, abţinerea terapeutică, ce constă în sistarea definitivă sau neînceperea unui tratament care a devenit lipsit de caracter rezonabil, aceştia au susţinut în mai multe rânduri, în observaţiile lor, că, nefiind îndeplinite, în opinia lor, aceste condiţii, în speţă este vorba despre provocarea intenţionată a morţii şi fac referire la noţiunea de „eutanasiere”.

120. Guvernul subliniază că scopul deciziei medicale nu este să pună capăt vieţii, ci să înceteze administrarea unui tratament pe care pacientul îl refuză sau, dacă acesta nu îşi poate exprima dorinţa, pe care medicul îl consideră ca fiind o obstinație lipsită de caracter rezonabil, ţinând seama de elemente medicale şi de altă natură. Acesta citează afirmaţiile făcute de raportorul public în faţa Conseil d’État. În concluziile sale din 20 iunie 2014, acesta a subliniat că, prin întreruperea unui tratament, medicul nu provoacă moartea, ci hotărăşte să se retragă atunci când nu mai este nimic de făcut (supra, pct. 45).

121. Curtea observă că Legea din 22 aprilie 2005 nu autorizează nici eutanasierea, nici sinucuiderea asistată. Aceasta îi permite medicului să întrerupă un tratament doar în cazul în care continuarea acestuia reflectă o obstinație lipsită de caracter rezonabil şi în conformitate cu o procedură reglementată. În observaţiile prezentate Conseil d’État, Academia Naţională de Medicină a reamintit interdicţia fundamentală ca medicul să cauzeze în mod deliberat moartea altei persoane, interdicţie care stă la baza relaţiei de încredere dintre pacient şi medic. Această interdicţie figurează la articolul R. 4127-38 din Codul de Sănătate Publică, care prevede că medicul nu are dreptul de a provoca în mod deliberat moartea (supra, pct. 55).

«

122. În şedinţa din 14 februarie 2014, raportorul public în faţa Conseil d’État a citat declaraţiile făcute de ministrul Sănătăţii în faţa senatorilor care examinau proiectul de lege Leonetti:

„Deşi gestul de a opri un tratament (...) are ca rezultat decesul, intenţia din spatele gestului [nu este aceea de a ucide, ci de a reda morţii caracterul său natural şi de a aduce alinare. Acest lucru este deosebit de important pentru personalul de îngrijire, al cărui rol nu este acela de a provoca decesul unei persoane.”

123. În Cauza Glass împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 61827/00, 18 martie 2003], reclamanţii se plângeau, invocând art. 2 din Convenţie, de administrarea de diamorfină fiului lor, fără consimţământul acestora, de către medicii spitalului în care acesta era îngrijit, cu riscul de a-i provoca decesul. Curtea a subliniat că medicii nu aveau intenţia deliberată de a ucide copilul şi nici de a-i grăbi decesul şi a examinat capetele de cerere formulate de părinţi din perspectiva obligaţiilor pozitive ale autorităţilor [a se vedea şi Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000‑V].

124. Curtea observă că atât reclamanţii, cât şi Guvernul fac distincţie între moartea provocată în mod deliberat şi abţinerea terapeutică (a se vedea supra, pct. 119-120) şi subliniază importanţa acestei distincţii. În contextul legislaţiei franceze, care interzice provocarea deliberată a morţii şi permite numai în anumite circumstanţe precise sistarea definitivă sau neînceperea tratamentelor care menţin în mod artificial viaţa, Curtea apreciază că prezenta cauză nu implică obligaţiile negative care îi revin statului în temeiul art. 2, citat anterior, şi va examina capetele de cerere formulate de reclamanţi doar din perspectiva obligaţiilor pozitive ale statului.

2. Cu privire la respectarea de către stat a obligaţiilor sale pozitive

a) Argumentele părţilor şi ale terţilor intervenienţi

i) Reclamanţii

125. Reclamanţii consideră în primul rând că Legea din 22 aprilie 2005 nu se aplică în cazul lui Vincent Lambert, care, potrivit acestora, nu este nici bolnav şi nici nu se află la finalul vieţii, ci are un handicap grav. Aceştia denunţă caracterul „neclar” al legii în ceea ce priveşte următoarele aspecte: noţiunea de obstinație lipsită de caracter rezonabil (şi în special criteriul referitor la tratamentul „al cărui unic efect este menţinerea artificială a vieţii”, pe care îl consideră total neclar) şi calificarea hidratării şi a alimentaţiei artificiale drept tratamente şi nu îngrijiri. Aceştia apreciază că alimentaţia enterală de care beneficiază Vincent Lambert nu este un tratament ce poate fi întrerupt şi că situaţia lui medicală nu constituie o obstinație lipsită de caracter rezonabil.

126. Aceştia consideră că procedura care a condus la decizia medicului din 11 ianuarie 2014 nu este conformă cu obligaţiile statului, care decurg din art. 2 din Convenţie. Susţin că nu există o colegialitate efectivă a procedurii, care priveşte doar obţinerea unor avize pur consultative, medicul adoptând decizia singur. Ei consideră că ar fi posibilă instituirea altor sisteme, care ar permite şi altor medici sau membrilor familiei, în absenţa unei persoane de încredere, să participe la adoptarea deciziei. În cele din urmă, aceştia susţin că legea ar trebui să ţină seama de ipoteza unui dezacord între membrii familiei şi să prevadă cel puţin o mediere.

ii) Guvernul

127. Guvernul susţine că Legea din 22 aprilie 2005 conciliază dreptul la respectarea vieţii şi dreptul pacientului de a consimţi la un tratament sau de a-l refuza. Definiţia conceptului de obstinație lipsită de caracter rezonabil se bazează pe principiul etic al binefacerii şi pe principiul etic non nocere, reamintite în „Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii” al Consiliului Europei, în funcţie de care specialiştii din domeniul medical pot să administreze doar tratamente corespunzătoare şi trebuie să fie ghidaţi doar de bunăstarea pacientului, care trebuie să fie evaluată global. În această privinţă, se iau în considerare elemente medicale, dar şi de altă natură, în special voința pacientului. Acesta reaminteşte că, în cadrul dezbaterilor parlamentare cu privire la legea în cauză, a fost respins un amendament care viza excluderea hidratării şi a alimentaţiei artificiale din sfera tratamentelor şi subliniază că tratamentele includ, de asemenea, metodele şi intervenţiile care răspund unor insuficiențe funcţionale ale pacientului şi care presupun punerea în aplicare a unor tehnici medicale invazive.

128. Guvernul subliniază că legea franceză prevede o serie de garanţii procedurale: luarea în considerare a voinței pacientului, a opiniei unei persoane de încredere, a familiei sau a apropiaţilor pacientului, punerea în aplicare a unei proceduri colegiale, la care participă familia şi apropiaţii pacientului. În cele din urmă, acesta precizează că decizia medicului este supusă controlului judecătoresc.

iii) Terţii intervenienţi

á) Rachel Lambert

129. Rachel Lambert apreciază că decizia medicului este susţinută de Legea din 22 aprilie 2005 prin numeroase garanţii şi conciliază dreptul oricărei persoane de a primi îngrijirile cele mai adecvate şi dreptul unei persoane de a nu fi supusă unui tratament care ar constitui o obstinație lipsită de caracter rezonabil. Aceasta subliniază că legiuitorul nu a intenţionat să limiteze recunoaşterea voinței pacientului exprimată anterior, în cazul în care acesta a desemnat o persoană de încredere sau a formulat directive anticipative; atunci când aceste lucruri nu sunt valabile, este solicitată opinia familiei, în primul rând cu scopul de a afla care ar fi dorinţa acesteia.

130. Făcând referire la procedura colegială pusă în aplicare în speţă, aceasta susţine că dr. Kariger a consultat şase medici (dintre care trei din afara spitalului), a convocat o reuniune cu aproape întreg personalul de îngrijire şi cu toţi medicii şi a organizat două consilii de familie şi că decizia acestuia este motivată in extenso şi reprezintă o dovadă a seriozităţii demersului său.

â) François Lambert şi Marie-Geneviève Lambert

131. François Lambert şi Marie-Geneviève Lambert consideră că decizia medicului a fost adoptată în conformitate cu Legea din 22 aprilie 2005, citată anterior, ale cărei dispoziţii le reamintesc. Aceştia subliniază că datele expertizei medicale dispuse de Conseil d’État au caracterizat corect noţiunea de tratamente care au ca scop exclusiv menţinerea artificială a vieţii, precizând că incapacitatea lui Vincent Lambert de a se hrăni şi a se hidrata singur, fără asistenţa medicală a unei hidratări şi alimentaţii enterale, este cea care i-ar cauza decesul.

132. Aceştia susţin că procesul decizional din prezenta speţă a fost deosebit de lung, meticulos şi a respectat drepturile fiecărei persoane, punctele de vedere medicale şi paramedicale, precum şi cele ale membrilor familiei, care au fost invitaţi să ia parte la acesta (în special reclamanţii, care au beneficiat, pe tot parcursul procesului, de asistenţa unui medic ales de aceştia) şi au fost pe deplin informaţi în fiecare etapă. În opinia lor, decizia finală a fost adoptată în conformitate cu procesul legal şi convenţional, enunţat în „Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii” al Consiliului Europei.

