Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIUNEA A TREIA
CAUZA LARI c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 37847/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
15 septembrie 2015
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă redactării editoriale.
În cauza Lari c. Republicii Moldova ,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), întrunită într-o cameră compusă din :
Josep Casadevall, Preşedinte,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco,
Branko Lubarda, judecători,
şi Marialena Tsirli,grefier al Secţiei,
Deliberînd în şedinţă închisă la 25 august 2015 ,
Pronunţă următoarea hotărîre care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost inițiată în baza cererii (nr. 37847/13) depuse la Curte împotriva Republicii Moldova în conformitate cu articolul 34 din Convenția pentru Protecţia Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Ana Lari ("Reclamanta"), la data de 26 aprilie 2013.
2. Reclamanta a fost reprezentată de către dl A. Briceac și B. Malachi, avocați care practică în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova ("Guvernul") a fost reprezentat de către agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamanta a pretins că investigarea cauzei privind decesul fiicei sale nu a fost una eficientă.
4. La 11 septembrie 2013 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1961 și locuiește în Chișinău.6. La 13 iunie 1999, fiica reclamantei în vîrstă de 17 ani (C.) a fost găsită moartă în biroul lui P. la sediul unei companii de gaze.
7. La 14 iunie 1999, un raport de expertiză medico-legală a concluzionat că decesul lui C. a survenit în rezultatul unei intoxicații cu medicamente. De asemenea, pe corpul victimei au fost găsite următoarele leziuni: echimoză pe piciorul stîng, hemoragie pe membrana mucoasei anale și pe vestibulul vaginului, cauzate de un obiect dur și greu, cu cel puțin cîteva, dar nu mai mult de 30-40 de minute înainte de moarte.
8. La 26 octombrie 1999, a fost pornită urmărirea penală pentru investigarea infracțiunii de determinare la sinucidere, în conformitate cu articolul 94 alineatul (1) din Codul Penal, în vigoare la momentul comiterii infracțiunii.
9. Șase persoane au fost audiate în calitate de martori. Trei dintre ei au confirmat faptul că C. a petrecut noaptea din 12 spre 13 iunie 1999 la o petrecere și că îi era frică să fie pedepsită de părinții săi, întrucît nu îi anunțase despre intenția sa de a merge acolo. Martorii au confirmat că la ora 8 dimineaţă la 13 iunie 1999 C. a venit la sediul companiei, împreună cu P. și M., și au decis să aștepte acolo un prieten înainte de a merge acasă. P. și M. au părăsit sediul în curînd după aceea. Un angajat din serviciul de securitate al companiei, I., a declarat că C. părea a fi obosită și că a plecat să doarmă într-un birou, după ce P. și M. au plecat. De asemenea, el a declarat că a intrat în birou de două ori pentru a verifica dacă C. este în regulă. Prima dată cînd a intrat în birou, acesta putea auzi respirația ei, dar cînd a venit înapoi după 30 de minute, C. încetase deja să mai respire si nu avea nici puls. Apoi, acesta l-a chemat pe V., un muncitor necalificat, să-l ajute și să cheme o ambulanță. Toţi martorii au negat întreţinerea relatiilor sexuale cu C. și au declarat că nu era niciun străin la sediul companiei care ar fi putut avea contact sexual cu ea.
10. La 24 decembrie 1999, procurorul sectorului Centru a încetat urmărirea penală, prezentînd următoarele:
" Investigînd sinuciderea, precum și versiunea că C. s-ar fi sinucis după ce a fost violată, s-a constatat că:
- în conformitate cu declarațiile martorilor, la 13 iunie 1999, între orele 08:30 pînă la 11:00, nimeni, cu excepţia C., nu se afla la sediul companiei;
- în conformitate cu raportul de expertiză medico-legală nr. 881 din 14 iunie 1999, urme de material seminal au fost identificate în cavitățile C.;
- conform aceluiași raport de expertiză medico-legală, leziuni pe corpul sau fața C. nu au fost identificate.