γ) UNAFTC [Uniunea Naţională a Asociaţiilor Familiilor Persoanelor cu Traumatisme Craniene şi Leziuni Cerebrale („Union nationale des associations de familles de traumatisés crâniens et de cérébro-lésés‟)]

133. UNAFTC reflectă preocupările familiilor şi instituţiilor pe care le reprezintă şi susţine următoarele opinii: pacienţii în stare vegetativă cronică şi cei în stare pauci-relaţională nu se află la finalul vieţii şi nu sunt menţinuţi în viaţă în mod artificial; atunci când nu s-a stabilit prognosticul vital, alimentaţia şi hidratarea artificiale nu trebuie să fie considerate drept tratamente care pot fi sistate definitiv. UNAFTC consideră că voința unui pacient nu poate fi reconstituită pornind de la afirmaţii verbale relatate de o parte a membrilor familiei și că viaţa trebuie să prevaleze asupra îndoielilor. În orice caz, în absenţa unor directive anticipative şi a unei persoane de încredere, o decizie de sistare definitivă a tratamentului nu poate fi adoptată în lipsa unui consens familial.

δ) Amréso-Bethel

134. Asociaţia Amréso‑Bethel, care gestionează o unitate de îngrijire medicală, care găzduieşte pacienţi în stare de conştienţă minimă sau în stare vegetativă cronică, expune modul în care sunt luaţi în îngrijire aceşti pacienţi.

ε) Clinica pentru Drepturile Omului

135. Având în vedere diversitatea concepţiilor din întreaga lume referitoare la finalul vieţii şi diferenţele privind condiţiile în care poate fi practicată eutanasierea pasivă, Clinica pentru Drepturile Omului consideră că statele ar trebui să beneficieze de o marjă de apreciere pentru a păstra un echilibru între autonomia personală a pacientului şi protejarea vieţii sale.

b) Motivarea Curţii

i) Considerente de ordin general

α) Cu privire la stadiul jurisprudenţei

136. Curtea nu s-a pronunţat niciodată cu privire la problema care face obiectul prezentei cereri, dar a trebuit să soluționeze o serie de cauze care priveau probleme similare.

137. În primul grup de cauze, reclamanţii sau rudele lor au invocat dreptul de a muri, în temeiul mai multor articole din Convenţie.

În cauza Sanles Sanles, citată anterior, reclamanta invoca, în temeiul art. 2, art. 3, art. 5, art. 6, art. 8, art. 9 şi art. 14 din Convenţie, dreptul la o moarte demnă, în numele cumnatului ei, tetraplegic, care dorea să îşi pună capăt zilelor cu asistenţa unor terţi şi care a decedat înainte de introducerea cererii. Curtea a respins cererea ca fiind incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei.

În cauza Pretty, citată anterior, reclamanta suferea de o boală neurodegenerativă incurabilă, în fază terminală, şi se plângea, invocând art. 2, art. 3, art. 8, art. 9 şi art. 14 din Convenţie, că soţul ei nu o putea ajuta să se sinucidă fără să facă obiectul urmăririi penale din partea autorităţilor britanice. Curtea a concluzionat că nu au fost încălcate aceste articole.

Cauzele Haas şi Koch, citate anterior, priveau sinuciderea asistată şi reclamanţii invocau art. 8 din Convenţie. În cauza Haas, în care reclamantul, care suferea de mult timp de o gravă tulburare afectivă bipolară, dorea să îşi pună capăt zilelor şi se plângea că nu putea să îşi procure, fără reţetă medicală, substanţa letală necesară în acest scop, Curtea a concluzionat că nu a fost încălcat art. 8 citat anterior. În cauza Koch, reclamantul pretindea că refuzul autorizării soţiei sale (paralizată şi sub ventilaţie artificială) să îşi procure o doză letală de medicamente, care să îi permită să îşi pună capăt zilelor, a adus atingere dreptului acesteia, precum şi propriul lui drept, la respectarea vieţii lor private şi de familie. De asemenea, acesta se plângea de refuzul instanţelor naţionale de a examina fondul cererilor sale, iar Curtea a constatat încălcarea art. 8 doar în această privinţă.

138. În al doilea grup de cauze, reclamanţii contestau administrarea sau sistarea definitivă a unui tratament.

În cauza Glass, citată anterior, reclamanţii se plângeau de administrarea de diamorfină copilului lor bolnav, fără consimţământul acestora, de către medicii spitalului, precum şi de menţiunea „a nu resuscita”, care figura în dosarul acestuia. În decizia sa din 18 martie 2003, citată anterior, Curtea a declarat vădit nefondată cererea lor întemeiată pe art. 2 din Convenţie şi, în hotărârea sa din 9 martie 2004, a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie.

În cauza Burke împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 19807/06, 11 iulie 2006], reclamantul suferea de o boală neurodegenerativă incurabilă şi îi era teamă că directivele aplicabile în Regatul Unit nu pot determina, la momentul necesar, sistarea definitivă a hidratării şi a alimentaţiei sale artificiale. Curtea a declarat inadmisibilă cererea întemeiată pe art. 2, art. 3 şi art. 8 din Convenţie, fiind în mod vădit neîntemeiată.

În cele din urmă, în decizia Ada Rossi şi alţii, citată anterior, Curtea a declarat incompatibilă ratione personae cererea formulată de persoanele fizice şi asociaţiile care se plângeau, în temeiul art. 2 şi art. 3 din Convenţie, de efectele negative pe care le putea avea, în privinţa acestora, executarea unei hotărâri a Curţii de Casaţie din Italia, care autoriza sistarea definitivă a hidratării şi alimentaţiei artificiale a unei tinere aflate în stare vegetativă.[1]

139. Curtea reaminteşte că, în niciuna din aceste cauze, nu a concluzionat în sensul încălcării Convenţiei, cu excepţia încălcărilor art. 8, constatate în hotărârile pronunțate în cauzele Glass şi Koch, citate anterior.[2]

β) Cu privire la context

140. Articolul 2 impune statului obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (L.C.B., citată anterior, pct. 36, şi decizia Powell, citată anterior); în domeniul sănătăţii publice, aceste obligaţii pozitive implică instituirea de către stat a unui cadru de reglementare care să le impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri adecvate, care să asigure protejarea vieţii bolnavilor [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 49, CEDO 2002‑I, decizia Glass, citată anterior, Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53924/00, pct. 89, CEDO 2004‑VIII şi Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 130).

141. Curtea subliniază că, în prezenta cauză, nu a fost sesizată cu problema eutanasierii, ci în ceea ce priveşte sistarea definitivă a tratamentelor care menţin în mod artificial viaţa (supra, pct. 124).

142. În hotărârea Haas, citată anterior (pct. 54), Curtea a reamintit că este necesară interpretarea Convenţiei ca un tot unitar [a se vedea, mutatis mutandis, Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveţiei (nr. 2) (MC), nr. 32772/02, pct. 83, CEDO 2009]. În această cauză, Curtea a apreciat că, în cadrul examinării unei eventuale încălcări a art. 8, era necesar să se facă referire la art. 2 din Convenţie (ibidem). Curtea consideră că este valabilă şi situaţia inversă: într-o cauză precum cea în speţă, trebuie să se facă referire, în cadrul examinării unei eventuale încălcări a art. 2, la art. 8 din Convenţie şi la dreptul la respectarea vieţii private, precum şi la noţiunea de autonomie personală, pe care acesta o include. În hotărârea Pretty (pct. 67), Curtea a declarat că nu poate „exclude că faptul că legea împiedică reclamanta să îşi exercite alegerea de a evita ceea ce, în opinia sa, ar constitui un final al vieţii nedemn şi traumatizant, reprezintă o atingere adusă dreptului persoanei în cauză la respectarea vieţii sale private, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie”. În hotărârea Haas, citată anterior (§ 51), aceasta a afirmat că dreptul unei persoane de a decide în ce fel şi în ce moment trebuie să se încheie viaţa sa reprezintă unul din aspectele dreptului la respectarea vieţii sale private.

Curtea face trimitere în special la pct. 63 şi la pct. 65 din hotărârea Pretty, în care s-a exprimat după cum urmează:

„În domeniul medical, refuzul de a accepta un anumit tratament ar putea, inevitabil, să conducă la un rezultat fatal, dar impunerea unui tratament medical fără consimţământul pacientului, în cazul în care acesta este adult şi în deplinătatea facultăţilor mintale, ar echivala cu o atingere adusă integrităţii fizice a persoanei în cauză, care poate să pună în discuţie drepturile protejate la art. 8 § 1 din Convenţie. Astfel cum s-a admis în jurisprudenţa internă, o persoană îşi poate revendica dreptul de a-şi exercita alegerea de a muri, refuzând să fie de acord cu un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale. ”

„Demnitatea şi libertatea unei persoane reprezintă însăşi esenţa Convenţiei. Fără a nega, în niciun fel, principiul caracterului sacru al vieţii, protejat de Convenţie, Curtea consideră că noţiunea de calitate a vieţii capătă sens din perspectiva art. 8. Într-o perioadă în care asistăm la o creştere a complexităţii medicinei şi a speranţei de viaţă, numeroase persoane se tem să nu fie obligate să rămână în viaţă până la o vârstă foarte înaintată sau într-o stare avansată de degradare fizică sau mentală, în contrast cu percepţia fermă pe care acestea o au despre ele însele şi despre identitatea lor personală.”

143. Curtea va ţine seama de aceste considerente la examinarea respectării de către stat a obligaţiilor sale pozitive care decurg din art. 2. Aceasta reaminteşte, de asemenea, că, atunci când a fost sesizată cu problema administrării sau a încetării administrării unor tratamente medicale, în cauzele Glass şi Burke, citate anterior, a luat în considerare următoarele elemente:

- existenţa, în dreptul şi practica interne, a unui cadru legislativ conform cu cerinţele art. 2 (decizia Glass, citată anterior);

- luarea în considerare a dorinţelor exprimate anterior de reclamant şi de apropiaţii acestuia, precum şi a opiniei membrilor personalului medical (decizia Burke, citată anterior);

- posibilitatea introducerii unei căi de atac, în cazul în care există îndoieli cu privire la adoptarea celei mai adecvate decizii în interesul pacientului (ibidem).

Curtea va lua în considerare aceste elemente pentru examinarea prezentei cauze. De asemenea, va ţine seama de criteriile impuse de „Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii” al Consiliului Europei (supra, pct. 60-68).

γ) Cu privire la marja de apreciere

144. Curtea reaminteşte că art. 2 se numără printre articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nu este permisă nicio derogare, în timp de pace, în temeiul art. 15 şi că aceasta interpretează strict excepţiile pe care le defineşte [a se vedea în special Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei (MC), nr. 23458/02, pct. 174-177, CEDO 2011 (extrase)]. Cu toate acestea, în contextul obligaţiilor pozitive ale statului, atunci când este sesizată cu probleme ştiinţifice, juridice şi etice complexe, care privesc în special începutul sau finalul vieţii, şi în absenţa unui consens între statele membre, Curtea a recunoscut acestora din urmă o amplă marjă de apreciere.

În primul rând, Curtea reaminteşte că, atunci când a examinat, din perspectiva art. 2 din Convenţie, punctul de pornire al dreptului la viaţă în cauza Vo, citată anterior (care privea achitarea de acuzaţia de ucidere din culpă a unui medic răspunzător pentru moartea in utero a copilului reclamantei), a concluzionat că aspectul respectiv intra în sfera marjei de apreciere care trebuie să fie recunoscută statelor în acest domeniu. A ţinut cont de inexistența unei soluţii comune în rândul statelor contractante şi a unui consens european cu privire la definiţia ştiinţifică şi juridică a începutului vieţii (pct. 82).

Curtea a reiterat această abordare, în special în cauza Evans împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 6339/05, pct. 54-56, CEDO 2007‑I, privind faptul că dreptul intern autorizează retragerea de către fostul partener al reclamantei a consimţământului său cu privire la conservarea şi utilizarea embrionilor pe care i-au creat împreună] şi în cauza A, B şi C împotriva Irlandei [(MC), nr. 25579/05, pct. 237, CEDO 2010, în care reclamanţii contestau în principal, în temeiul art. 8 din Convenţie, interdicţia avortului în Irlanda, pentru motive de sănătate sau bunăstare].

145. În ceea ce priveşte chestiunea sinuciderii asistate, Curtea a subliniat, în contextul art. 8 din Convenţie, că nu exista un consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei în privinţa dreptului unei persoane de a decide în ce fel şi în ce moment trebuie să se încheie viaţa sa şi a concluzionat că marja de apreciere a statelor în acest domeniu era „considerabilă” (Haas, citată anterior, pct. 55, şi Koch, citată anterior, pct. 70).

146. Pe de altă parte, Curtea a enunţat, într-o manieră generală, în cauza Ciechoñska împotriva Poloniei (nr. 19776/04, pct. 65, 14 iunie 2011), care privea responsabilitatea autorităţilor în ceea ce priveşte moartea accidentală a soţului reclamantei, că alegerea de către stat a mijloacelor de asumare a obligaţiilor sale pozitive care decurg din art. 2, citat anterior, ţine, în principiu, de marja acestuia de apreciere.

147. Curtea constată că nu există un consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte autorizarea sistării definitive a unui tratament care menţine în mod artificial viaţa, chiar dacă majoritatea statelor par să o autorizeze. Deşi modalitățile de reglementare a sistării definitive a tratamentului variază de la un stat la altul, totuşi există un consens în ceea ce priveşte rolul primordial pe care îl are voința pacientului în cadrul procesului decizional, indiferent de modalitatea de exprimare a acesteia (supra, pct. 74-75).

148. În consecinţă, Curtea consideră că, în acest domeniu care priveşte finalul vieţii, precum şi în cel care priveşte începutul vieţii, este necesar să se acorde statelor o marjă de apreciere nu doar în ceea ce priveşte posibilitatea de a încuviința sau nu sistarea definitivă a unui tratament care menţine în mod artificial viaţa şi modalitățile sale de punere în aplicare, dar şi în ceea ce priveşte maniera de asigurare a unui echilibru între protecţia dreptului la viaţă a unui pacient şi protejarea dreptului la respectarea vieţii sale private şi a autonomiei sale personale (a se vedea mutatis mutandis A, B şi C, citată anterior, pct. 237). Totuşi, această marjă de apreciere nu este nelimitată (ibidem, pct. 238), Curtea rezervându-şi dreptul de a controla respectarea de către stat a obligaţiilor sale care decurg din art. 2.

ii) Aplicarea în prezenta cauză

149. Reclamanţii invocă absenţa clarităţii şi a preciziei Legii din 22 aprilie 2005 şi contestă procedura care a avut ca rezultat decizia medicului din 11 ianuarie 2014. În opinia lor, aceste deficienţe ar rezulta dintr-o neîndeplinire de către autorităţile naţionale a obligaţiilor lor de protecţie, care le sunt impuse la art. 2 din Convenţie.

α) Cadrul legislativ

150. Reclamanţii se plâng de lipsa de precizie şi de claritate a legii, aceştia considerând că legea nu se aplică în cazul lui Vincent Lambert, care nici nu este bolnav, nici nu se află la finalul vieţii. De asemenea, ei apreciază că noţiunile de obstinație lipsită de caracter rezonabil şi de tratament care poate fi sistat definitiv nu sunt definite suficient de precis în lege.

151. Curtea face trimitere la cadrul legislativ stabilit de Codul de Sănătate Publică (denumit în continuare „codul”), astfel cum a fost modificat prin Legea din 22 aprilie 2005 (a se vedea supra, pct. 52-54). Aceasta reaminteşte, pe de altă parte, că interpretarea este inerentă exercitării funcţiei jurisdicţionale [a se vedea, între altele, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 13279/05, 20 octombrie 2011]. Curtea observă că, înainte de deciziile pronunţate în prezenta cauză, nu fusese niciodată necesar ca instanţele franceze să interpreteze dispoziţiile Legii din 22 aprilie 2005, deşi acestea erau în vigoare de nouă ani. În speţă, Conseil d’État i s-a cerut să precizeze sfera de aplicare a legii şi să definească noţiunile de „tratamente” şi de „obstinație lipsită de caracter rezonabil” (a se vedea infra).

- Sfera de aplicare a legii

152. În decizia sa din 14 februarie 2014, Conseil d’État s-a pronunţat astfel cu privire la sfera de aplicare a legii: acesta a hotărât că, din formularea articolelor aplicabile, precum şi din lucrările parlamentare anterioare adoptării legii, rezulta că aceste dispoziţii aveau un caracter general şi că erau aplicabile tuturor beneficiarilor sistemului de sănătate, indiferent dacă pacientul este sau nu la finalul vieţii (supra, pct. 33).

153. Curtea observă că, în observaţiile prezentate Conseil d’État, domnul Jean Leonetti, raportor pentru Legea din 22 aprilie 2005, a precizat, în calitate de amicus curiae, că legea se aplica pacienţilor cu leziuni cerebrale şi, prin urmare, afectaţi de o boală gravă şi incurabilă, aflată într-o stare avansată, dar care nu se aflau în mod necesar „la finalul vieţii”, ceea ce determinase legiuitorul să denumească legea „drepturile pacienţilor şi finalul vieţii” şi nu „drepturile pacienţilor la finalul vieţii” (a se vedea, în acelaşi sens, observaţiile Academiei Naţionale de Medicină, supra, pct. 44). 

- Noţiunea de „tratamente”

154. În decizia sa din 14 februarie 2014, Conseil d’État a interpretat noţiunea de tratamente care pot fi sistate definitiv sau limitate. În lumina dispoziţiilor articolelor L. 1110‑5 şi 1111‑4, citate anterior, şi a lucrărilor parlamentare, acesta a considerat că legiuitorul intenţionase să includă în respectivele tratamente toate actele care aveau ca scop asigurarea în mod artificial a menţinerii funcţiilor vitale ale pacientului şi că alimentaţia şi hidratarea artificiale făceau parte din aceste acte. Observaţiile prezentate Conseil d’État cu titlu de amicus curiae, converg în această privinţă.