... A fost imposibil să se stabilească cînd C. a făcut rost și a administrat medicamente. În cadrul urmăririi penale nu s-au depistat motive sau cauze care ar putea determina moartea violentă a lui C. și a concluzionat că decesul acesteia a fost un accident fatal: C., fiind foarte îngrijorată de absența ei de acasă în noaptea de 12 spre 13 iunie 1999, a încercat să evite pedeapsa părinților prin spitalizare cu "otrăvire", dar din cauza utilizării neglijente a medicamentelor, a decedat ca urmare a unei supradoze.
Prin urmare ... nu există elemente ale unei infracțiuni prevăzute de articolul 94 alineatul (1) din Codul Penal. "
11. În 2005, reclamanta a depus o plîngere la Procuratura Generală precum că nu a fost informată despre ordonanţa procurorului din 24 decembrie 1999 și a aflat despre aceasta abia în decembrie 2004. Ea a susținut că urmărirea penală a fost superficială și ineficientă, și a solicitat reluarea acesteia. Ea a pretins, în special, faptul că investigațiile s-au bazat, în esență, pe versiunea sinuciderii și nu au reușit să stabilească circumstanţele care au cauzat leziunile de pe corpul fiicei sale sau momentul în care medicamentele ar putut fi ingerate.
12. La 17 martie 2005, Prim-Adjunct al Procurorului General a anulat ordonanţa din 24 decembrie 1999 și a dispus reluarea urmăririi penale, constatînd, printre altele:
"... Procedurile penale au fost închise după o investigare superficială și incompletă ... nu a fost numită expertiza medico-legală a cadavrului, nu a fost stabilit cu certitudine cu care substanţă reactivă s-a otrăvit sau a fost otrăvită victima, cum au apărut în geanta ei trei ambalaje goale de pastile dimedrol, în care circumstanţe înainte de deces cu cel mult 30-40 minute i-au fost cauzate victimei echimoză pe membrul inferior stâng, hemoragii pe mucoasa analului şi vestibulul vaginal , verificată complicitatea cet. P., M., I. şi V. la săvârşirea crimei. "
13. La 4 mai 2005, reclamanta a fost recunoscută în calitate de succesor al fiicei sale decedate și ca parte vătămată în dosarului penal.
14. La 22 septembrie 2005, Prim-Adjunct al Procurorului General a transferat cauza penală de la Comisariatul de poliţie s. Centru la Procuratura mun. Chișinău, invocînd tergiversări nejustificate și exercitarea urmăririi penale la un nivel profesional scăzut.
15. La 17 octombrie 2005, a fost emis un raport de expertiză medico-legală, conform căruia moartea de la o supradoză de 40 pastile ar fi putut surveni nu mai mult de două ore de la introducerea preparatului în organism.
16. La 20 februarie 2006, reclamanta a obținut un răspuns la plîngerea sa cu privire la investigarea ineficientă în cazul morţii C., care a concluzionat:
"... tergiversarea urmăririi penale a fost generată de faptul că unele persoane care necesită a fi audiate în cauza penale se află peste hotarele țării".
17. La 20 mai 2008, Procuratura Generală a suspendat urmărirea penală pe motivul incapacităţii de a stabili faptul comiterii infracțiunii și identității presupușilor infractori. Decizia menționată s-a referit la un raport de expertiză medico-legală din 21 iunie 2005, care a concluzionat că decesul a survenit în rezultatul intoxicării cu preparatul sedativ Dimedrol. Aceeași decizie a menționat că o cerere a fost depusă la poliție pentru efectuarea unor măsuri operative și de investigație suplimentare. Potrivit Guvernului, o copie a acestei decizii a fost trimisă la adresa de domiciliu a reclamantei. Aceasta a negat primirea acestei decizii înainte ca aceasta să fi fost prezentată de către Guvern în cadrul procedurii penale în fața Curții.