155. Curtea subliniază că „Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii” al Consiliului Europei abordează aceste aspecte: ghidul precizează că tratamentele includ atât intervenţiile al căror scop este de a îmbunătăţi starea de sănătate a unui pacient, acţionând asupra cauzelor bolii, dar şi pe cele care nu vizează etiologia bolii, ci simptomele acesteia, sau care răspund unei insuficienţe funcţionale. Ghidul subliniază că alimentaţia şi hidratarea artificiale sunt furnizate unui pacient pe baza unei indicaţii medicale şi presupun alegerea unei proceduri şi a unui dispozitiv medical (perfuzie, sondă pentru nutriţia enterală). Ghidul observă că există diverse abordări în fiecare ţară: unele ţări consideră că acestea constituie tratamente care pot fi limitate sau întrerupte în condiţiile şi în conformitate cu garanţiile prevăzute de dreptul intern; astfel, problemele ridicate de acestea sunt dorinţa pacientului şi caracterul adecvat al tratamentului în situaţia în cauză. În alte ţări, se consideră că acestea constituie îngrijiri care răspund unor nevoi esenţiale ale persoanei care le primeşte, care pot fi întrerupte numai în cazul în care pacientul, aflat în fază terminală, la finalul vieţii, şi-a exprimat dorinţa în acest sens (supra, pct. 61).

- Noţiunea de obstinație lipsită de caracter rezonabil

156. În temeiul articolului L. 1110‑5 din cod, un tratament constituie o obstinație lipsită de caracter rezonabil în cazul în care acesta este inutil, disproporţionat sau nu are „alt efect decât menţinerea artificială a vieţii” (supra, pct. 53). În prezenta cauză a fost aplicat acest ultim criteriu, pe care reclamanţii îl consideră imprecis.

157. În observaţiile sale prezentate Conseil d’État, în calitate de amicus curiae, domnul Leonetti a precizat că această formulare, mai strictă decât cea avută în vedere iniţial, şi anume tratament „care prelungeşte în mod artificial viaţa”, era mai restrictivă şi făcea referire la menţinerea artificială a vieţii „în sens pur biologic”, având o dublă caracteristică, şi anume un pacient care prezintă leziuni cerebrale majore şi ireversibile şi faptul că starea acestuia nu mai prezintă posibilitatea existenţei unei conştiinţe de sine şi a unei vieţi relaţionale” (supra, pct. 44). În acelaşi sens, Consiliul Naţional al Medicilor a evidenţiat importanţa noţiunii de temporalitate, reţinând că, în prezenţa unei stări patologice, devenite cronică, care generează o deteriorare fiziologică a persoanei şi o pierdere a facultăţilor sale cognitive şi relaţionale, obstinația ar putea fi considerată ca fiind lipsită de caracter rezonabil în măsura în care nu apare niciun semn de îmbunătăţire a stării (ibidem).

158. În decizia sa din 24 iunie 2014, Conseil d’État a detaliat elementele pe care medicul trebuie să le ia în considerare pentru a aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru obstinația lipsită de caracter rezonabil, precizând totodată că este necesar să fie înţeleasă fiecare situaţie în parte: elementele medicale (cu privire la care a precizat că trebuie să acopere o perioadă suficient de lungă, să fie analizate în mod colegial şi să privească în special starea pacientului, evoluţia stării acestuia, suferinţa şi prognosticul clinic) şi elementele de altă natură, şi anume voința pacientului, indiferent de modalitatea de exprimare a acesteia, căreia medicul trebuie să îi acorde o importanţă deosebită, precum şi opinia persoanei de încredere, a familiei sau a apropiaţilor acestuia.

159. Curtea subliniază că Conseil d’État a enunţat două garanţii importante în această decizie: în primul rând, acest a afirmat că „simplul fapt că o persoană se află într-o stare ireversibilă de inconştienţă sau, cu atât mai mult, de pierdere a autonomiei, care o face dependentă de un astfel de mod de hrănire şi hidratare, nu poate caracteriza, în sine, o situaţie în care continuarea tratamentului ar părea nejustificată, pe motivul unui refuz al obstinației lipsite de caracter rezonabil”. Pe de altă parte, acesta a subliniat că, în cazul în care nu se cunoaşte voința pacientului, nu se poate presupune că aceasta constă în refuzul de a fi menţinut în viaţă (supra, pct. 48).

160. Având în vedere această analiză, Curtea nu poate să fie de acord cu argumentaţia reclamanţilor. Aceasta consideră că dispoziţiile Legii din 22 aprilie 2005, astfel cum sunt interpretate de Conseil d’État, constituie un cadru legislativ suficient de clar, în sensul art. 2 din Convenţie, pentru a reglementa precis decizia medicului într-o situaţie precum cea din prezenta speţă. Prin urmare, Curtea a concluzionat că statul a instituit un cadrul legislativ adecvat pentru a asigura protecţia vieţii pacienţilor (a se vedea supra, pct. 140).

β) Procesul decizional

161. Reclamanţii contestă procesul decizional, considerând că acesta ar fi trebuit să fie cu adevărat colegial sau, cel puţin, să prevadă o mediere în cazul unui dezacord.

162. Curtea subliniază, în primul rând, că nici art. 2, nici jurisprudenţa sa nu pot fi interpretate ca impunând obligaţii în ceea ce priveşte procedura ce trebuie urmată pentru a se ajunge la un eventual acord. Aceasta reaminteşte că, în cauza Burke, citată anterior, a apreciat că procedura constând în stabilirea dorinţelor pacientului şi consultarea apropiaţilor acestuia, precum şi a altor membri ai personalului medical, este conformă art. 2 (supra, pct. 143).

163. Curtea observă că, deşi procedura din dreptul francez se numește „colegială” şi deși aceasta implică mai multe etape de consultare (a echipei de îngrijire, cel puţin a unui medic, a persoanei de încredere, a familiei sau a persoanelor apropiate), adoptarea deciziei revine exclusiv medicului care se ocupă de pacient. Voinţa pacientului trebuie să fie luată în considerare. Decizia efectivă trebuie să fie motivată şi inclusă în dosarul pacientului.

164. În observaţiile sale în calitate de amicus curiae, domnul Jean Leonetti a reamintit că, potrivit acestei legi, răspunderea pentru decizia de sistare definitivă a tratamentului revine exclusiv medicului şi nu se intenţionase transferarea acestei răspunderi asupra familiei, pentru a se evita orice sentiment de vinovăţie şi pentru a fi identificată persoana care a luat decizia.

165. Din elementele de drept comparat de care dispune Curtea rezultă că, în statele care permit sistarea definitivă a tratamentelor şi în absenţa unor directive anticipative formulate de pacient, există o mare diversitate de modalităţi în ceea ce priveşte luarea deciziei finale de sistare definitivă a tratamentelor: aceasta poate fi luată de către medic (cel mai adesea), de către medic împreună cu familia, de către familie sau reprezentantul legal sau de către instanţe (supra, pct. 75).

166. Curtea observă că procedura colegială din prezenta cauză a durat din septembrie 2013 până în ianuarie 2014 şi că, în toate etapele, punerea sa în aplicare a depăşit condiţiile impuse de lege: deşi procedura prevede consultarea unui medic diferit şi eventual a unui al doilea medic, dr. Kariger a consultat şase medici, dintre care unul desemnat de reclamanţi; acesta a reunit aproape întreaga echipă de îngrijire şi a convocat două consilii de familie, la care au participat soţia, părinţii şi opt fraţi şi surori ale lui Vincent Lambert. În urma acestor reuniuni, soţia lui Vincent Lambert şi şase din fraţii şi surorile acestuia s-au declarat în favoarea sistării definitive a tratamentului, soluție în favoarea căreia au fost și cinci din cei şase medici consultaţi, în vreme ce reclamanţii s-au opus. Medicul a discutat, de asemenea, cu François Lambert, nepotul lui Vincent Lambert. Decizia acestuia, cu o întindere de treisprezece pagini (a cărei versiune prescurtată, de şapte pagini, a fost citită familiei) este motivată în mod corespunzător. Conseil d’État a concluzionat, în decizia sa din 24 iunie 2014, că aceasta nu a fost viciată de nicio neregularitate (supra, pct. 50).

167. Conseil d’État a apreciat că medicul îşi îndeplinise obligaţia de consultare a familiei şi că acesta a putut lua decizia în mod legal, având în vedere absenţa unei opinii unanime a acesteia din urmă. Curtea subliniază că, în stadiul său actual, dreptul francez prevede consultarea familiei (şi nu participarea acesteia la luarea deciziei), dar nu organizează nicio mediere în cazul unui dezacord între membrii acesteia. Acesta nu precizează nici ordinea în care trebuie să fie luate în considerare opiniile membrilor familiei, spre deosebire de ceea ce se prevede în câteva alte state.

168. Curtea evidenţiază absenţa unui consens în materie (a se vedea supra, pct. 165) şi consideră că organizarea procesului decizional, inclusiv desemnarea persoanei care ia decizia finală de sistare definitivă a tratamentelor şi modalităţile de luare a deciziei, intră în sfera marjei de apreciere a statului. Aceasta constată că, în speţă, procedura s-a desfăşurat pe parcursul unei perioade îndelungate şi într-o manieră meticuloasă, depăşind condiţiile impuse de lege, şi apreciază că, deşi reclamanţii se află în dezacord cu privire la rezultatul acesteia, procedura a respectat cerinţele care decurg din art. 2 din Convenţie (supra, pct. 143).

γ) Căile de atac

169. În cele din urmă, Curtea va examina căile de atac de care au beneficiat reclamanţii în prezenta cauză. Aceasta observă că, sesizat pentru prima dată cu o cale de atac împotriva unei decizii de sistare definitivă a unor tratamente, în temeiul Legii din 22 aprilie 2005, Conseil d’État a făcut, în deciziile sale din 14 februarie și 24 iunie 2014, precizări importante cu privire la sfera controlului exercitat de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii într-o cauză precum prezenta.

170. Reclamanţii au sesizat tribunalul administrativ cu o cerere de protejare a unei libertăţi fundamentale în temeiul art. L. 521‑2 din Codul de procedură administrativă, care prevede că judecătorul „sesizat cu o cerere în acest sens, justificată de o urgenţă deosebită, poate dispune toate măsurile necesare apărării unei libertăţi fundamentale, căreia i s-a adus o atingere gravă şi vădit nelegală de către o autoritate administrativă”. Atunci când este sesizat cu acest temei, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, în principiu, se pronunţă singur, cu celeritate, şi poate să dispună măsuri provizorii pe baza unui criteriu evident și manifest (nelegalitate vădită).

171. Curtea subliniază că, astfel cum a fost definit de Conseil d’État (supra, pct. 32), rolul judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii înglobează nu doar puterea de a suspenda aplicarea deciziei medicului, ci şi pe cea de a proceda la un control complet al legalităţii deciziei în cauză (şi nu numai aplicarea criteriului nelegalității vădite a acesteia), după caz, în complet colegial, şi, dacă este necesar, după dispunerea unei expertize medicale şi solicitarea unor avize cu titlu de amicus curiae.

172. Conseil d’État a precizat, de asemenea, în decizia acestuia din 24 iunie 2014, că, având în vedere rolul deosebit pe care îl avea într-un astfel de caz, judecătorul trebuia să examineze, în afara motivelor întemeiate pe neconformitatea deciziei cu legea – motivele întemeiate pe incompatibilitatea cu Convenţia a dispoziţiilor legislative aplicate.

173. Potrivit sublinierii făcute de Curte, cauza a fost examinată de Conseil d’État în sesiune plenară (secția de contencios, compusă din şaptesprezece membri), ceea ce nu este specific procedurii privind măsurile provizorii. În decizia sa din 14 februarie 2014, acesta a precizat că bilanţul efectuat la Spitalul Universitar din Liège viza o perioadă de doi ani şi jumătate şi a considerat că era necesar să dispună de informaţii cât mai complete cu privire la starea de sănătate a lui Vincent Lambert. Aşadar, a dispus realizarea unei expertize medicale de către trei specialişti recunoscuţi în domeniul neuroştiinţei. În plus, având în vedere amploarea şi dificultatea problemelor ridicate de prezenta cauză, acesta a solicitat Academiei Naţionale de Medicină, Comitetului Consultativ Naţional de Etică, Consiliului Naţional al Medicilor, precum şi domnului Jean Leonetti, să îi prezinte, în calitate de amicus curiae, observaţii de ordin general, de natură a clarifica în special noţiunile de obstinație lipsită de caracter rezonabil şi de menţinere artificială a vieţii.

174. Curtea constată că expertiza s-a desfăşurat într-o manieră foarte aprofundată: experţii l-au examinat pe Vincent Lambert în nouă rânduri, au procedat la o serie de examinări, au luat cunoştinţă de întreg dosarul medical şi au consultat toate documentele aflate la dosarul procedurii administrative, care erau utile expertizei, şi, în perioada 24 martie-23 aprilie 2014, au cunoscut toate părţile implicate (familia, echipa medicală şi de îngrijire, consilierii medicali şi reprezentanţii UNAFTC şi ai spitalului).

175. În decizia sa din 24 iunie 2014, Conseil d’État a examinat, în primul rând, compatibilitatea cu art. 2, art. 8, art. 6 şi art. 7 din Convenţie a dispoziţiilor relevante ale Codului de Sănătate Publică (a se vedea supra, pct. 47) şi ulterior conformitatea deciziei adoptate de dr. Kariger cu dispoziţiile codului (a se vedea supra, pct. 47-50). Controlul realizat de acesta a privit legalitatea procedurii colegiale şi respectarea condiţiilor de fond impuse de lege, considerând că acestea erau îndeplinite, în special în lumina concluziilor raportului de expertiză. Acesta a subliniat în special că, din concluziile experţilor, rezulta că starea clinică a lui Vincent Lambert corespundea unei stări vegetative cronice, că acesta suferise leziuni grave şi extinse şi că gravitatea acestora, precum şi perioada de cinci ani şi jumătate care trecuse de la producerea accidentului, conduceau la concluzia potrivit căreia acestea erau ireversibile, cu un „prognostic clinic negativ”. Conseil d’État a apreciat că aceste concluzii le confirmau pe cele ale dr. Kariger.

176. În continuare, Curtea observă că, după ce a subliniat „importanţa deosebită” pe care medicul trebuie să o acorde voinței persoanei bolnave (supra, pct. 48), Conseil d’État a încercat să stabilească ce îşi dorea Vincent Lambert. Având în vedere că acesta din urmă nici nu formulase directive anticipative şi nici nu desemnase o persoană de încredere, Conseil d’État a ţinut seama de mărturia soţiei acestuia, Rachel Lambert. Acesta a subliniat că Vincent şi soţia acestuia, amândoi de profesie infirmieri, având în vedere că interacţionau în special cu persoane aflate la reanimare sau cu polihandicap, au vorbit adesea despre experienţele lor profesionale şi, cu aceste ocazii, Vincent Lambert şi-a exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a nu fi menţinut în mod artificial în viaţă şi într-o stare de dependenţă majoră (supra, pct. 50). Conseil d’État a considerat că aceste afirmaţii – al căror conţinut era confirmat de un frate de-al lui Vincent Lambert – erau datate şi relatate cu precizie de către Rachel Lambert. De asemenea, acesta a ţinut cont de faptul că mai mulţi alţi fraţi şi alte surori au precizat că aceste afirmaţii corespundeau personalităţii, experienţei anterioare şi opiniilor fratelui lor şi a subliniat că reclamanţii nu susţineau că acesta ar fi făcut afirmaţii contrare. În cele din urmă, Conseil d’État a evidenţiat că avusese loc consultarea familiei prevăzută de lege (ibidem).

177. Potrivit reclamanţilor care invocă art. 8 din Convenţie, Conseil d’État nu ar fi trebuit să ţină seama de observaţiile verbale ale lui Vincent Lambert, pe care le consideră prea generale.

178. Curtea reaminteşte în primul rând că pacientul, chiar dacă nu este capabil să îşi exprime dorinţa, este cel al cărui consimţământ trebuie să rămână în centrul procesului decizional, fiind subiectul şi actorul principal al acestuia. „Ghidul pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la finalul vieţii” al Consiliului Europei propune implicarea acestuia în procesul decizional prin intermediul dorinţelor pe care le-a putut exprima anterior şi prevede că este posibil ca acestea să fi fost încredinţate verbal unui membru al familiei sau unui apropiat (supra, pct. 63).

179. Curtea subliniază, de asemenea, că, potrivit elementelor de drept comparat de care dispune, în anumite ţări, în lipsa unor directive anticipative sau a unui „testament biologic”, voința prezumată a pacientului trebuie să fie stabilită prin diverse modalităţi (declaraţii ale reprezentantului legal sau ale familiei, alte declarații care reflectă personalitatea acestuia, convingerile pacientului, etc.).

180. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că, în hotărârea Pretty, citată anterior (pct. 63), a afirmat dreptul oricărei persoane de a refuza să fie de acord cu un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vieţii sale. În aceste condiţii, consideră că Conseil d’État a putut aprecia că declarațiile care i-au fost prezentate erau suficient de precise pentru a stabili care erau dorinţele lui Vincent Lambert în ceea ce priveşte sistarea definitivă sau continuarea tratamentului său.

δ) Considerente finale

181. Curtea este pe deplin conştientă de importanţa problemelor ridicate de prezenta cauză, care priveşte chestiuni medicale, juridice şi etice deosebit de complexe. În circumstanţele speţei, Curtea reaminteşte că le revine în primul rând autorităţilor interne obligaţia să verifice conformitatea deciziei de sistare definitivă a tratamentelor cu dreptul intern şi cu Convenţia, precum şi să stabilească dorinţele pacientului, în conformitate cu legislaţia naţională. Rolul Curții a constat în a examina dacă statul şi-a respectat obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie.

În cadrul acestei abordări, Curtea a considerat că atât cadrul legislativ prevăzut de dreptul intern, astfel cum a fost interpretat de Conseil d’État, precum şi procesul decizional, desfăşurat în speţă într-o manieră meticuloasă, erau conforme cu cerinţele acestui articol. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte căile de atac de care au beneficiat reclamanţii, Curtea a ajuns la concluzia că prezenta cauză a făcut obiectul unei examinări aprofundate, în cadrul căreia au putut fi exprimate toate punctele de vedere şi au fost analizate cu atenţie toate aspectele, atât din perspectiva unei expertize medicale detaliate, cât şi a unor observaţii generale formulate de cele mai înalte autorităţi medicale şi etice.

În consecinţă, Curtea ajunge la concluzia că autorităţile interne şi-au respectat obligaţiile pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie, ţinând seama de marja de apreciere de care acestea dispuneau în prezenta cauză.

ε) Concluzie

182. Rezultă că, în cazul în care ar fi pusă în aplicare decizia Conseil d’État din 24 iunie 2014, nu ar fi încălcat art. 2 din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

183. Reclamanţii apreciază că sunt potenţiale victime ale unei încălcări a dreptului lor la respectarea vieţii de familie împreună cu fiul şi, respectiv, fratele acestora, în sensul art. 8 din Convenţie.

184. Curtea consideră că acest capăt de cerere este inclus în cele invocate de reclamanţi în temeiul art. 2 din Convenţie. Având în vedere constatarea sa cu privire la acest articol (supra, pct. 182), Curtea consideră că nu este necesar ca acest capăt de cerere să fie examinat separat.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie

185. Reclamanţii se plâng, de asemenea, de faptul că medicul care a luat decizia din 11 ianuarie 2014 nu ar fi fost imparţial, în măsura în care acesta luase deja aceeaşi decizie, şi consideră că expertiza dispusă de Conseil d’État nu s-a realizat în condiții de deplină contradictorialitate.

Aceştia invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil [...]”.

186. Chiar în ipoteza in care art. 6 § 1 s-ar aplica în cazul procedurii care a avut ca rezultat decizia medicului din 11 ianuarie 2014, Curtea apreciază că aceste capete de cerere, în măsura în care nu au fost deja abordate din perspectiva art. 2 din Convenţie (supra, pct. 150-181), sunt în mod vădit neîntemeiate.

187. Reiese că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi al art. 35 § 4 din Convenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de reclamanţi în nume propriu în temeiul art. 2 din Convenţie;

2. declară, cu douăsprezece voturi la cinci, cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. respinge, în unanimitate, cererea lui Rachel Lambert având ca obiect reprezentarea, în calitate de terţ intervenient, a lui Vincent Lambert;

4. hotărăşte, cu douăsprezece voturi la cinci, că nu ar fi încălcat art. 2 din Convenţie, în cazul în care ar fi pusă în aplicare decizia Conseil d’État din 24 iunie 2014;

5. hotărăşte, cu douăsprezece voturi la cinci, că nu este necesar să se pronunţe separat cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie;

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la 5 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi al art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

Erik FriberghDean Spielmann
GrefierPreşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre este anexat un rezumat al opiniei separate a judecătorilor Hajiyev, Šikuta, Tsotsoria, De Gaetano şi Griţco.

D.S.
E.F.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR HAJIYEV, ŠIKUTA, TSOTSORIA, DE GAETANO ŞI GRIҬCO

(Traducere)

1. Regretăm că trebuie să ne disociem de opinia majorităţii, exprimată la punctele 2, 4 şi 5 din dispozitivul prezentei hotărâri. După o analiză atentă, considerăm că, având în vedere că s-a spus și s-a scris tot ce se putea în prezenta hotărâre, că s-au stabilit cele mai subtile distincții juridice și că s-a despicat firul în patru, ceea ce s-a propus echivalează, nici mai mult, nici mai puțin, cu a afirma că o persoană cu handicap grav, care se află în incapacitatea de a-şi comunica dorințele în ceea ce priveşte starea sa actuală, poate fi, pe baza mai multor afirmații discutabile, privată de două elemente esenţiale menținerii în viață, și anume de hrană și apă, și că, în fața aceastei realităţi, Convenția este neputincioasă. Noi apreciem nu numai că această concluzie este înspăimântătoare, dar, mai mult – și regretăm că e nevoie să spunem acest lucru –, ea reprezintă un pas înapoi în ceea ce priveşte protecția oferită până acum de Convenție și de Curte persoanelor vulnerabile.

2. Pentru a ajunge la concluzia formulată la punctul 112 din hotărâre, majoritatea începe cu trecerea în revistă a cauzelor în care organele Convenţiei au admis că un terţ poate, în circumstanţe excepţionale, să acţioneze în numele şi pe seama unei persoane vulnerabile, chiar dacă aceasta nu şi-a exprimat în mod expres dorinţa de a introduce o cerere. Pe baza acestei jurisprudenţe, majoritatea deduce că există două criterii principale care trebuie aplicate în astfel de cauze: riscul ca victima directă să fie lipsită de protecția efectivă a drepturilor sale şi absenţa unui conflict de interese între victimă şi reclamant (pct. 102 din hotărâre). Deşi subscriem la aceste două criterii ca atare, nu suntem de acord cu modul în care majoritatea le aplică în circumstanţele specifice speţei.

În ceea ce priveşte primul criteriu, este adevărat că reclamanţii pot să invoce art. 2 în nume propriu, ceea ce au şi făcut. Totuşi, având în vedere că Curtea a recunoscut dreptul unei organizaţii negurvernamentale de a reprezenta o persoană decedată [Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08, CEDO 2014], considerăm că nu există niciun motiv valabil pentru a nu urma aceeaşi abordare în ceea ce priveşte reclamanţii în speţă. În fapt, în calitate de rude apropiate ale lui Vincent Lambert, părinții acestuia sunt a fortiori şi mai îndreptăţiţi să acţioneze în numele său în faţa Curţii.

În ceea ce priveşte al doilea criteriu, majoritatea, considerând că deciziile interne în litigiu se bazau pe certitudinea că Vincent Lambert nu ar fi dorit să fie menţinut în viaţă în starea în care se află în prezent, apreciază că nu s-a „stabilit faptul că există o convergenţă de interese între ceea ce afirmă reclamanţii şi ceea ce şi-ar fi dorit Vincent Lambert” (pct. 104 din hotărâre). Or, această afirmaţie ar fi exactă numai dacă – şi în măsura în care – reclamanţii ar pretinde că a fost încălcat dreptul lui Vincent Lambert la autonomie personală, în temeiul art. 8 din Convenţie, care, potrivit jurisprudenţei Curţii, include dreptul unei persoane de a decide în ce fel şi în ce moment se încheie viaţa sa (Haas împotriva Elveţiei, nr. 31322/07, pct. 51, CEDO 2011). Cu toate acestea, deşi reclamanţii invocă într-adevăr art. 8, aceştia o fac într-un context complet diferit: ei încearcă să apere în faţa Curţii integritatea fizică a lui Vincent Lambert şi nu autonomia personală a acestuia. Principalele capete de cerere pe care le invocă în numele lui Vincent Lambert sunt întemeiate pe art. 2 şi pe art. 3 din Convenţie. Spre deosebire de art. 8, care protejează o gamă foarte largă de acţiuni umane, bazate pe alegeri personale şi care merg în diferite direcţii, art. 2 şi art. 3 din Convenţie sunt în mod evident unidirecţionale, în sensul că nu implică niciun aspect negativ. Art. 2 protejează dreptul la viaţă, dar nu şi dreptul de a muri (Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 39-40, CEDO 2002‑III). În mod similar, art. 3 garantează dreptul pozitiv de a nu fi supus la rele tratamente, dar nu garantează niciun „drept” de a renunţa la acest drept şi de a fi, de exemplu, bătut, torturat sau înfometat până la moarte. Mai simplu, art. 2 şi art. 3 sunt „căi cu sens unic”. Având în vedere că dreptul de a nu fi înfometat până la moarte era singurul drept pe care Vincent Lambert îl putea revendica în numele lui în mod valabil, în temeiul art. 2 şi art. 3, nu înţelegem cum este posibil, din punct de vedere logic, să se concluzioneze o lipsă a „convergenţei intereselor” între acesta şi reclamanţii în speţă, sau cum poate să existe cea mai mică îndoială în această privinţă.

În aceste condiţii, suntem convinşi că reclamanţii aveau într-adevăr calitatea procesuală de a acționa în numele şi pe seama lui Vincent Lambert şi că diversele capete de cerere formulate de aceştia ar fi trebuit să fie declarate compatibile ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei.

3. Dorim să precizăm, de la bun început, că, dacă ar fi fost vorba despre o cauză în care persoana respectivă (în speţă Vincent Lambert) şi-ar fi exprimat clar dorinţa de a i se permite să nu continue să trăiască, având în vedere gravitatea handicapului său fizic şi suferinţa asociată acestuia, sau care, având în vedere situaţia, ar fi refuzat în mod clar să primească orice hrană şi lichide, nu am fi avut nicio obiecţie în privinţa sistării definitive sau neacordării alimentaţiei şi hidratării, în măsura în care legislaţia internă prevedea acest lucru (şi, în orice caz, sub rezerva dreptului membrilor personalului medical de a refuza să participe la această procedură, din motive care ţin de conştiinţă). Nu putem fi de acord cu o astfel de lege, dar, într-un astfel de caz, două drepturi protejate de Convenţie se află, ca să ne exprimăm aşa, situate în opoziție: pe de o parte, dreptul la viaţă (cu obligaţia corespunzătoare a statului de protejare a vieţii) – articolul 2 – şi, pe de altă parte, dreptul la autonomie personală, protejat de articolul 8. În faţa unui astfel de conflict, putem fi de acord că trebuie să se acorde prioritate respectării „demnităţii şi libertăţii umane” (fapt subliniat în cauza Pretty împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 65). Dar nu aceasta este situaţia lui Vincent Lambert.