18. La data de 3 iunie 2012 urmărirea penală a fost reluată în baza temeiului că "motivele pentru suspendarea urmăririi penale au dispărut și a devenit posibilă efectuarea anumitor acțiuni de investigare".
19. La 12 iunie 2012, reclamanta s-a plîns Procuraturii Generale cu privire la urmărirea penală ineficientă și de faptul că nu a fost informată privind evoluția acesteia. La 10 iulie 2012, reclamanta a primit următorul răspuns:
"... urmărirea penală continuă ... în cazul în care se va lua o decizie în cazul dat, veți fi informată ... în caz de necesitate a efectuării acţiunilor de urmărire penală, cu participarea Dvs., veţi fi citată de către organul de urmărire penală."
20. La 2 august 2012, Procuratura Generală a suspendat urmărirea penală pe aceleași motive. Potrivit Guvernului, o copie a acestei decizii a fost expediată reclamantei. Reclamanta a negat faptul că a primit această decizie înainte de a fi prezentată de Guvern în cadrul procedurii penale în fața Curții.
21. La 22 octombrie 2012 și 1 martie 2013, reclamanta iarăşi s-a adresat cu plîngeri privind ineficiența urmăririi penale, faptul că nu a fost informată cu privire la evoluția acesteia, prin urmare, fiind în imposibilitate de a-și exercita drepturile sale procedurale conform Codului de Procedură Penală. Acele plîngeri au rămas fără răspuns.
22. La 18 martie 2014, reclamanta a depus o plîngere către Procurorul General împotriva ordonanţei din 2 august 2012 de suspendare a urmăririi penale. Urmărirea penală este încă pendinte.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
23. Dreptul intern pertinent privind drepturile procedurale ale părții vătămate este descris în cauza Anusca c. Moldova (nr. 24034/07, § 25 18 mai 2010).
ÎN DREPT
I.PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE
24. Reclamanta s-a plîns de faptul că investigarea circumstanțelor decesului fiicei sale nu a fost eficientă și promptă, în conformitate cu articolul 2 din Convenție, al cărui parte relevantă prevede următoarele:
"1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal cînd infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege."
A. Admisibilitatea
25. Guvernul a susținut că reclamanta n-a epuizat căile de atac interne, întrucît n-a încercat să conteste ultima hotărîre în acest caz și anume hotărîrea din 2 august 2012 de suspendare a urmăririi penale, chiar dacă o asemenea posibilitate i-a fost garantată de prevederile relevante ale Codului de Procedură Penală și aceasta a fost informată în mod corespunzător cu privire la decizia respectivă. Guvernul a susținut că reclamanta nu a prezentat diligență și interes în ceea ce privește mersul urmăririi penale şi că nu a încercat să conteste decizia din 20 mai 2008 de suspendare a acesteia, chiar dacă a fost informată în mod corespunzător cu privire la acest fapt, și nu a întreprins nici o acțiune timp de patru ani de la această suspendare. Plîngerile depuse de reclamantă la 22 octombrie 2012 și 1 martie 2013 au fost cereri oficiale. Guvernul a susținut că cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă, prin analogia cauzei Gusar v. Republica Moldova și România ((dec.), nr. 37204/02, 30 aprilie 2013).
26. Reclamanta a menționat că a depus numeroase cereri cu privire la evoluția urmăririi penale, însă nu a mai primit deciziile din 20 mai 2008 și 2 august 2012 și a mai menționat că Guvernul n-a oferit nici un contraargument. Ea a făcut apel împotriva deciziei din 2 august 2012, imediat după ce i-a devenit cunoscută din observațiile Guvernului. În plus, reclamanta a susținut că o decizie de suspendare nu este similară unei decizii de încetare a urmăririi penale, întrucît autoritățile au continuat să fie responsabile pentru reluarea urmăririi penale şi întreprinderea măsurilor de identificare a infractorului.
27. Curtea notează efortul depus de reclamantă pentru realizarea drepturilor sale procedurale în conformitate cu legislația internă. Validitatea plîngerii sale a fost recunoscută de către Prim Adjunct al Procurorului General atunci cînd acesta a ordonat reluarea urmăririi penale la 17 martie 2005. Toate cererile reclamantei pînă în octombrie 2012 au avut ca rezultat asigurări din partea autorităților că urmărirea penală era pendinte și că ea va fi informată în timp util cu privire la rezultatele acesteia. Spre deosebire de cauza Gusar v. Republica Moldova și România, în care cererea a fost declarată inadmisibilă, fiind depusă cu mult peste șase luni după pretinsa încălcare, reclamanta în cauza dată a depus o cerere la Curte cîteva luni după ce nu a primit niciun răspuns la plîngerile sale din 22 octombrie 2012 și 1 martie 2013. Prin urmare, nu se poate spune că ea a fost pasivă în timpul desfășurării urmăririi penale sau că n-a reușit să depună cererea sa la timp.
28. Mai mult decît atît, Curtea nu este convinsă că o cerere depusă contra ultimei ordonanțe a Procuraturii Generale de suspendare a urmăririi penale ar fi putut trata efectiv problemele ce reiese din Convenție în prezenta cauză, care se referă la caracterul adecvat al investigațiilor, durata acestora și implicarea reclamantei în desfășurarea urmăririi penale. Fiind reluată pentru a treia oară, după aproape paisprezece ani, urmărirea penală nu poate fi privită ca un remediu eficient în aceste circumstanţe (a se vedea cauza Railean c. Moldovei, nr. 23401/04, § 34, 5 ianuarie 2010). În consecință, Curtea respinge această obiecție preliminară.
29. Curtea notează că această cerere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea că ea nu este inadmisibilă din oricare alte motive. Prin urmare, cererea trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
30. Reclamanta a susținut că urmărirea penală a început abia după patru luni de la decesul fiicei sale și odată începută s-a dovedit a fi ineficientă, și a continuat să fie pendinte paisprezece ani mai târziu. Aceasta a criticat deficiențele urmăririi penale care au dus la redeschiderea acesteia la 17 martie 2005. A fost clar din această decizie și de asemenea, din observațiile critice cuprinse în decizia din 22 septembrie 2005 ale Prim Adjunct al Procurorului General, în ceea ce privește poliția sectorului Centru, că urmărirea penală a fost tergiversată și incompletă.
31. Investigaţia a fost superficială, întrucît n-a existat nici o încercare reală de a stabili adevăratele circumstanțe ale decesului fiicei sale. Autoritățile au omis să țină reclamanta la curent cu privire la evoluția investigațiilor, fapt ce a periclitat exercitarea drepturilor sale procedurale în calitate de parte vătămată. Guvernul n-a oferit mai multe detalii despre urmărirea penală. Reclamanta a ajuns la concluzia că nici o măsură de investigaţie nu a fost întreprinsă după reluarea acesteia în 2005.
32. Guvernul nu a comentat acest fapt.
33. Curtea reiterează că prin obligarea unui stat de a lua măsurile necesare pentru protejarea vieții celor aflați sub jurisdicția sa (a se vedea cauza LCB c. Regatului Unit, 9 iunie 1998, § 36, Reports of Judgments and Decisions 1998-III), articolul 2 § 1 impune statului o obligaţie cu scopul asigurării dreptului la viață prin crearea unei legislaţii penale concrete, care să condamne comiterea atentatelor asupra persoanei şi care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, reprima şi sancţiona încălcările (a se vedea cauza Osman c. Regatului Unit, 28 octombrie 1998, § 115, Reports 1998-VIII).