4. Conform elementelor de care dispunem, Vincent Lambert se află într-o stare vegetativă cronică, de conştienţă minimă, sau chiar inexistentă. Totuşi, acesta nu se află într-o stare de moarte cerebrală – există o disfuncţie la un nivel al creierului, dar nu la toate nivelurile. În fapt, acesta poate să respire singur (fără ajutorul unui aparat pentru respiraţie artificială) şi poate să digere hrana (tractul gastrointestinal este intact şi funcţionează), dar are dificultăţi de deglutiţie, adică pentru a împinge alimentele solide prin esofag. Mai important, nimic nu dovedeşte, într-o manieră concludentă sau altfel, că acesta simte durere (care trebuie să se distingă de disconfortul evident ce decurge din faptul că stă în permanenţă în poziție orizontală în pat sau în scaun cu rotile). Suntem consternați în special de un considerent formulat de reclamanţi în faţa Curţii, în observaţiile lor din 16 octombrie 2014 cu privire la admisibilitate şi fond (pct. 51-52). Acest considerent, care nu a fost cu adevărat contestat de Guvern, este formulat astfel:

„Curtea trebuie să ştie că [Vincent Lambert], la fel ca toate celelalte persoane aflate în stare de conştienţă diminuată considerabil, poate totuşi să fie ridicat, îmbrăcat, aşezat într-un scaun cu rotile şi scos din camera sa. Numeroase persoane aflate într-o stare similară celei în care este domnul Lambert sunt adesea găzduite în centre de îngrijire specializate şi pot să îşi petreacă week-end-ul sau vacanţele în familie (...). Şi tocmai metoda alimentaţiei enterale este cea care le permite această formă de autonomie.

De altfel, doctorul Kariger şi-a dat acordul, în septembrie 2012, pentru ca părinţii acestuia să îl poată lua pe Vincent Lambert în vacanţă în sudul Fraţei. Acest lucru se întâmpla cu şase luni înainte de prima decizie a acestuia de suprimare a alimentaţiei ... şi, între timp, starea lui de sănătate nu se schimbase!

Din elementele prezentate Curţii reiese că alimentaţia pe cale enterală implică o atingere minimă adusă integrităţii fizice, nu îi cauzează pacientului nicio durere şi, cu puţin antrenament, o astfel de alimentaţie poate să fie administrată de familia sau de rudele domnului Lambert (şi reclamanţii şi-au propus să facă acest lucru), chiar dacă amestecul de alimente ce urmează să fie administrat trebuie să fie pregătit într-o clinică sau într-un spital. În acest sens, alimentaţia şi hidratarea pe cale enterală (momentan, independent de problema stabilirii dacă este necesar să fie denumite „tratament” sau „îngrijiri”, ori pur şi simplu „hrănire”) sunt pe deplin proporţionale cu situaţia în care se află Vincent Lambert. În acest context, nu înţelegem, chiar şi după ce am ascultat susţinerile orale din prezenta cauză, motivul pentru care autorităţile nu au permis transferarea lui Vincent Lambert într-o clinică specializată (centrul de îngrijire Bethel[3]), unde putea să fie îngrijit (dispensând astfel Spitalul Universitar din Reims de această obligaţie).

Cu alte cuvinte, Vincent Lambert este viu şi este îngrijit corespunzător. De asemenea, acesta este hrănit – apa şi hrana reprezentând două elemente de bază, esenţiale pentru menţinerea vieţii şi strâns legate de demnitatea umană. Această legătură strânsă a fost afirmată de nenumărate ori, în multe documente internaţionale[4]. Aşadar, adresăm următoarea întrebare: ce anume poate să justifice autorizarea de către un stat a unui medic (doctorul Kariger sau, de când acesta a demisionat şi a plecat de la Spitalul Universitar din Reims[5], a unui alt medic), în cazul de faţă, nu „decuplarea” lui Vincent Lambert (acesta nefiind conectat la niciun aparat care să îl menţină în viaţă în mod artificial), ci mai degrabă să se înceteze sau să se întrerupă administrarea de hrană şi lichide, astfel încât acesta să fie efectiv înfometat până la moarte? Care este motivul imperativ, în circumstanţele speţei, care împiedică statul să intervină pentru protejarea vieţii? Considerente financiare? În speţă, nu a fost menţionat niciunul. Suferinţa resimțită de Vincent Lambert? Nimic nu dovedeşte că acesta suferă. Sau oare pentru că nu mai este util sau important pentru societate şi, în realitate, nu mai este o persoană, ci doar o „viaţă biologică”?

5. Astfel cum am subliniat deja, nu există indicii clare sau certe referitoare la ceea ce îşi doreşte (sau chiar ce şi-ar dori) într-adevăr Vincent Lambert în privința continuării alimentaţiei şi a hidratării, în situaţia în care se află în prezent. Deşi înainte de producerea accidentului în urma căruia a ajuns în starea actuală avea profesia de infirmier, acesta nu a formulat niciodată vreo „directivă anticipativă” şi nici nu a desemnat o „persoană de încredere”, în sensul diverselor dispoziţii din Codul de Sănătate Publică. În decizia acestuia din 24 iunie 2014, Conseil d’État a exacerbat importanța conversaţiilor, evident informale, pe care Vincent Lambert le-a purtat cu soţia sa (şi, se pare, o dată, şi cu fratele său, Joseph Lambert) şi a ajuns la concluzia că „nu se poate considera că [doctorul Kariger] a procedat la o interpretare inexactă a dorinţelor exprimate de pacient înainte de accidentul său”[6]. Or, în cazul unor chestiuni de o asemenea gravitate, este imperios să existe o certitudine absolută. O „interpretare” a posteriori a ceea ce ar fi putut să spună sau să nu spună, în anii precedenţi (atunci când erau perfect sănătoase), persoanele în cauză, în cadrul unor conversaţii informale, expune în mod evident sistemul unor abuzuri grave. Chiar dacă, în spiritul dezbaterii, se porneşte de la principiul potrivit căruia Vincent Lambert îşi exprimase într-adevăr refuzul de a fi menţinut într-o stare de dependenţă majoră, o astfel de declaraţie nu poate, în opinia noastră, să asigure un grad suficient de certitudine în ceea ce priveşte dorinţa sa de a fi privat de hrană şi de apă. Astfel cum subliniază reclamanţii, la punctele 153-154 din observaţiile lor – ceea ce, încă o dată, nu a fost negat sau contrazis de Guvern:

„Dacă domnul Vincent Lambert ar fi avut într-adevăr voința fermă de a nu mai trăi, dacă ar fi „renunţat” din punct de vedere psihologic, dacă ar fi avut într-adevăr dorinţa profundă de a muri, domnul Vincent Lambert ar fi deja mort, la ora actuală. Nu ar fi supravieţuit 31 de zile fără hrană (în perioada cuprinsă între prima suprimare a alimentaţiei sale, la 10 aprilie 2013, şi prima ordonanţă pronunţată de Tribunalul administrativ din Châlons-en-Champagne, la 11 mai 2013, prin care s-a dispus reluarea alimentaţiei sale), dacă nu ar fi găsit în el o putere interioară care l-a determinat să lupte pentru a rămâne în viaţă. Nimeni nu ştie ce este această forţă a vieţii. Poate că, inconştient, este vorba despre faptul că este tată şi doreşte să îşi cunoască fiica? Poate este altceva. Dar este incontestabil faptul că, prin acţiunile sale, domnul Vincent Lambert a demonstrat o forţă vitală, pe care nu ar fi acceptabil să o ignorăm.

Invers, toate persoanele care au grijă de pacienţi aflaţi într-o stare de conştienţă afectată afirmă că o persoană în starea lui, care renunţă la viaţă, moare în zece zile. În cazul de faţă, acesta a supravieţuit 31 de zile, fără hrană şi cu o hidratare redusă la 500 ml pe zi.”

Cu toate acestea, accentul pus pe voința prezumată sau pe intenţiile prezumate ale lui Vincent Lambert deturnează dezbaterea de la o altă chestiune importantă, şi anume faptul că, în temeiul legislaţiei franceze aplicabile în speţă, în cazul unui pacient inconştient, care nu a redactat directive anticipative, voința acestuia şi opiniile sau dorinţele familiei sale nu fac decât să completeze analiza a ceea ce medicul care îl are în grijă percepe ca fiind o realitate medicală. Cu alte cuvinte, dorinţele pacientului nu sunt, într-o astfel de situaţie, în niciun caz determinante pentru rezultatul final. Cele trei criterii prevăzute la articolul L. 1110-5 din Codul de Sănătate Publică – adică situaţiile în care actele medicale par inutile, disproporţionate sau par să aibă ca unic efect menţinerea artificială a vieţii – sunt singurele criterii pertinente. Astfel cum a subliniat Conseil d’État, trebuie să se ţină seama de dorinţele pe care pacientul le-a putut exprima şi să se acorde o importanţă deosebită dorinţei acestuia (pct. 47 şi 48 din hotărâre), dar această dorinţă nu este niciodată decisivă. Altfel spus, odată ce medicul responsabil a decis, precum în speţă, că se aplică al treilea criteriu, zarurile sunt aruncate şi procedura colectivă se rezumă, în mare parte, la o simplă formalitate.

6. În niciun caz nu se poate considera că Vincent Lambert se află într-o situaţie specifică „finalului vieţii”. Este regretabil că, în curând, se va afla în această situaţie, atunci când vor fi sistate sau nu i se vor mai administra hrana şi hidratarea. Persoanele aflate într-o situaţie şi mai gravă decât cea a lui Vincent Lambert nu sunt în fază terminală (cu condiţia să nu sufere, în acelaşi timp, de o altă patologie). Alimentaţia lor – indiferent dacă este considerată a fi un tratament sau îngrijiri – are ca scop menţinerea lor în viaţă şi, prin urmare, rămâne o metodă obişnuită de menţinere a vieţii, care trebuie, în principiu, să fie continuată.

7. Problemele care sunt legate de alimentaţie şi de hidratare sunt adesea desemnate utilizând termenul „artificial”, ceea ce determină o confuzie inutilă, aşa cum s-a întâmplat în speţă. Orice formă de alimentaţie – fie că este vorba de plasarea unui biberon în gura unui sugar sau de utilizarea unor tacâmuri în sala de mese pentru a aduce hrana la gură – este, într-o anumită măsură, artificială, deoarece ingerarea hranei se face cu ajutorul unui intermediar. Dar, în cazul unui pacient aflat în starea lui Vincent Lambert, adevărata problemă care trebuie să se pună (în contextul noţiunilor de proporţionalitate şi caracter rezonabil, care decurg din noţiunea de obligaţie pozitivă care îi revine statului în temeiul articolului 2) este următoarea: hidratarea şi alimentaţia îi oferă pacientului un beneficiu, fără să îi cauzeze o durere sau o suferinţă nejustificată sau un consum excesiv de resurse? În cazul unui răspuns afirmativ, există o obligaţie pozitivă de protejare a vieţii. Dacă sarcinile depăşesc beneficiile, atunci obligaţia statului poate să înceteze, în cazurile corespunzătoare. În acest context, adăugăm că, în plus, marja de apreciere a unui stat, menţionată la punctul 148 din hotărâre, nu este nelimitată şi că, oricât de amplă ar fi, aceasta trebuie să fie apreciată întotdeauna în lumina valorilor care stau la baza Convenţiei, valoarea vieţii fiind valoarea esenţială. Curtea a declarat adesea că Convenţia trebuie să fie citită ca un întreg (un principiu reamintit la punctul 142 din hotărâre) şi interpretată (iar noi adăugăm, aplicată) astfel încât să promoveze coerenţa internă şi armonia între diversele dispoziţii şi valori pe care le consacră [a se vedea, deşi în contexte diferite, Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 48, CEDO 2005‑X; şi Austin şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, pct. 54, CEDO 2012]. Pentru a evalua această marjă de apreciere în circumstanţele speţei şi metoda aleasă de autorităţile franceze pentru a „pune în balanţă” interesele concurente respective, Curtea ar fi trebuit, aşadar, să acorde mai multă importanţă valorii vieţii. Este necesar, de asemenea, să se aducă aminte că nu este vorba despre o situaţie în care putem afirma în mod legitim că pot exista unele îndoieli cu privire la existenţa unei vieţi sau a unei „vieţi umane” (precum în cauzele care privesc chestiuni legate de fertilitate şi care implică embrioni umani, adică legate de problema de a stabili „când începe viaţa umană). De asemenea, în speţă nu există nicio îndoială că Vincent Lambert trăieşte. În opinia noastră, orice persoană care se află în starea lui Vincent Lambert are o demnitate umană fundamentală şi trebuie aşadar, conform principiilor care decurg din articolul 2, să primească îngrijiri sau tratamente obişnuite şi proporţionale, ceea ce include aportul de apă şi hrană.

8. La fel ca şi reclamanţii, considerăm că legea în cauză nu este suficient de clară[7] : referitor la ceea ce constituie un tratament obişnuit şi un tratament extraordinar, ceea ce constituie obstinație lipsită de caracter rezonabil şi, mai important, ceea ce prelungeşte (sau menţine) viaţa în mod artificial. Într-adevăr, în primul rând instanţelor interne le revine obligaţia de a interpreta şi de a aplica legea, dar noi considerăm că din decizia pronunţată la 24 iunie 2014 de către Conseil d’État rezultă clar că acesta a adoptat necondiţionat interpretarea domnului Leonetti şi, în plus, a abordat în mod superficial chestiunea compatibilităţii dreptului intern cu art. 2 şi art. 8 din Convenţie (pct. 47 din hotărâre), acordând importanţă doar faptului că „a fost respectată procedura”. Într-adevăr, Curtea nu trebuie să acţioneze asemenea unei instanţe de gradul patru de jurisdicţie şi trebuie să respecte principiul subsidiarităţii, dar nu într-o asemenea măsură încât să se abţină de la afirmarea valorii vieţii şi a demnităţii inerente chiar şi persoanelor care se află într-o stare vegetativă, au o formă gravă de paralizie, şi care sunt în incapacitatea de a-şi comunica dorinţele celor din jur.

9. Suntem de acord cu faptul că, din punct de vedere conceptual, trebuie să se facă o distincţie legitimă între, pe de o parte, eutanasiere şi sinuciderea asistată şi, pe de altă parte, abţinerea terapeutică. Cu toate acestea, având în vedere modul în care dreptul intern a fost interpretat şi aplicat faptelor din speţă care au făcut obiectul examinării Curţii, nu suntem deloc de acord cu afirmaţiile de la punctul 141 din hotărâre. Această cauză este una ce are ca obiect eutanasierea, chiar dacă nu se doreşte să se spună lucrurilor pe nume. În principiu, nu este recomandată utilizarea unor adjective sau adverbe puternice în documente judiciare, dar, în speţă, este cu siguranţă extrem de contradictoriu faptul că guvernul pârât subliniază că dreptul francez interzice eutanasierea şi că, prin urmare, eutanasierea nu intră în discuţie în prezenta cauză. Nu putem să susţinem altceva având în vedere că, în mod evident, criteriile legii Leonetti, astfel cum sunt interpretate de cea mai înaltă instanţă administrativă, atunci când acestea se aplică în cazul unei persoane inconştiente şi care face obiectul unui „tratament”, care nu este cu adevărat terapeutic, ci un aspect care ţine pur şi simplu de furnizarea unor îngrijiri, în realitate, au ca rezultat precipitarea unui deces, care nu ar fi survenit altfel în viitorul apropiat.

10. Raportorul public în faţa Conseil d’État (punctele 31 şi 122 din hotărâre) ar fi declarat (citând afirmaţiile făcute de ministrul Sănătăţii în faţa senatorilor care examinau proiectul de lege Leonetti) că „[d]eşi gestul de a opri un tratament (...) are ca rezultat decesul, intenţia din spatele gestului [nu este aceea de a ucide: ci de] a reda morţii caracterul său natural şi de a aduce alinare. Acest lucru este deosebit de important pentru personalul de îngrijire, al cărui rol nu este acela de a provoca decesul unei persoane.” Atât Conseil d’État, cât şi Curtea, au acordat multă importanţă acestei declaraţii. Nu suntem de acord cu această opinie. În afară de faptul că, astfel cum am afirmat deja, în speţă, nimic nu dovedeşte că domnul Lambert suferă în vreun fel, această declaraţie ar fi corectă doar în cazul în care s-ar stabili o distincţie corespunzătoare între îngrijirile (sau un tratament) obişnuite şi îngrijirile (sau un tratament) extraordinare. Hrănirea unei persoane, chiar şi pe cale enterală, reprezintă un act de îngrijire şi, dacă se sistează furnizarea de apă şi hrană sau acestea nu sunt acordate, intervine inevitabil decesul (care nu ar fi survenit altfel într-un viitor apropriat). Este posibil să nu se dorească moartea persoanei în cauză, dar, având intenţia de a acţiona sau de a nu acţiona într-o manieră despre care se ştie că, cel mai probabil, va provoca decesul, putem considera că într-adevăr există intenţia de a ucide această persoană. Până la urmă, este vorba despre noţiunea de intenţie pozitivă indirectă, şi anume unul din cele două aspecte ale noţiunii de dol din dreptul penal.

11. În 2010, pentru a sărbători cea de-a cincizecea aniversare, Curtea a acceptat titlul de Conştiinţa Europei, publicând o lucrare cu acelaşi titlu. Presupunând, de dragul dezbaterii, că o instituţie, spre deosebire de persoanele care alcătuiesc această instituţie, poate să aibă o conştiinţă, o astfel de conştiinţă trebuie nu doar să fie bine informată, ci trebuie, în plus, să se fundamenteze pe înalte valori morale sau etice. Aceste valori ar trebui să fie întotdeauna farul călăuzitor, indiferent de „pleava juridică” ce poate să rezulte în cursul procesului de examinare a unei cauze. Nu este suficient să se recunoască, astfel cum s-a procedat la punctul 181 din această hotărâre, că o cauză „priveşte chestiuni medicale, juridice şi etice deosebit de complexe”; ţine de însăşi esenţa unei conştiinţe, care se bazează pe recta ratio, să se permită ca aspectele etice să modeleze și să ghideze raţionamentul juridic până la concluzia sa finală. Tocmai acest lucru înseamnă să ai o conştiinţă. Regretăm că, odată cu această hotărâre, Curtea şi-a pierdut dreptul de a purta titlul menţionat anterior.

[1] Acest punct a fost rectificat în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii.

[2] Acest punct a fost rectificat în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curţii.

[3] A se vedea observaţiile asociaţiei Amréso-Bethel, terţ intervenient.

[4] Este suficient să se facă trimitere aici la Observaţia generală nr. 12 şi la Observaţia generală nr. 15 a Comitetului pentru drepturi economice, sociale şi culturale din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptate în cadrul celei de-a douăzecea şi, respectiv, celei de-a douăzeci şi noua sesiuni ale acestuia.

[5] A se vedea observaţiile reclamanţilor, pct. 164.

[6] A se vedea paragraful al şaptelea din această decizie, reprodus la punctul 50 din hotărâre.

[7] Acest lucru este sugerat şi la punctul 56.

Full & Egal Universal Law Academy