34. Obligația de a proteja dreptul la viață, în conformitate cu articolul 2 din Convenție, coroborată cu obligația generală a statului în temeiul articolului 1 din Convenție de a "recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție", impune în mod implicit că trebuie să existe o investigaţie oficială efectivă atunci cînd persoanele au decedat în împrejurări suspecte. Această obligație nu se limitează la cazurile în care s-a stabilit că decesul a fost provocat de un agent al statului. Simplul fapt că autoritățile au fost informate cu privire la un deces, va da naștere ipso facto la o obligație în temeiul articolului 2 din Convenție pentru a efectua o investigație efectivă a împrejurărilor în care a survenit decesul (a se vedea cauza Sabuktekin c. Turciei, nr. 27243 / 95, § 98, CEDO 2002-II (extrase); Kavak c. Turciei, nr. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006; și Al Fayed c. Franței(decembrie), nr. 38501/02,27 septembrie 2007). Investigaţia trebuie să fie capabilă de a stabili cauza leziunilor și identitatea celor responsabili cu scopul de a-i pedepsi. În cazul survenirii decesului, investigaţia capătă o conotație și mai mare, avînd în vedere faptul că obiectivul esențial al unei astfel de investigaţii este de a asigura punerea efectivă în aplicare a legislației naţionale care protejează dreptul la viață (a se vedea mutatis mutandis, cauza Paul și Audrey Edwards c. Regatului Unit, nr. 46477/99, § 69, CEDO 2002-II).
35. Scopul obligației sus-menționate este unul de mijloace şi nu de rezultat. Astfel, autoritățile sînt obligate să întreprindă măsurile rezonabile și disponibile pentru asigurarea probelor cu privire la fapta comisă. Orice omisiune în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea de a stabili cauza decesului, persoana sau persoanele responsabile, riscă sa iasă din acest standard (a se vedea cauza Menson c. Regatului Unit (dec.), nr. 47916/99, CEDO 2003-V; și Rajkowska c. Poloniei (dec.), nr. 37393/02, 27 noiembrie 2007).
36. Curtea notează că fiica reclamantei a fost găsită moartă în jurul orei 11, la 13 iunie 1999. A doua zi, a fost emis un raport de expertiză medico-legală prin care s-au identificat leziuni aparent legate de actual sexual și că moartea ar fi survenit 30-40 de minute mai tîrziu, în urma intoxicației cu medicamente. În pofida acestor constatări, nici o urmărire penală n-a fost oficial inițiată pînă la 26 octombrie 1999, adică patru luni mai tîrziu. Două luni mai tîrziu, la 24 decembrie 1999, urmărirea penală a fost încetată, pentru a fi redeschisă în 2005, suspendată în 2008, reluată timp de o lună în 2012, și apoi suspendată din nou.
37. Curtea observă că în 2005, Prim-Adjunct al Procurorului General a constatat că investigaţia a fost "superficială și incompletă" (a se vedea punctul 12 de mai sus). Un număr de omisiuni grave în cadrul investigaţiilor desfășurate în 1999 au fost identificate și ordonanţa de suspendare a urmăririi penale a fost anulată. Cu toate acestea, din documentele prezentate în fața Curții nu rezultă că, după reluarea urmăririi penale, au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru a determina în ce circumstanțe C. a obținut medicamente sedative și modul în care leziunile de pe corpul victimei au apărut 30-40 minute anterior decesului - moment în care se presupune că ea deja a ingerat sedativul - sau pentru a investiga posibila complicitate între cei patru martori, după cum a constatat Prim-Adjunct al Procurorului General (a se vedea punctul 12 de mai sus). Nu este clar faptul dacă martorii au mai fost repetat audiați. Din ordonanţa din 2008 de suspendare a urmăririi penale rezultă că raportul de expertiză medico-legală din 21 iunie 2006 a fost singura dovadă obținută după reluarea urmăririi penale, deși se pare că medicul legist pur și simplu s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză medico-legală din 1999, efectuat în timpul anchetei preliminare.
38. Curtea notează că urmărirea penală a durat mai mult de paisprezece ani (octombrie 1999 - august 2012, a se vedea punctul 36 de mai sus), cu lungi întreruperi, pe care însuși autoritățile ulterior le-au considerat excesive (a se vedea punctele 12 și 16 de mai sus). Curtea consideră că o asemenea perioadă extinsă de investigare, în absența unor dificultăţi deosebite și ţinînd cont de neajunsurile menționate mai sus, sînt contrare cerințelor de promptitudine atribuite obligației procedurale în conformitate cu articolul 2 din Convenție.
39. Mai mult decît atît, precum rezultă din ordonanţa din 4 mai 2005 (a se vedea punctul 13 de mai sus), autoritățile n-au implicat reclamanta în investigarea cauzei înainte de această dată. După această dată, reclamanta n-a primit nici o informație cu privire la investigaţie, chiar dacă s-a plîns de ineficiența acesteia. Curtea a subliniat, în repetate rînduri, că implicarea unei rude apropiate contribuie la asigurarea responsabilității publice din partea autorităților și al controlului public al acțiunilor lor în asemenea situații (a se vedea cauza Ramsahai și alții c. Olandei [GC], nr. 52391/99, § 321, CEDO 2007-II) în măsura necesară pentru a proteja interesele legitime ale persoanei. Curtea subliniază că articolul 2 implică mai mult decît informarea rudelor privind progresul investigaţiei: aceasta presupune implicarea activă a acestora în desfăsurarea acțiunilor de urmărire penală (a se vedea cauza Salgın c. Turciei, nr. 46748/99, § 89, 20 februarie 2007). Curtea constată că acest lucru nu a fost pus în aplicare în cauza reclamantei. Mai mult decît atît, întîrzieri substanțiale care implică o rudă apropiată în procedurile de investigație nu sunt acceptabile (a se vedea cauza Mikayil Mammadov c. Azerbaidjanului, nr. 4762/05, § 132, 17 decembrie 2009; şi Vasilca c. Republicii Moldova, nr. 69527 / 10, § 34, 11 februarie 2014).
40. În concluzie, avînd în vedere modul în care a fost investigat decesul fiicei reclamantei, durata urmăririi penale și implicarea extrem de limitată a reclamantei în cadrul acesteia, Curtea consideră că investigația nu a fost "efectivă" conform jurisprudenţei sale. Prin urmare, a existat o încălcare procedurală a articolului 2 din Convenție.
II.APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
41. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.“
Prejudiciu
42. Reclamanta a pretins 25 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, din cauza absenţei unei investigații efective privind decesul fiicei sale.
43. Guvernul a considerat că suma pretinsă este excesivă în lumina jurisprudenței Curții cu privire la cauze similare.
44 Avînd în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea acordă reclamantei 12.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Costuri şi cheltuieli
45. Reclamanta a solicitat, de asemenea, 2 100 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața Curții. Ea a prezentat o listă detaliată a orelor, timp în care avocatul ei a lucrat asupra cauzei, ajungînd la 30 de ore în total, la o rată de 70 de euro per oră.
46. Guvernul a susținut că suma pretinsă este excesivă și a pus la îndoială realitatea și necesitatea unor astfel de costuri.
47. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost de fapt și în mod necesar suportate și sunt rezonabile ca mărime. În cazul de față, ținînd seama de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să accepte cererea reclamantei în întregime.
Penalități
48. Curtea consideră că necesar ca penalitatea să fie bazată pe rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăște că a avut loc o încălcare procedurală a articolului 2 din Convenției;
3. Susține
(a) că statul pîrît trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenției, următoarele sume, care vor fi convertite în valuta națională a statului pîrît la rata aplicabilă la data executării hotărîrii:
(i) 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 2 100 EUR (două mii o sută de euro), plus orice taxă care poate fi percepută de reclamantă, cu titlu de costuri și cheltuieli;
(b) de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză și notificată în scris la 15 septembrie 2015, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Marialena TsirliJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy