CASE OF ILAŞCU AND OTHERS v. MOLDOVA AND RUSSIA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

 CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI

(Cererea nr. 48787/99)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

8 iulie 2004

Această hotărâre este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.

Cuprins

INTRODUCERE........................................ 1

PROCEDURA............................................ 2

1. Procedura cu privire la admisibilitate...... 2

2. Procedura cu privire la fondul cauzei...... 3

(a) Observaţiile părţilor........................ 3

(b) Audierea martorilor........................ 4

(c) Probele documentare...................... 5

ÎN FAPT................................................ 5

I. ................................RECLAMANŢII              5

II. ............................STABILIREA FAPTELOR              6

III. .................CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI              8

A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo-transnistrean cu privire la separarea Transnistriei              8

1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova              8

2. Conflictul armat (1991-1992)............ 11

3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat              22

B. Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992              27

1. Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria              27

(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              27

(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              30

2. Relaţiile dintre GOR şi „RMN”........... 32

C. Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria              33

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998              33

2. După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              35

D. Relaţiile moldo-transnistrene.............. 37

1. Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997              37

2. După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova              38

IV.CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI........... 41

A. Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor              42

1. Reţinerea reclamanţilor................. 42

2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a Paisprezecea              43

3. Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol şi trasferul reclamanţilor în închisoare în timpul procesului              45

4. Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor              47

B. Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu              48

C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor 51

1. Condiţiile de detenţie................... 50

2. Maltratarea........................... 54

D. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea reclamanţilor              55

E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001........ 56

F. Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi              58

G. Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor              59

V.               DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE              60

ÎN DREPT............................................. 70

I.               DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA               70

A. Argumentele prezentate Curţii............. 70

1. Guvernul Republicii Moldova............ 70

2. Guvernul Federaţiei Ruse............... 71

3. Reclamanţii........................... 72

4. Guvernul României, terţul intervenient.... 72

B. Aprecierea Curţii......................... 73

1. Principii generale...................... 73

(a) Conceptul de „jurisdicţie”........................ 73

(b) Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită............. 75

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus.. 76

3. Conceptul de „obligaţii pozitive”.......... 77

4. Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive              78

II.               DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE              83

A. Argumentele prezentate Curţii............. 83

1. Guvernul Federaţiei Ruse............... 83

2. Guvernul Republicii Moldova............ 85

3. Reclamanţii........................... 86

4. Guvernul României, terţul intervenient.... 88

B. Aprecierea Curţii......................... 89

1. Principii generale...................... 89

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus.. 89

(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              89

(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă              91

III.COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII......... 93

A. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei 93

B. Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei              94

C. Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie              94

D. Pretenţia dlui Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei              94

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI              95

A. Argumentele prezentate Curţii............. 95

B. Aprecierea Curţii......................... 95

V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI 96

A. Argumentele prezentate Curţii............. 97

B. Aprecierea Curţii......................... 97

1. Principii generale...................... 97

2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză              99

(a) Dl Ilaşcu.............................. 99

(b) Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat acestora pe parcursul perioadei de detenţie              102

(i) Dl Ivanţoc.......................... 102

(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa.............. 103

VI.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI              104

VII.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI              107

VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL

PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE............... 108

IX.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI              108

X.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI........ 111

A. Prejudiciu.............................. 111

B. Costuri şi cheltuieli...................... 113

C. Dobânda de întârziere................... 114

DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII................................ 115

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI CASADEVALL LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, TULKENS, BÎRSAN ŞI FURA-SANDSTRÖM              119

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS..... 124

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU              128

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES              140

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER... 143

ANEXĂ

În cauza Ilaşcu şi Alţii c. Moldovei şi Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în cadrul Marii Camere compusă din:

DlL. Wildhaber, Preşedinte,
DlC.L. Rozakis,
DlJ.-P. Costa,
DlG. Ress,
SirNicolas Bratza,
DlL. Loucaides,
DlI. Cabral Barreto,
DnaF. Tulkens,
DlC. Bîrsan,
DlJ. Casadevall,
DlB. Zupančič,
DlJ. Hedigan,
DnaW. Thomassen,
DlT. Panţîru,
DlE. Levits,
DlA. Kovler,
DlE. Fura-Sandström, judecători,
şi dl P.J. Mahoney, Grefier,

Deliberând în şedinţă închisă la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11 septembrie 2002, 8 octombrie 2003 şi 7 mai 2004,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

INTRODUCERE

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 48787/99) împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse depusă la Curte, în temeiul articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa (”reclamanţi”), la 5 aprilie 1999.

2. Cererea se referă în principal la acţiunile comise de către autorităţile ”Republicii Moldoveneşti Nistrene” (”RMN”), o regiune a Republicii Moldova care şi-a proclamat independenţa în anul 1991, dar care nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

3. Reclamanţii au declarat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Convenţiei, că ei nu au avut parte de un proces echitabil, fapt care este contrar aceluiaşi articol şi că în urma procesului de judecată aceştia au fost lipsiţi de bunurile lor fiind, astfel, violat articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ei au susţinut că detenţia lor în Transnistria nu era legală, contrar articolului 5 al Convenţiei, şi că condiţiile lor de detenţie erau contrare articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe lângă aceasta, dl Ilaşcu pretindea că a fost violat articolul 2 al Convenţiei, deoarece el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii consideră că, în conformitate cu prevederile Convenţiei, autorităţile moldoveneşti sunt responsabile de încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie, deoarece ele nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a le pune capăt. La fel, ei au declarat că Federaţia Rusă este de asemenea responsabilă, deoarece teritoriul Transnistriei era şi continuă să fie de facto sub controlul Federaţiei Ruse datorită trupelor şi echipamentului militar ruseşti staţionate pe acest teritoriu şi a pretinsului ajutor pe care această ţară l-ar acorda regimului separatist.

În final, reclamanţii au declarat că Republica Moldova şi Federaţia Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la depunerea unei cereri individuale la Curte, fiind astfel violat articolul 34 al Convenţiei.

PROCEDURA

1.Procedura cu privire la admisibilitate

4. Cererea a fost repartizată fostei Prime Secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a comunicat cererea guvernelor pârâte la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise cu privire la admisibilitatea cererii au fost prezentate Curţii la 24 octombrie 2000 de către Guvernul Republicii Moldova, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2 ianuarie 2001 de către reclamanţi.

5. La 20 martie 2001, Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea Marii Camere, fără ca vreo parte să prezinte vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi articolul 72 al Regulamentului Curţii).

6. Componenţa Marii Camere a fost determinată în conformitate cu articolul 27 §§ 2 şi 3 al Convenţiei şi articolul 24 al Regulamentului Curţii. La ultimele deliberări, dl Cabral Barreto şi dl B. Zupancic, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl L. Ferrari Bravo şi dl J. Makarczyk, care nu au putut participa în continuare la examinarea cauzei (articolul 24 § 3 al Regulamentului Curţii).

7. Printr-o decizie adoptată la 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat cererea admisibilă după o audiere cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, care a avut loc la 6 iunie 2001 (articolul 54 § 4 al Regulamentului Curţii). La audierea respectivă, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei Ruse.

În decizia sa cu privire la admisibilitate, Curtea a decis că chestiunile cu privire la faptul dacă responsabilitatea şi jurisdicţia Republicii Moldova şi cele ale Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformitate cu prevederile Convenţiei şi dacă Curtea este competentă ratione temporis de a examina pretenţiile reclamanţilor, sunt strâns legate de fondul cauzei şi, de aceea, ea a decis să le examineze odată cu fondul cauzei.

2.Procedura cu privire la fondul cauzei

(a)Observaţiile părţilor

8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii, cât şi Guvernul Republicii Moldova şi cel al Federaţiei Ruse au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei: Guvernul Republicii Moldova - la 12 noiembrie 2001 şi 28 ianuarie 2002, Guvernul Federaţiei Ruse - la 8 decembrie 2001, iar reclamanţii - la 27 septembrie şi la 2, 4, 12 şi 16 noiembrie 2001.

De asemenea, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României, care a fost invitat de către Preşedinte să intervină în procedură în interesul bunei administrări a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi articolul 61 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii). Părţile au răspuns la ele (articolul 61 § 5 al Regulamentului Curţii). La fel, dna Ludmila Gusar a depus o cerere de a interveni, ea fiind parte civilă în cadrul procesului în urma căruia reclamanţii au fost condamnaţi de către „Curtea Supremă de Justiţie a RMN”. Preşedintele Marii Camere a respins această cerere.

9. După audierile martorilor (a se vedea §§ 12 - 15 de mai jos), Preşedintele a chemat părţile să prezinte observaţiile lor finale până la 1 septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului Federaţiei Ruse de a prelungi acest termen, observaţiile finale ale părţilor parvenind la Curte la această dată.

10. La 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marii Camere a decis să invite guvernele pârâte, în conformitate cu articolul 39 al Regulamentului Curţii, să întreprindă toate măsurile necesare pentru a asigura ca dl Ivanţoc, care era în greva foamei începând cu 28 decembrie 2003, să fie deţinut în condiţii care să corespundă respectării drepturilor sale garantate de Convenţie. Părţile au fost de asemenea invitate, în conformitate cu articolul 24 § 2 (a) al Regulamentului Curţii, să ofere informaţii despre aplicarea măsurilor provizorii solicitate. Reprezentantul dlui Ivanţoc, dl Vladislav Gribincea, şi Guvernul Republicii Moldova au prezentat Curţii informaţiile solicitate în scrisorile datate cu 24 şi, respectiv, 26 ianuarie 2004.

11. La 15 ianuarie 2004, Preşedintele, în conformitate cu articolul 39 al Regulamentului Curţii, a decis să ceară dlui Ivanţoc să înceteze greva foamei. La 24 ianuarie 2004, reprezentantul dlui Ivanţoc a informat Curtea despre faptul că clientul său a încetat greva foamei la 15 ianuarie 2004.

(b)Audierea martorilor

12. Pentru a clarifica anumite chestiuni controversate, în special, cea cu privire la faptul dacă Republica Moldova şi/sau Federaţia Rusă sunt responsabile pentru pretinsele încălcări, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor în conformitate cu articolul 38 § 1 (a) al Convenţiei şi articolul 42 § 2 al Regulamentului Curţii (versiunea în vigoare la acel moment). Cercetările Curţii au fost îndreptate spre stabilirea faptelor pertinente pentru a putea determina dacă Republica Moldova şi Federaţia Rusă aveau jurisdicţie, în special, asupra situaţiei din Transnistria, relaţiile dintre Transnistria, Republica Moldova şi Federaţia Rusă şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor.

Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Sir Nicolas Bratza, dl J. Casadevall şi dl E. Levits, care au audiat martori la Chişinău şi Tiraspol între 10 şi 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova, care a contribuit în mare măsură la organizarea acestor audieri. La Tiraspol, delegaţii Curţii au audiat reclamanţii, precum şi alţi martori care se aflau în Transnistria în închisoarea nr. 3 din Tiraspol, precum şi martori care făceau parte din forţele armate ale Federaţiei Ruse, la cartierul general al Grupului Operaţional Rus din regiunea transnistreană a Republicii Moldova („GOR”).

13. În total, delegaţii au audiat 43 de martori citaţi de către părţi şi de Curte. Şeful delegaţiei a acceptat cererea a trei martori de a li se păstra anonimatul, aceştia, prin urmare, fiind desemnaţi prin literele X, Y şi Z.

14. Alţi şapte martori citaţi pentru a fi audiaţi de către delegaţi nu s-au prezentat. La finele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au prezentat explicaţii scrise cu privire la motivele neprezentării martorilor şi măsurile întreprinse în vederea transmiterii către aceştia a citaţiilor Curţii.

Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţînă, care a fost internată în spital chiar înainte de audieri, deoarece a fost agresată; Vladimir Gorbov şi Mihail Bergman, pe care guvernele pârâte au declarat că nu au putut să-i găsească; Petru Godiac, absenţa căruia nu a fost explicată; Valeriu Pasat, care nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova; şi, în sfârşit, Valeriu Muravschi şi Petru Tăbuică, care nu au motivat absenţa lor.

Curtea regretă faptul neprezentării acestor martori, de exemplu, cea a comandantului Bergman, din motiv că a fost imposibil de găsit pentru a fi audiat de către delegaţi, fapt destul de greu de crezut, ţinând cont de notorietatea acestuia. În lipsa unor astfel de declaraţii, Curtea îşi rezervă dreptul de a trage concluziile care se impun.

15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi rezumatul declaraţiilor lor pot fi găsite în anexa la prezenta hotărâre. Procesul-verbal integral al declaraţiilor martorilor a fost întocmit de către grefa Curţii şi anexat la dosar.

(c)Probele documentare

16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat în consideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile transnistrene pe toată durata procedurilor: scrisorile dlui Ilie Ilaşcu; declaraţiile şi scrisorile dlui Andrei Ivanţoc; documente ale autorităţilor moldoveneşti cu privire la investigaţiile asupra reţinerii şi detenţiei reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele ale Olgăi Căpăţînă şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la „Curtea Supremă de Justiţie a RMN” şi „graţierea” dlui Ilaşcu; documentele şi declaraţiile cu privire la Transnistria şi la prezenta cerere ale diferitelor autorităţi administrative din Republica Moldova şi Federaţia Rusă; extrase din presă care evocă declaraţii făcute de către politicieni şi alţi oficiali din Federaţia Rusă; documente oficiale cu privire la prezenţa militară a Federaţiei Ruse în Transnistria şi reglementarea diferendului transnistrean, inclusiv tratatele şi acordurile încheiate între Republica Moldova şi Transnistria, precum şi cele încheiate între Federaţia Rusă şi Transnistria, la fel ca şi casete video despre conflictul militar din anul 1992 şi situaţia din Transnistria.

17. Curtea de asemenea a luat cunoştinţă de anumite documente prezentate de către „Ministerul Justiţiei al RMN” prin intermediul Misiunii OSCE la Chişinău, în special extrase din fişele medicale ale reclamanţilor şi din registrele cu înregistrări despre vizitele şi coletele pe care le-au primit reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele pârâte, de asemenea, au prezentat documente ale Comisiei responsabile pentru aplicarea acordului din 21 iulie 1992 („Comisia Unificată de Control”, „CUC”).

18. De asemenea, Curtea a avut la dispoziţie mai multe documente publice cu privire la Transnistria şi situaţia reclamanţilor ale organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale precum OSCE, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante („CPT”), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei şi Consiliul Uniunii Interparlamentare.

ÎN FAPT

I.RECLAMANŢII

19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova la momentul depunerii cererii, s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi, respectiv, 1963. La momentul depunerii acestei cereri, ei erau deţinuţi în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales ca deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1994-2000. În calitate de deputat în Parlament, el a fost desemnat să facă parte din delegaţia Moldovei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. La 4 octombrie 2000, dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna decembrie a anului 2000, el a fost ales senator în Parlamentul României şi desemnat ca membru al delegaţiei române la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

21. Dl Leşco şi dl Ivanţoc au dobândit cetăţenia română în anul 2001.

22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 mai 2001, de atunci el locuieşte la Bucureşti (România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant sunt în Chişinău (Republica Moldova), pe când domiciliul celui de-al patrulea reclamant este în Tiraspol (Transnistria, Republica Moldova). În prezent, ultimii trei reclamanţi sunt deţinuţi în Tiraspol.

23. Ţinând cont de faptul că, aşa precum pretind reclamanţii, ei se aflau în imposibilitate de a se adresa direct Curţii, cererea a fost depusă de către soţiile acestora, respectiv dna Nina Ilaşcu, dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, şi de către sora celui de-al patrulea reclamant, dna Raisa Petrov-Popa.

24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl Alexandru Tănase, avocat în cadrul baroului din Chişinău. Ceilalţi reclamanţi au fost reprezentaţi de către dl Corneliu Dinu din cadrul baroului din Bucureşti, până la decesul acestuia în decembrie 2002. Începând cu luna ianuarie a anului 2003 ei au fost reprezentaţi de către dl Vladislav Gribincea, avocat în cadrul baroului din Chişinău.

II.STABILIREA FAPTELOR

25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău şi Tiraspol.

26. La evaluarea probelor, în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră drept pertinente următoarele:

i. Pentru a evalua atât probele scrise, cât şi cele orale, Curtea a aplicat, în general, până la momentul dat, criteriul „dincolo de un dubiu rezonabil”. O astfel de probă poate rezulta din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii similare şi incontestabile ale faptelor; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte pentru a obţine probele, poate constitui un element care urmează a fi luat în consideraţie (a se vedea mutatis mutandis, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Series A no. 25, pp.64-65, §161; şi Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, §100, ECHR 2000-VII).

ii. Cu privire la declaraţiile martorilor în faţa delegaţilor, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de declaraţii obţinute prin intermediul traducătorilor; prin urmare, se acordă o atenţie deosebită sensului şi valorii declaraţiilor formulate de martori în faţa delegaţilor. Curtea, de asemenea, este conştientă de faptul că un număr semnificativ de fapte relevante cauzei se referă la evenimente care au avut loc mai mult de zece ani în urmă, într-un context neclar şi deosebit de complex, fapt care determină inevitabil un anumit grad de imprecizie cu privire la date, precum şi la alte detalii. Ea nu consideră că acest fapt poate prin sine să creeze dubii asupra credibilităţii declaraţiilor martorilor.

iii. Într-o cauză în care există păreri contradictorii şi opuse, Curtea, în mod inevitabil, se confruntă cu dificultăţi pe care le întâmpină orice instanţă de fond la stabilirea faptelor, ţinând cont, de exemplu, de faptul că nu posedă cunoştinţe directe şi detaliate despre condiţiile dintr-o anumită regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a constrânge martorii să se prezinte. În această cauză, din cei 51 de martori invitaţi să se prezinte la audieri, 7 nu s-au prezentat. În consecinţă, Curtea a trebuit să se confrunte cu sarcina dificilă de a stabili faptele în absenţa unor declaraţii potenţial importante.

27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o vizită de constatare a faptelor la faţa locului, în cursul căreia ea a audiat 43 de martori:

a) cu privire la circumstanţele particulare ale reţinerii, condamnării şi detenţiei reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl Ştefan Urîtu, deţinut în anul 1992, împreună cu reclamanţii; dl Constantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când aceştia erau deţinuţi la Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golovachev, şeful Închisorii nr. 2 din Tiraspol; dl Stepan Cerbebşi, şeful Închisorii Hlinaia în perioada 1992-2001; dl Serghei Cutovoi, şeful Închisorii Hlinaia; dl Efim Samsonov, ”şeful Departamentului Medical al instituţiilor penitenciare din RMN”; şi dl Vasilii Semenciuc, medic la Închisoarea Hlinaia începând cu anul 1995;

b) cu privire la măsurile întreprinse de către Republica Moldova pentru eliberarea reclamanţilor şi relaţiile dintre Republica Moldova, Federaţia Rusă şi Transnistria, diferiţi oficiali şi oameni politici moldoveni: dl Dumitru Postovan, Procuror General al Republicii Moldova între 1990 şi luna iulie a anului 1998; dl Valeriu Catană, Procuror General al Republicii Moldova între 31 iulie 1998 şi 29 iulie 1999; dl Vasile Rusu, Procuror General al Republicii Moldova începând cu 18 mai 2001; dl Vasile Sturza, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova între 1990 şi 1994 şi ministru al Justiţiei între 1994 şi 1998; dl Z., un fost ministru al Republicii Moldova; dl Victor Vieru, viceministru al Justiţiei din anul 2001; dl X., un fost funcţionar de rang înalt din Republica Moldova; dl Mircea Snegur, Preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova în perioada 1990-1992; dl Y., un fost diplomat; dl Andrei Sangheli, Prim-ministru al Republicii Moldova în perioada 1992-1997; dl Anatol Plugaru, ministru al Securităţii Republicii Moldova în perioada 1991-1992; dl Nicolai Petrică, general în armata Republicii Moldova în perioada 1992-1993; dl Andrei Stratan, fost director al Departamentului vamal; dl Vladimir Molojen, director al Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministru al Apărării în perioada 1991-1992; dl Valentin Sereda, director al Departamentului instituţiilor penitenciare din Republica Moldova; dl Victor Berlinschi, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în perioada 1990-1994; dl Constantin Oboroc, adjunct al Primului-ministru în perioada 1991-1992 şi consilier al Preşedintelui Republicii Moldova în perioada 1993-1996; dl Mihail Sidorov, deputat în Parlamentul Republicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministru al Apărării Republicii Moldova în perioada 1992-1997;c) cu privire la prezenţa GOR şi a contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, militari din unităţile respective: generalul Boris Sergheev, comandant al GOR; colonelul Alexandr Verguz, ofiţer la comandamentul GOR; locotenent-colonelul Vitalius Radzevicius, fost membru al comandamentului GOR; colonelul Anatolii Zverev, comandant al contingentului militar de menţinere a păcii al Federaţiei Ruse în regiunea transnistreană a Republicii Moldova; locotenent-colonelul Boris Leviţkii, preşedintele tribunalului militar în cadrul GOR; locotenent-colonelul Valerii Şamaev, procuror militar în cadrul GOR; şi Vasilii Timoşenko, fost procuror militar în cadrul Armatei a Paisprezecea şi GOR.III.CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

A. Destrămarea URSS şi conflictul moldo–transnistrean cu privire la separarea Transnistriei

1.Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Republicii Moldova

28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era formată dintr-o parte a Basarabiei luată de la România la 28 iunie 1940 ca rezultat al Pactului Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limba română, şi dintr-o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost anexată în anul 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în anul 1989, conform datelor oficiale, de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel „limba moldovenească”, şi care era pe locul doi după limba rusă[1].

29. În lunile august şi septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul limbii ruse.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care, la acea dată, era acelaşi ca şi al României. În luna iunie a anului 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova şi-a schimbat denumirea în Republica Moldova.

30. La 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica moldovenească nistreană” („RMN”). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN” a adoptat declaraţia de independenţă a „RMN”.

Până în prezent, „RMN” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

31. La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie, primele încercări de a o crea având loc câteva luni mai târziu. Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS „demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a teritoriului Republicii Moldova şi retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova”.

32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a Paisprezecea a regiunii militare din Odessa a Ministerului Apărării al URSS („Armata a Paisprezecea”), a cărui cartier general se afla la Chişinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova. Transferuri importante de echipamente au fost semnalate totuşi, începând cu anul 1990: printre altele, mari cantităţi de echipamente au început să fie retrase de pe teritoriul Republicii Moldova.

33. Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi avea mai multe depozite de muniţii, inclusiv unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Colbasna, în Transnistria.

34. În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul, „Asociaţia benevolă de ajutor al armatei, aviaţiei şi flotei” (ДОСААФ–Добровольное Общество Содействия Армии, Авиации и Флоту), situat pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizaţie de stat creată în anul 1951 cu scopul pregătirii populaţiei civile în caz de război, dispunea de depozite cu muniţii.

După proclamarea independenţei Republicii Moldova, echipamentul DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în posesia separatiştilor transnistreni.

35. La 6 septembrie 1991, „Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti Nistrene” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia „Republicii Nistrene” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile, unităţile de miliţie, procuratura, organele justiţiei, unităţile KGB-ului şi alte organe situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Ofiţerii, subofiţerii şi alţi militari ai unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost chemaţi „să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Nistreană alături de reprezentanţii muncitoriilor, în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.

36. La 18 septembrie 1991, „Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei „Republici”.

37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova, muniţiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Moldova.

38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi constituirea Comunităţii Statelor Independente („CSI”– a se vedea paragraful 290 de mai jos).

39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Republica Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata care confirma şi extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici stat, nici entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Federaţia Rusă în calitate de succesor al URSS în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.

40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova la CSI, semnat de Preşedintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).

2.Conflictul armat (1991 – 1992)

42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confirmat că pe parcursul conflictului au avut loc operaţiuni militare (anexa: dl Urîtu §§ 64-66 şi 69-71; X §§ 216, 218 şi 220; dl Snegur §§ 230 şi 238; dl Moşanu §§ 243-245; Y § 254; Z §§ 271 şi 277-281; generalul Petrică §§ 296-297 şi 299; dl Costaş §§ 401, 405-407 şi 409 şi dl Creangă §§ 457-460); acest fapt este de asemenea confirmat şi în alte documente din dosar.

Guvernele pârâte nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate prezentate mai jos, acordând totuşi acestor fapte interpretări diferite (a se vedea paragrafele 50, 56-57, 60 şi 62-64 de mai jos).

43. Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) şi estul (Transnistria) Moldovei au început să fie organizate mişcări de rezistenţă contra independenţei Republicii Moldova.

44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.

45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente paramilitare numite „detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora în anul 1991 a fost creată „garda republicană” profesională complet echipată (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota la paragraful 28 de mai sus).

46. Reclamanţii pretind că, la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a Paisprezecea, generalul Netkatchev, mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a Paisprezecea dislocată în Transnistria şi menţinerea acestor trupe şi a echipamentului militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin astfel: „ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.

47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Dl Igor Smirnov a fost ales „Preşedinte al RMN”.

48. Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991 dl Smirnov a decis să plaseze „unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odessa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub comandamentul şefului Departamentului naţional de apărare şi securitate a Republicii Moldoveneşti Nistrene”. Şefului acestui departament, dl Gennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 53 de mai jos), i-a fost ordonat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a echipamentului şi bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, echipamentul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.

49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au reţinut pe general-locotenentul Iakovlev pe teritoriul Ucrainei, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea. El a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pentru a fi anchetat.

50. Potrivit reclamanţilor, general-locotenentul Iakovlev a fost reţinut de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După reţinerea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei Ruse în conflict şi ajutorul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe circa zece casete. Totuşi, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat, conform declaraţiilor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la Chişinău de la Moscova anume în acest scop.

Guvernul Republicii Moldova n-a făcut niciun comentariu cu privire la acest subiect.

Chiar dacă câţiva martori au confirmat aceste fapte (anexa, dl Urîtu § 66; dl Postovan § 182; Z § 272 şi dl Plugaru § 286), Curtea nu poate conchide ca fiind un fapt stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut declaraţii diferite cu privire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricăror probe documentare referitoare la desfăşurarea anchetei şi eliberarea acestuia, Curtea nu poate nici respinge şi nici accepta declaraţiile martorilor, majoritatea dintre ele fiind, în general, credibile în opinia delegaţilor Curţii.

În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii audiaţi cu privire la acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.

Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldoveneşti pentru a obţine eliberarea general-locotenentului Iakovlev.

51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu câteva sute de morţi.

52. Reclamanţii au prezentat o serie de fapte care confirmă desfăşurarea luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele pârâte şi nici de declaraţiile obţinute la faţa locului de către delegaţi.

53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu şi Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupaţiei la 3 decembrie 1991 a oraşelor moldoveneşti Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea plasată sub comandamentul general-locotenentului Iakovlev începând de la o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzaţi că au distribuit echipament militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

54. Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, a creat „Forţele armate ale RMN” din trupe şi alte formaţiuni staţionate pe teritoriul „RMN”, cu excepţia forţelor armate care constituiau „Forţele strategice de menţinere a păcii”.

55. În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a Paisprezecea de către comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, general-locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziţia comisariatului militar din regiunea Primorski, oraşul Odessa (Ucraina).

56. În anii 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu tot cu muniţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiştilor.

Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în posesia transnistrenilor.

57. Reclamanţii susţin că Armata a Paisprezecea a înarmat separatiştii în două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a Paisprezecea au fost deschise separatiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a Paisprezecea nu au opus rezistenţă, atunci când miliţieni şi civili separatişti au încercat să acapareze echipamentul militar şi muniţiile. De exemplu, nicio forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene condus de Galina Andreeva.

Curtea ia notă de explicaţia dată de către un militar al GOR (a se vedea anexa, colonelul Verguz, § 359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este contestată de către toţi martorii moldoveni audiaţi la acest subiect.

Curtea consideră ca fiind foarte puţin probabil faptul că femeile şi copiii au putut sechestra arme şi muniţii păzite de către militari înarmaţi din antredepozite închise, fără acordul acestor militari.

În concluzie, Curtea consideră ca fiind stabilit, dincolo de un dubiu rezonabil, că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a Paisprezecea staţionate în Transnistria. Militarii Armatei a Paisprezecea au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi deschizându-le aceste depozite (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 65; Petrov-Popa § 130; Postovan §§ 182 şi 201; Costaş § 407 şi Creangă § 457).

58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii Armatei a Paisprezecea s-au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.

59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confirmată de către Guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat că la ziua „transferului”, geniştii dispuneau de un număr important de automate kalaşnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi aruncătoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer-sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.

Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, separatiştilor din unităţile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule de luptă blindate, aruncătoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.

Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţînă, fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie-15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, după cum de altfel rezultă şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj al Armatei a Paisprezecea, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie, ea a transmis Ministerului Securităţii Naţionale al Republicii Moldova sute de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea, ea a adunat informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a Paisprezecea, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

60. Reclamanţii au susţinut că mii de cazaci ruşi au venit din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor, iar Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de către autorităţile Federaţiei Ruse. Ei au declarat că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost împiedicată de către autorităţile Federaţiei Ruse, deşi Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, le ceruse acest lucru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au primit de la începutul lunii martie a anului 1992 în jur de opt sute de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că, în timp ce în anul 1988 niciun cazac nu se afla pe teritoriul Republicii Moldova, în prezent aproape zece mii de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.

Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale lumii, iar, pe de altă parte, fiecare persoană are dreptul la libera circulaţie.

Curtea notează că mai multe documente din dosar, precum şi declaraţii obţinute de către delegaţi, atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor cetăţeni ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează, de asemenea, că Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat aceste fapte.

Prin urmare, Curtea constată, dincolo de un dubiu rezonabil, că cetăţeni ruşi au sosit într-un număr mare în Transnistria pentru a lupta alături de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.

61. Într-o carte editată în anul 1996 de către editura „Vneshtorgizdat” şi intitulată „Generalul Lebed - enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, ajutorul acordat de către Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. Cartea face referire, cu titlu de exemplu, la crearea de către generalul Lebed a Cartierului general de apărare comună ruso-transnistrean şi participarea Armatei a Paisprezecea la operaţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva „duşmanului”, a Republicii Moldova.

Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat, cu titlu de exemplu, distrugerea la 30 iunie 1992 a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a Paisprezecea a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.

Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în această carte.

62. Reclamanţii au susţinut, printre altele, că capetele podurilor situate pe malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a Paisprezecea.

Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiunile militare pe parcursul conflictului a afirmat că o parte a teritoriului situată în partea stângă a Nistrului a fost minată; că acest lucru a fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul conflictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (anexa, dl Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.

Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit faptul că o parte a teritoriului Republicii Moldova situată în partea stângă a Nistrului a fost minată de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afirma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a Paisprezecea, dar pur şi simplu, a susţinut că, logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de profesionişti, în acele împrejurări, de militari ai Armatei a Paisprezecea. Ea notează, de asemenea, că acest martor a afirmat că separatiştii au pus stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a Paisprezecea. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că această afirmaţie nu este certă dincolo de un dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fiind stabilit faptul că militarii Armatei a Paisprezecea sau ai GOR au minat partea stângă a Nistrului.

63. La rândul său, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul Republicii Moldova şi nici că Armata a Paisprezecea nu s-a implicat în conflictul transnistrean.

Dimpotrivă, el a susţinut că, după precum rezultă din declaraţiile obţinute de delegaţii Curţii, Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Republicii Moldova. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii Moldova a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea. În plus, niciun militar al Federaţiei Ruse nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea echipamentului din arsenalul Armatei a Paisprezecea.

64. Guvernul Federaţiei Ruse a susţinut faptul că Armata a Paisprezecea se afla în Moldova atunci când s-a declanşat conflictul din Transnistria. Ei au declarat, de asemenea, că forţele militare ruseşti nu au luat parte la acest conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, măsuri corespunzătoare conform dreptului internaţional au fost întreprinse atunci când acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva militarilor Armatei a Paisprezecea. La modul general, Guvernul Federaţiei Ruse este gata să accepte ipoteza că persoane care pretindeau a fi din cadrul Armatei a Paisprezecea ar fi putut participa la faptele denunţate, dar subliniază că, dacă acest lucru ar fi corespuns realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o încălcare gravă a legislaţiei Federaţiei Ruse şi persoanele responsabile ar fi fost pedepsite.

Guvernul Federaţiei Ruse a mai adăugat că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest conflict. În particular, ea nu a susţinut în niciun mod, militar sau financiar, părţile la conflict.

65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni audiaţi au confirmat în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă, a Armatei a Paisprezecea, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei, de asemenea, au confirmat participarea militarilor ruşi la conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia unităţilor Armatei a Paisprezecea şi transferul unui mare număr de militari ai Armatei a Paisprezecea în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregătească aceşti combatanţi (anexa, dl Costaş § 406 şi dl Creangă § 457).

Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexat la dosar de către Guvernul român, precum şi de alte surse (anexa, dl Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa, cât şi caracterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.

Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor moldoveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de către Guvernul Republicii Moldova care a confirmat faptele respective în toate observaţiile depuse de-a lungul întregii proceduri.

În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Federaţiei Ruse, invocată de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea notează că ea nu a fost confirmată.

De altfel, declaraţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod exact raportul de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să-şi restabilească controlul asupra Transnistriei (anexa, Z § 271 şi dl Costaş § 401).

66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor Federaţiei Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte pretinsul ajutor acordat separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii Cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile Federaţiei Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.

67. La 23 martie 1992, miniştrii Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea paşnică a conflictului. În cadrul unor reuniuni ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie şi mai ale anului 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii cvadripartite şi a unui grup de observatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.

68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federaţiei Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova, după ce Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declaraţie prin care a indicat Republicii Moldova soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor „poporului transnistrean”.

69. La 28 martie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat stare de urgenţă. El a notat că nişte „aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, „nu fără ajutor din exterior”, „un pseudo-stat” şi că „înarmaţi până-n dinţi cu echipament militar din cel mai performant al armatei sovietice”, au declanşat un conflict armat, încercând orice pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forţelor armate unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti al Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi alte autorităţi competente, împreună cu unităţile Armatei Naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilegale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii „aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Republicii Moldova.

70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operaţional al Federaţiei Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova („GOR” sau, precum se numea anterior, „Armata a Paisprezecea”).

71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, „Preşedintele RMN”, dl Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcţia sa de şef al „Departamentului de apărare şi securitate al RMN”.

72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata a Paisprezecea), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar, armata rusă urmând să riposteze.

73. Reclamanţii pretind că după acest ultimatum adresat de către generalul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a Paisprezecea au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a Paisprezecea şi separatiştilor.

74. La 4 aprilie 1992, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o telegramă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a Paisprezecea, pentru a le aduce la cunoştinţă că Armata a Paisprezecea nu-şi respectă neutralitatea.

75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, s-a deplasat la Tiraspol. După cum rezultă din articolele de presă prezentate de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Ruţkoi a vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a Paisprezecea, apoi s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Ruţkoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior de egalitate. El a afirmat, de asemenea, că Armata a Paisprezecea trebuia să fie un tampon între forţele participante la conflict, pentru ca poporul nistrean să poată obţine suveranitatea şi independenţa sa şi să muncească în pace.

76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a Paisprezecea staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti puteau constitui baza pentru crearea forţelor armate ale Republicii Moldova.

Trei unităţi militare aparţinând Armatei a Paisprezecea au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr. 5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de rachete nr. 803 din Ungheni.

Militarii batalionului independent nr. 115 de genişti şi pompieri ai Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forţelor armate ale Republicii Moldova şi „s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către Guvernul Federaţiei Ruse.

77. Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-şef al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi susţinute de „structurile imperiale şi pro-comuniste ale fostei URSS şi succesorii în drept ale acestora” şi că Armata a Paisprezecea nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.

78. Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 şefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna decembrie a anului 1991, a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor ruşi, care a cerut menţinerea în Republica Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacificatoare”. În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate şi democraţie.

79. La 20 mai 1992, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupaţiei, la 19 mai 1992, a altor regiuni din Transnistria de către forţele Armatei a Paisprezecea sprijinite de mercenari cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfăşurare pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

80. Acest protest a fost îndreptat, de asemenea, împotriva alocuţiunilor considerate „pline de agresivitate” la adresa Republicii Moldova ţinute la Tiraspol şi Moscova de către dl Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, şi împotriva unei declaraţii făcută la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.

81. La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului Republicii Moldova faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.

82. La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internaţională opunându-se „noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele Armatei a Paisprezecea”, care, prin acţiunile lor de distrugere şi jaf, au forţat un mare număr de civili să-şi părăsească casele. Comunitatea internaţională a fost îndemnată să trimită experţi în Transnistria pentru a face să înceteze „genocidul” împotriva populaţiei locale.

83. La 23 iunie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre „atacul întreprins împotriva oraşului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea”, care reprezenta, în opinia sa, un amestec „direct şi brutal în afacerile interne ale Republicii [Moldova]”. El şi-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi ale vicepreşedintelui său, dl Ruţkoi, „din care rezulta clar că Federaţia Rusă nu era dispusă să renunţe la „drepturile” pe care ea nu le mai avea, nici de jure şi nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţinea ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. Dl Snegur a conchis în final că, „ameninţările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, din partea autorităţilor Federaţiei Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile interne, mijloace şi metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic ...”.

84. În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuţii intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.

85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forţelor de menţinere a păcii ale CSI formate din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Republica Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă de menţinere a păcii nu a fost niciodată dislocată, anumite ţări revizuind consimţământul lor de a participa la formarea unei astfel de forţe de menţinere a păcii a CSI.

86. La 10 iulie 1992, la Summit-ul de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie posibilitatea de a folosi pentru situaţia din Republica Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (a se vedea documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).

87. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare – „acord de încetare a focului” – a se vedea paragraful 292 de mai jos).

Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova figurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un exemplar pe care figurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşedinţi ai Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se află de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.

Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către Guvernul Moldovei. În declaraţia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confirmat că documentul oficial întocmit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).

Aşa precum rezultă din declaraţiile obţinute de către Curte, acordul a fost întocmit în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semnare părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).

88. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că, în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de garant al păcii.

89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor „părţilor la conflict” (articolul 1 § 2).

90. În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control („CUC”), compusă din reprezentanţi ai Republicii Moldova, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).

Acordul prevede de asemenea constituirea forţelor de menţinere a păcii care să supravegheze şi să asigure menţinerea păcii şi a securităţii, formate din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC.

91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de „autorităţile de autoadministrare locală, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina împreună cu poliţia.

Articolul 4 prevede ca Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, să respecte riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.

În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice” (articolul 7).

3.Evenimentele care au urmat după conflictul armat

92. La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (a se vedea paragraful 294 de mai jos).

93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 296 de mai jos).

Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru „Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare (a se vedea paragraful 115 de mai jos).

94. Reclamanţii susţin că forţele ruseşti de menţinere a păcii nu respectau strict neutralitatea lor, ci favorizau transnistrenii, permiţându-le să modifice echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992.

95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldovenească la CUC a adresat o scrisoare şefului delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a comandantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea competenţelor unităţilor ruseşti de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţia moldovenească ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea a fost considerată inacceptabilă, ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a persoanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la conflict”. Delegaţia moldovenească a scos în evidenţă mai multe încălcări ale principiului neutralităţii, enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a unor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor „RMN” de către armata rusă şi transferul unităţilor militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra „RMN” - spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani a devenit o unitate de artilerie a „RMN”, transferul cetăţii din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de infanterie a „RMN” sau transferul către „RMN” a depozitului din Slobozia ocupat de batalionul de comunicaţii al Armatei a Paisprezecea.

Delegaţia moldovenească a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMN” au fost aduse în zona de securitate cu susţinerea trupelor ruseşti ale CUC; că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina/Bender, declarat zonă de securitate care se afla în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse; că întreprinderile situate în Tighina/Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.

Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilitatea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria cu o forţă multinaţională sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfârşit, delegaţia moldovenească a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

96. Într-o scrisoare datată din 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei Federaţiei Ruse la CUC a declarat că exemplele privind pretinsa absenţă de imparţialitate din partea militarilor Armatei a Paisprezecea, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea din 28 decembrie 1995, au provenit din „denaturări” ale situaţiei şi erau contrare realităţii. Delegaţia rusă a mai declarat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii şi a cerut delegaţiei moldoveneşti să-şi revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.

97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, Preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor cu asistenţa, dacă va fi necesar, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garant ale respectării acordurilor încheiate, precum şi a OSCE şi CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrainei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnarea memorandumului de către părţi şi de către statele-garant.

În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord de către ambele părţi, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, definirea acestor domenii urmând a fi stabilită de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniul economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.

Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garant ale respectării dispoziţiilor conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii statelor-garant în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţii în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.

98. La 20 martie 1998, reprezentanţi ai Republicii Moldova, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odessa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 123 de mai jos).

99. În observaţiile din anul 1999 cu privire la un proiect al unui raport referitor la Republica Moldova întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, Guvernul Moldovei a indicat că autorităţile separatiste au luat ilegal arme din depozitele GOR „cu acordul tacit al autorităţilor Federaţiei Ruse, ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene a Republicii Moldova”.

100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldovenească la CUC a adresat şefilor delegaţiei ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva parţialităţii comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi că au permis introducerea de echipamente militare şi muniţii în zona de securitate şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldovenească a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat şi nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încălcând astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldovenească a subliniat în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruseşti de menţinere a păcii reprezintă o încurajare pentru transnistreni.

Guvernul Federaţiei Ruse a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.

Curtea notează declaraţiile comandantului forţelor ruseşti de menţinere a păcii, colonelul Zverev (a se vedea anexa, § 368), potrivit cărora forţele ruseşti de menţinere a păcii au respectat prevederile acestui acord. Acest martor a declarat, printre altele, că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruseşti.

Curtea observă, totodată, că declaraţiile respective sunt contrazise de documente oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului.

Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de corectitudinea informaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră ca stabilit cu un grad suficient de certitudine faptul că, în zona aflată sub responsabilitatea forţelor ruseşti de menţinere a păcii, partea transnistreană nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie 1992.

101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi cel al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, punctul 5 al căreia prevede următoarele:

„Preşedinţii pledează în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe standardele internaţionale în domeniul drepturilor omului”.

102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldovenească la CUC scoate în evidenţă nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligaţiilor sale, ca urmare a faptului că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldovenească şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a întreprins nicio măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldovenească a propus ca măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.

103. În luna martie a anului 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 arme de foc.

La acea zi, potrivit declaraţiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatolii Zverev § 367), niciun militar al Armatei a Paisprezecea sau al GOR nu era angajat în cadrul forţelor ruseşti de menţinere a păcii.

104. Continuă să aibă loc întâlniri cu partea transnistreană pentru a discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situaţiei din Transnistria.

105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a convins partea transnistreană să creeze o comisie care să examineze posibilitatea de a graţia toate persoanele condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309, 312 şi 318).

106. Unul dintre subiectele înscrise frecvent pe ordinea de zi a negocierilor este cel de imunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi oficialii administraţiei Transnistrene (a se vedea anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).

107. Începând cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă şi de către Preşedintele Republicii Moldova.

108. Ultimele negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vizând crearea unui stat federal cu acordarea autonomiei Transnistriei.

109. La 4 aprilie 2003, în contextul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a Constituţiei federale a Republicii Moldova.

110. Potrivit unui comunicat de presă al Misiunii OSCE în Republica Moldova, prima reuniune a comisiei unificate de control a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul Misiunii OSCE în Republica Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit până în luna octombrie a anului 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului Republicii Moldova pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în luna februarie a anului 2004.

B.Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992

1.Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria

(a)Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

111. După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri cu privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova şi statutul său până la retragere.

Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluţionarea conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 93 de mai sus); această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (a se vedea anexa Y, § 254).

Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a declarat că autorităţile moldoveneşti s-au opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele cer retragerea completă şi necondiţionată a forţelor armate ruseşti în conformitate cu deciziile OSCE (a se vedea paragraful 124 de mai jos), cu atât mai mult cu cât statele-membre ale OSCE au creat un fond special pentru finanţarea acestei retrageri.

112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 („primul acord”) prevedea retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, efectuarea retragerii urmând a fi făcută în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special al „regiunii transnistrene a Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 296 de mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.

113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să aibă loc decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.

114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 („al doilea acord”) între ministerele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse ale Apărării stabilea modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate cu prevederile „Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova” şi în coordonare cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile din Republica Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 297 de mai jos).

115. La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre cu privire la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, Guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, pe când primul acord din 21 octombrie 1994 încă nu era ratificat de către Dumă, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi din motiv „că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi de reglementarea politică în regiune”. În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.

Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii Moldova la 9 noiembrie 1994.

116. Guvernul Republicii Moldova subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.

Guvernul Federaţiei Ruse consideră că prin acest termen se subînţeleg autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a „RMN”.

117. Curtea notează că niciun acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federaţia Rusă.

Ea relevă, printre altele, că în conformitate cu declaraţiile dlui Sergheev, comandant al GOR, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât de către forţele militare ruseşti, cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian este monitorizat de controlori aerieni moldoveni sau ucraineni, după cum teritoriul survolat este al Ucrainei sau al Republicii Moldova. Rezultă, de asemenea, că aparatele de zbor ruseşti nu pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova.

Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele Federaţiei Ruse, dacă este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti, şi de către separatiştii transnistreni, dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţile GOR, nici forţele ruseşti de menţinere a păcii nu intervin în modul în care partea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu intervin în maniera în care forţele ruseşti folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergheev § 340).

118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pintea „Aspectul militar al soluţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul de Politici Publice din Republica Moldova în luna august a anului 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi), formaţiunile militare ale „RMN” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie 1994; în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu, pentru vizitele în Transnistria ale politicienilor ruşi, la fel ca şi pentru vânzarea armelor.

Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.

119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit, cazărmile, parcul de automobile, poligoanele şi utilajul fix, depozitele şi utilajul pe care acestea le conţineau, care rămâneau după retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, urmau să fie transferate pentru gestionare „autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede, de asemenea, că modul de cesiune sau vânzare a bunurilor imobile ale formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special încheiat între guvernele statelor părţi.

120. Conform articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit şi a bunei lor funcţionări în cadrul unei noi amplasări pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova trebuie să contribuie în funcţie de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare amplasării lor.

121. În avizul său nr. 193 din anul 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la Consiliul Europei, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat notă de intenţia exprimată de către Federaţia Rusă „de a ratifica, într-un termen de 6 luni după aderarea sa, acordul din 21 octombrie 1994 între Guvernul Federaţiei Ruse şi cel al Republicii Moldova şi de a continua retragerea Armatei a Paisprezecea şi a echipamentului său de pe teritoriul Republicii Moldova în termen de trei ani de la data semnării acordului”.

122. Într-un raport datat cu 30 august 1996, procurorul militar principal al Procuraturii Generale a Federaţiei Ruse, general-locotenentul G.N. Nosov, a constatat că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiunea echipamentului militar. În special, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea cu aceşti conducători cu privire la inventarierea stocurilor de echipament pentru genişti care se aflau în depozitele GOR, determinarea acestora din urmă să ceară creşterea cantităţii de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMN” a câtorva sute de unităţi de echipament tehnic şi a câtorva mii de tone de echipament.

În consecinţă, procurorul militar a cerut ministrului Apărării al Federaţiei Ruse să întreprindă toate măsurile corespunzătoare pentru a pune capăt încălcărilor legii în cadrul GOR, să examineze posibilitatea de aplicare a sancţiunilor disciplinare general-locotenentului E. şi general-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.

123. La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, la Odessa (Ucraina) a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, „Preşedintele RMN”.

Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului acord, retragerea şi distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, „în mod special a celor din regiunea Transnistriei”. 

Retragerea (transferul şi distrugerea) surplusului de muniţii şi a altor echipamente militare ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea echipamentului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din forţele de menţinere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2002, în condiţiile următoare: definitivarea procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor echipamente să fie finalizată până la această dată, cedarea sau distrugerea altor echipamente şi respectarea de către Republica Moldova a obligaţiilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.

(b)După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

124. În declaraţia lor la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de stat şi de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se aşteaptă la o „retragere rapidă, în ordine corespunzătoare şi completă a trupelor ruseşti din Republica Moldova” şi au salutat angajamentul asumat de către Federaţia Rusă de a finaliza până la finele anului 2002 retragerea forţelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă imediat la supravegherea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului rusesc.

125. În observaţiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menţionat că, la acea dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile Federaţiei Ruse cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocată în Transnistria era de 42,000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autorităţile ruse, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat să admită o misiune internaţională de evaluare.

Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR fără a fi însoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi creat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.

126. Mai multe eşaloane cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate în perioada anilor 1999-2002.

127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.

128. La 19 noiembrie 2001, Guvernul Federaţiei Ruse a prezentat Curţii un document din care rezultă că în luna octombrie a anului 2001, Federaţia Rusă şi „RMN” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruseşti. În virtutea acestuia, „RMN” urma să primească, ca urmare a retragerii unei părţi a echipamentului militar rusesc staţionat în Transnistria, o reducere de o sută de milioane de dolari americani la suma datoriei contractate pentru consumul de gaz importat din Federaţia Rusă, la fel ca şi cesiunea de către GOR, în cadrul retragerii, a unei părţi din echipament care poate fi folosit în scopuri civile.

129. Potrivit unui document prezentat Curţii în luna noiembrie a anului 2002 de către Guvernul Republicii Moldova, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar performant aparţinând GOR şi retras până în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.

130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002, au fost evacuate 29 de vagoane care transportau echipamente de construcţie a podurilor şi bucătării mobile.

Acelaşi comunicat de presă preia, de asemenea, declaraţia comandantului GOR, generalul Boris Sergheev, potrivit căreia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, potrivit căruia autorităţile transnistrene urmau să primească jumătate din echipamentele şi materialele nemilitare retrase. Generalul Sergheev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.

131. În luna iunie a anului 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, GOR mai număra încă aproximativ 2 200 de militari în Transnistria. În declaraţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că în anul 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (a se vedea anexa, § 338).

Curtea nu a primit nicio informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor şi declaraţiilor obţinute de către delegaţii Curţii (a se vedea anexa, dl Snegur § 235), în anul 2003, GOR dispunea de cel puţin 200,000 de tone de echipament militar şi de muniţii, stocate în principal în depozitul de la Colbasna.

Potrivit unei informaţii prezentate de către Guvernul Federaţiei Ruse în luna iunie a anului 2001 şi necontestată de către celelalte părţi, GOR mai dispunea de următorul echipament: 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1,648 de vehicule de alte tipuri. În depoziţiile sale, generalul Sergheev a afirmat că 108 tancuri de luptă au fost distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (a se vedea anexa, § 341).

2.Relaţiile dintre GOR şi „RMN”

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Şamaev § 374).

133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, survin incidente la acest subiect, aşa cum a fost cazul sechestrării de către transnistreni a trei vehicule aparţinând GOR (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Radzevicius § 363 şi locotenent-colonelul Şamaev § 376). În asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autorităţile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să transmită cauze spre examinare direct autorităţile moldoveneşti care deţin jurisdicţia asupra teritoriului transnistrean. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.

În practică, urmărirea penală în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.

134. Organele de anchetă ale GOR au doar competenţa de a înfăptui ancheta cu privire la infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea acestuia şi numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, niciun caz de acest tip nu a avut loc până în prezent (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Leviţkii § 371 şi dl Timoşenko § 379).

135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către Guvernul Federaţiei Ruse, echipament militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate „RMN”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în anul 1992 de către Armata a Paisprezecea, a fost transmisă în anul 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor martorului Timoşenko, în prezent această clădire este folosită de către „Procuratura RMN” (a se vedea anexa, § 380).

136. Potrivit studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea § 118 de mai sus), depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în anul 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită „RMN”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMN” era asigurată, la data publicării studiului respectiv în anul 2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMN”, formată din trei sute de persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine şi cu o baterie antiaeriană, care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din tot depozitul. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. Pentru a ieşi din partea depozitului aparţinând GOR, urmează a trece printr-un post vamal transnistrean special instalat. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi supravegheate din exterior.

C.Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria

1.Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă la 5 mai 1998

137. Din declaraţii nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către reclamanţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că vicepreşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, dl Ruţkoi, a recunoscut „legitimitatea entităţii create în partea stângă a Nistrului”.

138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluată de către presa scrisă, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestată de către celelalte părţi, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că „Rusia a acordat, acordă şi va acorda ajutor economic şi politic regiunii transnistrene”.

139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai Armatei a Paisprezecea au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi la alte evenimente publice. După cum rezultă din documentele anexate la dosar şi din mai multe declaraţii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la 11 septembrie 1993, generalul Lebed, comandantul GOR, a fost ales deputat în „Sovietul Suprem al RMN” (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urîtu § 72 şi X § 220).

140. Reclamanţii pretind că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost deschis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-ar fi desfăşurat în cadrul acestuia.

Guvernul Federaţiei Ruse neagă existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean.

La 27 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a adresat Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti îşi exprimau regretul cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti, şi a indicat, de asemenea, că autorităţile Federaţiei Ruse au pus autorităţile moldoveneşti în faţa faptului împlinit, creând astfel un precedent nedorit. Autorităţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era corespunzătoare numai deschiderea birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor de menţinere a păcii din Bender/Tighina, în cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău şi crearea posturilor mobile de vot.

141. Curtea notează că, în afara afirmaţiilor reclamanţilor, niciun alt element de probă nu a confirmat existenţa unui consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol care să efectueze proceduri consulare obişnuite, deschis tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia Federaţiei Ruse sau doreau să o dobândească. Mai mult, niciun martor audiat în Republica Moldova nu a putut confirma aceste declaraţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea nu poate considera ca fiind stabilit dincolo de un dubiu rezonabil faptul că un consulat al Federaţiei Ruse a fost deschis cu titlu permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie a Federaţiei Ruse sau care doresc să dobândească această cetăţenie.

Pe de altă parte, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fixe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.

Referitor la articolele din presă prezentate de către reclamanţi care se refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nicio altă probă. Totuşi, Guvernul Federaţiei Ruse nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează că, luând în consideraţie situaţia specială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil că, datorită unor motive de ordin practic, un birou consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de competenţa unui consulat.

142. Reclamanţii afirmă că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Federaţiei Ruse a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridicitatea acestei informaţii.

143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria „zonă de interes strategic special pentru Federaţia Rusă”.

144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi din Federaţia Rusă au vizitat Transnistria şi au participat la manifestaţii oficiale.

La rândul lor, reprezentanţi ai regimului „RMN” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.

145. Reclamanţii susţin de asemenea că, peste câţiva ani după conflict, susţinerea acordată de către autorităţile Federaţiei Ruse regimului transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate difuzată la o dată neprecizată pe canalul rus TV-Centre, în care au fost reproduse interviuri cu dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada anilor 1991-1993, a declarat că, atunci când a devenit clar că Republica Moldova iese din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, acolo a fost creată o „enclavă teritorială administrativă”. În cadrul aceleiaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedintele Republicii Moldova, a afirmat că fostul Preşedinte al Federaţiei Ruse, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regimului democratic de la Chişinău.

Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.

146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMN”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.

147. În anul 1997, dlui Mărăcuţa, „Preşedinte al Sovietului Suprem al RMN”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.

2.După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

148. În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMN”, de asemenea, a dobândit cetăţenia Federaţiei Ruse.

149. Potrivit Guvernului Federaţiei Ruse, dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în anul 1997, iar potrivit reclamanţilor, în anul 1999.

150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către celelalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruseşti implicate în producerea armelor în Transnistria.

Conform studiului dlui Iurie Pintea (a se vedea paragraful 118 de mai sus), începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de producere a armamentului s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi ruseşti, printre care şi grupul rus de producere şi vânzare a armelor Росвооружение (Rosvoorujenïe). Întreprinderile ruseşti le furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologii şi echipamente necesare pentru producerea armamentului modern, la fel şi materiale cu destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc, de asemenea, piese destinate producătorilor de arme ruseşti. De exemplu, întreprinderea Elektrommaş primeşte din Federaţia Rusă piese pentru pistoale cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru diferite sisteme de armament asamblate în Federaţia Rusă.

151. Bazându-se pe studiul dlui Pintea, reclamanţii susţin că, sub pretextul retragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze provenite din depozitul GOR din Colbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.

152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, economice sau de altă natură, şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.

Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pintea, circa 70% din comandamentul unităţii militare al GOR staţionat la Colbasna (inclusiv depozitul de muniţii) este constituit din locuitori din Râbniţa şi din Colbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la Colbasna (şefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.

În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai „RMN”.

Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.

153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi într-o închisoare din Federaţia Rusă (a se vedea anexa, colonelul Golovaciov § 136 şi dl Sereda § 423).

154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articole din presă, au continuat să aibă loc întrevederi între oficiali din Federaţia Rusă şi cei din Transnistria. Numărul ziarului Transnistria din 16 februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a „Sovietului Suprem al RMN”, din care făceau parte inclusiv dnii Maracuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma de Stat a Federaţiei Ruse. La 1 iunie 2001, o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat până la 4 iunie 2001.

Între 28 august şi 2 septembrie 2001, membri ai Dumei de Stat au participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei de independenţă a „RMN”.

155. Conducătorii „RMN” au primit distincţii oficiale din partea diferitelor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi cu onoruri de către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.

156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu „RMN” în ceea ce priveşte exportul său de gaze.

După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către Preşedintele grupului Gazprom viceprim-ministrului Republicii Moldova, contractele de livrare a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii financiare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova (a se vedea anexa Y, § 261 şi dl Sangheli, § 268).

157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.

158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusă, dintre care anumite mărfuri sunt prezentate ca având originea în Federaţia Rusă (a se vedea anexa, dl Stratan § 333).

159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană (a se vedea anexa, generalul Sergheev, § 347).

160. Întreprinderile ruseşti au participat la privatizări în Transnistria. După cum rezultă din documente prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă Iterra a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile Republicii Moldova.

161. Mai mult, în luna ianuarie a anului 2002, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruseşti care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care Moscova şi Chişinăul condamnau „separatismul sub toate formele sale” şi s-au angajat „să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Potrivit jurnalistului, acest tratat confirma explicit susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Republicii Moldova în conflictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitelor domenii ale economiei transnistrene, prezentată ca fiind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a încheiat cu relatarea că autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea emisiunii pe teritoriul „RMN”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.D.Relaţiile moldo - transnistrene

1.Înainte de ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la     12 septembrie 1997

162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial „RMN” ca entitate statală.

163. După acordul din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu scopul de a pune capăt conflictului.

Aceste relaţii erau stabilite şi menţinute în principal prin intermediul comisiilor de negocieri şi se refereau, pe de o parte, la aspectul politic al statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor domenii ale vieţii curente (economice, sociale etc.).

164. După cum rezultă din declaraţiile mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 66, Postovan § 182, Z § 272, Plugaru § 286 şi Oboroc § 430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul conflictului din anul 1992. În general, aceste schimburi se refereau la grupuri de prizonieri.

165. Conform declaraţiilor mai multor martori (a se vedea anexa, dnii Urîtu § 67, Snegur § 239 şi Sturza § 311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992, persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri s-au putut deplasa în Transnistria. Uneori au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnistria.

166. În calitate de persoane particulare, medicii pot circula destul de liber spre Transnistria, fie pentru a acorda consultaţii, fie pentru a participa la congrese profesionale (a se vedea anexa, dnii Ţîbîrnă § 84 şi Leşanu § 85).

167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să iniţieze urmăriri penale împotriva unor responsabili transnistreni, acuzaţi de uzurparea funcţiilor oficiale de stat (a se vedea paragrafele 221 şi 230 de mai jos).

168. Cu toate acestea, persoane care au avut calitatea de demnitari de stat ai „RMN” au putut reveni în Republica Moldova şi ocupa în continuare funcţii înalte de răspundere. De exemplu, dl Sidorov, fost „ministru al Justiţiei al RMN” în anul 1991, a ocupat mai multe funcţii înalte de stat după reîntoarcerea sa din Transnistria: membru al Parlamentului Republicii Moldova în perioada anilor 1994-1998, Avocat Parlamentar în Republica Moldova în anii 1998-2001 şi membru al Parlamentului Republicii Moldova şi preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţi naţionale, începând cu anul 2001 (a se vedea anexa, dl Sidorov §§ 437-438).

169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei Ruse şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu privire la anularea posturilor vamale aparţinând Transnistriei.

2.După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Republicii Moldova după anul 1997 s-a derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, autorităţile transnistrene luând decizia de a permite trecerea persoanelor în mod absolut discreţionar. Când delegaţii oficiale sau personalităţi moldovene doresc să se deplaseze în Transnistria, este necesară o înştiinţare prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, chiar dacă o asemenea autorizaţie poate fi în orice moment revocată (a se vedea anexa, dl Sereda § 418). Ca exemplu, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că, în anul 2003, pentru a protesta împotriva unei decizii adoptate în luna februarie a anului 2003 de către Consiliul Uniunii Europene, care a interzis pe un an deplasarea în Uniunea Europeană a dlui Igor Smirnov şi a altor şaisprezece conducători transnistreni, autorităţile transnistrene au declarat personae non gratae câţiva înalţi oficiali ai Republicii Moldova, printre care Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele Parlamentului, Prim-ministrul, ministrul Justiţiei şi ministrul Afacerilor Externe.

171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care dnii Smirnov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie moldovenească şi că ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice moldoveneşti. Printre altele, Guvernul Republicii Moldova le-ar fi acordat distincţii oficiale.

Guvernul Republicii Moldova a afirmat că liderii transnistreni nu posedă cetăţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente de identitate moldoveneşti.

Curtea relevă că martorul audiat de către delegaţi la acest subiect a negat eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc dlor Smirnov, Maracuţa şi Caraman (a se vedea anexa, dl Molojen § 396). În lipsa oricărei alte probe care să confirme declaraţiile reclamanţilor, Curtea consideră că nu a fost stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti au eliberat paşapoarte liderilor transnistreni.

172. Mai mulţi demnitari moldoveni, printre care dl Sturza, ministru al Justiţiei al Republicii Moldova, adjunct al Procurorului General şi, după 2000, şef al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se deplaseze la Tiraspol pentru a se întâlni cu responsabili transnistreni, printre care dnii Smirnov, Maracuţa, „Procurorul General al RMN” şi „Preşedintele Judecătoriei Supreme a RMN”. Printre subiectele abordate la aceste întruniri a figurat în special situaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu privire la viitorul statut al Transnistriei, inclusiv al actelor adoptate de către autorităţile locale transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza § 312).

173. Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Diacov, la 16 mai 2000, l-a vizitat pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi, Preşedintele Republicii Moldova, dl Lucinschi, a vizitat Tiraspolul.

174. La 16 mai 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, şi liderul transnistrean, dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la recunoaşterea reciprocă a documentelor eliberate de către autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene şi altul cu privire la măsurile menite să atragă şi să protejeze investiţiile străine.

175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti au eliberat certificate de origine pentru produsele de provenienţă din Transnistria.

Guvernul Republicii Moldova nu a comentat această declaraţie.

176. În ceea ce priveşte pretinsa eliberare de către autorităţile moldoveneşti a certificatelor de origine pentru bunurile exportate din Transnistria, invocată de către reclamanţi şi de către Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea constată că acest argument nu a fost confirmat de vreun martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamentului Vamal, a negat existenţa unei astfel de practici (a se vedea anexa, § 327).

În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină declaraţiile reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fiind stabilit dincolo de un dubiu rezonabil că autorităţile moldoveneşti au dus o politică de susţinere a economiei transnistrene, prin intermediul unor astfel de certificate de export.

177. Pe lângă colaborarea instituită în temeiul acordului încheiat de către Preşedintele Republicii Moldova şi „Preşedintele RMN”, după cum rezultă din declaraţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau mai puţin de facto între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte domenii. Spre exemplu, există relaţii între „Ministerul Justiţiei transnistrean”, în special, „Departamentul Instituţiilor Penitenciare”, şi Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (a se vedea anexa, locotenent-colonelul Samsonov § 172). Relaţii neformale există, de asemenea, între autorităţile moldoveneşti şi transnistrene în domeniul juridic şi de securitate, în scopul prevenirii infracţiunilor. Cu toate că nu există niciun acord de cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau ofiţerii de urmărire penală moldoveni le telefonează colegilor lor din Transnistria, în special, pentru a obţine informaţii şi pentru a cita martori (a se vedea anexa, dnii Postovan § 190 şi Catană § 206).

178. Sistemul de telefonie este unic pe întreg teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi Tiraspol este considerată convorbire naţională (a se vedea anexa, dnii Molojen § 398 şi Sidorov § 454).

179. Departamentul Tehnologii Informaţionale moldovean eliberează documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane care locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria (a se vedea anexa, dl Molojen § 339).

180. În anul 2001, în conformitate cu acordurile încheiate cu Organizaţia Mondială a Comerţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul frontierei cu Ucraina posturi vamale mixte moldo-ucrainene şi au introdus noi ştampile vamale nedisponibile autorităţilor transnistrene. Curtea nu a fost informată dacă posturile vamale moldo-ucrainene mai există.

181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent, autorităţile transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o scrisoare din 18 septembrie 2001, despre suspendarea unilaterală a negocierilor cu privire la statutul Transnistriei şi au ameninţat că vor întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica Moldova care trec prin conductele şi firele care tranzitează Transnistria.

182. Guvernul Republicii Moldova afirmă că, drept urmare a unui incident care a avut loc în anul 2001, autorităţile transnistrene au blocat pe calea ferată din Tighina (Bender) 500 de vagoane cu donaţii umanitare pentru copii şi persoane în vârstă din Republica Moldova şi livrarea de petrol şi alte mărfuri de provenienţă din Uniunea Europeană destinate întreprinderilor moldoveneşti.

183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, Misiunea OSCE în Republica Moldova a criticat acţiunile autorităţilor transnistrene care, începând cu 16 ianuarie 2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe teritoriul controlat de către „RMN”, încălcând astfel acordul încheiat la 26 august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.

184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova, la 15 martie 2002, prin ordinul nr. 40 din 7 martie 2002, „ministrul Securităţii al RMN” a interzis intrarea pe teritoriul „RMN” a reprezentanţilor Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi ai altor structuri militare moldoveneşti.

185. În sfârşit, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din Transnistria, iar meciuri ale echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv internaţionale, se desfăşoară des la Tiraspol, aşa cum a fost meciul disputat cu echipa naţională a Olandei, în luna aprilie a anului 2003 (a se vedea anexa, dl Sidorov § 454).

IV.CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI

186. Curtea a rezumat, în cele ce urmează, faptele referitoare la reţinerea, detenţia preventivă, condamnarea şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor, după cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confirmate prin probe documentare şi declaraţii ale martorilor.

Curtea notează că, în observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a exprimat acordul său în ceea ce priveşte versiunea prezentată de către reclamanţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost reţinuţi, condamnaţi şi deţinuţi. În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine reţinuţi fără mandat, că ei s-au aflat timp de două luni în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că percheziţiile şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.

Guvernul Republicii Moldova a estimat că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile de detenţie au fost foarte plauzibile.

187. Din partea sa, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu cunoaşte circumstanţele reţinerii, condamnării, precum şi condiţiile de detenţie a reclamanţilor.

A.Reţinerea, detenţia preventivă şi condamnarea reclamanţilor

1.Reţinerea reclamanţilor

188. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale dlui Urîtu, confirmate, în general, prin declaraţiile dlui Timoşenko, reclamanţii au fost reţinuţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 şi 4 iunie 1992, în primele ore ale dimineţii. Ei au fost reţinuţi de mai multe persoane, dintre care câteva erau îmbrăcate în uniforme purtând insigna Armatei a Paisprezecea URSS, în timp ce altele purtau uniforme de camuflaj, fără semne distinctive.

Mai jos sunt expuse detaliile reţinerii lor.

189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost reţinut la 2 iunie 1992, la ora 2 şi 45 min. dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în prezenţa vecinilor săi.

190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul Republicii Moldova) şi milita pentru unirea Republicii Moldova cu România, a fost reţinut la 2 iunie 1992, în jurul orei 4 şi 30 min., când zece sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa în casa sa din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie, ridicând mai multe obiecte. Printre acestea era un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că reţinerea şi percheziţia sa au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost reţinut, deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea „RMN”, care era în stare de război cu Republica Moldova.

191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost reţinut la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8 dimineaţa, de câteva persoane înarmate, care l-au ameninţat cu aplicarea armelor şi l-au lovit. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe covoare, 50 000 ruble şi un ceas „frumos” au fost ridicate.

192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov-Popa, a fost reţinut la 4 iunie 1992, la ora 6 şi 45 min. dimineaţa, de către două persoane, printre care un ofiţer de miliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii Starojuk şi Glazîrin, au efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului în lipsa acestuia.

193. În rechizitoriul de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanţii au fost învinuiţi de activităţi antisovietice şi de faptul că au luptat prin mijloace ilegale împotriva statului legitim Transnistria, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis mai multe infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul penal al Republicii Moldova, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Printre faptele de care au fost învinuiţi reclamanţii era şi omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi Ostapenko (a se vedea, de asemenea, paragraful 225 de mai jos).

194. După cum rezultă din declaraţiile reclamanţilor şi ale altor martori (a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 55–56 şi 60-61, dnele Leşco §§ 30-31 şi Ivanţoc §§ 38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi duşi la sediul miliţiei din Tiraspol, care era probabil şi sediul „Ministerului Securităţii al RMN”, unde au fost interogaţi şi maltrataţi timp de câteva zile. Printre cei care i-au interogat a fost şi Vladimir Gorbov, „viceministru” în cadrul aşa-numitului minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevtsov), „ministru”, şi o persoană numită Guşan. Unii gardieni şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice, cu cele folosite de militarii sovietici ai Armatei a Paisprezecea. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile miliţiei, reclamanţii au fost bătuţi sever cu regularitate şi nu li s-a dat aproape nimic să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori noaptea, iar ziua nu li se permitea să se odihnească.

195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus, după reţinerea sa, în biroul „ministrului Securităţii al RMN”, unde se mai aflau alte cinci persoane care i-au fost prezentate ca fiind colonei în cadrul serviciului rus de contraspionaj. Aceştia i-au cerut, în schimbul eliberării sale, folosirea în favoarea Transnistriei a cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le-a obţinut pe parcursul serviciului militar în cadrul trupelor speciale ale URSS şi să recunoască că ar fi fost agent care lucra pentru serviciile secrete române. Reclamantul a declarat că, atunci când a refuzat, el a fost ameninţat că nu are o altă alegere decât cimitirul.

2.Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile Armatei a Paisprezecea

196. La câteva zile după reţinere, primii trei reclamanţi au fost conduşi separat la comenduirea (komendatura) Armatei a Paisprezecea din Tiraspol, de pe strada Suvorov, în vehicule care aveau semne de identificare ruseşti.

Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a Paisprezecea, ei au fost păziţi de către soldaţi ai acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au fost vizitaţi în celule de miliţieni transnistreni. Reclamanţii mai pretind că, pe parcursul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către personalul Armatei a Paisprezecea.

Guvernul Republicii Moldova a subliniat că, în lumina declaraţiilor date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, se pare că militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la reţinerea şi interogarea reclamanţilor.

În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, Guvernul Federaţiei Ruse a reiterat poziţia sa iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione temporis să examineze evenimentele care au avut loc în anul 1992.

Cu privire la fondul cauzei, el a recunoscut că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar afirmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii respective imediat ce a aflat despre această detenţie. Guvernul Federaţiei Ruse nu s-a pronunţat asupra chestiunii participării militarilor ruşi la reţinerea iniţială a reclamanţilor.

El susţine că, în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor, militarii Armatei a Paisprezecea nu au comis nicio ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi reclamanţii. În această privinţă, Guvernul Federaţiei Ruse a subliniat că reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne cu inscripţia „Rusia” pe uniformele gardienilor, deoarece noua insignă a Federaţiei Ruse care a înlocuit-o pe cea a URSS a fost introdusă abia prin ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de către ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat, printre altele, că colonelul Gusarov (a se vedea paragraful 270 de mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul formaţiunilor militare ruseşti staţionate pe teritoriul Transnistriei, ci în cadrul „Ministerului Afacerilor Interne al RMN”.

197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi timp de două luni în comenduirea Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa, dnii Ilaşcu § 2, 4 şi 11, Urîtu § 55-56, Ivanţoc §§ 94-95, Leşco §§ 114 şi 117, Petrov-Popa § 124, dna Leşco §§ 33-34, dna Ivanţoc § 39 şi dna Petrov-Popa § 48).

La acest subiect, Curtea notează că dl Timoşenko a afirmat în declaraţiile sale (a se vedea anexa, § 381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile Armatei a Paisprezecea o perioadă de timp foarte scurtă, fără a fi în stare să precizeze exact durata.

Fără a pune la îndoială în mod general declaraţia dlui Timoşenko, pe care o consideră ca fiind credibilă, Curtea consideră că aceasta conţine mai multe detalii, printre care cele cu privire la durata aflării reclamanţilor în încăperile Armatei a Paisprezecea, care sunt confuze şi, mai mult, infirmate de alte declaraţii.

198. Comenduirea din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo câte unul în celulă. Un oarecare domn Godiac, reţinut în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era deţinut în aceeaşi clădire. Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gorbov şi pe câţiva ofiţeri, dintre care unii purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Ei erau interogaţi mai ales noaptea, interogatoriile fiind însoţite de maltratări. Ei au fost bătuţi şi cu alte ocazii. Reclamanţii erau bătuţi sever şi cu regularitate de către soldaţi care purtau uniforma Armatei a Paisprezecea. Miliţieni transnistreni participau uneori la maltratarea reclamanţilor.

Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la executări simulate: prima dată, lui i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte, în timp ce în celelalte cazuri el a fost dus, având ochii legaţi, pe un câmp unde gardienii trăgeau focuri de armă în direcţia sa cu gloanţe oarbe până când el îşi pierdea cunoştinţa.

Al doilea reclamant a fost ameninţat că va fi violat. La sfârşitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de o lună (a se vedea anexa, Ivanţoc § 97).

199. Celulele nu aveau veceuri, apă sau lumină naturală. O lampă ardea în permanenţă în celulă. Patul pliant fixat de perete era coborât la miezul nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţa.

Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în comenduirea Armatei a Paisprezecea, ei nu au putut nici să se spele, nici să-şi schimbe hainele.

Veceurile se aflau în capătul coridorului, iar deţinuţii erau duşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup alsacian. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice timp de 45 de secunde, în caz contrar, câinele era asmuţat să-i atace. Deoarece reclamanţii nu erau duşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, ei erau nevoiţi să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în celulă (a se vedea anexa, dl Ivanţoc § 95, dl Leşco § 15, dna Leşco § 33 şi dna Ivanţoc § 40).

Reclamanţii au fost izolaţi de lumea exterioară. Familiile lor nu îi puteau contacta şi nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă şi nu au avut acces la avocaţi.

200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a preluat conducerea Armatei a Paisprezecea, persoanele deţinute în comenduirea din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile miliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militari ai Armatei a Paisprezecea, în vehiculele Armatei a Paisprezecea (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 11, dl Urîtu § 55 şi dna Ivanţoc § 39).

3.Detenţia în izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol şi transferul reclamanţilor în închisoare în timpul procesului

201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa precum rezultă din declaraţiile lor scrise şi verbale, la fel ca şi din declaraţiile altor martori care au confirmat informaţiile prezentate de ei (a se vedea anexa, dl Urîtu §§ 56 şi 60-61, dna Ivanţoc § 41, şi dna Leşco §§ 30-31), pot fi rezumate după cum urmează.

202. Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul miliţiei din Tiraspol timp de aproape şase luni, până în luna aprilie a anului 1993, când a început procesul său.

203. Al doilea reclamant a fost transferat din comenduirea Armatei a Paisprezecea în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna aprilie a anului 1993, dată la care a început procesul său.

204. Al treilea reclamant s-a aflat timp de o lună în comenduirea Armatei a Paisprezecea. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat timp de aproape o lună. La întoarcerea sa din spital, el a fost condus din nou în comenduirea Armatei a Paisprezecea, la sosire fiind transferat imediat în încăperile miliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul lunii aprilie a anului 1993.

205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în încăperile miliţiei din Tiraspol.

206. În izolatorul de detenţie provizorie din sediul miliţiei din Tiraspol, interogatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din comenduirea Armatei a Paisprezecea.

207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptămâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor. Ulterior, în mod discreţionar şi neregulat, li s-a permis să primească colete şi vizite doar din partea familiilor lor. Deseori ei nu au putut beneficia de alimentele trimise de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici expedia corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.

208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de către un medic decât foarte rar, iar când erau maltrataţi, vizita medicului avea loc peste mult timp.

Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile de cap, iar soţia sa nu a avut permisiunea de a-i transmite medicamente.

209. Ilie Ilaşcu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în luna septembrie a anului 1992, la câteva luni după reţinerea sa.

210. La o dată nespecificată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol pentru a se pregăti demararea procesului lor. Pe parcursul detenţiei preventive, ei au fost supuşi diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi crud, câini-lupi alsacieni au fost asmuţiţi asupra lor, ei au fost deţinuţi singuri şi li s-au comunicat date false cu privire la situaţia politică şi starea sănătăţii familiilor lor, fiindu-le promisă eliberarea cu condiţia semnării declaraţiilor. Ei au mai fost ameninţaţi cu execuţia.

211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov-Popa au fost supuşi unor tratamente cu substanţe psihotrope în urma cărora dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.

4.Procesul penal şi condamnarea reclamanţilor

212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Judecătoriei Supreme a Republicii Moldoveneşti Nistrene”, care avea şedinţele în sala de festivităţi a întreprinderii de stat Kirov şi ulterior în sala pentru concerte a casei de cultură din Tiraspol. Pe parcursul procesului, care a început la 21 aprilie 1993 şi s-a sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de viză de reşedinţă în Transnistria. Miliţieni şi militari înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice. Martorii la proces au putut asista liber în sală, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul audierii declaraţiilor altor martori. De multe ori pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor, decât în prezenţa miliţienilor înarmaţi. Şedinţele au avut loc într-o atmosferă tensionată, publicul arborând pancarte ostile reclamanţilor. Aşa precum se arată într-o fotografie prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de şedinţe şi care a apărut într-un ziar din Republica Moldova, una din pancarte conţinea lozinca „Teroriştii - la răspundere!” (Teрpopиcтoв - к oтвeту!).

213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un complet compus din trei judecători, şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, care a prezidat şedinţele de judecată, dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală a Republicii Moldova, înainte de numirea sa în calitate de judecător la „Judecătoria Supremă a RMN”, şi dl Zenin.

214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofiţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor. El a declarat că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi că reclamanţii nu au înaintat nicio plângere că ar fi fost maltrataţi.

215. „Instanţa” a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.

216. Ea a constatat că primul reclamant este vinovat de săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de Codul penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, printre care chemarea la infracţiuni ce atentează la securitatea naţională (articolul 67), activitatea organizatorică îndreptată spre săvârşirea unor infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), omor premeditat (articolul 88), răpirea mijloacelor de transport (articolul 182), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea ilegală sau neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227). „Instanţa” l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea averii.

217. Ea a constatat că cel de-al doilea reclamant este vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 alin. 2) şi l-a condamnat la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

218. Cel de-al treilea reclamant a fost declarat vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127) şi vătămare corporală (articolul 96 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de reeducare prin muncă cu regim sever, cu confiscarea averii.

219. Cel de-al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul răspândirii terorii (articolul 63), vătămare corporală (articolul 96 alin. 2), răpirea mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 alin. 3), nimicirea premeditată a avutului proprietarului (articolul 127), şi sustragerea şi folosirea neautorizată a muniţiilor sau a substanţelor explozive (articolul 227 şi articolul 227/1 alin. 2). El a fost condamnat la 15 ani privaţiune de libertate cu confiscarea averii.

B.Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu

220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a declarat condamnarea reclamanţilor ilegală, deoarece a fost decisă de către o instanţă de judecată neconstituţională.

221. La 28 decembrie 1993, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova a ordonat iniţierea unei anchete penale împotriva „judecătorilor”, „procurorilor” şi a altor persoane implicate în anchetarea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzându-i în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului penal al Republicii Moldova de lipsire ilegală de libertate.

222. La 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a casat-o din motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea era neconstituţională. Judecătoria Supremă a ordonat remiterea dosarului procuraturii Republicii Moldova conform articolului 93 al Codului de procedură penală. După cum rezultă din declaraţiile şi informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi martorii audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta dispusă prin hotărârea din 3 februarie 2004 nu a adus la niciun rezultat (a se vedea anexa, dl Postovan § 184 şi dl Rusu § 302).

223. Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a anulat mandatul de arest al reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi a cerut procuraturii să examineze posibilitatea de tragere la răspundere penală a judecătorilor „aşa-zisei” „Judecătorii Supreme a RMN” pentru pronunţarea intenţionată a unei hotărâri ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190-192 ale Codului penal.

224. Autorităţile „RMN” nu au reacţionat la hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994.

225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în luna aprilie şi, respectiv, în luna mai ale anului 1992 o anchetă penală cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko. Procuratura a suspendat ancheta la 6 iunie 1994 în temeiul articolului 172 § 3 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi poliţiei transnistrene. Ancheta au fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În consecinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate „Procurorului RMN”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, procuratura Republicii Moldova a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De la acea dată, ea nu au mai fost redeschisă.

226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a promulgat o lege cu privire la amnistie, cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege prevedea amnistia, îndeosebi a persoanelor condamnate pentru infracţiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului penal comise după 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.

227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului Republicii Moldova să trateze cu prioritare problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să-l informeze în mod regulat despre evoluţia situaţiei şi acţiunile întreprinse în acest sens, şi Ministerului Afacerilor Externe să caute susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova avea misiuni diplomatice, în vederea obţinerii eliberării reclamanţilor („grupul Ilaşcu”).

228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.

229. La 16 august 2000, Procurorul General a anulat ordonanţa din 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMN” (a se vedea paragraful 221 de mai sus) pe motiv că, pentru a fi aplicabile prevederile articolelor 190 şi 192 ale Codului penal, infracţiunea de privaţiune ilegală de libertate trebuia comisă de judecători şi procurori numiţi conform legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce nu era valabil în acest caz. El a constatat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei anchete penale pentru privaţiunea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul penal, din motivul expirării termenului de prescripţie de atragere la răspundere penală şi deoarece persoanele în cauză au refuzat să colaboreze cu organul de urmărire penală.

230. În aceeaşi zi, Procurorul General a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de lipsirea ilegală de libertate şi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, în temeiul articolelor 116 şi 207 ale Codului penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către Guvernul Republicii Moldova şi din declaraţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în luna martie a anului 2003, ancheta penală nu a dus la niciun rezultat (a se vedea anexa, dl Rusu, § 302 şi dl Sturza, § 314).

231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acordat cetăţenia română în temeiul Legii nr. 21/1991.

232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu a fost ales senator în Parlamentul României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, la 4 decembrie 2000, a încetat mandatul de deputat al dlui Ilaşcu în Parlamentul Republicii Moldova.

233. În anul 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.

234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost eliberat. Circumstanţele eliberării sale, fiind contestate de părţi, sunt rezumate în cele ce urmează (a se vedea paragrafele 279-282).

C.Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor

235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în închisoarea de la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a aflat până în luna iulie a anului 1998. La această dată, el a fost din nou transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol, unde s-a aflat până la eliberarea sa în luna mai a anului 2001.

236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde s-a aflat pe parcursul întregii perioade a detenţiei sale.

237. Dl Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la închisoarea de la Hlinaia unde, se pare, a fost deţinut doar câteva săptămâni. Din cauza bolii sale, el a fost ulterior internat într-un spital, iar apoi, în închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde este deţinut până în prezent.

238. Dl Tudor Petrov-Popa a fost transferat la puţin timp înaintea procesului său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, dl Petrov-Popa a fost transferat la închisoarea din Hlinaia, unde s-a aflat până la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în vederea „facilitării întrevederilor sale cu avocatul”, conform spuselor administraţiei penitenciarului.

239. Din primele luni ale reţinerii reclamanţilor, Guvernul Republicii Moldova a acordat susţinere financiară familiilor lor. Autorităţile au acordat familiilor reclamanţilor spaţiu locativ, ele fiind obligate să părăsească Transnistria, le-au acordat ocazional ajutor, pe de o parte, punându-le la dispoziţie mijloace de transport pentru întrevederile cu reclamanţii, şi pe de altă parte, pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a reclamanţilor, trimiţând medici care să consulte reclamanţii, le-au trimis şi ziare (a se vedea anexa, dnii Snegur § 240, Moşanu § 248 şi Sangheli § 267).

1.Condiţiile de detenţie

240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de timp, singuri în celulă, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur decât în primii câţiva ani de detenţie.

Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut singur. El nu a avut dreptul să corespondeze, reuşind totuşi să expedieze câteva scrisori din închisoare.

241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul condamnaţilor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai severe decât cele ale celorlalţi reclamanţi. În interiorul celulei sale era montată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un pat şi o masă, la fel din metal.

Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În consecinţă, el era condus singur la plimbarea sa zilnică, care avea loc seara, într-un spaţiu închis.

Mâncarea dlui Ilaşcu era compusă din 100 de grame de pâine din secară de trei ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el primea un amestec în bază de resturi de porumb numit „balanda”.

242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural, lumina provenind de la o lampă suspendată în coridor.

243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau fi lăsaţi mai multe luni fără a se spăla.

244. Niciuna din celulele ocupate de către dl Ilaşcu pe parcursul detenţiei sale nu era încălzită, chiar şi pe parcursul iernii.

245. Atât la Hlinaia, cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece în celulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.

246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite din partea familiilor lor, cu toate că şeful închisorii nu le acorda sistematic permisiunea de a primi astfel de vizite.

Uneori permisiunea de a primi vizite sau colete le-a fost refuzată prin ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.

247. Deoarece coletele erau supuse controlului, hrana care se găsea în ele devenea deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii insuficiente de mâncare care li se servea în închisoare, împotriva refuzului autorităţilor închisorii de a le distribui uneori hrana trimisă de către familiile lor şi deteriorării mâncării respective în urma controlurilor efectuate, reclamanţii au declarat de câteva ori greva foamei.

248. În anul 1999, dl Ilaşcu, a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi vizita dlui Vasile Sturza, Preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria.

249. Într-o scrisoare adresată în luna martie a anului 1999 Parlamentului Republicii Moldova care se referea la criza guvernamentală cu care se confrunta Moldova, dl Ilaşcu a exprimat susţinerea sa acordată dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a întruni majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru.

În anul 1999, după exprimarea votului său în favoarea guvernului Sturza, pe parcursul celor nouă luni de existenţă a acestui guvern, dl Ilaşcu nu a putut primi nicio vizită din partea familiei sale şi nici colete. Ceilalţi reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor restricţii similare.

250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că, deoarece dl Ilaşcu a scris Parlamentului Republicii Moldova, condiţiile de detenţie a reclamanţilor, în special cele ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.

251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat publicul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor severe în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat că nu putea contacta un avocat şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor sau reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea autorităţilor moldoveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de „grupul Ilaşcu”, echivala cu susţinerea tacită a autorităţilor transnistrene.

252. Într-o declaraţie scrisă în 29 iulie 1999, dl Ivanţoc, care se afla în a 77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu fac nimic pentru a proteja drepturile omului în Republica Moldova, precum şi că „au relaţii bune” cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închisorii din Tiraspol de a-i permite lui şi dlui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a indicat că Ilie Ilaşcu, deţinut singur în celulă o perioadă îndelungată, era maltratat. Toată mobila din celula sa a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepţia unui maiou de corp, şi era bătut de persoane din cadrul „forţelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă.

253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat că el nu a putut consulta un medic din anul 1997. Medicii veniţi de la Chişinău l-au examinat şi au întocmit un raport cu privire la starea sa de sănătate, calificând-o drept gravă. În aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că, în pofida declaraţiilor lor în favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i împiedica pe aceştia să-şi redobândească libertatea.

254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a informat Curtea că condiţiile de detenţie ale celor trei reclamanţi încă încarceraţi s-au deteriorat începând cu luna iunie a anului 2001. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată vizita soţiei sale, fără nicio explicaţie.

Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine, în lipsa altei mâncări. În ceea ce-l priveşte pe dl Petrov-Popa, el a fost transferat la închisoarea din Hlinaia unde, în condiţii de izolare totală, i s-a spus că nu va primi nicio vizită pe parcursul a şase luni.

255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în limba rusă, corespondenţa în limba română fiindu-le interzisă. Corespondenţa lor era cenzurată. De regulă, ei nu puteau primi ziare în limba română.

256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15 februarie 2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai târziu.

257. În timpul audierii martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în luna martie a anului 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a angajat să permită avocaţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase a putut să-şi vadă pentru prima dată clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în luna mai sau iunie a anului 2003. Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată de la încarcerare la 20 iunie 2003.

258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale reclamanţilor au fost stabilite de către Curte în baza declaraţiilor martorilor şi a altor documente aflate la dispoziţia sa, inclusiv registrele consultaţiilor medicale păstrate la locurile de detenţie ale reclamanţilor.

259. În mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.

Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii, care, în majoritatea cazurilor, se limita la palpări şi ascultări.

260. Dlui Leşco, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces dentar, i-a fost refuzată vizita medicilor. Vederea sa, de asemenea, s-a deteriorat.

261. În anul 1995, dl Leşco, a fost totuşi internat la un spital din Tiraspol, unde a suferit o intervenţie chirurgicală la pancreas.

262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate. Singurele medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de către familiile lor. Invocând raţiuni de securitate, „administraţia” penitenciarului nu a permis reclamanţilor să primească instrucţiunile cu privire la administrarea acestor medicamente.

263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după intervenţia Preşedintelui Snegur, administraţia penitenciarului din Transnistria a permis specialiştilor din Chişinău să examineze reclamanţii. Astfel, de câteva ori, în perioada 1995 şi 1999, reclamanţii au fost examinaţi de către o comisie compusă din medici veniţi din Republica Moldova, din care făceau parte dl Leşan şi dl Ţîbîrnă. În anul 1999, vizite ale medicilor au avut loc din luna ianuarie până în luna martie, şi ulterior, în luna noiembrie.

Cu o singură ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă; dl Ivanţoc a fost operat la ficat; dlui Petrov-Popa i s-a făcut o injecţie pentru tratarea tuberculozei şi i s-a prescris un tratament.

Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a gardienilor. Medicamentele prescrise de către medicii moldoveni, înscrise în registrele medicale ale închisorii, nu au fost oferite, singurele medicamente primite de către reclamanţi fiind cele aduse de către familiile lor.

De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medici de la Crucea Roşie Internaţională.

264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a aproximativ şase luni, până în luna martie a anului 1999. Totuşi, cea mai mare parte a medicamentelor a fost transmisă de către familia sa.

265. Niciun reclamant nu a primit alimentaţie dietetică, cu toate că aceasta a fost prescrisă de către medici: dlui Ilaşcu, pentru maladia aparatului digestiv de care suferea, dlui Ivanţoc, pentru maladia la ficat, dlui Leşco, pentru consecinţele pancreatitei de care suferea şi dlui Petrov-Popa, pentru tuberculoză.

Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afirmat că sufereau de pancreatită, de o maladie la ficat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi tratamentul corespunzător.

266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a fost deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare există un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. De la intrarea în vigoare în anul 2002 a noului Cod de procedură penală a Transnistriei, condiţiile de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au îmbunătăţit, deoarece el poate primi trei colete şi trei vizite suplimentare pe an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către şeful închisorii de la Hlinaia datorită bunei conduite a reclamantului.

2.Maltratarea

267. Pe parcursul primelor câteva luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a fost maltratat de câteva ori.

Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.

268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui Ilaşcu s-a mai îmbunătăţit, pedepsele nefiind atât de numeroase ca la Hlinaia, maltratarea având loc doar ca urmare a anumitor evenimente.

Astfel, după apariţia în presă a unui articol despre reclamanţi, gardienii închisorii au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confiscat sau au distrus toate obiectele care se aflau acolo. Ei au bătut sever reclamanţii şi i-au ţinut în carceră timp de 24 de ore.

269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui Ilaşcu exprimat în favoarea guvernului Sturza în anul 1999 şi după depunerea cererii lor la Curte. Printre altele, au fost distruse bunuri personale, de exemplu, fotografii ale copiilor reclamanţilor şi icoane. De asemenea, ei au fost bătuţi crunt.

După depunerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către militari, fiind lovit cu picioarele şi cu patul armelor. De asemenea, i s-a pus un pistol în gură şi a fost ameninţat cu moartea dacă va încerca pe viitor să expedieze scrisori în afara închisorii. Ca rezultat al bătăii, el şi-a pierdut un dinte.

270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a scris că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa lovindu-l cu un baston în cap, pe spate şi în ficat aplicându-i lovituri cu pumnii în regiunea inimii. Ei l-au trântit apoi pe coridor, unde reclamantul l-a văzut pe colonelul Gusarov lovindu-l pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi cu piciorul. Colonelul Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a spus reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă internaţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului să intervină pentru a face să înceteze tortura la care el şi ceilalţi trei reclamanţi erau supuşi.

271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco, reclamanţii au fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp de trei zile.

272. Celula dlui Ivanţoc din închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi cu alte ocazii în luna noiembrie a anului 2002 şi la 15 februarie 2003.             

D.Măsurile întreprinse până în luna mai a anului 2001 pentru eliberarea reclamanţilor

273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora s-a discutat şi reglementarea conflictului transnistrean, nu s-au referit niciodată la situaţia reclamanţilor. Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse, partea moldovenească a pus în discuţie cu regularitate problema eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, Y § 254).

274. Ca rezultat al creării de către partea transnistreană a unei comisii pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele transnistrene (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311), autorităţile moldoveneşti au obţinut promisiunea de eliberare a reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General al Republicii Moldova, dl Vasile Sturza, s-a deplasat de câteva ori la Tiraspol pentru a negocia eliberarea reclamanţilor, vizitându-l în anul 1996 pe dl Ilaşcu în închisoarea de la Hlinaia.

Dl Sturza s-a deplasat ultima dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul de a-i aduce pe reclamanţi la Chişinău, însă fără succes. Dl Ilaşcu a fost eliberat doar la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai jos).

275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Lucinschi, şi şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, dl Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive umanitare.

276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a solicitat dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive de ordin umanitar.

277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie cu regularitate de către autorităţile moldoveneşti. În acest context, au avut loc discuţii cu reprezentanţi ai „Procuraturii RMN”, ai „Judecătoriei Supreme a RMN” şi a „ministrului Justiţiei al RMN” şi cu dl Igor Smirnov.

278. Reclamanţii au prezentat Curţii o notă verbală din 19 aprilie 2001 adresată ambasadei Republicii Moldova la Moscova, în care Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia Guvernului Republicii Moldova asupra faptului că observaţiile depuse de acesta la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în octombrie 2000 au dat o evaluare subiectivă a rolului Federaţiei Ruse în cauza grupului Ilaşcu şi nu reflectau deloc „caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă”. Nota continua astfel:

„Examinarea observaţiilor respective de către Marea Cameră a Curţii Europene, care urmează să aibă loc la 1 mai a acestui an, poate prejudicia grav interesele Federaţiei Ruse şi ale Republicii Moldova.

În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefii serviciilor diplomatice ale celor două ţări cu privire la necesitatea retragerii memoriului respectiv, solicită Guvernului Republicii Moldova să ia toate măsurile necesare pentru a asigura retragerea acestui document până la 30 aprilie şi să informeze oficial despre acest lucru Curtea Europeană şi Reprezentantul Federaţiei Ruse pe lângă acest organ.”

E.Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001

279. Dl Ilaşcu a declarat că, la 5 mai 2001 dimineaţa, în jurul orei 5 şi 30, Vladimir Şevţov, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministrul Securităţii al RMN”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid, deoarece urma să fie prezentat „Preşedintelui RMN”. Reclamantul a lăsat toate bunurile sale în celulă şi a fost urcat într-un automobil, fiind încătuşat de doi soldaţi. Vladimir Şevţov a luat, de asemenea, loc în automobil. Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău şi, la câteva sute de metri de clădirea Preşedinţiei, el a fost predat şefului serviciilor secrete din Republica Moldova, dl Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevţov ar fi citit în faţa dlui Pasat actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat autorităţilor competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului respectiv, dl Şevţov ar fi declarat că sentinţa de condamnare a reclamantului rămânea valabilă şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar întoarce în Transnistria.

Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul Securităţii, unde el a fost interogat într-un timp scurt şi apoi eliberat.

280. La 22 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea că Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a aflat despre eliberarea dlui Ilaşcu dintr-o scrisoare expediată lui de dl Smirnov la 5 mai 2001. În această scrisoare, dl Smirnov a cerut în schimbul gestului favorabil al autorităţilor transnistrene ca Republica Moldova să condamne „agresiunea ei din anul 1992 împotriva poporului transnistrean”, să repare integral prejudiciul material suferit de „RMN” prin agresiune şi „să prezinte scuze poporului transnistrean pentru durerea şi suferinţele cauzate”.

281. Printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a prezentat Curţii copii ale câtorva decrete semnate de dl Smirnov, „Preşedintele RMN”.

Decretul nr. 263 semnat la 6 iulie 1999 prevede introducerea unui moratoriu asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMN” începând cu 1 septembrie 1999. Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil hotărârilor judecătoreşti pronunţate înaintea acestei date, dar neexecutate până la intrarea în vigoare a decretului, adică la momentul semnării şi publicării acestuia în Monitorul Oficial. Prin decretul nr. 198 semnat de dl Smirnov la 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost graţiat şi a fost ordonată eliberarea sa. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.

Guvernul Republicii Moldova nu a făcut niciun comentariu cu privire la pretinsul transfer al dlui Ilaşcu, limitându-se doar la prezentarea Curţii a decretului dlui Smirnov cu privire la reclamant. El, de asemenea, nu a făcut comentarii nici cu privire la autenticitatea aşa-zisului decret. Totuşi, guvernul a notat că a auzit diverse zvonuri conform cărora, înainte de a semna respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea pronunţată împotriva dlui Ilaşcu cu închisoare pe viaţă.

Din partea sa, dl Ilaşcu a afirmat că decretul dlui Smirnov este fals şi că a fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a fost eliberat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în Transnistria, ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.

282. Curtea nu dispune decât de declaraţia dlui Ilaşcu, de o copie a decretului din 5 mai 2001 emis de dl Smirnov şi de declaraţiile Guvernului Republicii Moldova cu privire la comutarea pedepsei. Niciuna din aceste declaraţii nu a fost confirmată prin alte probe şi Curtea nu vede niciun element obiectiv care să o determine să ia o poziţie în favoarea unei sau altei versiuni. În consecinţă, Curtea estimează că nu are posibilitatea, în starea actuală a probelor prezentate ei, să formuleze o concluzie în ceea ce priveşte motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.

F.Măsurile întreprinse după luna mai a anului 2001 pentru a asigura eliberarea celorlalţi reclamanţi

283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-o scrisoare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată intervenţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. El a făcut referire la un interviu acordat postului public moldovenesc de radio „Radio Moldova”, de ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, dl Nicolae Cernomaz, care ar fi declarat că: „Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca urmare a intervenţiei ministrului rus al Afacerilor Externe, dl Igor Ivanov, care, la cererea Preşedintelui Republicii Moldova dl Voronin, a avut o convorbire telefonică la acest subiect cu autorităţile de la Tiraspol. El (le-)ar fi explicat că era vorba de o problemă internaţională care viza onoarea Federaţiei Ruse şi a Republicii Moldova”. Dl Cernomaz ar fi declarat că el s-a întâlnit cu dl Ivanov cu scopul de a-l convinge că „cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi retrasă, deoarece dl Ilaşcu era prizonier politic, ostatic al conflictului din anul 1992”.

284. În cadrul audierii din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a mulţumit celor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse, şi a declarat că el dorea să modifice poziţia sa exprimată anterior în observaţiile din 24 octombrie 2000, în special cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat decizia sa prin dorinţa de a evita consecinţe şi tensiuni nedorite sau încetarea procesului cu privire la soluţionarea paşnică a diferendului transnistrean şi cu privire la asigurarea eliberării celorlalţi reclamanţi.

285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti au avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi reclamanţi.

La o conferinţă de presă ţinută la 31 iulie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi ţine pe camarazii săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat că el i-a propus dlui Ilaşcu să-şi retragă cererea sa depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova, în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi până la 19 iunie 2001, însă dl Ilaşcu a refuzat această propunere. Potrivit agenţiei de presă moldoveneşti Basa-press, dl Voronin a sugerat, de asemenea, că în cazul în care dl Ilaşcu va obţine câştig de cauză în faţa Curţii, acest lucru va face şi mai dificilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.

G.Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului al OSCE de către dl Andrzej Rzeplinski, profesor de drept penal şi drepturile omului la Universitatea din Varşovia, şi de către dl Frederick Quinn de la OSCE, întocmit după o misiune în Transnistria, procesul reclamanţilor în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN” a fost analizat din punct de vedere al respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă grave încălcări ale dreptului la apărare, ce includea lipsa accesului reclamanţilor la un avocat pe parcursul primelor două luni după reţinerea lor şi accesul foarte limitat după aceasta, încălcarea dreptului de a fi judecat de un tribunal imparţial, instanţa de judecată respectivă refuzând examinarea declaraţiilor reclamanţilor precum că mărturiile lor au fost obţinute ca urmare a aplicării faţă de ei a tratamentelor inumane, contrar dreptului prevăzut de articolul 14.5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri excepţionale, ei fiind lipsiţi de dreptul la un recurs.

În fine, autorii au calificat procesul reclamanţilor ca fiind unul „politic de la început şi până la sfârşit”. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism formulate la adresa reclamanţilor, în baza Codului penal al URSS, în statele democratice moderne sunt considerate simple chestiuni referitoare la libertatea de exprimare.

287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi Secretarul General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnistria pentru a permite Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să efectueze o vizită reclamanţilor şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.

288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în cadrul unei vizite în Republica Moldova în perioada 16-20 octombrie 2000, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a cerut autorităţilor transnistrene permisiunea de a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a verifica condiţiile sale de detenţie. Solicitarea a fost refuzată pe motivul că, din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu au putut fi obţinute.

289. În luna noiembrie a anului 2000, ca urmare a vizitei sale în Republica Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) a întocmit raportul său. Cu privire la condiţiile de detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării penitenciarelor şi şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la practica de detenţie prelungită în izolare a anumitor deţinuţi şi la nivelul inadecvat al tratamentului acordat deţinuţilor bolnavi, în special, lipsa totală a tratamentului pentru cei ce suferă de tuberculoză, incluzându-se posibilitatea de a beneficia de hrană dietetică adecvată.

Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în anul 2000, lăsa mult de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile de detenţie erau deplorabile: aerisire proastă, iluminare naturală insuficientă, condiţii sanitare inadecvate şi supraaglomerarea celulelor.

Referitor la situaţia reclamanţilor, CPT în special a indicat că trei membri ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare, fapt care avea consecinţe psihologice asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai indicat că detenţia în izolare poate, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant, şi că, în orice caz, o izolare prelungită pe parcursul mai multor ani este de nejustificat. CPT a cerut autorităţilor transnistrene să îmbunătăţească condiţiile de detenţie ale celor trei membri ai grupului Ilaşcu deţinuţi în izolare, permiţând accesul la ziarele alese de ei şi acordarea posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.

Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi, inclusiv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat acordarea acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.

CPT s-a referit la pretinsele bătăi care au avut loc în luna mai 1999, la care au fost supuşi membrii grupului Ilaşcu deţinuţi la Tiraspol de către indivizi mascaţi.

V.DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE

290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 sunt următoarele:

„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (RSFSR) şi Ucraina, state-fondatoare ale Uniunii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante), declarăm că URSS, ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică nu mai există.

Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între ele, precum şi ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,

Aspirând să construim legitim state democratice,

Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii statale, a inalienabilităţii dreptului la auto-determinare, a principiilor egalităţii şi neamestecului în afacerile interne, nerecurgerii la forţă sau la presiuni economice sau de alt gen, a reglementării paşnice a diferendelor în baza acordului, a altor principii şi norme general-acceptate ale dreptului internaţional

(...)

Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa;

Angajându-ne să respectăm normele internaţionale general-acceptate ale drepturilor omului şi popoarelor,

Am convenit asupra următoarelor:Articolul 1

Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. ...Articolul 6

1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare. ...

2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat neutru.

3) Statele-membre ale Comunităţii vor menţine, şi rămâne sub comandament unit, spaţiul militar şi strategic comun, inclusiv controlul comun asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.

4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice. ...Articolul 12

Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei URSS”.

291. La 24 decembrie 1991, reprezentantul permanent al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a transmis Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite o scrisoare din partea Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:

„Calitatea de membru al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, inclusiv la Consiliul de Securitate şi toate celelalte organe şi organizaţii ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite, este continuat de Federaţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de „Federaţia Rusă „ să fie utilizată de Organizaţia Naţiunilor Unite în locul „Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile URSS ce rezultă din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv angajamentele financiare. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actualmente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite să reprezinte Federaţia Rusă în organele Organizaţiei Naţiunilor Unite.”

292. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,

Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a conflictului armat în regiunea transnistreană;

Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

Notând că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse au ajuns la un acord de principiu;

Au convenit asupra următoarelor:Articolul 1

1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.

2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, muniţiile şi echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.Articolul 2

1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea conflictului, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.

2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la Bender.

3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contingentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente, în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea conflictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această privinţă. Mărimea contingentului militar, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contingentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.

4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va efectua investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile adecvate în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.Articolul 3

Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţinerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.

Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun acord cu Comisia de Control.Articolul 4

Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, va respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a Paisprezecea, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.

Toate chestiunile legate de statutul Armatei a Paisprezecea sau de etapele şi termenele de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.Articolul 5

1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind inacceptabile. În acest sens, vor fi eliminate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.

3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului umanitar pentru regiunea conflictului.Articolul 6

Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.Articolul 7

Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a soluţionării conflictului prin mijloace politice.Articolul 8

Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.

Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.”

293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu următoarele rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente:

„ ...

2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 ...

Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fiind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”

294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 sunt următoarele:Articolul 11

„1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.

2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”Articolul 111

„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o lege organică. (...)”

295. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova conţin următoarele:Articolul 116

„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la un an.

Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”Articolul 207

„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui prevederi principale sunt:

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentanţilor Regiunii Transnistrene,

Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,

Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,

Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi colaborare,

Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,

Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,

Au convenit asupra următoarelor:

...Articolul 2

Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat prin prezentul Acord.

Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.

Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amplasarea trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.

Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili printr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.

...Articolul 5

În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în niciun caz la soluţionarea conflictelor de ordin intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.

Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.Articolul 6

Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.

În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.Articolul 7

Aerodromul militar Tiraspol este folosit pentru amplasarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

Survolările navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.Articolul 13

Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în starea fizică reală.

Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.

...Articolul 17

În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amplasarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord special.

...Articolul 23

Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre îndeplinirea procedurilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”

297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord prevăd:Articolul 1

„Aerodromul militar Tiraspol va fi utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retragerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.

Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

Alte nave aeriene pot decola de pe aerodromul din Tiraspol doar după coordonarea cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.”Articolul 3

„Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă de către Părţi).”Articolul 5

„Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor instructive şi de antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de comandă).

Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Moldova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.”Articolul 7

„Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de ele în comun.”Articolul 8

„Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica Moldova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi rezerve, partea relevantă conţinând următoarele:

„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

...”

299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl V. Cernomîrdin, şi reprezentantul „RMN”, dl Igor Smirnov, au semnat la Odessa (Ucraina) un Protocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea următoarele:

„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezenţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:

1. Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:

(a) prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse, muniţiile sale şi proprietăţile sale;

(b) a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;

(c) a treia categorie include armament, muniţii, echipament militar şi alte echipamente care pot fi cedate (rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt stocate.

Venitul obţinut din vânzarea proprietăţii care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi în următoarele proporţii:

Federaţia Rusă – 50 %

Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a treia categorie.

Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.

2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.

3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestei proprietăţi.

4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi netransportabile din împrejurimile satului Colbasna cu respectarea cerinţelor de securitate, inclusiv securitatea ecologică.

5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Transnistriei au convenit că sediile eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.

6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate Ruse staţionate în Transnistria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transparente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate ale Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă a OSCE, prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău.”

ÎN DREPT

I.DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

A.Argumentele prezentate Curţii

1.Guvernul Republicii Moldova

300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau la momentul desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află nici în prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova; de aceea cererea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.

În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional, jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile sale statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în care un stat nu controlează în mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real jurisdicţia sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi „teritoriu” nu pot fi suprapuse. Pentru ca Convenţia să fie aplicabilă, trebuie să fie posibil pentru un stat să recunoască şi să asigure drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană se află sub jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este necesar de a determina dacă, la momentul săvârşirii faptelor incriminate, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra pretinselor victime.

301. În această cauză, localităţile din stânga Nistrului nu se mai aflau sub controlul autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova cel puţin de la sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Nistreană”, care dispune de propriile sale instituţii, inclusiv forţe armate, poliţie şi instituţii vamale. Anume din acest motiv, la momentul ratificării Convenţiei, Republica Moldova a făcut o declaraţie pentru a exclude responsabilitatea sa cu privire la faptele comise pe teritoriul transnistrean, pe care aceasta nu-l controlează.

Guvernul Republicii Moldova a subliniat faptul că absenţa controlului din partea Republicii Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea regimului transnistrean a fost confirmată de către toţi martorii audiaţi de către Curte.

302. Guvernul Republicii Moldova a mai declarat că situaţia care rezulta în imposibilitatea Republicii Moldova de a exercita un control efectiv asupra teritoriului transnistrean era asemănătoare cu cea descrisă de Curte în hotărârea sa în cauza Cyprus v. Turkey ([GC], nr. 25781/94, ECHR 2001-IV, § 78), unde s-a constatat că guvernul cipriot era în imposibilitate de a exercita un control efectiv asupra teritoriului „TRNC”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.

303. Guvernul Republicii Moldova a respins orice învinuire cu privire la cooperarea sa cu autorităţile transnistrene şi a subliniat faptul că anumite măsuri au fost luate în contextul negocierilor cu privire la aplanarea conflictului transnistrean, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa mediatorilor OSCE şi altele întreprinse în interesul populaţiei moldoveneşti aflate pe teritoriul controlat de regimul transnistrean.

304. Guvernul Republicii Moldova consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, atât generale, şi anume găsirea unei soluţii pentru soluţionarea conflictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean, cât şi specifice, şi anume asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

În această privinţă, el s-a referit la numeroasele încercări întreprinse pentru a soluţiona conflictul, confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Republica Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri care condamnau ilegalitatea detenţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, măsurile cu caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi alte măsuri, inclusiv de ordin economic, întreprinse în scopul reafirmării suveranităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, inclusiv în partea transnistreană.

Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect datorită faptului că „RMN” este o entitate capabilă să funcţioneze în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că autorităţile transnistrene au recurs la represalii ca răspuns la unele dintre măsurile luate.

Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova a declarat că el nu dispune de alte mijloace de care ar putea face uz în scopul asigurării respectării drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie, fără a pune în acelaşi timp în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.

2.Guvernul Federaţiei Ruse

305. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că Guvernul Republicii Moldova este unicul guvern legitim al Republicii Moldovei. Atât timp cât teritoriul transnistrean constituie o parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise pe acest teritoriu.

3.Reclamanţii

306. Reclamanţii au declarat că Republica Moldova trebuie să fie considerată responsabilă de violările Convenţiei care au fost comise pe teritoriul transnistrean, deoarece Transnistria este parte a teritoriului Republicii Moldova şi, indiferent de existenţa controlului efectiv, Guvernul Republicii Moldova este obligat să întreprindă măsuri suficiente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie asupra întregului său teritoriu. Acest lucru însă nu a fost făcut. Reclamanţii consideră că măsurile pozitive luate de către autorităţile moldoveneşti erau limitate şi insuficiente, ţinând cont de mijloacele politice şi economice pe care le avea la dispoziţie.

Guvernul Republicii Moldova nu şi-a îndeplinit doar obligaţiile sale pozitive, care îi revin în temeiul Convenţiei, dar el a mers chiar până la luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei, cum ar fi eliberarea generalului Iakovlev (a se vedea paragraful 50 de mai sus), transferul dlui Ilaşcu autorităţilor moldoveneşti la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai sus), acordurile încheiate la 16 mai 2001 (a se vedea paragraful 174 de mai sus) şi cooperarea, în special în domeniul vamal şi cel al poliţiei (a se vedea paragrafele 176 şi 177 de mai sus).

Reclamanţii au declarat că discursul Preşedintelui Republicii Moldova în care acesta l-a acuzat pe dl Ilaşcu, după eliberarea acestuia, că este responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul Convenţiei.

307. În ultimul rând, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti ar fi trebuit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să controleze regimul transnistrean, pentru a asigura eliberarea lor.

4.Guvernul României, terţul intervenient

308. În intervenţia în calitate de terţă parte, Guvernul României a subliniat faptul că nu doreşte să-şi exprime poziţia sa asupra responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice care să susţină cauza reclamanţilor care sunt cetăţeni români.

309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea limita scopul angajamentelor asumate la ratificarea Convenţiei, invocând că el nu are jurisdicţie în sensul articolului 1. Statele Contractante trebuie să asigure drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul lor, iar dacă este necesar, să întreprindă măsurile necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.

Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive nu trebuie interpretată într-un mod ce ar impune autorităţilor sarcini imposibile sau excesive, totuşi statelor li se cere să manifeste o diligenţă rezonabilă.

Guvernul român a declarat că în cauza respectivă autorităţile Republicii Moldova nu au demonstrat că au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suveranitatea ei pe teritoriul transnistrean. În special, el critică autorităţile moldoveneşti că nu au luat nicio măsură efectivă pentru a executa hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMN” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova, astfel încât mărfurile provenite din regiunea transnistreană să poată fi exportate.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

(a)Conceptul de jurisdicţie

310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”

311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor.

Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant să fie considerat responsabil pentru acţiunile sau omisiunile care i se impută şi care pot avea drept consecinţă învinuiri cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

312. Curtea face referire la jurisprudenţa sa, conform căreia conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei trebuie să reflecte conceptul acestei noţiuni în dreptul internaţional public (a se vedea Gentilhomme, Schaff – Benhadji and Zerouki v. France, nr. 48205/99, 48207/99 şi 49209/99, hotărâre din 14 mai 2002, § 20; Bankovic and Others v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.) [GC], nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanidze v. Georgia, nr. 71503/01, ECHR 2004-II, § 137).

Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar, de asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe întreg teritoriul statului.

Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv (a se vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi Cyprus v. Turkey [GC], citată mai sus, §§ 76–80, şi decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-71), unor acţiuni de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină instaurarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.

313. Pentru a putea conchide dacă o asemenea situaţie excepţională există, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, toate faptele obiective capabile să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul propriu-zis al statului. Angajamentele asumate de către o Parte Contractantă în temeiul articolului 1 al Convenţiei includ, în afară obligaţiei de a nu interveni în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsuri adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (a se vedea, printre altele, Z. v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, §73, ECHR 2001–V).

Aceste obligaţii persistă chiar şi în cazul în care exercitarea autorităţii sale este limitată pe o parte a teritoriului acestuia, astfel încât statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care stau în puterea sa.

314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii (citată mai sus, § 80) ea a accentuat preponderenţa principiului teritorial la aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de asemenea, că conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar limitat la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–2235, § 52).

Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile Statelor Contractante care sunt înfăptuite sau produc efecte în afara teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.

Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid.).

315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).

316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui teritoriu din afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat aflaţi pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale care supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt gen din partea statului respectiv (a se vedea Cyprus v. Turkey [GC], citat mai sus, § 77).

317. Responsabilitatea unui stat poate, de asemenea, fi angajată în baza unor fapte care au cauzat suficiente repercusiuni proxime asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni au avut loc în afara jurisdicţiei acestui stat. Astfel, cu referire la extrădarea către un stat care nu este contractant la Convenţie, Curtea a constatat că un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu valorile stabilite de Convenţie, „ca patrimoniul comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi preeminenţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că există un risc real ca acea persoană să fie supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 161, p. 35, §§ 88-91).

318. În plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor particulare care violează drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat Contractant, de către autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat conform Convenţiei (a se vedea Cyprus v. Turkey, citat mai sus, § 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către statul în cauză a acţiunilor autorităţilor autoproclamate nerecunoscute de comunitatea internaţională.

319. Un stat poate fi de asemenea considerat responsabil chiar în cazul în care agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor. În conformitate cu Convenţia, autorităţile unui stat sunt direct responsabile pentru comportamentul subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa şi nu pot folosi drept pretext incapacitatea de a asigura respectarea acesteia (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p.64, § 159; a se vedea, de asemenea, articolul 7 al proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional cu privire la responsabilitatea statelor în cazul faptelor internaţionale ilicite, p. 104 („lucrările CDI”), şi cazul Cairo, examinat de Comisia Generală pentru Plângeri (1929) Reports of International Arbitral Awards 5 (RIAA), p.516).

(b)Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită

320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsabilităţii statului pentru violarea unei obligaţii internaţionale, precum acest principiu este descris în lucrările CDI.

321. O faptă ilicită poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi rămâne în contradicţie cu obligaţia internaţională (a se vedea comentariul cu privire la proiectul articolului 14 § 2, p. 139 din lucrările CDI).

În plus, Curtea consideră că, în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea, de asemenea, proiectul articolului 15 § 2 din lucrările CDI).

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus

322. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă responsabilitatea Republicii Moldova este angajată în temeiul obligaţiei sale de a se abţine de la fapte ilicite sau a obligaţiilor pozitive ce-i revin conform Convenţiei.

323. Curtea notează, mai întâi de toate, că Republica Moldova a declarat că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, şi anume regiunea transnistreană.

324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa cu privire la admisibilitate, ea a constatat că declaraţia făcută de Republica Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului transnistrean nu a constituit o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei.

Întrebarea care rezultă este dacă, în pofida constatării menţionate mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Republicii Moldova este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia.

325. În această cauză, Curtea notează că, proclamată suverană de către Parlamentul său la 23 iunie 1990 şi devenind independentă la 27 august 1991, fiind recunoscută astfel de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişcare separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti (a se vedea paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva dintre soldaţii Armatei a Paisprezecea. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea situaţiei, în Republica Moldova a fost decretată starea de urgenţă (a se vedea paragraful 69 de mai sus).

În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv unul adresat Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 23 iunie 1992 (a se vedea paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate susţinere în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor din Transnistria, ele au cerut de mai multe ori Federaţiei Ruse să înceteze „agresiunea” împotriva Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).

326. La 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului în baza status quo-ului care prevedea instituirea unei zone de securitate pentru menţinerea acestuia (a se vedea paragrafele 87-89 de mai sus).

La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată. Articolul 111 al Constituţiei prevedea posibilitatea de a oferi o formă de autonomie regiunii din stânga Nistrului. Articolul 11 al Constituţiei interzicea staţionarea trupelor străine pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 294 de mai sus).

327. Ulterior, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica Moldova a depus odată cu instrumentul său de ratificare o declaraţie care susţinea imposibilitatea sa de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în aceste regiuni ale teritoriului său aflate sub controlul efectiv al organelor „autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (a se vedea paragraful 298 de mai sus).

328. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a însemnat sfârşitul primei etape în eforturile Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea sa asupra întregului său teritoriu.

329. Curtea notează că, după această perioadă, Moldova a tins să adopte mai degrabă o politică de consimţire, menţinând pe teritoriul Transnistriei un control limitat la chestiuni precum eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor vamale (a se vedea paragrafele 179 şi 180 de mai sus).

Curtea, prin urmare, vede în declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei depus de Republica Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.

330. În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „RMN”.

Mai mult, acest lucru nu este disputat de niciuna din părţi şi nici de Guvernul României.

331. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova mai are şi obligaţia pozitivă conform articolului 1 al Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie.

3.Conceptul de „obligaţii pozitive”

332. La determinarea scopului obligaţiilor pozitive ale statului, trebuie să se ia în consideraţie existenţa unui echilibru echitabil între interesul general şi interesele persoanei, diversitatea situaţiilor existente în Statele Contractante şi alegerile care trebuie făcute în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină imposibilă sau disproporţională (a se vedea Ozgur Gundem v. Turkey, hotărâre din 16 martie 2000, nr. 23144/93, § 43 ECHR 2000-III).  

333. Curtea consideră că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat.

Totuşi, o asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul asumat de către un stat în temeiul articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice ce măsuri trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor şi care măsuri sunt cele mai eficiente, ea trebuie să verifice dacă măsurile care au fost luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară cu cât este vorba de cauze în care se pretinde o încălcare a unor drepturi absolute asemenea celor garantate de articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.

335. În consecinţă, Curtea constată că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia.

4.Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Republicii Moldova şi-au îndeplinit obligaţiile lor pozitive pentru a asigura drepturile garantate de Convenţie sau dacă, aşa precum au declarat reclamanţii şi Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova n-a întreprins măsuri suficiente pentru a asigura acele drepturi.

337. În această cauză, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră, în primul rând, că întrebarea dacă Moldova şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Moldovei cu Federaţia Rusă, cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova o poate exercita prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova din Transnistria.

338. Curtea notează că ea nu are competenţa de a examina dacă faptele care au avut loc până la ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova au fost compatibile cu prevederile acesteia. Totuşi, ea poate să ia în calcul faptele comise până la ratificarea Convenţiei atunci când examinează obligaţiile pozitive ale Moldovei şi să le folosească în scop de comparaţie atunci când evaluează eforturile întreprinse de Republica Moldova începând cu 12 septembrie 1997.

339. Obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor.

340. Obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei presupune, pe de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist al ”RMN” şi, pe de altă parte, ca ea să întreprindă toate măsurile aflate la dispoziţia sa de ordin politic, economic, juridic şi de alt gen, pentru a restabili controlul său pe acest teritoriu.

Nu ţine de Curte să indice care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Republica Moldova a trebuit să le ia sau pe care ar trebui să le ia în acest scop sau dacă astfel de măsuri sunt suficiente. Curtea trebuie doar să verifice voinţa Republicii Moldova, exprimată prin fapte sau măsuri specifice, de a restabili controlul său asupra teritoriului „RMN”.

341. În această cauză, de la începutul ostilităţilor în anii 1991-1992, autorităţile moldoveneşti nu au încetat niciodată să reclame agresiunea pe care au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a „RMN”.

În opinia Curţii, în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 111 şi 161 de mai sus), Moldova putea face puţine pentru a-şi restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean. Acest lucru a fost confirmat şi de consecinţele conflictului militar, care au arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloace de a se impune pe teritoriul transnistrean împotriva forţelor rebele susţinute de militari ai Armatei a Paisprezecea.

342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în iulie 1992, să întreprindă măsuri pentru a restabili controlul său asupra Transnistriei. Astfel, începând cu 1993, spre exemplu, ele au iniţiat urmăriri penale împotriva unor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale (a se vedea paragrafele 167 şi 220-230 de mai sus).

343. Eforturile Moldovei de a restabili autoritatea sa asupra regiunii transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile moldoveneşti au continuat să-şi revendice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMN” atât în plan intern, cât şi internaţional (a se vedea paragrafele 31, 53, 66, 68, 69 şi 77-83 de mai sus). În 1994, ea a adoptat o nouă Constituţie care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu privire la retragerea trupelor armate ruseşti de pe teritoriul Transnistriei în termen de 3 ani.

La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a ratificat Convenţia şi a confirmat în rezervele sale la Convenţie intenţia sa de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.

344. Aceste eforturi au continuat după 1997, în pofida reducerii numărului de măsuri de ordin juridic luate pentru a afirma autoritatea Republicii Moldova în Transnistria. Urmăririle penale iniţiate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au fost încetate în anul 2000, mai mult, unui fost demnitar al regimului transnistrean i s-a permis, după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină funcţii înalte în cadrul statului (a se vedea paragraful 168 de mai sus).

Pe de altă parte, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic. În martie 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean. Întâlniri şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În sfârşit, începând cu 2002 şi până în prezent, un număr de propuneri cu privire la reglementarea conflictului au fost înaintate şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 107-110 de mai sus).

Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea Moldovei de a încerca să-şi exercite jurisdicţia sa în regiunea transnistreană, având în vedere faptul că mai multe măsuri anterior luate de autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” (a se vedea paragrafele 181-184 de mai sus).

Curtea notează în continuare că, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii reintegrării Transnistriei în cadrul legal al Republicii Moldova sunt un răspuns la cerinţele exprimate de separatişti în cadrul discuţiilor referitoare la reglementarea situaţiei din Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei, prin urmare, a renunţat la măsurile luate anterior, în special la cele de ordin juridic. Curtea notează declaraţiile martorilor cu privire la acest subiect, şi anume cele ale dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (a se vedea anexa, § 446).

345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni. Au fost încheiate acorduri de cooperare economică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Republicii Moldova şi „Parlamentul RMN”, timp de câţiva ani a existat o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există forme de cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, legături telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).

Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate de autorităţile Moldovei pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei din Transnistria şi de a face tot posibilul pentru a permite acesteia să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru Guvernul Republicii Moldova, aceste fapte datorită caracterului şi naturii lor limitate, nu pot fi considerate ca susţinere a regimului transnistrean. Dimpotrivă, ele reprezintă afirmarea voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.

346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea notează că, înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile Republicii Moldova au luat un şir de măsuri de ordin juridic, politic şi administrativ. Acestea au inclus:

- hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 prin care a fost casată hotărârea de condamnare a reclamanţilor din 9 decembrie 1993 şi anularea mandatelor de arestare a reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223 de mai sus);

- urmăririle penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” „Judecătoriei Supreme a Transnistriei” (a se vedea paragraful 223 de mai sus);

- amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995 (a se vedea paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 de mai sus);

- trimiterea medicilor din Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi în Transnistria (a se vedea paragrafele 239 şi 263 de mai sus); precum şi

- ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de acestea pentru a vizita reclamanţii (a se vedea paragraful 239 de mai sus).

În această perioadă, aşa precum rezultă din declaraţiile martorilor, în discuţiile cu autorităţile transnistrene, reprezentanţii Republicii Moldova au deschis sistematic chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (a se vedea paragrafele 172 şi 274-277 de mai sus). În special, Curtea notează eforturile depuse de autorităţile judecătoreşti; de exemplu, ministrul Justiţiei, dl V. Sturza, a întreprins numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.

347. Chiar şi după anul 1997, Moldova a întreprins măsuri în vederea asigurării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi medici pentru a examina reclamanţii (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în anul 1999), familiile reclamanţilor au continuat să primească ajutor financiar din partea autorităţilor, dl Sturza, fost ministru al Justiţiei şi preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria a continuat să adreseze chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile cu autorităţile transnistrene. În această privinţă, Curtea notează că, în conformitate cu declaraţiile anumitor martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. Mai mult, în urma acestor negocieri, dl Sturza a întreprins o vizită în Transnistria în aprilie 2001, pentru a-i aduce la Chişinău pe cei patru reclamanţi (a se vedea paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, §§ 310-312).

Este adevărat că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite măsuri luate anterior, în special urmărirea penală a persoanelor implicate în condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa unui control asupra teritoriilor transnistrene din partea autorităţilor moldoveneşti, urmărirea penală împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau în legătură cu infracţiunile comise pe teritoriul Transnistriei ar fi ineficientă. Acest lucru este confirmat şi de declaraţiile martorilor (a se vedea anexa, dl Postovan § 184, dl Catana §2 08 şi dl Rusu § 302).

În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la regimul „RMN”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale pentru a obţine asistenţa lor în obţinerea eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, dl Moşanu, § 249).

348. Curtea nu dispune de nicio probă care să indice că, de la eliberarea dlui Ilaşcu, în mai 2001, autorităţile moldoveneşti au întreprins măsuri eficiente pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor celor trei reclamanţi garantate de Convenţie, violări invocate de reclamanţi în cererea lor depusă la Curte. Cel puţin, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti în cursul negocierilor cu „RMN”, Curtea nu dispune de nicio altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a fost diligent în privinţa reclamanţilor.

În negocierile lor cu separatiştii, autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 310-313).

În mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproape doisprezece ani, nu există un plan general cu privire la reglementarea conflictului transnistrean care să fi fost adus la cunoştinţa Curţii, care să se refere la situaţia reclamanţilor, iar Guvernul Republicii Moldova nu a susţinut că un asemenea document ar fi existat sau că negocierile referitoare la acest subiect continuă.

349. De asemenea, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile moldoveneşti nu au acordat mai multă atenţie destinului reclamanţilor.

În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovei s-a reţinut de a susţine responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru violările pretinse, având în vedere staţionarea armatei ruseşti pe teritoriul transnistrean, pentru a nu prejudicia procesul menit de „a pune capăt ... detenţiei reclamanţilor” (a se vedea paragraful 360 de mai jos), a echivalat cu admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care autorităţile ruse o aveau asupra regimului transnistrean dacă acestea ar fi solicitat regimului separatist să elibereze reclamanţii. Contrar poziţiei exprimate până în mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au adresat autorităţilor ruseşti întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor, după luna mai 2001 intervenţiile cu acest scop au încetat.

În orice caz, Curtea nu a fost informată despre niciun demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile Federaţiei Ruse după luna mai 2001 pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.

350. Pe scurt, Curtea notează că negocierile cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă apare ca stat garant, au loc din anul 2001 fără vreo menţionare a situaţiei reclamanţilor şi fără ca vreo măsură să fie luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova pentru a asigura reclamanţilor drepturile lor prevăzute de Convenţie.

351. Ţinând cont de toate materialele de care dispune, Curtea consideră că, chiar şi după eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai 2001, Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

352. Prin urmare, Curtea conchide că responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată în temeiul Convenţiei, ca urmare a omisiunii ei de a-şi respecta obligaţiile sale pozitive cu privire la faptele care au avut loc după luna mai a anului 2001 şi care au fost denunţate de către reclamanţi.

Pentru a determina dacă responsabilitatea Republicii Moldova este cu adevărat angajată în temeiul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fiecare pretenţie înaintată de către reclamanţi.

II.DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

A.Argumentele prezentate Curţii

1.Guvernul Federaţiei Ruse

353. Guvernul rus a declarat că faptele invocate de către reclamanţi nu cad sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

354. Federaţia Rusă nu a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţie asupra regiunii transnistrene, care este un teritoriu ce aparţine Republicii Moldova. În special, Federaţia Rusă nu a ocupat niciodată o parte a teritoriului Moldovei, iar forţele armate sunt staţionate acolo cu acordul Republicii Moldova. Unităţile Armatei a Paisprezecea nu s-au implicat în conflictul armat dintre Moldova şi Transnistria, dar, în temeiul acordurilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele şi-au asumat sarcina de menţinere a păcii şi, prin urmare, au prevenit o agravare a conflictului şi o mărire a numărului victimelor în rândul populaţiei civile. Desigur, când au avut loc acţiuni armate ilegale atât din partea Transnistriei, cât şi din partea Moldovei împotriva soldaţilor Armatei a Paisprezecea, aceştia au fost obligaţi să se apere.

Nu a fost posibil de a onora angajamentul asumat de către Federaţia Rusă în anul 1994 de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova timp de trei ani din momentul semnării acordului, deoarece această retragere nu depindea doar de Federaţia Rusă. În primul rând, autorităţile „RMN” se opun acestei acţiuni; iar în al doilea rând, trebuie luate în consideraţie posibilităţile de ordin tehnic necesare pentru retragerea arsenalului militar. La summit-ul OSCE de la Istanbul, termenul limită a fost stabilit pentru 31 decembrie 2002 şi Federaţia Rusă intenţionează să onoreze acordurile încheiate în cursul desfăşurării summit-ului respectiv.

355.Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că staţionarea trupelor ruseşti în Transnistria nu poate fi comparată cu prezenţa trupelor turceşti în partea de nord a Ciprului din cauzele Loizidou v. Turkey şi Cyprus v. Turkey (ambele citate mai sus). Principala diferenţă constă în numărul trupelor, astfel GOR număra numai 2,000 de soldaţi, pe când în nordul Ciprului se aflau peste 30,000 de soldaţi.

Trupele GOR nu au acţionat împreună sau de partea „RMN”, dar au avut misiunea de menţinere a păcii, obiectivul comandamentului GOR fiind menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi paza arsenalul militar imens depozitat în Transnistria. Forţele de menţinere a păcii şi-au menţinut neutralitatea, aşa precum prevede acordul din 21 iulie 1992.

Pe scurt, prezenţa militară rusă pe teritoriul Moldovei, cu consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în acest stat, nu poate angaja responsabilitatea Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al Convenţiei.

356. Guvernul Federaţiei Ruse a negat categoric faptul că Federaţia Rusă ar fi exercitat în trecut şi continuă să exercite vreun control asupra teritoriului transnistrean şi a subliniat că „RMN” şi-a creat propriile sale structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judecătorească.

Federaţia Rusă nu a exercitat niciun fel de control economic asupra regiunii transnistrene, aceasta din urmă îşi avea propria sa politică economică independentă în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin exportul de produse alimentare şi alcool, cu propriile sale mărci, dar ca produse ale Republicii Moldova, cu respectarea regulilor aplicabile fiecărui domeniu de activitate. Prin urmare, spre deosebire de situaţia din partea de nord a Ciprului, regimul transnistrean este departe de a-şi datora existenţa şi supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii totale a trupelor Federaţiei Ruse, autorităţile locale transnistrene nu ar avea nicio dificultate să-şi continue liber activităţile lor.

357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici cea mai nesemnificativă susţinere militară, financiară sau de altă natură. Ea n-a recunoscut niciodată şi nici nu recunoaşte în prezent „RMN”, aşa precum aceasta s-a autoproclamat. Regiunea transnistreană este o parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia.

Guvernul rus respinge declaraţia reclamanţilor precum că Federaţia Rusă ar fi deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar recunoaşte că acest subiect este de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova.

Acordul încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei a Paisprezecea (a se vedea paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu privire la cooperarea economică cu „RMN” sunt contracte încheiate între două părţi private şi nu sunt guvernate de dreptul internaţional. Din faptul încheierii acestor acorduri nu rezultă că Federaţia Rusă a recunoscut „RMN”.

În mod similar, nu ar putea fi trasă nicio concluzie din conţinutul articolelor 7 şi 13 ale acordului din 21 octombrie 1994 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 296 de mai sus), care prevede folosirea în comun a aeroportului militar din Tiraspol, de către aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de către „aviaţia civilă a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova”, precum şi transferul „către autorităţile administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor evacuate şi a echipamentului rămas după retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse. Conform declaraţiilor Guvernului Federaţiei Ruse, „regiunea nistreană” a fost tratată în acest caz ca o „entitate economică” care îşi are propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.

358. În lumina declaraţiilor făcute de către martori în Moldova, în special cele ale fostului procuror militar, dl Timoşenko, Guvernul Federaţiei Ruse a admis faptul că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a Paisprezecea, dar a declarat că această detenţie a fost ilegală în conformitate cu regulamentul disciplinar al GOR şi că a fost numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece dl Timoşenko a pus capăt acelei situaţii ilegale imediat. În consecinţă, în orice caz, o posibilă încălcare a prevederilor legale a fost remediată, prin urmare, reclamanţii nu se pot considera victime.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că nu există nicio legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruseşti pe teritoriul transnistrean şi situaţia reclamanţilor.

2.Guvernul Republicii Moldova

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea fi angajată în această cauză conform articolului 1 al Convenţiei, având în vedere staţionarea trupelor militare şi a echipamentului care aparţine Federaţiei Ruse pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei s-a bazat în acest sens pe decizia Comisiei în cauza Cyprus v. Turkey (nr. 8007/77, 10 iulie 1978, Decisions and Reports 13) şi hotărârea Curţii în cauza menţionată mai sus Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare).

360. La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi schimbe poziţia exprimată în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000 cu privire la chestiunea responsabilităţii Federaţiei Ruse. El şi-a justificat noua sa poziţie prin faptul că intenţia sa era de a „evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a soluţiona diferendul transnistrean şi a pune capăt detenţiei celorlalţi reclamanţi”.

361. În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul Moldovei a subliniat faptul că Armata a Paisprezecea a luat parte activă atât direct, cât şi indirect, la conflictul din 1991-92 de partea separatistă şi oferindu-le acestora suport logistic şi militar. Guvernul Republicii Moldova consideră că Federaţia Rusă este stat succesor, în context internaţional, al fostei URSS şi că este, prin urmare, responsabilă de faptele comise de autorităţile URSS în această cauză de către Armata a Paisprezecea, care a devenit GOR, şi în special de instalarea regimului separatist transnistrean şi de consecinţele acelor fapte.

Mai mult, Guvernul Republicii Moldova a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie angajată având în vedere participarea militarilor Armatei a Paisprezecea la reţinerea şi interogarea reclamanţilor, detenţia lor în încăperile Armatei a Paisprezecea şi transmiterea lor separatiştilor transnistreni.

362. Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general, în temeiul articolului 1 al Convenţiei, faptele comise pe teritoriul transnistrean ţin de jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean.

363. Guvernul Republicii Moldova a evidenţiat faptul că, în timp ce el nu s-a opus transferului unor echipamente civile, care au aparţinut GOR, Transnistriei, el întotdeauna s-a pronunţat categoric împotriva transferului în regiune a oricărui tip de armament, echipament militar sau tehnologie cu dublă destinaţie (atât militară, cât şi civilă).

În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „autorităţile administraţiei publice locale ale regiunii transnistrene a Republicii Moldova”, care figurează în anumite acorduri încheiate cu Federaţia Rusă, în care acestor autorităţi sunt conferite drepturi specifice, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că el se referă la autorităţile administrative create în conformitate cu normele constituţionale ale Republicii Moldova şi care sunt subordonate autorităţilor centrale. Guvernul Republicii Moldova respinge categoric interpretarea conform căreia autorităţile locale la care se face referire în acele acorduri sunt cele subordonate autorităţilor de la Tiraspol.

3.Reclamanţii

364. Reclamanţii au susţinut că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în temeiul mai multor factori. Aceştia includ contribuţia fostei URSS şi a Federaţiei Ruse la crearea „RMN”, participarea forţelor armate ruseşti şi a cazacilor ruşi în conflictul armat din 1991-92 dintre Republica Moldova şi „RMN” şi susţinerea economică şi politică oferită de către Federaţia Rusă „RMN”.

365. În primul rând, autorităţile Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste din Transnistria atât din punct de vedere politic, cât şi prin participarea la conflictul armat. În această privinţă, reclamanţii s-au referit la probele factologice care au confirmat susţinerea acordată de Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 111-136 de mai sus), precum şi la apelurile numeroase făcute în 1992 de către autorităţile moldoveneşti împotriva agresiunii Armatei a Paisprezecea asupra teritoriului Republicii Moldova. De asemenea, ei au denunţat declaraţiile publice făcute de către comandanţii Armatei a Paisprezecea şi liderii ruşi în favoarea separatiştilor, precum şi participarea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forţelor transnistrene şi alte manifestaţii publice.

366. Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a întreprins nimic pentru a împiedica cazacii şi alţi mercenari ruşi să vină în Transnistria pentru a lupta alături de separatişti. Dimpotrivă, Federaţia Rusă a încurajat mercenarii să facă acest lucru, în timp ce Armata a Paisprezecea a înarmat şi a antrenat separatiştii.

367. Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMN” sunt, de fapt, nişte marionete ale Guvernului Federaţiei Ruse.

368. Mai mult, ei au declarat că „RMN” a fost recunoscută de către Federaţia Rusă. Ei s-au referit, în acest sens, la acordul din 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul fostei Armate a Paisprezecea între Federaţia Rusă şi Transnistria (a se vedea paragraful 299 de mai sus), la învinuirile conform cărora partide politice din Federaţia Rusă au filiale la Tiraspol, că Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a deschis un oficiu consular fără acordul autorităţilor din Republica Moldova, precum şi la faptul că liderii transnistreni, inclusiv dl Smirnov, dl Maracuţa şi dl Caraman deţin paşapoarte ruseşti.

369. În afară de recunoaşterea de facto a „RMN”, Federaţia Rusă a susţinut regimul de la Tiraspol economic şi financiar, aşa precum rezultă şi din acordul menţionat mai sus din 20 martie 1998, care acorda „RMN” o parte din veniturile obţinute în urma vânzărilor echipamentului GOR; de asemenea autorităţile transnistrene au beneficiat de o reducere din partea autorităţilor ruse la datoria Transnistriei faţă de Federaţia Rusă; la fel au fost stabilite relaţii economice dintre producătorii de armament rusesc „Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene; precum şi au fost deschise conturi ale Băncii din Transnistria la Banca Centrală a Federaţiei Ruse.

370. Potrivit reclamanţilor, asemenea fapte, combinate cu controlul de facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru încălcările drepturilor omului care au fost comise acolo.

Reclamanţii s-au bazat pe jurisprudenţa Curţii în cauza menţionată mai sus, Loizidou v. Turkey (obiecţiile preliminare) în susţinerea opiniei că Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise în afara teritoriului său, însă într-o regiune aflată sub controlul acesteia.

Ei au invocat, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a accentuat, în avizul său consultativ cu privire la prezenţa Sud-Africană pe teritoriul Namibiei, că statele sunt obligate să asigure că faptele comise de persoane particulare nu afectează locuitorii de pe teritoriul respectiv. De asemenea, ei s-au referit la cauza Kling, în care Comisia Generală pentru Plângeri, creată de către Statele Unite ale Americii şi Mexic în anul 1923, a constatat că un stat este responsabil pentru acţiunile rebele comise de către soldaţii săi.

4.Guvernul României, terţul intervenient

371. Guvernul României a declarat că scopul intervenţiei sale este de a oferi clarificări ale faptelor şi raţionamente juridice pentru susţinerea cauzei reclamanţilor care sunt cetăţeni ai României.

372. În timp ce acceptă că faptele care au fost denunţate au avut loc şi continuă în „RMN”, o parte a teritoriului Republicii Moldova aflată sub autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul României subliniază influenţa trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea regiunii transnistrene, care se află în afara controlului guvernului de la Chişinău.

Guvernul României a declarat că Armata a Paisprezecea a contribuit la crearea forţelor militare separatiste. După terminarea conflictului, personalul Armatei a Paisprezecea a rămas pe teritoriul Republicii Moldova.

373. Guvernul României s-a referit la jurisprudenţa instituţiilor Convenţiei, conform căreia responsabilitatea unui stat contractant poate fi, de asemenea, angajată când, în urma unei acţiuni militare, acesta exercită un control efectiv asupra unei regiuni din afara teritoriului său naţional (Cyprus v. Turkey, decizia Comisiei menţionată mai sus; Loizidou v. Turkey (obiecţiile preliminare), menţionată mai sus; şi Cyprus v. Turkey, cererea no. 25781/94, Raportul Comisiei din 4 iunie 1999).

Guvernul român a declarat că această jurisprudenţă este întru totul aplicabilă faptelor acestei cauze, în primul rând, din cauza participării forţelor militare ale Armatei a Paisprezecea în conflictul militar pe parcursul căruia Republica Moldova a încercat să-şi restabilească jurisdicţia sa asupra teritoriilor respective şi, în al doilea rând, din cauza staţionării acestor forţe militare pe teritoriul „RMN”. Este puţin important faptul că numărul real al militarilor ruşi a scăzut treptat odată cu progresul autorităţilor locale de a-şi forma propriile lor forţe armate, deoarece Armata a Paisprezecea a continuat să fie prezentă pe teritoriul Republicii Moldova.

374. Mai mult, autorităţile Federaţiei Ruse exercită influenţă politică asupra autorităţilor separatiste de la Tiraspol.

375. Guvernul român susţine că un stat este responsabil pentru faptele comise de autorităţile sale, inclusiv abuzurile de putere, şi s-a referit la acest subiect la anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse, inclusiv de Preşedintele Elţin, şi la cazul soldaţilor ruşi care au trecut de partea separatiştilor. Mai mult, el a declarat că un stat trebuie, de asemenea, considerat responsabil pentru faptele ilegale comise de persoane private, în cazul în care acele fapte au fost rezultatul unei deficienţe din partea autorităţilor de stat fie sub forma unei omisiuni de a preveni faptele respective, a lipsei controlului, fie din neglijenţă.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

376. Curtea consideră că principiile generale rezumate mai sus (a se vedea paragrafele 310-321) sunt relevante pentru a examina chestiunea dacă reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus

377. În această cauză, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în consideraţie principiile menţionate mai sus (a se vedea, în special, paragrafele 314-316), Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă pentru pretinsele încălcări.

378. Curtea notează că Federaţia Rusă este statul succesor al URSS conform normelor dreptului internaţional (a se vedea paragraful 290 de mai sus). De asemenea, ea mai notează şi faptul că, atunci când a fost creată CSI, Moldova nu s-a alăturat exerciţiilor în cadrul forţelor armate ale CSI, iar mai târziu a confirmat că nu a dorit să ia parte la cooperarea în domeniul militar în cadrul CSI (a se vedea paragrafele 293-294 citate mai sus).

(a)Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

379. Curtea notează că, la 14 noiembrie 1991, când URSS s-a destrămat, tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său asupra echipamentelor şi arsenalului Armatei a Paisprezecea a URSS, care a fost staţionată pe teritoriul acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus).

De asemenea, ea a demarat negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a obţine retragerea acestei armate de pe teritoriul său.

380. Curtea observă că, pe parcursul conflictului din Republica Moldova din anii 1991-92, trupele Armatei a Paisprezecea (care a aparţinut succesiv URSS, CSI şi ulterior Federaţiei Ruse) staţionate în Transnistria, care este parte integrantă a Republicii Moldova, au luptat împreună cu şi de partea forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi mari de arme din depozitele Armatei a Paisprezecea (care ulterior a devenit GOR) au fost transmise în mod benevol separatiştilor, care au mai putut obţine şi alte arme, fără ca soldaţii ruşi să se opună (a se vedea paragrafele 48-136 de mai sus).

Curtea notează că, începând cu luna decembrie a anului 1991, autorităţile moldoveneşti au denunţat în mod sistematic în faţa organismelor internaţionale ceea ce ele au numit „acte de agresiune” ale Armatei a Paisprezecea împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistreni.

Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzurile de putere, acesta, după cum a declarat Guvernul Federaţiei Ruse, nu este aplicabil în privinţa Federaţiei Ruse, deoarece Armata a Paisprezecea nu a participat la operaţiuni militare între forţele militare ale Republicii Moldova şi insurgenţii transnistreni.

381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni, liderii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste prin declaraţiile lor politice (a se vedea paragrafele 46, 75, 137-138 de mai sus). Federaţia Rusă a elaborat prevederile principale ale acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea l-a semnat ca parte.

382. În lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii Moldova.

În continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin militar, politic şi economic regimului transnistrean (a se vedea paragrafele 111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască şi să se consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova.

383. Curtea notează în continuare că, în contextul evenimentelor menţionate mai sus, reclamanţii au fost reţinuţi în iunie 1992 cu participarea soldaţilor Armatei a Paisprezecea (ulterior GOR). Primii trei reclamanţi au fost deţinuţi atunci în încăperile Armatei a Paisprezecea şi păziţi de militari ai acesteia. Pe parcursul perioadei detenţiei lor, aceşti trei reclamanţi au fost interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care ar fi fost contrare articolului 3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi în custodia miliţiei transnistrene.

În mod similar, în urma reţinerii sale de către soldaţii Armatei a Paisprezecea, cel de-al patrulea reclamant a fost transmis miliţiei separatiste transnistrene, apoi deţinut, interogat şi supus în încăperile miliţiei la tratamente care ar putea, de asemenea, fi considerate contrare articolului 3 al Convenţiei.

384. Curtea consideră că, luând în consideraţie faptele menţionate mai sus, reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1 al Convenţiei, deşi în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă nu era în vigoare pentru Federaţia Rusă.

Acest lucru rezultă din faptul că evenimentele care angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie considerate ca incluzând nu numai faptele în care au fost implicaţi agenţi de stat, cum ar fi reţinerea şi detenţia reclamanţilor, dar, de asemenea, şi transmiterea lor miliţiei şi regimului transnistrean, precum şi maltratarea reclamanţilor de către miliţie, deoarece, acţionând în acest mod, exponenţii Federaţiei Ruse au fost pe deplin conştienţi că au transferat reclamanţii unui regim ilegal şi neconstituţional.

În plus, având în vedere faptele de care reclamanţii au fost acuzaţi, exponenţii Federaţiei Ruse au ştiut sau cel puţin ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aşteaptă.

385. În opinia Curţii, toate faptele comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, inclusiv transmiterea reclamanţilor regimului separatist, în contextul colaborării autorităţilor Federaţiei Ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru faptele acestui regim.

Rămâne doar de determinat dacă responsabilitatea a rămas angajată şi dacă aceasta era angajată la data ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă.

(b)După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

386. Cu privire la perioada ulterioară ratificării Convenţiei, la 5 mai 1998, Curtea notează următoarele:

387. Armata Federaţiei Ruse continuă să fie staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, fapt ce constituie o încălcare a angajamentului asumat de Federaţia Rusă de a o retrage definitiv la summiturile OSCE de la Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate pe teritoriul transnistrean a scăzut semnificativ începând cu anul 1992 (a se vedea paragraful 131 de mai sus), Curtea notează că arsenalul militar al GOR este încă depozitat acolo.

Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal militar (a se vedea paragraful 131 de mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi influenţa sa persistă.

388. În continuare, Curtea observă că, în temeiul acordurilor încheiate între Federaţia Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene, pe de altă parte (a se vedea paragrafele 112-120 şi 123 de mai sus), autorităţile „RMN” urmau să obţină infrastructura şi arsenalul GOR la momentul retragerii sale definitive. Trebuie notat în această privinţă faptul că termenul „autorităţile administraţiei locale” ale regiunii transnistrene, aşa precum el este interpretat de Guvernul Federaţiei Ruse şi care figurează, printre altele, în acordul din 21 octombrie 1994 (a se vedea paragraful 116 de mai sus), este diferit de cel folosit de către Guvernul Republicii Moldova, fapt care a permis regimului „RMN” să obţină acea infrastructură.

389. Cu privire la relaţiile militare, Curtea notează că delegaţia Moldovei la Comisia Unificată de Control a pus în discuţie în mod constant învinuirile privind legătura dintre personalul GOR şi autorităţile transnistrene cu privire la transferul arsenalului militar acestora. Ea subliniază că personalul GOR a negat toate acele învinuiri în prezenţa delegaţilor, declarând că o parte din echipament ar fi putut ajunge în mâinile separatiştilor ca urmare a furtului.

Luând în consideraţie acuzaţiile făcute împotriva GOR şi natura periculoasă a arsenalului său militar depozitat, Curtea constată că îi este greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu au recurs la mijloace legale efective pentru a preveni astfel de transferuri sau furturi, după cum aparent rezultă din declaraţiile martorilor lor în faţa delegaţilor.

390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului financiar de care a beneficiat „RMN” în virtutea următoarelor acorduri încheiate cu Federaţia Rusă:

- acordul din 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezentanţi ai „RMN” prevedea împărţirea unei părţi din venitul obţinut din vânzarea echipamentului GOR între „RMN” şi Federaţia Rusă;

- acordul din 15 iunie 2001 cu privire la munca comună în vederea utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;

- reducerea de către Federaţia Rusă cu 100 de milioane de dolari a datoriei pe care „RMN” o avea faţă de Federaţia Rusă; şi

- aprovizionarea Transnistriei cu gaz importat din Federaţia Rusă la un preţ mai avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 156 de mai sus).

Curtea, în continuare, notează informaţia prezentată de către reclamanţi şi care nu a fost negată de către Guvernul Federaţiei Ruse conform căreia întreprinderile şi instituţiile din Federaţia Rusă în mod normal controlate de către stat sau a căror activităţi este autorizată de stat, care operează, în mod special, în domeniul militar, au stabilit relaţii comerciale cu întreprinderi sau instituţii similare din „RMN” (a se vedea paragrafele 150 şi 151 de mai sus).

391. De asemenea, Curtea notează că, atât înainte, cât şi după data de 5 mai 1998, în zona de securitate controlată de forţele ruseşti de menţinere a păcii, regimul „RMN” a continuat să-şi desfăşoare trupele sale ilegal, să producă şi să vândă arme, contrar acordului din 21 iulie 1992 (a se vedea paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).

392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă.

393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse pentru soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul separatist şi de a colabora cu acesta a continuat şi după 5 mai 1998, iar după această dată, Federaţia Rusă nu a făcut nicio încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către exponenţii săi şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care au fost comise după 5 mai 1998.

Având în vedere aceste fapte, este puţin important că, începând cu 5 mai 1998, exponenţii Federaţiei Ruse nu au participat direct la evenimentele denunţate în această cauză.

394. În concluzie, reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi.

III.COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII

395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că încălcările invocate de reclamanţi sunt de natură continuă şi că, prin urmare, Curtea are competenţa să le examineze.

396. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că faptele denunţate de reclamanţi au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998 şi că, prin urmare, faptele respective nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.

397. Reclamanţii au declarat că încălcările pretinse sunt continue şi că Curtea are, prin urmare, competenţa de a le examina.

398. Guvernul României nu a prezentat niciun argument cu privire la acest subiect.

399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998. Ea notează că în fiecare Stat Contractant, Convenţia se aplică numai cu privire la faptele care au loc după intrarea în vigoare a Convenţiei în raport cu statul respectiv.

A.Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei

400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au avut parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a „RMN”.

Totuşi, procedurile care au avut loc în faţa instanţei judecătoreşti respective au sfârşit cu hotărârea din 9 decembrie 1993 (a se vedea paragraful 215 de mai sus), înainte de data la care Convenţia a fost ratificată de Republica Moldova şi Federaţia Rusă, iar procesul de judecată al reclamanţilor nu reprezintă o situaţie continuă.

Prin urmare, Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia depusă în temeiul articolului 6 al Convenţiei.

B.Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei

401. Reclamanţii au declarat că detenţia lor nu a fost legală, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost deţinuţi, trei reclamanţi fiind deţinuţi până în prezent, nu a fost pronunţată de o instanţă de judecată competentă. Ei au declarat că, în timpul detenţiei lor în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze liber sau să primească vizite din partea familiilor lor. De asemenea, ei s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.

402. Curtea notează că încălcările pretinse de reclamanţi se referă la evenimente care au început odată cu încarcerarea reclamanţilor în anul 1992 şi care continuă şi în prezent.

403. Curtea, prin urmare, are competenţa ratione temporis să examineze pretenţiile depuse în măsura în care acestea se referă la evenimente care au avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă.

C.Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie

404. Reclamanţii au declarat că ei au fost lipsiţi de bunurile lor, fapt care constituie o violare a articolului 1 al Protocolului 1, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost lipsiţi de bunurile lor a fost ilegală. Ei se consideră victime ale unei încălcări continue a drepturilor lor.

405. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nicio probă cu privire la executarea hotărârii de confiscare a bunurilor lor, fapt care ar permite Curţii să determine dacă este vorba de o încălcare continuă a dreptului lor. Totuşi, luând în consideraţie concluzia de mai jos (a se vedea paragraful 474), ea nu consideră necesar să stabilească dacă ea are competenţă ratione temporis să examineze această pretenţie.

D.Pretenţia domnului Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei

406. Bazându-se pe articolul 2 al Convenţiei, dl Ilaşcu a denunţat condamnarea sa la pedeapsa cu moartea, susţinând că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o şi care pot s-o execute în orice moment, în cazul în care el s-ar întoarce în Transnistria.

407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat la moarte de o instanţă de judecată creată de autorităţile separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională. La momentul ratificării Convenţiei de către statele pârâte, sentinţa pronunţată împotriva reclamantului nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o, prin urmare, aceasta este încă în vigoare.

408. În concluzie, Curtea este competentă ratione temporis de a examina această pretenţie.

IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

409. Dl Ilaşcu a pretins că el a fost condamnat la pedeapsa cu moartea de către o instanţă de judecată ilegală şi a declarat că există riscul ca el să fie executat în orice moment. Primul paragraf al articolului 2 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.     

A.Argumentele prezentate Curţii

410. Reclamantul a declarat că decretul de graţiere semnat de „Preşedintele RMN” la 5 mai 2001 a fost un fals creat cu unicul scop de a induce în eroare Curtea, şi că de fapt ordinul autorităţilor „RMN” prin care el a fost condamnat la moarte a rămas în vigoare.

El a declarat în această privinţă că la 22 iunie 2001, după eliberarea sa, autorităţile moldoveneşti au declarat că nu dispuneau de niciun document care să confirme faptul că el a fost graţiat. Numai la 16 noiembrie 2001, ca răspuns la întrebările suplimentare adresate de către Curte, Guvernul a transmis Curţii o copie a decretului de graţiere. Reclamantul a mai declarat că, la 5 mai 2001, el a fost „predat” autorităţilor Republicii Moldova în baza unui document de transfer înmânat directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova de către dl Chevtsov, „ministrul Securităţii al RMN”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată dacă dl Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.

411. Guvernul Federaţiei Ruse nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.

412. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că a existat o încălcare a dreptului reclamantului, garantat de articolul respectiv.

413. Guvernul României a declarat că, deoarece hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost anulată, nu a fost executată, există riscul ca dl Ilaşcu să fie executat dacă el s-ar întoarce în Transnistria.

B.Aprecierea Curţii

414. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţie, abolind pedeapsa capitală pe timp de pace, la 1 octombrie 1997. De asemenea, Republica Moldova a semnat Protocolul nr. 13 la Convenţie care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr. 6 şi nici Protocolul nr. 13, dar a introdus moratoriu la aplicarea pedepsei capitale.

415. Pedeapsa capitală la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Judecătoria Supremă a RMN”, a fost casată de către Judecătoria Supremă a Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar până în prezent hotărârea de casare nu a fost executată (a se vedea paragraful 222 de mai sus).

Abia în noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a expediat Curţii o copie a decretului „Preşedintelui RMN” din 5 mai 2001 prin care reclamantul a fost graţiat (a se vedea paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre zvonurile potrivit cărora dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa capitală a reclamantului cu detenţia pe viaţă. Curtea notează că autenticitatea decretului de graţiere a reclamantului emis de către dl Smirnov este contestată de către reclamant, care a declarat că el a fost pur şi simplu predat autorităţilor moldoveneşti, sentinţa pronunţată împotriva sa rămânând în vigoare, el riscând să fie executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.

416. Luând în consideraţie probele prezentate ei, Curtea nu poate stabili circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu sau dacă pedeapsa capitală la care a fost condamnat a fost comutată cu detenţia pe viaţă (a se vedea paragraful 282 de mai sus).

Deoarece dl Ilaşcu a fost eliberat şi locuieşte în prezent împreună cu familia sa în România, stat al cărei cetăţean este şi unde deţine funcţia de membru al Senatului (a se vedea paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa capitală, la care reclamantul a fost condamnat la 9 decembrie 1993, să fie executată este mai mult ipotetic decât real.

417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, după ratificarea Convenţiei de către cele două state pârâte, dl Ilaşcu a suferit atât datorită condamnării sale la pedeapsa capitală, cât şi a condiţiilor sale de detenţie, fiind în tot acest timp ameninţat cu executarea acestei sentinţe.

418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare separată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, şi consideră corespunzător de a examina această pretenţie prin prisma articolului 3 al Convenţiei.

V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care sunt supuşi pe parcursul detenţiei. Suplimentar, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile detenţiei sale fiind permanent ameninţat cu executarea pedepsei capitale. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.Argumentele prezentate Curţii

420. Reclamanţii au declarat că tratamentele deosebit de grave la care au fost supuşi pe perioada detenţiei au adus atingere demnităţii lor, i-au înjosit şi au avut efecte dezastruoase asupra stării lor fizice şi psihice. În cazul dlui Ilaşcu, trebuie de asemenea luată în consideraţie incertitudinea în care el a trebuit să trăiască, datorită posibilităţii ca pedeapsa capitală la care a fost condamnat să fie executată.

421. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că alegaţiile reclamanţilor nu au nicio legătură cu Federaţia Rusă şi că, oricum, sunt nefondate.

422. Guvernul Republicii Moldova a declarat în observaţiile sale din 24 octombrie 2000 că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile lor de detenţie sunt plauzibile.

423. Guvernul României, în calitate de terţ intervenient, a declarat că tratamentul îndurat de reclamanţi pe parcursul detenţiei lor poate fi calificat drept ”tortură” în sensul articolului 3 al Convenţiei, având în vedere caracterul lor deliberat, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat reclamanţilor suferinţe grave şi crude.

B.Aprecierea Curţii

1.Principii generale

424. Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 al Convenţiei, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, printre altele, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V; şi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un tratament ca fiind „degradant”, deoarece el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI).

426. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, intenţia a fost ca Convenţia, printr-o astfel de distincţie, să acorde un stigmat special tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude; aceeaşi distincţie este prevăzută în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (a se vedea hotărârea menţionată mai sus, în cauza Selmouni, § 96):

„ În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. (...)”

427. De asemenea, Curtea a constatat că termenul „grav” este, la fel ca şi termenul „nivelul minim de severitate”, necesar pentru ca articolul 3 să devină aplicabil, fiind prin natura lucrurilor, relativ (ibid., § 100): el depinde, de asemenea, de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihice şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, § 95, ECHR, 2002-VI; şi hotărârea Labita menţionată mai sus, § 120). Mai mult, atunci când Curtea analizează dacă tratamentul este „degradant” în sensul articolului 3, ea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3 (Valasinas v. Lithuania, nr. 44558/98, § 101, ECHR 2001-VIII).

428. Curtea a reiterat în permanenţă că suferinţa şi umilinţa cauzată unei persoane trebuie, în orice caz, să depăşească elementul inevitabil al suferinţei sau umilinţei legate de o anumită formă de tratament sau pedeapsă legitimă. Măsurile prin care o persoană este lipsită de libertatea sa sunt, de obicei, însoţite de astfel de suferinţe şi umilinţe. Articolul 3 cere statului să asigure ca fiecare deţinut să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate (a se vedea Kudla v. Poland, citat mai sus, §§ 92-94).

429. Curtea a constatat anterior că, având în vedere evoluţia politicii penale a statelor membre ale Consiliului Europei şi standardele general-acceptate în acest domeniu, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care o pedeapsă capitală este pronunţată, circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea gravităţii crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei sunt exemple de factori capabili să facă aplicabile prevederile articolului 3 al Convenţiei tratamentului sau pedepsei primite de persoana condamnată (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Series A nr. 161, p. 41, § 104; şi Poltoratskiy v. Ukraine, nr. 38812/97, § 133).

430. Pentru fiecare persoană condamnată la moarte o amânare între pronunţarea şi executarea sentinţei şi suportarea unui stres grav în condiţii necesare pentru o încarcerare strictă sunt inevitabile (a se vedea Soering v. the United Kingdom, menţionat mai sus, p. 44, § 111). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care să depăşească limita stabilită de articolul 3, când, de exemplu, o perioadă lungă de timp trebuie petrecută pe culoarul morţii în condiţii extreme, cu o stare permanentă şi crescândă de îngrijorare în aşteptarea executării pedepsei cu moartea (ibid.).

431. Mai mult, îngrijorarea şi suferinţa cauzată de o asemenea sentinţă poate fi agravată numai de natura arbitrară a procedurilor care au impus-o, astfel că, luând în consideraţie că este vorba de viaţa unei persoane, sentinţa devine astfel o violare a Convenţiei.

432. Interzicerea contactelor cu alţi deţinuţi din motive de securitate, disciplinare sau de protecţie nu constituie în sine un tratament sau o pedeapsă inumană. Pe de altă parte, impunerea izolării complete combinată cu izolarea socială totală pot distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de orice alt motiv (a se vedea, printre altele, Messina v. Italy (dec.), nr. 25498/94, ECHR 1999-V).

433. Mai mult, atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii şi învinuirile specifice aduse de reclamant (a se vedea Dougoz v. Greece, nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II).

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză

(a)Dl Ilaşcu

434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993 şi deţinut până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (a se vedea paragrafele 215 şi 234 de mai sus).

Curtea reiterează că Convenţia nu obligă statele contractante decât cu privire la faptele care au avut loc din momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru statele respective, datele relevante în această cauză sunt 12 septembrie 1997 pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998 pentru Federaţia Rusă. Totuşi, pentru a evalua consecinţele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care reclamantul şi-a petrecut-o în închisoare, Curtea poate lua în consideraţie, de asemenea, întreaga perioadă a detenţiei reclamantului, care să includă şi perioada de timp de până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele pârâte.

435. Pe parcursul perioadei foarte lungi de timp petrecute pe culoarul morţii, reclamantul a trăit cu umbra constantă a morţii, cu frica de a fi executat. Incapabil să exercite vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie care păreau să-i reamintească că sentinţa sa putea fi executată (a se vedea paragrafele 196-210 şi 240-253 de mai sus).

În special, Curtea notează că, după trimiterea unei scrisori adresate Parlamentului Republicii Moldova în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut crunt de gardienii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (a se vedea paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi nu a văzut lumina zilei timp de trei zile (a se vedea paragraful 271 de mai sus).

Cât despre execuţiile simulate care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei (a se vedea paragraful 198 de mai sus), nu există dubii că consecinţele unor asemenea fapte barbare au intensificat suferinţa simţită de către reclamant cu privire la executarea sa pe întreaga perioadă a detenţiei sale.

436. Îngrijorarea şi suferinţa pe care el le-a simţit sunt agravate de faptul că sentinţa nu avea niciun temei legal şi legitimitate în sensul Convenţiei. „Judecătoria Supremă a RMN” care a pronunţat sentinţa împotriva dlui Ilaşcu, a fost creată de o entitate care este ilegală conform dreptului internaţional şi care nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care cu greu se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional şi legal care să reflecte o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia. Acest lucru este dovedit de natura arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa precum au fost descrise de ei, circumstanţe care nu au fost disputate de către celelalte părţi (a se vedea paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum au fost descrise şi analizate de către instituţiile OSCE (a se vedea paragraful 286 de mai sus).

437. Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost casată (a se vedea paragraful 222 de mai sus), a confirmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii judecătoreşti din 9 decembrie 1993.

438. Cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului pe culoarul morţii, Curtea notează că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 până la eliberarea sa în mai 2001, într-o foarte strictă izolare: el nu avea niciun contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti dinafară - deoarece lui nu i se permitea să trimită sau să primească corespondenţă - şi nu avea dreptul să-şi contacteze avocatul sau să primească vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu era încălzită, chiar în condiţii de iarnă grea, şi nu avea lumină naturală sau ventilaţie. Dovezile arată că dl Ilaşcu de asemenea a fost privat de mâncare drept pedeapsă, şi că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, chiar şi hrana primită din exterior era deseori neconsumabilă. Reclamantul putea face duş foarte rar, de multe ori fiind nevoit să aştepte câteva luni. La acest subiect Curtea face trimitere la concluziile din raportul CPT întocmit în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus), în care el a descris izolarea pe parcursul la atât de mulţi ani ca fiind nejustificată.

Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte devastatoare asupra sănătăţii sale, care s-a deteriorat pe parcursul anilor petrecuţi în închisoare. Astfel, el nu a primit îngrijiri adecvate, fiind privat de examinări şi tratamente medicale regulate (a se vedea paragrafele 258-260, 262-263 şi 265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, reclamantului nu i-au putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbunătăţirea sănătăţii sale.

439. Curtea notează cu îngrijorare existenţa regulilor care acordă putere discreţionară în legătură cu corespondenţa şi vizitele în închisoare atât gardienilor din închisoare, cât şi altor autorităţi şi subliniază că asemenea reguli sunt arbitrare şi incompatibile cu garanţiile efective şi adecvate împotriva abuzurilor, garanţii pe care orice sistem penitenciar într-o societate democratică trebuie să le asigure. Mai mult, în această cauză, astfel de reguli au făcut condiţiile de detenţie a reclamantului şi mai dure.

440. Curtea conchide că pedeapsa cu moartea impusă reclamantului, combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus pe parcursul detenţiei sale după ratificarea Convenţiei şi, ţinând cont de starea în care el se afla după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii înainte de ratificarea Convenţiei, au fost deosebit de grave şi crude şi, prin urmare, trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.

Prin urmare, cerinţele impuse de articolul 3 al Convenţiei nu au fost respectate.

441. Deoarece dl Ilaşcu a fost deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta este responsabilă în temeiul motivelor descrise mai sus (a se vedea paragraful 411 de mai sus) de condiţiile de detenţie a reclamantului, tratamentul la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.

Dl Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001 şi numai de la această dată responsabilitatea Republicii Moldova este angajată cu privire la faptele denunţate pentru nerespectarea obligaţiilor sale pozitive (a se vedea paragraful 352 de mai sus). În consecinţă, nu a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova în privinţa dlui Ilaşcu.

442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Ilaşcu este imputabilă numai Federaţiei Ruse.

(b)Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat acestora pe parcursul perioadei de detenţie

(i)Dl Ivanţoc

443. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de reclamant au avut loc.

Ea consideră, în continuare, că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt suficient de precise şi sunt coroborate cu informaţii identice pe care dumnealui le-a descris de nenumărate ori în faţa soţiei sale şi cu probele prezentate de ceilalţi martori delegaţilor Curţii.

În lumina tuturor informaţiilor de care dispune, Curtea consideră că poate fi considerat ca fiind stabilit că, pe parcursul detenţiei reclamantului, care a inclus şi perioada de după ratificarea Convenţiei de către statele pârâte, reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi a fost supus şi altor forme de maltratare şi că au existat momente când el a fost privat de hrană şi de orice asistenţă medicală în pofida stării sale de sănătate, care s-a înrăutăţit ca urmare a condiţiilor de detenţie. În special, Curtea atrage atenţia asupra persecutărilor şi maltratărilor la care dl Ivanţoc a fost supus în luna mai a anului 1999 după depunerea cererii sale la Curte (a se vedea paragrafele 251-252 de mai sus), în anul 2001, în noiembrie 2002 şi februarie 2003 (a se vedea paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).

444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în anul 1993 în izolare completă, fără a avea contacte cu alţi deţinuţi şi fără acces la ziare. Reclamantului nu i s-a permis să primească vizite din partea unui avocat, unicul său contact cu lumea exterioară fiind vizitele şi coletele primite de la soţia sa, care trebuiau autorizate de către administraţia închisorii, autorizarea fiind acordată la discreţia administraţiei închisorii.

Toate aceste restricţii, care nu au niciun temei legal şi sunt lăsate la discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu regimul penitenciar într-o societate democratică. Ele au contribuit la creşterea suferinţelor psihice şi a neliniştii reclamantului.

445. Reclamantul este deţinut într-o celulă care nu este încălzită, este foarte prost ventilată şi nu are lumină naturală, el nu a primit tratamentul necesar pentru ameliorarea stării sănătăţii sale, chiar dacă au fost realizate câteva examinări medicale autorizate de administraţia închisorii. La acest subiect, Curtea se referă la concluziile făcute în raportul CPT în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus).

446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice, care ar putea fi înrăutăţite doar de izolarea completă a reclamantului şi care au avut ca scop să-i provoace sentimente de teamă, nelinişte şi vulnerabilitate care să-l umilească, înjosească şi să-i distrugă rezistenţa şi voinţa.

Curtea este de părere că tratamentul la care a fost supus reclamantul de către persoanele care aparţin autorităţilor administrative ale „RMN” a avut scopul de a-l pedepsi pentru faptele pe care se presupune că reclamantul le-ar fi comis.

447. Astfel, Curtea consideră că, analizat în general şi având în vedere gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă şi scopul lor, tratamentul la care a fost supus dl Ivanţoc i-a cauzat acestuia suferinţă şi dureri „grave”, şi a fost deosebit de grav şi dur. Toate aceste fapte trebuie considerate acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.

448. Deoarece dl Ivanţoc a fost deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă este responsabilă, în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 393) din cauza condiţiilor sale de detenţie, tratamentului la care a fost supus şi a suferinţelor care i-au fost cauzate în închisoare.

Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001 (a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Ivanţoc, începând cu această dată.

449. În concluzie, în privinţa dlui Ivanţoc a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu data ratificării Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către Republica Moldova, începând cu luna mai a anului 2001.

(ii)Dl Leşco şi domnul Petrov-Popa

450. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de reclamanţi au avut loc.

De asemenea, ea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, inclusiv reclamanţii şi soţiile acestora, sunt suficient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi pe care Curtea le deţine.

451. În consecinţă, Curtea consideră că se poate considera ca fiind stabilit faptul că, pe parcursul detenţiei lor, inclusiv în perioada care a urmat intrării în vigoare a Convenţiei pentru ambele state pârâte, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au avut condiţii de detenţie extrem de dure:

- autorizarea vizitelor şi coletelor din partea familiilor lor ţinea de autorizarea discreţionară a administraţiei închisorii;

- au existat perioade când aceştia au fost lipsiţi de hrană sau au primit produse alimentare care nu erau consumabile şi de cele mai multe ori lor nu li s-a permis să primească asistenţă medicală corespunzătoare, chiar dacă starea sănătăţii lor necesita o astfel de îngrijire şi s-a înrăutăţit ca urmare a condiţiilor de detenţie; şi

- reclamanţii nu au primit alimente dietetice corespunzătoare prescrise de către medicii lor (a se vedea paragraful 265 de mai sus).

Curtea subliniază de asemenea că aceste condiţii s-au înrăutăţit începând cu anul 2001 (a se vedea paragraful 254 de mai sus).

Mai mult, dl Petrov-Popa a fost deţinut în izolare începând cu anul 1993, fiind lipsit de orice fel de contact cu alţi deţinuţi sau de accesul la ziare în limba sa maternă (a se vedea paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).

Atât dl Petrov-Popa, cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de accesul la un avocat până în luna iunie a anului 2003 (a se vedea paragraful 257 de mai sus).

452. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice. Analizate în totalitatea lor şi luând în consideraţie gravitatea lor, tratamentul aplicat dlui Leşco şi dlui Petrov-Popa poate fi calificat ca inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei.

453. Deoarece dl Leşco şi dl Petrov-Popa au fost deţinuţi în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă este responsabilă, în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 393) de condiţiile lor de detenţie, tratamentul la care au fost supuşi şi suferinţele care le-au fost cauzate în închisoare.

Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001 (a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Leşco şi dlui Petrov-Popa, începând cu luna mai 2001.

454. În concluzie, în privinţa dlui Leşco şi a dlui Petrov-Popa a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu data ratificării Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către Republica Moldova, începând cu luna mai 2001.

VI.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI

455. Reclamanţii au pretins că detenţia lor nu a fost legală şi că instanţa de judecată care i-a condamnat nu a fost competentă. Ei s-au bazat pe articolul 5 § 1 al Convenţiei, ale cărei prevederi relevante sunt următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

...”

456. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu au nicio legătură cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, sunt nefondate.

457. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că reclamanţii au fost reţinuţi fără mandat şi că ei au fost deţinuţi timp de două luni în celulele din comenduirea Armatei a Paisprezecea. La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că ar dori să-şi schimbe poziţia pe care a exprimat-o anterior, dar nu a prezentat nicio opinie cu privire la pretinsele violări.

458. În calitate de terţ intervenient, Guvernul României a declarat că detenţia reclamanţilor nu are o bază legală, deoarece ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată constituită ilegal. Chiar dacă anumite acte ale autorităţilor separatiste, precum certificate de naştere, de deces şi înregistrare a căsătoriei, au trebuit recunoscute pentru a nu înrăutăţi situaţia locuitorilor acestei regiuni (a se vedea opinia consultativă a CIJ din 21 iunie 1971 cu privire la consecinţele legale pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluţia nr. 276 a Consiliului de Securitate), o astfel de recunoaştere nu trebuie aplicată în privinţa actelor autorităţilor care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională, în caz contrar, aceste autorităţi ar fi legitimizate.

În această cauză, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei negări flagrante de justiţie, deoarece ei nu au avut parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN”.

459. Curtea nu are competenţa ratione temporis de a examina dacă procedurile penale în urma cărora reclamanţii au fost condamnaţi de către „Judecătoria Supremă a RMN” au constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei. Detenţia reclamanţilor a continuat după datele la care Convenţia a fost ratificată de ambele state pârâte, Curtea are astfel competenţa de a determina dacă după această dată fiecare dintre reclamanţi a fost deţinut „legal”, „potrivit căilor legale” şi „în baza unei condamnări pronunţate de un tribunal competent” în sensul articolului 5 § 1 (a) al Convenţiei.

460. Aşa precum a fost stabilit în jurisprudenţa Curţii, cuvântul „tribunal” folosit în textul francez al articolului 5, precum şi în alte articole ale Convenţiei, în special, în articolul 6 (tribunal), se referă în primul rând la un organ „instituit de lege” care întruneşte un număr de condiţii ce includ independenţa, în special faţă de executiv, imparţialitatea, durata mandatului membrilor săi şi garanţiile unei proceduri judiciare (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp v. Belgium, hotărâre din 28 mai 1970, Seria A, nr. 12, p. 41, § 78).

În anumite circumstanţe, o instanţă de judecată care face parte din sistemul judecătoresc al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului internaţional poate fi considerată un tribunal „instituit de lege” dacă acesta constituie o parte a sistemului judecătoresc care îşi exercită funcţiile „în baza unui temei constituţional şi legal” care reflectă o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţia, pentru a permite persoanelor să beneficieze de garanţiile Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cyprus v. Turkey, citat mai sus, §§ 231 şi 236-237).

461. Condiţia cu privire la legalitate prevăzută de articolul 5 § 1 (a) („detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”) se consideră întrunită numai dacă aceasta este în corespundere cu normele relevante ale dreptului naţional; legea naţională trebuie în sine să fie conformă cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau deduse din textul Convenţiei, în special cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat expres în Preambulul Convenţiei. Noţiunea „potrivit căilor legale” presupune existenţa unei proceduri echitabile şi corespunzătoare, adică ca orice măsură în urma căreia o persoană este privată de libertatea sa trebuie să fie adoptată şi executată de o autoritate corespunzătoare şi nu trebuie să fie arbitrară (a se vedea, printre altele, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie 1979, Serie A, nr. 33, § 45).

Mai mult, deoarece scopul articolului 5 este de a proteja o persoană de decizii arbitrare (a se vedea, printre altele, Stafford v. the United Kingdom [GC], no. 46295/99, § 63, ECHR 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi rezultatul unei negări flagrante a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis, Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărâre din 26 iunie 1992, Serie A, nr. 240, § 110).

De asemenea, Curtea se referă şi la concluziile sale în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN” (a se vedea paragraful 436 de mai sus).

462. Astfel, Curtea constată că niciunul dintre reclamanţi nu a fost condamnat de către o „instanţă” şi că sentinţa de condamnare a reclamanţilor a fost emisă de un organ judecătoresc, şi anume „Judecătoria Supremă a RMN” ca urmare a unor proceduri care nu pot fi considerate „detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”.

463. Acest lucru fiind constatat, privaţiunea de libertate a reclamanţilor în perioada acoperită de competenţa ratione temporis a Curţii cu privire la statele pârâte (şi anume, în cazul dlui Ilaşcu de la 12 septembrie 1997 până la 5 mai 2001 pentru Republica Moldova, şi de la 5 mai 1998 până la 5 mai 2001 pentru Federaţia Rusă, iar cu privire la ceilalţi reclamanţi, de la data ratificării Convenţiei de către fiecare stat pârât până în prezent) nu întruneşte condiţiile prevăzute de paragraful 1 (a) al articolului 5 al Convenţiei.

În concluzie, a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei până în luna mai a anului 2001 în privinţa dlui Ilaşcu, şi a existat şi continuă să existe o violare a acestei prevederi în privinţa celorlalţi trei reclamanţi care continuă să se afle în detenţie.

464. Luând în consideraţie că reclamanţii erau deţinuţi în ziua intrării în vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă, precum şi constatările sale de mai sus (a se vedea paragraful 393) Curtea conchide că comportamentul care constituie o violare a articolului 5 este imputabil Federaţiei Ruse în privinţa tuturor reclamanţilor.

Luând în consideraţie concluzia sa de mai sus (a se vedea paragraful 352) conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul obligaţiilor sale pozitive este angajată din luna mai 2001, Curtea conchide că nu a existat o violare a articolului 5 de către Republica Moldova în privinţa dlui Ilaşcu. Pe de altă parte, a existat o violare a acestei prevederi de către Republica Moldova în privinţa celorlalţi reclamanţi.

VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

465. Reclamanţii pretindeau că ei nu au putut să corespondeze liber cu familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să se adreseze liber Curţii şi că pentru a face acest lucru ei au trebuit să apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plâns de faptul că nu au putut fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia cazurilor când astfel de vizite au fost autorizate de către „Preşedintele RMN”. Ei îşi întemeiază pretenţiile pe articolul 8 al Convenţiei, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, ... şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică ..., pentru prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

466. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat în observaţiile sale că pretenţiile reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, sunt nefondate.

467. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu au avut acces la un avocat, că reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe reclamanţi şi că ei nu au putut coresponda liber din închisoare. La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi modifice poziţia adoptată anterior, dar nu a exprimat nicio opinie cu privire la pretinsele violări.

468. Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a coresponda şi la viaţa lor familială nu a fost prevăzută de lege în sensul articolului 8 § 2 al Convenţiei, în primul rând, deoarece legea sovietică aplicată în „RMN” nu este valabilă pentru Republica Moldova şi, în al doilea rând, deoarece autorizarea prealabilă a „Preşedintelui RMN” nu poate fi echivalată cu o lege, datorită lipsei oricăror garanţii împotriva arbitrarului.

469. Curtea consideră că această pretenţie se limitează la faptul că reclamanţilor le-a fost imposibil să corespondeze liber din închisoare cu familiile lor şi cu Curtea şi la dificultăţile pe care le-au întâmpinat la primirea vizitelor din partea familiilor lor. Cât despre pretenţia cu privire la imposibilitatea de a se adresa Curţii din închisoare, acest lucru cade mai mult sub incidenţa articolului 34, pe care Curtea îl va examina separat.

470. Totuşi, luând în consideraţie aceste pretenţii în contextul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 438, 439, 444 şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat prin prisma articolului 8 al Convenţiei.

VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 LA CONVENŢIE

471. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie de confiscarea bunurilor lor în urma unui proces contrar articolului 6 al Convenţiei.

472. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, ele sunt nefondate.

473. Guvernele României şi Republicii Moldova nu au exprimat nicio opinie cu privire la acest subiect.

474. Chiar dacă presupunem că Curtea are competenţă ratione temporis de a examina aceste pretenţii, ea notează că faptele prezentate pentru a susţine pretenţiile respective nu sunt suficiente.

Prin urmare, deoarece această pretenţie nu a fost probată, Curtea consideră că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie.

IX.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI

475. Reclamanţii pretindeau ingerinţa în dreptul lor de a sesiza Curtea cu cereri individuale în temeiul articolului 34 al Convenţiei, care prevede:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”

476. Reclamanţii au declarat, în primul rând, că lor nu li s-a permis să se adreseze Curţii din închisoare, astfel încât soţiile lor au trebuit să facă acest lucru în numele lor. De asemenea, ei au declarat că au fost persecutaţi în închisoare, deoarece au încercat să se adreseze Curţii.

În continuare, reclamanţii au notat că declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova, dl Voronin, conform cărora refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage cererea sa de la Curte este cauza detenţiei continue a celorlalţi reclamanţi (a se vedea paragraful 285 de mai sus), reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului lor la sesizarea Curţii prin cereri individuale.

În sfârşit, reclamanţii au declarat că nota Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 278 mai sus) reprezintă o ingerinţă gravă în dreptul lor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.

477. Guvernul Republicii Moldova a confirmat declaraţiile dlui Voronin, dar a conchis că acestea au fost determinate de declaraţiile dlui Ilaşcu pe care acesta le-a făcut la o întrevedere cu dl Voronin, conform cărora dumnealui era gata să-şi retragă cererea sa depusă împotriva Republicii Moldova, dacă autorităţile moldoveneşti ar fi dovedit prin fapte voinţa lor ca ceilalţi reclamanţi să fie eliberaţi. Guvernul Republicii Moldova a declarat că, în aceste circumstanţe, acuzaţiile aduse dlui Voronin au avut mai degrabă scopul de a prejudicia imaginea Republicii Moldova, decât de a denunţa o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.

478. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că reclamanţii au obţinut nota menţionată mai sus în mod fraudulos şi că, prin urmare, acest document nu trebuie luat în consideraţie de către Curte.

479. Guvernul României a declarat că actele de intimidare îndreptate împotriva dlui Ilaşcu pentru a-l pedepsi pentru faptul că a adresat prezenta cerere Curţii, au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală garantat de articolul 34 al Convenţiei.

480. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poate comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile lor (a se vedea Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, p. 1219, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2288, § 105).

Expresia „orice formă de presiune” trebuie interpretată ca acoperind nu doar constrângerea directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 160).

Mai mult, întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte. În acest context, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi riscul acestuia de a fi influenţat de către autorităţi (a se vedea Akdivar and Others, p. 1219, § 105, şi Kurt, p. 1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).

481. În această cauză, reclamanţii au declarat că ei nu au putut să se adreseze Curţii de la locul lor de detenţie şi că cererea lor a fost de fapt adresată Curţii de către unicul avocat care i-a reprezentat la începutul procedurilor, dl Tănase, şi că cererea a fost semnată de către soţiile lor.

De asemenea, Curtea a luat în consideraţie ameninţările care au fost făcute la adresa reclamanţilor de către administraţia închisorii din Transnistria şi înrăutăţirea condiţiilor lor de detenţie după depunerea cererii lor. Curtea consideră că astfel de fapte constituie o formă nepotrivită şi inacceptabilă de exercitare a presiunii, fapte care au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.

Mai mult, Curtea notează cu îngrijorare conţinutul notei diplomatice din 19 aprilie 2001 trimisă de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (a se vedea paragraful 278 de mai sus). Din această notă rezultă că autorităţile Federaţiei Ruse au cerut Republicii Moldova să-şi retragă observaţiile sale prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, deoarece ele sugerau responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru violările denunţate de reclamanţi, datorită faptului că trupele ruseşti erau staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, în Transnistria.

Ulterior, la audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 360 de mai sus).

Curtea consideră că un astfel de comportament al Guvernului Federaţiei Ruse a reprezentat o negare a patrimoniului comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, prevăzute în Preambulul Convenţiei, şi a putut să afecteze grav examinarea de către Curte a unei cereri adresate acesteia ca rezultat al exercitării dreptului de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, ce constituie o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 34 al Convenţiei.

Prin urmare, Federaţia Rusă a violat articolului 34 al Convenţiei.

482. Curtea notează în continuare că, după eliberarea dlui Ilaşcu, acesta a vorbit cu autorităţile moldoveneşti despre posibilitatea obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi şi că, în acest context, dl Voronin l-a acuzat public pe dl Ilaşcu ca fiind cauza detenţiei continue a camarazilor săi, datorită refuzului dlui Ilaşcu de a-şi retrage cererea sa depusă împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse.

În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce aparţin celei mai înalte autorităţi a unui stat contractant, care sugerau îmbunătăţirea situaţiei reclamanţilor în dependenţă de faptul dacă cererea depusă la Curte împotriva unui sau altui stat contractant va fi retrasă, reprezintă exercitarea unei presiuni directe cu scopul de a împiedica exercitarea dreptului la depunerea unei cereri individuale la Curte. Această concluzie rămâne valabilă indiferent de influenţa reală sau teoretică pe care acea autoritate ar putea s-o aibă asupra situaţiei reclamanţilor.

În consecinţă, declaraţiile dlui Voronin constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, ingerinţă comisă de Republica Moldova, care este contrară articolului 34 al Convenţiei.

X.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

483. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”A.Prejudiciu

484. Reclamanţii au prezentat pretenţiile lor cu privire la satisfacţia echitabilă în luna noiembrie a anului 2001.

Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a prezentat noile pretenţii ale clientului său, dl Leşco, actualizate astfel încât să cuprindă şi perioada după anul 2001.

Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru în numele celorlalţi reclamanţi printr-o scrisoare primită de Curte la 24 februarie 2004.

485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor au cauzat pierderea locurilor lor de muncă. La fel, având în vedere persecutarea la care au fost supuşi soţii lor, dna Ilaşcu şi dna Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la serviciile lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco a fost nevoită să părăsească domiciliul său din Tiraspol şi să caute o altă locuinţă. Reclamanţii au cerut rambursarea tuturor sumelor pe care soţiile şi familiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita în închisoare şi pentru a le transmite colete. În sfârşit, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor, reclamanţii au avut de achitat sume semnificative pentru medicamente.

În special, reclamanţii au cerut următoarele sume:

Dl Ilaşcu a solicitat 1,861 euro (EUR) pentru pierderea salariului şi a altor indemnizaţii ca urmare a detenţiei sale începând cu luna iunie a anului 1992 până la 28 februarie 1994, dată la care el a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova. El a declarat că sumele la care el avea dreptul în calitate de membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Guvernul Republicii Moldova. Dl Ivanţoc a solicitat EUR 9,560 pentru pierderea salariului său şi a altor indemnizaţii, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Petrov-Popa a solicitat EUR 21,510 pentru pierderea venitului său, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Leşco a solicitat EUR 30,000, aceasta fiind valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care l-a pierdut ca urmare a condamnării sale şi a plecării familiei sale din Transnistria.

Dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că, deoarece numai Federaţia Rusă exercită controlul asupra Transnistriei, doar Federaţia Rusă trebuie să compenseze prejudiciul lor material.

Luând în consideraţie gravitatea violărilor invocate, circumstanţele cauzei, atitudinea guvernelor pârâte, efectele continue asupra sănătăţii reclamanţilor şi traumele pe care aceştia le-au suferit, reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral suferit: dl Ilaşcu - EUR 7,395,000; dl Ivanţoc - EUR 7,842,000; dl Petrov-Popa - EUR 7,441,000; şi dl Leşco - EUR 7,800,000.

Cu privire la sumele solicitate cu titlu de prejudiciu moral suferit, dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că vor fi satisfăcuţi dacă Guvernul Republicii Moldova va achita fiecăruia câte EUR 1,000, în timp ce Federaţia Rusă va achita restul sumei pretinse.

Pe scurt, considerând toate pretenţiile de ordin material şi moral împreună, reclamanţii au solicitat următoarele sume: dl Ilaşcu - EUR 7,396,861; dl Ivanţoc - EUR 7,851,560, dl Petrov-Popa - EUR 7,462,510; şi dl Leşco - EUR 7,830,000.

486. Guvernul Republicii Moldova a declarat că nu se opune pretenţiilor cerute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa atât timp cât Guvernul Republicii Moldova trebuie să achite câte 1,000 EURO fiecărui reclamant. Pe de altă parte, Guvernul Republicii Moldova a declarat sumele cerute de dl Leşco ca fiind excesive şi nefondate.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că el nu poate fi considerat responsabil pentru pretinsele violări. Mai mult, el a subliniat că faptele denunţate de reclamanţi depăşesc competenţa Curţii ratione temporis.

În orice caz, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat sumele pretinse de reclamanţi ca fiind excesive şi nefondate.

487. Curtea reiterează că, în contextul executării hotărârilor Curţii în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre în care se constată violarea Convenţiei impune statului pârât obligaţia legală în conformitate cu această prevedere de a pune capăt violărilor şi de a înlătura consecinţele acestor violări, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare. Dacă, pe de o parte, dreptul naţional nu permite - sau permite doar parţial - înlăturarea consecinţelor violărilor, articolul 41 permite Curţii să acorde părţii vătămate o satisfacţie pe care ea o consideră corespunzătoare. Prin urmare, rezultă inter alia că o hotărâre în care Curtea constată o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor vizate sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar de asemenea şi obligaţia de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, măsurile individuale care să fie adoptate în dreptul său naţional pentru a pune capăt violării constatate de Curte şi de a înlătura toate consecinţele violării, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare (a se vedea Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 198, 8 aprilie 2004, Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, § 47, 17 februarie 2004; Menteş and Others v. Turkey (Article 50), hotărâre din 24 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1695, § 24; şi Scozzari and Giunta v. Italy [GC], no. 39221/98 şi 41963/98, § 249, ECHR 2000-VIII).

488. Curtea reiterează că ea a constatat violarea mai multor prevederi ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în raport cu ultima, începând cu luna mai a anului 2001.

Curtea a constatat că dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc au fost supuşi unor tratamente pe care ea le-a calificat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că alţi doi reclamanţi au fost supuşi unor tratamente inumane şi degradante contrare articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi în mod arbitrar contrar articolului 5 şi că dl Ivanţoc, dl Leşco şi dl Petrov-Popa continuă să fie deţinuţi contrar articolului 5 al Convenţiei.

Curtea, de asemenea, a constatat că articolul 34 al Convenţiei a fost violat atât de Federaţia Rusă, cât şi de Republica Moldova.

489. Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a violărilor constatate. De asemenea, Curtea este de opinia că, în urma violărilor constatate, reclamanţii au suferit în mod sigur un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei violări.

În consecinţă, având în vedere gravitatea extremă a violărilor Convenţiei, ale căror victime au fost reclamanţii şi judecând în mod echitabil, aşa precum cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:

(a) pentru fiecare reclamant, EUR 180,000 pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a violării articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;

(b) pentru fiecare reclamant, EUR 10,000 pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al violării articolului 34 al Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

490. Curtea consideră că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii.

Luând în consideraţie temeiurile în baza cărora Curtea a constatat violarea Convenţiei (a se vedea paragrafele 352 şi 393 de mai sus), statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată.B.Costuri şi cheltuieli

491. Pentru onorariul avocaţilor lor, dl Ilaşcu a solicitat EUR 8,000, iar dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa au solicitat câte EUR 8,500 fiecare. Ei, de asemenea, au solicitat EUR 2,500 pentru cheltuieli diverse.

După cum rezultă din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul său, dl Leşco a solicitat EUR 200 lunar pentru munca avocatului său, cerând în total EUR 11,800. Suma reprezintă munca şi cheltuielile avocatului său începând cu luna iunie a anului 1999, când cererea a fost depusă la Curte, adică o perioadă de 59 de luni, principalele activităţi fiind completarea cererii, căutarea probelor, scrierea observaţiilor solicitate de către Curte, pregătirea pentru misiunea Curţii de constatare a faptelor, studierea înregistrărilor audierii martorilor de către delegaţii Curţii, costurile de comunicare (fax, costul convorbirilor telefonice, poşta ordinară şi rapidă), costuri de traducere şi cheltuieli pentru vizitele reclamanţilor în închisoare.

492. Guvernul Republicii Moldova s-a opus pretenţiilor solicitate cu titlu de costuri şi cheltuieli, declarând faptul că ele nu sunt fondate.

493. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, ECHR 2002-VI, § 146).

Curtea notează că prezenta cerere a necesitat prezentarea mai multor observaţii scrise, o audiere contradictorie şi o audiere a martorilor la faţa locului, care a durat şapte zile.

Din probele prezentate Curţii, rezultă că reprezentanţii reclamanţilor, dl Dinu, dl Tănase şi dl Gribincea, au suportat costuri şi cheltuieli cu privire la chestiunile care au fost constatate ca fiind violări.

Hotărând în mod echitabil şi luând în consideraţie munca care, în mod rezonabil, este necesară pentru a analiza volumul mare de documente şi a prezenta observaţii Curţii în numele reclamanţilor, Curtea acordă reclamanţilor în total sumă de EUR 21,000 din care se deduc EUR 3,964, care au fost deja achitaţi cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei. Prin urmare, Curtea acordă EUR 4,363 pentru onorariul şi cheltuielile de secretariat ale dlui Dinu, EUR 3,960 pentru onorariul şi cheltuielile dlui Gribincea şi EUR 8,713 pentru onorariul şi cheltuielile dlui Tănase.

C.Dobânda de întârziere

494. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova;

2. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei;

3. Hotărăşte în unanimitate că Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei;

4. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Curtea are competenţă ratione temporis de a examina pretenţiile în temeiul articolelor 2, 3, 5 şi 8 ale Convenţiei cu privire la faptele care au avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă;

5. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că Curtea nu trebuie să determine dacă are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie;

6. Hotărăşte în unanimitate că pretenţia cu privire la violarea articolului 2 al Convenţiei, ca urmare a condamnării dlui Ilaşcu la moarte de către „Judecătoria Supremă a RMN”, nu necesită o examinare separată;

7. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, ca urmare a maltratării la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care el a fost deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale;

8. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care el a fost deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;

9. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost deţinut, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;

10. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost deţinut, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;

11. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi condiţiile în care ei au fost deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate drept inumane şi degradante în sensul acestei prevederi;

12. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi condiţiile în care ei au fost deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate drept inumane şi degradante în sensul acestei prevederi;

13. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Republica Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlui Ilaşcu;

14. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc şi continuă să aibă loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Republica Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa după luna mai a anului 2001;

15. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unu împotrivă că a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu până în luna mai a anului 2001 şi că a avut loc şi continuă să aibă loc o violare a acestui articol în ceea ce-i priveşte pe dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;

16. Hotărăşte în unanimitate că nu există motiv pentru a examina separat pretenţia reclamanţilor în temeiul articolului 8 al Convenţiei;

17. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;

18. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al Convenţiei;

19. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Federaţia Rusă nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al Convenţiei;

20. Hotărăşte cu zece voturi pentru şi şapte împotrivă că Republica Moldova trebuie să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:

(a)dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa EUR 60,000 (şaizeci mii euro) pentru fiecare cu titlu de prejudiciu material şi moral;

(b)fiecărui reclamant câte EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a violării articolului 34 al Convenţiei;

(c)reclamanţilor, suma totală de EUR 7,000 (şapte mii euro), fiind dedusă suma de EUR 1,321.34 (o mie trei sute douăzeci şi unu euro şi treizeci şi patru eurocenţi) primită deja cu titlu de asistenţă juridică, pentru costuri şi cheltuieli, şi anume: EUR 1,454.33 (o mie patru sute cincizeci şi patru euro şi treizeci şi trei eurocenţi) pentru dl Dinu, EUR 1,320 (o mie trei sute douăzeci euro) pentru dl Gribincea şi EUR 2,904.33 (două mii nouă sute patru euro şi treizeci şi trei eurocenţi) pentru dl Tănase;

21. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Federaţia Rusă trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:

(a)dlui Ilaşcu, EUR 180,000 (o sută optzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;

(b)celorlalţi reclamanţi câte EUR 120,000 (o sută douăzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;

(c)fiecărui reclamant câte EUR 7,000 (şapte mii euro) cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a violării articolului 34 al Convenţiei;

(d)reclamanţilor, suma totală de EUR 14,000 (paisprezece mii euro), fiind dedusă suma de EUR 2,642.66 (două mii şase sute patruzeci şi doi EURO şi şaizeci şi şase eurocenţi) primită deja cu titlu de asistenţă juridică, pentru costuri şi cheltuieli, şi anume: EUR 2,908.67 (două mii nouă sute opt euro şi şaizeci şi şapte eurocenţi) pentru dl Dinu, EUR 2,640 (două mii şase sute patruzeci euro) pentru dl Gribincea şi EUR 5,808.67 (cinci mii opt sute opt euro şi şaizeci şi şapte eurocenţi) pentru dl Tănase;

22. Hotărăşte în unanimitate că statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată;

23. Hotărăşte în unanimitate că sumele indicate la punctele 20 şi 21 de mai sus trebuie convertite în valuta naţională a statului de reşedinţă al fiecărui reclamant, la cursul de schimb aplicabil la data executării hotărârii, şi că, la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă simplă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

24. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 8 iulie 2004.

Paul Mahoney                                 Luzius Wildhaber

    Grefier                                         Preşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

(a) opinia parţial separată a dlui Casadevall, la care s-au alăturat dl Ress, dl Bîrsan, dna Tulkens şi dna Fura-Sandstrom;

(b) opinia parţial separată a dlui Ress;

(c) opinia parţial separată a lui Sir Nicolas Bratza, la care s-au alăturat dl Rozakis, dl Hedigan, dna Thomassen şi dl Panţîru;

(d) opinia parţial separată a dlui Loucaides;

(e) opinia separată a dlui Kovler.

L.W.

P.J.M.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A JUDECĂTORULUI CASADEVALL, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, BÎRSAN,

TULKENS ŞI FURA-SANDSTRÖM

(Traducere)

1. Eu nu sunt de acord cu concluzia majorităţii Marii Camere conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia este angajată doar începând cu luna mai a anului 2001.

Opinia care a dus la concluzia respectivă este, după părerea mea, una paradoxală şi incoerentă. Conform acesteia, Moldova a violat articolele 3 şi 5 ale Convenţiei ca urmare a maltratărilor, detenţiei şi a condiţiilor de detenţie la care au fost supuşi dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa (doar după luna mai 2001), dar nu poartă nicio responsabilitate pentru aceleaşi fapte şi mai ales pentru sentinţa „Judecătoriei Supreme a RMN” de condamnare la moarte a dlui Ilaşcu, precum şi riscul ca această sentinţă să fie executată. 

Deoarece reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragraful 335), responsabilitatea Republicii Moldova este angajată, după părerea mea, de la data ratificării Convenţiei şi până-n prezent şi în privinţa tuturor reclamanţilor, neexistând nicio justificare, chiar dimpotrivă, de a adopta opinia că obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova nu au existat pe parcursul perioadei dintre 12 septembrie 1997 şi luna mai 2001, opinie împărtăşită de majoritatea judecătorilor. Eu am descris mai jos motivele dezacordului meu.

2. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a marcat sfârşitul etapei iniţiale a eforturilor reale depuse de Republica Moldova pentru a-şi exercita autoritatea sa pe întreg teritoriul său. După acea dată, Republica Moldova a tins să adopte o atitudine de conciliere, îndreptându-şi eforturile spre negociere cu scopul de a restabili controlul asupra teritoriului transnistrean, în loc să încerce să asigure drepturile reclamanţilor, care au fost judecaţi ilegal şi deţinuţi ilegal timp de zece ani în ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu şi timp de aproape doisprezece ani în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi trei reclamanţi.

3. Aşa precum a constatat Curtea, datorită complexităţii situaţiei de fapt, chestiunea dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. De asemenea, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova a putut s-o exercite prin intermediul autorităţilor Federaţiei Ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor. În sfârşit, este de asemenea important de a lua în consideraţie anumite fapte care au avut loc până la ratificarea Convenţiei şi de a le folosi în scop de comparaţie atunci când sunt evaluate eforturile depuse de Republica Moldova după 12 septembrie 1997 (a se vedea paragrafele 337 şi 338 ale acestei hotărâri). În consecinţă, este necesară o evaluare globală a situaţiei care a evoluat în timp, a faptelor şi a omisiunilor care au avut loc.

4. Este adevărat că de la începutul ostilităţilor, autorităţile Republicii Moldova nu au încetat niciodată să denunţe agresiunea pe care ele considerau că au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a regimului secesionist. După încetarea ostilităţilor, în luna iulie a anului 1992, autorităţile moldoveneşti au continuat să ia măsuri pentru restabilirea controlului, prin intentarea proceselor penale în anul 1993. Ulterior, după anul 1994, Republica Moldova a continuat să-şi afirme suveranitatea asupra teritoriului controlat de „RMN” atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional (a se vedea paragrafele 341-343 ale hotărârii).

5. Totuşi, începând cu anul 1997, constatăm în mod evident o reducere a numărului de încercări ale autorităţilor moldoveneşti de a exercita controlul în Transnistria şi că aceste încercări au fost limitate la activităţi diplomatice. Mai mult, Republica Moldova fusese de curând acceptată ca membru al Consiliului Europei şi, paradoxal, ea nu a folosit oportunităţile care i-au fost oferite de acest forum politic.

Pe de altă parte, măsuri exprese sau de facto de cooperare au fost luate de autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate acorduri administrative, economice şi politice, au fost stabilite relaţii între Parlamentul Republicii Moldova şi ”Parlamentul RMN”, a fost stabilită cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, instituţiilor penitenciare şi securităţii, au fost dezvoltate şi alte forme de cooperare în domenii, precum eliberarea actelor de identitate, controlul traficului aerian, comunicaţiile telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 174-175, 177-179 şi 185 ale hotărârii).

6. Cu privire la situaţia reclamanţilor, înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile moldoveneşti au întreprins anumite măsuri, aşa precum hotărârea Judecătoriei Supreme din 3 februarie 1994 prin care au fost anulate condamnarea reclamanţilor şi mandatele de arestare a acestora; procesele penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor” ”Judecătoriei Supreme a RMN” şi a altor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea funcţiilor oficiale; amnistia decretată de către Preşedintele Republicii Moldova la 4 august 1995; cererea Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru examinarea reclamanţilor deţinuţi în Transnistria şi asistenţa oferită familiilor reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223, 226-227 şi 239 ale hotărârii).

7. Dar din nou ţin să notez că, după 1997, măsurile luate pentru asigurarea drepturilor reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor (ultima vizită a medicilor a avut loc în anul 1999), acordarea ajutorului financiar familiilor reclamanţilor şi intervenţiile dlui Sturza pentru a asigura eliberarea reclamanţilor (ultima intervenţie de acest fel înregistrată în dosar a fost făcută în aprilie 2001). Guvernul Republicii Moldova a recunoscut că, în răspunsul la cererile separatiştilor în timpul discuţiilor cu privire la soluţionarea conflictului şi la eliberarea reclamanţilor, el şi-a schimbat strategia de negociere, acordând prioritate schimburilor diplomatice în vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul legal al Republicii Moldova, în acelaşi timp, măsurile juridice care au fost luate anterior au fost abandonate (a se vedea paragraful 344 in fine). Este de înţeles că anumite măsuri de cooperare au fost luate de către autorităţile Republicii Moldova cu scopul lăudabil de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei transnistrene şi de a permite acesteia să ducă un mod de viaţă normal pe cât e posibil.

8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau eficacităţii strategiei politice adoptate de către Moldova pentru a soluţiona o întrebare atât de crucială, ca cea a integrităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, autorităţile moldoveneşti au obligaţia de a lua toate măsurile ce le stau în putere fie de ordin politic, diplomatic, economic, juridic, fie de alt gen (a se vedea paragraful 331), pentru a asigura respectarea drepturilor prevăzute de Convenţie tuturor persoanelor care se află formal sub jurisdicţia ei, şi, prin urmare, tuturor persoanelor care se află în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internaţional ale Republicii Moldova.

Cu privire la natura şi eficacitatea măsurilor luate sau ale celor care ar fi putut fi luate, anumite măsuri ar putea fi mai semnificative decât altele, în funcţie de consecinţele lor. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, se poate prezuma faptul că nu toate măsurile întreprinse pentru a obţine eliberarea reclamanţilor pot fi considerate ca fiind sortite eşecului, aşa precum se pare că a admis majoritatea în partea a doua a paragrafului 347 al hotărârii.

9. Eu consider că eforturile depuse de către autorităţile Republicii Moldova în vederea asigurării respectării drepturilor garantate de Convenţie după ratificarea acesteia în anul 1997, nu au fost urmate cu fermitatea, determinarea şi convingerea care se impunea de gravitatea situaţiei în care se aflau reclamanţii. Spre exemplu, următoarele situaţii de inacţiune evidentă din partea autorităţilor, şi uneori chiar şi de contra acţiune, trebuie notate.

(a) La 28 decembrie 1993, au fost pornite urmăriri penale împotriva persoanelor implicate în urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, dar lipsa informaţiei cu privire la măsurile luate de către autorităţi pentru ca aceste urmăriri penale să ajungă la un rezultat satisfăcător, ar putea trezi dubii serioase cu privire la eficacitatea lor (a se vedea paragraful 221 al hotărârii).

(b) Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care a fost casată hotărârea ”Judecătoriei Supreme a RMN” din 9 decembrie 1993 şi s-a ordonat retrimiterea dosarului organelor procuraturii pentru înfăptuirea unei noi urmăriri penale, nu a fost niciodată executată (a se vedea paragraful 222 al hotărârii).

(c) Nicio măsură nu a fost luată după amnistia decretată la 4 august 1995 de către Preşedintele Republicii Moldova. La fel, Curtea nu a fost informată despre nicio acţiune întreprinsă de către Guvernul Republicii Moldova sau Ministerul Afacerilor Externe în numele reclamanţilor, contrar cererii Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 al hotărârii).

(d) La 16 august 2000, ordonanţa din 28 decembrie 1993 a fost anulată de către Procurorul General al Republicii Moldova, pe motiv că faptele fuseseră calificate incorect din punct de vedere juridic. Decizia respectivă conţinea noi învinuiri, dar intentarea unui proces penal în baza noilor învinuiri a fost considerată inoportună, din motivul expirării termenului de prescripţie. O persoană poate doar să-şi exprime dubii cu privire la seriozitatea desfăşurării procedurilor penale în care autorităţile au aşteptat şapte ani înainte de a recalifica infracţiunile şi în final de a decide că urmărirea penală a noilor învinuiri era supusă unor limitări. Fără a fi capabili să formulăm o opinie cu privire la limitările autorităţilor moldoveneşti cu privire la infracţiunile care erau subiect al urmăririi penale, trebuie să notez că în această cauză limitările au fost posibile anume datorită duratei urmăririi penale care s-a dovedit inefectivă (a se vedea paragraful 229 al hotărârii).

(e) Intentarea de către Procurorul General al Republicii Moldova, la 16 august 2000, a procesului penal împotriva şefului Închisorii Hlinaia nu a avut nicio continuitate şi, în orice caz, şeful închisorii a declarat delegaţilor Curţii că el nu a fost informat despre faptul că un proces penal a fost pornit împotriva sa (a se vedea paragraful 230 al hotărârii şi paragraful 137 al anexei).

(f) Ca rezultat al suspendării sau necontinuării urmăririlor penale de mai sus, pentru anumiţi funcţionari cu funcţii înalte de răspundere în cadrul regimului din „RMN”, inclusiv dl Şevţov, a fost posibil de a intra în Republica Moldova fără a fi chemaţi să răspundă în mod real pentru toate faptele lor săvârşite pentru regimul separatist (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 21 şi dl Rusu § 304). Mai mult, eu notez, fiind foarte mirat, că din momentul întoarcerii în Republica Moldova a unui fost „ministru al Justiţiei al RMN”, dl Sidorov, acesta a ocupat funcţii înalte în cadrul statului în mai multe calităţi, fiind inclusiv Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţi naţionale începând cu anul 2001 (a se vedea paragraful 168 al hotărârii).

10. Trebuie notat că, în timp ce s-au luat măsuri pentru promovarea cooperării cu regimul separatist cu scopul declarat de a face viaţa mai uşoară pentru populaţia din Transnistria, autorităţile moldoveneşti nu au dat dovadă de aceeaşi diligenţă în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În negocierile cu separatiştii fie înainte, fie după luna mai a anului 2001, autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la ridicarea problemei în formă verbală, fără a încerca să obţină un acord scris care să prevadă eliberarea acestora (a se vedea paragrafele 172 şi 348 ale hotărârii). În mod similar, deşi trei dintre reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor pentru aproape doisprezece ani, niciun plan general de reglementare a conflictului transnistrean nu se referă la situaţia acestora (a se vedea paragraful 348 in fine).

11. Curtea acceptă faptul că autorităţile moldoveneşti nu s-au arătat mai atente în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă şi că faptul că Guvernul Republicii Moldova s-a abţinut la audierea din 6 iunie 2001 să declare că Federaţia Rusă ar putea fi responsabilă, cu scopul de a evita „consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului care avea drept obiectiv să pună capăt ... detenţiei celorlalţi reclamanţi” (a se vedea paragraful 360 al hotărârii), este echivalent cu admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care autorităţile Federaţiei Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrean (a se vedea paragraful 349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea că autorităţile moldoveneşti atât înainte, cât şi după anul 2001, nu au utilizat toate posibilităţile aflate la dispoziţia lor pentru a folosi această influenţă în favoarea reclamanţilor.

12. În concluzie, cineva poate să nu fie de acord cu minoritatea şi să considere că reclamanţii nu se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este angajată cu privire la violările denunţate, o astfel de abordare fiind perfect coerentă. Pe de altă parte, concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova şi că Republica Moldova este obligată să respecte obligaţiile sale pozitive duce, în mod inevitabil, la acceptarea faptului că responsabilitatea sa este pe deplin angajată din momentul ratificării Convenţiei la 12 septembrie 1997.

„Luna mai a anului 2001” pare a fi o dată complet artificială şi lipsită de sens.

 
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS

1. Eu m-am alăturat opiniei separate a Judecătorului Casadevall, dar aş dori să fac unele remarci suplimentare cu privire la obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi că declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei de către Republica Moldova este o referire la situaţia de facto cu privire la exercitarea controlului. Chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra regiunii transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă, în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, să ia măsurile pe care ea le poate lua în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor drepturile garantate de Convenţie. Curtea a constatat corect că există jurisdicţie în astfel de circumstanţe, chiar dacă un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe întregul său teritoriu, datorită unei situaţii de facto de constrângere, precum existenţa unui regim separatist. Suveranitatea Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu nu a fost şi nu este contestată de către comunitatea internaţională, nici chiar de către Federaţia Rusă care, datorită prezenţei trupelor sale militare, exercită controlul asupra regiunii transnistrene şi, astfel, are jurisdicţie asupra teritoriului respectiv. Prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse, deşi de alt gen, este angajată împreună cu cea a Republicii Moldova. Eu nu împărtăşesc constatarea pe care a făcut-o Curtea în paragraful 333 conform căreia „situaţia de fapt reduce scopul jurisdicţiei”. „Scopul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care rezultă din angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1, poate fi considerată ca referindu-se numai la obligaţiile pozitive faţă de persoanele care se află pe teritoriul său, şi nu la toate faptele autorităţilor locale susţinute de forţele separatiste din Transnistria. Cu privire la conceptele de jurisdicţie şi responsabilitate, statul în cauză trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de alte state terţe şi organizaţii internaţionale pentru a continua să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

2. Eu sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii conform căreia reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar consider că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi şi comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în conformitate cu obligaţiile sale pozitive. Este dificil de înţeles cum Republica Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate faptele regimului transnistrean comise în această parte a teritoriului său. Curtea a conchis, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt şi dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui luate de către autorităţi pentru a îndeplini în modul cel mai eficient obligaţiile sale pozitive, că Republica Moldova a luat numeroase măsuri în perioada anilor 1991-1992 pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin numeroase şi mai puţin intense după ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997 şi, practic, au încetat să existe după eliberarea dlui Ilaşcu.

Aşa precum Curtea a declarat corect, această obligaţie de a restabili controlul asupra Transnistriei cere din partea Republicii Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine regimul separatist din „RMN”, în special după anul 1997 şi, în al doilea rând, să ia toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispune, îndeosebi cu privire la situaţia reclamanţilor şi la orice încălcare ulterioară a Convenţiei în privinţa lor. Curtea însăşi notează că a avut loc „o reducere a numărului măsurilor juridice menite să afirme autoritatea Republicii Moldova în Transnistria” (a se vedea paragraful 344 de mai sus). Sunt totalmente de acord cu analiza Judecătorului Casadevall că nu există nimic care să justifice concluzia că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive înainte de eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, iar începând cu această dată ar fi existat semne mai puţin semnificative, dacă au existat, a măsurilor efective pe care Guvernul Republicii Moldova le-ar fi putut lua pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie.

Este evident că au existat diferite „etape”, mai mult sau mai puţin efective ale eforturilor politice şi juridice, pentru a restabili autoritatea Republicii Moldova pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. După crearea „RMN” în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, aceasta s-a aflat în permanenţă sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic, financiar şi politic acordat de către Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 392 al hotărârii). În aceste condiţii, era o datorie elementară a autorităţilor Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive adresând în mod continuu întrebarea cu privire la soarta reclamanţilor, în special, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă a eforturilor diplomatice şi a argumentelor referitoare la pretinsele violări comise de Federaţia Rusă a fost evidentă după luna mai a anului 2001, dar, de asemenea, în opinia mea – aşa precum, de altfel, a declarat şi Curtea – şi după anul 1997 (a se vedea paragraful 349). Federaţia Rusă, acţionând în calitate de stat garant, a fost acel stat căruia Republica Moldova, în contextul obligaţiilor sale pozitive, ar fi trebuit să i se adreseze în mod intens, invocând responsabilitatea Federaţiei Ruse în conformitate cu Convenţia. Eu nu văd nicio linie care să separe data ratificării în anul 1997 şi prezentul, fie că este vorba de luna mai a anului 2001 sau de orice altă dată.

3. Situaţia în Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC] nr. 25781/94, § 78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la incapacitatea continuă a Republicii Cipru de a exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în Ciprul de Nord, deoarece exista o ocupaţie militară totală a Ciprului de Nord de către Turcia. În această cauză, nu există o ocupaţie a teritoriului transnistrean, chiar dacă există un regim rebel, iar Federaţia Rusă exercită o influenţă decisivă şi chiar un control asupra teritoriului respectiv. Totuşi, Republica Moldova a avut şi continuă să aibă mijloace importante de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive, mijloace pe care ea nu le-a folosit cu determinare şi efect. Republica Moldova a adoptat chiar o atitudine de cooperare în diferite domenii ale administraţiei şi a încheiat acorduri administrative cu regimul rebel, fapt care l-a determinat pe Judecătorul Casadevall să vorbească despre o atitudine mai degrabă de acceptare. Totuşi, atunci când un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea sa asupra unor părţi ale teritoriului său, din cauza unui regim rebel, responsabilitatea sa poate fi angajată, chiar dacă statul respectiv nu arată o astfel de lipsă de angajament sau efort care să constituie o acceptare tacită a activităţilor administraţiei ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a existat o acceptare tacită, atunci ar fi dificil să atribuim responsabilitatea pentru încălcarea dreptului internaţional regimului rebel. O astfel de acceptare, de asemenea, ar face dificilă pentru statul în cauză acceptarea suportului din partea statelor terţe în lupta sa împotriva regimului rebel. Pentru statul care acordă un astfel de suport, acest lucru ar putea însemna o intervenţie nejustificată. În consecinţă, o încălcare a unei obligaţii pozitive poate fi constatată de Curte chiar şi atunci când există probe care nu arată în mod clar o atitudine de acceptare a exercitării autorităţii de către un regim rebel pe teritoriul unui stat, dar totuşi duce la o situaţie intermediară, aşa precum este cea din această cauză, unde statul nu a acţionat cu toată determinarea cerută şi efortul care ar fi fost posibil.

4. Nu ţine de competenţa Curţii să excludă orice acord tacit sau acceptare între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Dar, în conformitate cu Convenţia, în toate aceste cazuri statul are obligaţia pozitivă să asigure că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie continuă să fie respectate.

Cea mai importantă întrebare este ce măsuri ar trebui să indice Curtea ca fiind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. În opinia mea, pentru ca un stat să nu fie considerat ca având o atitudine de acceptare a faptelor regimului rebel, el trebuie

(a) să continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional împotriva exercitării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;

(b) să continue să ia toate măsurile posibile şi legal acceptabile pentru a restabili controlul pe întregul său teritoriu;

(c) să continue să caute susţinere, bilateral şi internaţional, în special prin intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate împotriva regimului ilegal, deoarece Statele Contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului pe întregul lor teritoriu; şi

(d) să nu acorde o astfel de susţinere regimului rebel, încât acesta să poată fi interpretat ca fiind o acceptare clară a exercitării autorităţii de către regimul rebel.

Întrebări despre eficacitatea unor măsuri mai stricte, ca de exemplu o blocadă economică, pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen cu scopul soluţionării situaţiei, sunt chestiuni de evaluare politică şi diplomaţie, la care Curtea, cu precauţie, a încercat să evite să dea un răspuns.

5. Contrar situaţiei din Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale moldoveneşti şi autorităţile regimului ilegal din Transnistria nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa precum Curtea a subliniat, existau relaţii cu privire la administrarea aeroportului din Tiraspol, un sistem de telefonie comun, acorduri şi cooperare în multe domenii. Deoarece problema este dacă Republica Moldova continuă să exercite jurisdicţie asupra unor părţi ale teritoriului său, toate aceste elemente de cooperare economică, securitate politică şi alte forme de cooperare între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene, fac dificilă excluderea responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. Prin urmare, situaţia din această cauză este mai asemănătoare cu cea din cauza Assanidze v. Georgia ([GC] no.71503/01, ECHR 2004-...) decât cu cea din cauza Cyprus v. Turkey citată mai sus. În cauza cu privire la regiunea Ajaria, autorităţile constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul său teritoriu. În această cauză, obligaţia pozitivă de a restabili autoritatea şi controlul pe întreg teritoriul cere o confirmare continuă şi fermă a ilegalităţii regimului transnistrean şi a drepturilor Guvernului Republicii Moldova asupra întregii ţări. Acest lucru trebuie făcut prin folosirea tuturor puterilor din stat - judecătorească, executivă şi legislativă. Eu nu pot vedea în menţinerea măsurilor juridice numai un efect simbolic. Totuşi, a existat o reducere clară a numărului încercărilor Republicii Moldova la nivel internaţional de confirmare a autorităţii sale în Transnistria, începând cu luna septembrie a anului 1997 şi o diminuare definitivă a eforturilor autorităţilor moldoveneşti de a asigura drepturile reclamanţilor, chiar dacă se iau în consideraţie eforturile intense ale dlui Sturza.

6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu de măsuri, dar, dacă se recunoaşte faptul că Federaţia Rusă a avut jurisdicţie asupra Transnistriei în perioada respectivă şi continuă să exercite controlul în această regiune, atunci se recunoaşte faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, a declaraţiilor sau a altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, statelor terţe, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor organizaţii internaţionale din partea Republicii Moldova cu scopul de a le influenţa pentru a pune capăt situaţiei ilegale din Transnistria şi situaţiei inacceptabile a reclamanţilor.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU

1. În timp ce sunt de acord cu concluzia majorităţii Curţii că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la încălcările Convenţiei invocate de reclamanţi şi care au fost stabilite de către Curte, eu nu pot să împărtăşesc opinia majorităţii că responsabilitatea Republicii Moldova este în mod similar angajată.

2. Fundamentală pentru această cerere depusă împotriva statelor pârâte este întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca „aflându-se sub jurisdicţia lor” în sensul articolului 1 al Convenţiei. Dacă se consideră că reclamanţii se află sub jurisdicţia statelor pârâte, responsabilitatea unui stat, în principiu, este angajată în privinţa încălcărilor Convenţiei care au avut loc sau au continuat să aibă loc după intrarea în vigoare a Convenţiei – pentru Republica Moldova, la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998.

3. Aşa cum a fost stabilit în cauza Bankovic & Others v. Belgium and 16 Other Contracting States, nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII), noţiunea de ”jurisdicţie” din articolul 1 al Convenţiei este, în esenţă, de natură teritorială şi numai în cazuri excepţionale faptele comise sau care produc efecte în afara teritoriului unui Stat Contractant pot constitui o exercitare a „jurisdicţiei” în sensul articolului respectiv. Invers, prezumţia că persoanele aflate pe teritoriul unui stat se află sub „jurisdicţia” statului respectiv în conformitate cu Convenţia poate fi respinsă şi, în mod excepţional, responsabilitatea unui stat nu va fi angajată pentru încălcările Convenţiei care au loc pe teritoriul său. Acest lucru este dedus din hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC], no. 25781/94, §78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în partea de nord a Ciprului” şi, astfel, la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului” care ar fi urmat constatarea că reclamanţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Turciei.

4. Chestiunile principale care trebuie determinate sunt următoarele: (i) dacă această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în pofida faptului că, în permanenţă, s-au aflat în afara teritoriului acestui stat şi (ii) dacă, fiind pe teritoriul Republicii Moldova, reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” acestui stat, fiind astfel angajată responsabilitatea statului respectiv sau dacă, în mod excepţional, prezumţia că ei s-au aflat şi continuă să se afle sub jurisdicţia Republicii Moldova este respinsă. Cele două întrebări sunt strâns legate între ele şi depind, aşa precum rezultă clar din hotărârea Curţii, de o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat şi continuă să existe în regiunea transnistreană începând cu anul 1991 şi până în prezent.A.Principii aplicabile

5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru fapte care constituie încălcări ale Convenţiei şi care au loc în afara teritoriului său au fost analizate şi definite în următoarele hotărâri ale Curţii: Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare) (hotărâre din 23 martie 1995, Series A nr. 310), Loizidou v. Turkey (Fondul cauzei) (hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of judgments and decisions 1996-VI) şi Cyprus v. Turkey (citată mai sus), precum şi în decizia Bankovic and others (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi, pe cât e de relevant, angajată:

(i) atunci când în urma unei acţiuni militare – fie legală, fie ilegală – un stat exercită un control efectiv asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul propriilor forţe armate, sau indirect, prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea Loizidou, (obiecţii preliminare) pp. 23-24, § 62). Atunci când un stat exercită un control efectiv asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa nu poate fi limitată la faptele comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fie că aceste fapte au fost sau nu autorizate de către autorităţile superioare ale statului – „dar trebuie, de asemenea, angajată în privinţa faptelor administraţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de altă natură” (a se vedea Cyprus v. Turkey, § 77). De asemenea, atunci când se constată existenţa unui astfel de control efectiv, responsabilitatea este angajată chiar dacă un control efectiv nu este exercitat asupra poliţiei şi faptelor administraţiei locale (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), pp. 2235-2236, § 56).

(ii) atunci când un stat prin consimţământul, invitaţia sau acceptarea guvernului local, exercită toate sau unele puteri publice care în mod normal ar fi exercitate de acel guvern (Bankovic and others, § 71).

6. Într-o ipoteză inversă, există o autoritate mai puţin directă – responsabilitatea unui stat în cadrul teritoriului căruia au loc încălcări ale Convenţiei, dar care este împiedicat să exercite orice control efectiv în cadrul teritoriului respectiv fie din cauza ocupaţiei militare de către forţele armate ale altui stat, fie a faptelor de război sau rebeliunii care au loc în cadrul teritoriului respectiv sau a ocupaţiei şi controlului teritoriului de către o administraţie separatistă susţinută de forţele rebele ale altui stat. Este clar că o persoană rămâne „sub jurisdicţia” statului şi că prezumţia responsabilităţii statului nu este respinsă atunci când se dovedeşte că statul respectiv a cooperat cu administraţia locală în exercitarea autorităţii de către administraţia respectivă în cadrul acelui teritoriu. Mai mult, chiar dacă un stat nu exercită un control efectiv în cadrul unei părţi a teritoriului său, o persoană poate fi considerată ca aflându-se sub „jurisdicţia” statului respectiv în privinţa faptelor care constituie o încălcare a Convenţiei şi care au loc pe teritoriul necontrolat, dacă se poate dovedi faptul că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la anumite fapte sau au acceptat comiterea faptelor respective.

7. Majoritatea Curţii a mers mai departe constatând că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea pe întregul său teritoriu din cauza existenţei unei situaţii de facto de constrângere, aşa cum este în cazul instaurării unui regim separatist, statul respectiv nu încetează să aibă „jurisdicţie” în temeiul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat; mai degrabă, o astfel de situaţie de fapt „reduce domeniul acestei jurisdicţii, astfel încât angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1 trebuie examinat de către Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele care se află pe teritoriul său” (a se vedea paragraful 333 al hotărârii). Natura obligaţiei pozitive este descrisă în mod diferit în hotărâre; ca „o obligaţie a statului de a lua toate măsurile corespunzătoare care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate în Convenţie ( a se vedea paragraful 313); ca o ”obligaţie ... de a lua măsuri diplomatice, economice, juridice sau alte măsuri care sunt în puterea sa şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 331); şi ca o obligaţie a statului de „a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de statele străine şi organizaţiile internaţionale, să continue să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 333). În opinia majorităţii, rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile lor în modul cel mai eficient, ci mai degrabă de a verifica dacă măsurile care au fost efectiv luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză, sarcina Curţii fiind „de a determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fi fost făcut” (a se vedea paragraful 334 al hotărârii). Aplicând aceste principii în această cauză, majoritatea Curţii consideră că „reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi, comise pe teritoriul „RMN” asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia” (a se vedea paragraful 335).

8. Eu nu pot fi de acord cu o astfel de analiză. În primul rând, îmi este greu să accept opinia că persoanele care se află pe o parte a teritoriului unui stat asupra căruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către o administraţie separatistă, statul respectiv este împiedicat să exercite orice autoritate sau control, pot totuşi să fie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” acestui stat în conformitate cu sensul autonom al acestui termen din articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are puterea „să asigure oricărei persoane ... drepturile şi libertăţile” definite în Convenţie. De asemenea, îmi este dificil să accept concluzia majorităţii Curţii că, într-o astfel de situaţie de fapt persoanele de pe teritoriul unui stat rămân „sub jurisdicţia” statului respectiv, dar că domeniul acestei ”jurisdicţii” este redus, statul continuând să aibă obligaţii pozitive cu privire la drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor de pe teritoriul respectiv. Însăşi folosirea termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referirea care este făcută în hotărâre la jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 1 referitor la astfel de obligaţii, mi se pare a fi atât eronată, cât şi inutilă în contextul acestei cauze. Această jurisprudenţă – cu referirele ei cu privire la echilibrul just care trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost dezvoltată într-un context factologic unde statul pârât a exercitat un control deplin şi efectiv pe întregul său teritoriu şi unde persoanele care s-au aflat pe teritoriul respectiv s-au aflat în mod incontestabil sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei. Argumentele respective ale Curţii nu pot, în opinia mea, să fie adaptate la un context fundamental diferit în care un stat este împiedicat de circumstanţe care se află în afara controlului său să exercite orice autoritate în cadrul teritoriului său şi unde întrebarea este dacă persoanele care se află pe teritoriul respectiv trebuie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei.

Eu nu pot să accept că, într-o astfel de situaţie, responsabilitatea unui stat pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie a persoanelor de pe teritoriul său poate fi angajată datorită omisiunii din partea sa de a dovedi că a făcut suficiente eforturi de ordin legal sau diplomatic pentru a garanta aceste drepturi. În contextul specific al prezentei cauze, responsabilitatea unui stat pentru detenţia ilegală a persoanelor deţinute pe un teritoriu care este în afara controlului său efectiv nu poate, în opinia mea, să depindă de faptul dacă la un anumit moment statul depune, aşa cum apreciază Curtea, eforturi suficiente pentru a asigura eliberarea acestor persoane. De asemenea, eu nu pot accepta o interpretare a Convenţiei care ar cere Curţii să facă o evaluare, în contextul unei situaţii internaţionale complexe şi fluctuante, dacă anumite măsuri de ordin legal sau diplomatic sunt eficiente pentru a restabili ordinea constituţională pe teritoriului statului, dacă astfel de măsuri au fost posibile în practică şi dacă ele au fost în mod adecvat implementate de către statul respectiv. 

9. Eu pot fi de acord ca, atunci când un stat este împiedicat să exercite orice autoritate sau control asupra teritoriului aflat în cadrul frontierelor sale, omisiunea acestuia să poată angaja responsabilitatea sa conform Convenţiei în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsabilitate, în opinia mea, poate fi angajată numai în circumstanţe excepţionale atunci când probele de care dispune Curtea dovedesc în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau efort din partea statului respectiv pentru a reconfirma autoritatea sa şi a reinstaura ordinea constituţională pe teritoriului său, aşa încât o astfel de atitudine să aibă drept rezultat acceptarea tacită de către stat a exercitării autorităţii sau „jurisdicţiei” pe teritoriul său de către o administraţie ilegală. B.Aplicarea principiilor în prezenta cauză

1.Federaţia Rusă

10. Aplicând principiile de mai sus faptelor prezentei cauze, eu sunt totalmente de acord cu argumentarea majorităţii Curţii la constatarea că, în permanenţă, reclamanţii s-au aflat, iar în ceea ce-i priveşte pe trei dintre reclamanţi, continuă să se afle sub ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi că, prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată pentru violările Convenţiei constatate de către Curte. În special, eu consider că următoarele fapte au fost stabilite de către Curte în baza probelor de care aceasta dispune:

(i) În timpul conflictului din 1991-92, militari ai Armatei a Paisprezecea (după 1 aprilie 1992, Grupul Operaţional Rus - GOR) staţionaţi în Transnistria au luptat împreună cu şi de partea forţelor separatiste de pe teritoriul transnistrean şi, în mod voluntar, au transferat acestora sau le-au permis să însuşească mari cantităţi de armament.

(ii) În toată perioada conflictului, înalţi oficiali din cadrul Federaţiei Ruse au oferit suport politic separatiştilor transnistreni inter alia prin intermediul declaraţiilor lor publice.

(iii) Reclamanţii au fost reţinuţi în luna iunie 1992, cu participarea directă a soldaţilor Armatei a Paisprezecea/GOR; primii trei reclamanţi au fost deţinuţi în comenduirea Armatei a Paisprezecea/GOR, unde ei au fost grav maltrataţi; ulterior reclamanţii fiind predaţi de autorităţile militare miliţiei separatiste, deşi cunoşteau despre învinuirile aduse reclamanţilor şi despre posibilele consecinţe pentru reclamanţi în cazul predării lor unui regim ilegal şi neconstituţional.

(iv) După încheierea acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde suport militar, politic şi economic regimului separatist de pe teritoriul transnistrean şi a asigurat astfel supravieţuirea lui continuă.

(v) În perioada de după ratificarea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin staţionarea continuă a trupelor sale militare pe teritoriul Republicii Moldova, contrar angajamentelor de a le retrage, şi prin acordarea suportului economic, financiar şi politic regimului ilegal transnistrean pe care ea l-a ajutat să se instituie, a continuat să permită regimului să supravieţuiască şi să-şi exercite autoritatea şi controlul pe teritoriul transnistrean.

2.Republica Moldova

11. Eu aş nota pentru început că, spre deosebire de situaţia examinată de către Curte recent în cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), această cauză nu este una în care autorităţile moldoveneşti pur şi simplu „[întâmpină] dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul lor teritoriu” (a se vedea hotărârea Assanidze, § 146). Aşa cum este notat în această hotărâre (a se vedea paragraful 330), nu se contestă faptul că, de la începutul conflictului în anul 1991 şi până în prezent, Republica Moldova a fost şi continuă să fie împiedicată să exercite orice autoritate sau control în cadrul teritoriului Transnistriei ca rezultat al ocupaţiei acestui teritoriu de către regimul ilegal separatist. Mai mult, majoritatea Curţii confirmă în hotărâre că, începând cu anul 1991 până la data ratificării Convenţiei de către Republica Moldova în luna septembrie 1997, nu numai că Republica Moldova nu a fost responsabilă pentru faptele contrare Convenţiei de care se plâng reclamanţii, ci de asemenea nicio critică nu poate fi făcută cu privire la lipsa de angajament sau efort din partea Republicii Moldova pentru reafirmarea controlului său asupra teritoriului său sau pentru a asigura drepturile reclamanţilor. Această constatare este, în opinia mea, foarte corectă.

În perioada ostilităţilor propriu-zise, autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova confruntate, aşa precum de altfel au fost, cu forţe militare care le erau superioare ca număr, armament şi putere de luptă, au fost incapabile să restabilească controlul asupra teritoriului transnistrean. Mai mult, aşa precum este notat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor autorităţile Republicii Moldova nu numai că au respins declaraţia unilaterală de independenţă a separatiştilor, dar, în mod public, au denunţat agresiunea împotriva Moldovei, solicitând sprijin internaţional. Chiar şi după încetarea conflictului armat, autorităţile Republicii Moldova nu au avut nicio posibilitate practică să restabilească ordinea constituţională în cadrul teritoriului, fiind confruntate cu un regim care era susţinut militar, politic şi economic de către Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează o acceptare din partea acestor autorităţi a controlului exercitat pe teritoriul transnistrean de către o administraţie separatistă ilegală; dimpotrivă, aşa cum dovedesc probele şi este menţionat în hotărâre, autorităţile moldoveneşti au continuat să denunţe regimul separatist şi să afirme suveranitatea lor asupra întregului lor teritoriu atât în plan intern, cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în anul 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită formă de autonomie Transnistriei; în acelaşi an, Republica Moldova a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor militare ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova într-o perioadă de trei ani.

12. Cu privire la situaţia reclamanţilor, nu numai că reţinerea, detenţia şi tratamentul lor pe parcursul detenţiei nu sunt în niciun fel imputabile autorităţilor moldoveneşti, dar, aşa cum este subliniat în hotărâre, nimic nu sugerează o cooperare sau acceptare din partea acestora a faptelor contrare Convenţiei denunţate de reclamanţi. Dimpotrivă, probele arată că autorităţile executive şi juridice ale statului au luat măsuri pentru a sublinia caracterul ilegal al faptelor care au avut loc şi pentru a asigura eliberarea reclamanţilor, în special, prin anularea sentinţelor de condamnare a reclamanţilor, intentarea urmăririlor penale împotriva persoanelor responsabile de urmărirea penală şi condamnarea lor şi adresarea, în mod sistematic, a întrebării cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile atât cu liderii separatişti, cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.

13. În declaraţia Republicii Moldova din instrumentul de ratificare a Convenţiei depus la 12 septembrie 1997, aceasta a statuat că Moldova ar fi „incapabilă să garanteze respectarea prevederilor Convenţiei în privinţa omisiunilor şi faptelor comise de către autorităţile autoproclamatei republici nistrene în cadrul teritoriului de facto controlat de aceste autorităţi până la soluţionarea definitivă a conflictului din regiune”. Chiar dacă Curtea, în decizia sa cu privire la admisibilitatea cererii, a constatat că declaraţia nu reprezintă o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei, nu există niciun motiv de a pune la îndoială că declaraţia a reprezentat o reflectare precisă a situaţiei de facto existente la data ratificării Convenţiei.

14. Anume cu referire la perioada după luna septembrie a anului 1997, majoritatea Curţii a constatat că măsurile luate de autorităţile Republicii Moldova pot fi supuse criticii. Deoarece este acceptat că Moldova nu a exercitat un control pe teritoriul Transnistriei, nu se sugerează faptul că acest stat poartă responsabilitate directă pentru violările Convenţiei denunţate de către reclamanţi; mai degrabă, majoritatea a constatat că responsabilitatea Republicii Moldova pentru astfel de încălcări este angajată din cauza omisiunii sale de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive de a lua măsuri suficiente, efective şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie. Totuşi, judecătorii care formează majoritatea sunt divizaţi în ceea ce priveşte data relevantă de la care poate fi considerat că Moldova nu şi-a îndeplinit astfel de obligaţii şi, prin urmare, în ceea ce priveşte responsabilitatea Moldovei pentru faptele contrare Convenţiei constatate că au avut loc. Un grup („primul grup”) al cărui viziuni sunt reflectate în Opinia Parţial Separată a Judecătorului Cassadeval, consideră că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că, prin urmare, Republica Moldova este responsabilă pentru încălcările care au avut loc după această dată; un alt grup („cel de-al doilea grup”) al cărui opinie este prezentată în hotărâre, consideră că o astfel de omisiune a avut loc numai după luna mai a anului 2001 şi că responsabilitatea Republicii Moldova nu este angajată în privinţa încălcărilor care au avut loc înainte de această dată, inclusiv în privinţa încălcărilor denunţate de dl Ilaşcu care a fost eliberat din detenţie în acea lună. Este necesar de a analiza argumentele ambelor grupuri şi eu voi analiza mai întâi opinia care este în favoarea unei responsabilităţi mai extinse a Republicii Moldova.  

(a) Responsabilitatea începând cu luna septembrie a anului 1997

15. Concluzia primului grup, conform căreia Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive începând cu data intrării în vigoare a Convenţiei, se bazează pe trei factori principali:

(a) o pretinsă reducere a numărului de încercări ale Moldovei de a-şi restabili controlul în Transnistria şi limitarea acestor încercări la activităţi de ordin diplomatic;

(b) dezvoltarea cooperării în domeniile administrativ, economic, politic, al securităţii, precum şi în alte domenii între autorităţile Republicii Moldova şi cele ale Transnistriei; şi

(c) o diminuare a măsurilor luate şi a eforturilor întreprinse de către Republica Moldova pentru a asigura drepturile reclamanţilor.

Să analizăm fiecare factor în parte, niciunul din aceşti factori, în opinia mea, analizat fie individual, fie colectiv, nefiind în stare să justifice o constatare a responsabilităţii Republicii Moldova.

16. Cu privire la primul factor, este adevărat că există aparenţa unei diminuări a măsurilor juridice luate de Republica Moldova cu scopul de a afirma autoritatea sa asupra teritoriului transnistrean. În special, se pare că investigarea infracţiunilor de care au fost învinuiţi reclamanţii care a fost ordonată de către Judecătoria Supremă nu a avut loc, ca şi urmărirea penală împotriva şefului Închisorii din Hlinaia pornită la 16 august 2000. Mai mult, la aceeaşi dată, ordonanţa din 28 decembrie 1993, prin care au fost pornite urmăriri penale împotriva persoanelor implicate în urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, a fost anulată.

17. Eu nu acord mare importanţă omisiunii de a întreprinde aceste măsuri, care pe parcursul anilor nu s-au dovedit eficiente pentru a pune capăt regimului ilegal de pe teritoriul transnistrean, efectul acestora se pare că a fost cel mult unul simbolic. Un accent special este pus de către primul grup asupra faptului că, recalificând la 16 august 2000 învinuirile împotriva celor responsabili de urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, autorităţile Republicii Moldova nu au desfăşurat o investigaţie, pe motiv că au fost depăşite termenele de prescripţie şi că persoanele învinuite au refuzat să răspundă oricăror solicitări adresate de către autorităţi. În timp ce, aşa cum se menţionează în opinia primului grup, pot fi exprimate dubii cu privire la seriozitatea unei urmăriri penale în care autorităţile au aşteptat şapte ani înainte de a recalifica infracţiunea, nu există probe care să dovedească că decizia de recalificare a infracţiunilor sau decizia că termenul de prescripţie al învinuirilor a expirat în conformitate cu dreptul naţional, au fost decizii luate altfel decât cu bună-credinţă şi în baza unor motive legale întemeiate. Mai mult, atitudinea autorităţilor judiciare, în opinia mea, nu oferă vreun suport pentru a crede că autorităţile au renunţat la orice eforturi de restabilire a controlului asupra teritoriului lor.

18. Mai mult, aşa cum se recunoaşte şi în hotărâre, din anul 1998, eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către activitatea diplomatică, cu scopul de a ajunge la o reglementare a situaţiei din regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul transnistrean. În special, în luna martie a anului 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente în vederea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 97 al hotărârii); numeroase contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi regimul separatist cu acelaşi scop (a se vedea paragrafele 103-104 şi 171 ale hotărârii); şi din anul 2002 până în prezent, un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate şi discutate între autorităţile Republicii Moldova, ale Federaţiei Ruse şi OSCE (a se vedea paragrafele 106-109 ale hotărârii). Nu văd niciun motiv de a pune la îndoială afirmarea Guvernului Republicii Moldova, susţinută de către declaraţiile dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (anexa, §446), că această schimbare a strategiei spre o activitate diplomatică a avut drept scop pregătirea întoarcerii teritoriului transnistrean în ordinea legală a Republicii Moldova şi asigurarea drepturilor constituţionale ale persoanelor care locuiau în cadrul teritoriului respectiv, inclusiv ale reclamanţilor. Nu găsesc nimic în eforturile care au fost întreprinse şi continuă să fie întreprinse de către autorităţile moldoveneşti în vederea negocierii unei reglementări generale care să sugereze un suport acordat regimului separatist sau acceptarea exercitării continue a autorităţii ilegale de către acest regim în cadrul teritoriului transnistrean.

19. Recurgerea la măsuri de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie, în opinia mea, privită în aceeaşi lumină. O atenţie specială este acordată, în opinia primului grup, acordurilor de cooperare economică, stabilirii relaţiilor între Parlamentul Republicii Moldova şi aşa-numitul „Parlament al RMN”, cooperării în domeniul poliţiei şi al securităţii şi formelor de cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, comunicaţiile telefonice şi sport. Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate datorită preocupării de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale persoanelor care locuiesc în Transnistria şi de a le permite să ducă o viaţă normală pe cât e posibil. Nu au fost prezentate argumente convingătoare pentru a pune la îndoială că acesta era scopul stabilirii relaţiilor de cooperare – un scop care este acceptat în opinia primului grup ca fiind unul lăudabil – şi, având în vedere natura lor şi caracterul limitat, măsurile respective nu pot, în opinia mea, să fie considerate ca acordând vreun suport regimului transnistrean. Dimpotrivă, aceste măsuri reprezintă o confirmare de către Republica Moldova a dorinţei sale de a restabili controlul asupra întregului său teritoriu. 

20. Primul grup critică faptul că, în timp ce au luat unele măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a persoanelor care se află pe teritoriul transnistrean, autorităţile Republicii Moldova nu au manifestat aceeaşi diligenţă cu privire la soarta reclamanţilor. În timp ce afirmă faptul că nu este de competenţa Curţii să evalueze pertinenţa sau eficacitatea strategiei politice adoptate de către Republica Moldova pentru a reglementa o problemă atât de importantă precum cea a integrităţii sale teritoriale, primul grup continuă, totuşi, prin a menţiona că autorităţile moldoveneşti au obligaţia „de a lua toate măsurile aflate în puterea lor fie politice, diplomatice, economice, juridice, fie alte măsuri ..., pentru a asigura drepturile garantate de Convenţie persoanelor care formal se află sub jurisdicţia lor şi, prin urmare, tuturor persoanelor care se află în cadrul frontierelor Republicii Moldova recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi, independent de faptul că eu nu sunt de acord cu opinia că persoanele care se află pe teritoriul transnistrean se consideră ca fiind sub „jurisdicţia” Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia, aceste critici, în opinia mea, nu au ţinut cont de faptul că însuşi scopul strategiei politice a fost şi continuă să fie de a restabili ordinea constituţională în Transnistria, fapt care rămâne a fi o condiţie fundamentală pentru asigurarea drepturilor garantate de Convenţie tuturor persoanelor care se află pe acest teritoriu, inclusiv reclamanţilor.

21. Pretinsa lipsă a eforturilor din partea autorităţilor Republicii Moldova începând cu anul 1997, în mod special, cu privire la asigurarea drepturilor garantate de Convenţie ale reclamanţilor, reprezintă cel de-al treilea factor principal pe care se bazează primul grup. El a declarat că după data ratificării, eforturile de a asigura drepturile reclamanţilor „nu au fost continuate cu fermitatea, determinarea şi convingerea cerute de gravitatea situaţiei în care se aflau reclamanţii”. A fost subliniat faptul că, începând cu această dată, măsurile luate de către Republica Moldova pentru a asigura drepturile reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor în Transnistria pentru examinarea reclamanţilor în închisoare, acordarea unui suport financiar familiilor acestora şi la intervenţii prin intermediul dlui Sturza în vederea asigurării eliberării reclamanţilor.

22. Îmi este dificil să înţeleg aceste critici atât timp cât ele se referă la perioada începând cu anul 1997 şi până în anul 2001. Dl Moşanu a declarat că problema reclamanţilor a fost adresată în cadrul întrunirilor OSCE, la întrunirile cu statele străine şi la o reuniune a Uniunii Inter-parlamentare (a se vedea anexa, § 249). Nimeni nu a contestat declaraţia dlui Sturza, fost ministru al Justiţiei şi Preşedinte al comisiei pentru negocierile cu Transnistria, conform căreia dumnealui a continuat după anul 1997 să adreseze autorităţilor separatiste întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor. Anume ca rezultat al acestor negocieri, dl Sturza a plecat în Transnistria în luna aprilie a anului 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău pe cei patru reclamanţi, care, aşa cum dumnealui a fost lăsat să creadă, urmau să fie eliberaţi (a se vedea anexa, § 312) şi, în conformitate cu probele prezentate Curţii, cel puţin în parte ca rezultat al acestor negocieri, dl Ilaşcu a fost eliberat în luna următoare. Luând în consideraţie faptul că autorităţile Republicii Moldova în acea perioadă încă mai sperau să asigure eliberarea celorlalţi reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu consider deloc surprinzător că dlui Şevţov i-a fost permisă intrarea în Republica Moldova pentru a-l aduce cu el pe dl Ilaşcu „fără a fi tras la răspundere pentru activităţile sale în serviciul regimului”.

23. Eu pot fi, prin urmare, de acord cu opinia celui de-al doilea grup de judecători, care formează o parte a majorităţii, că responsabilitatea Republicii Moldova nu a fost angajată cu privire la nicio încălcare a Convenţiei constatată că a avut loc înainte de luna mai a anului 2001. Întrebarea care rămâne este dacă responsabilitatea sa este angajată după această dată.

(b)Responsabilitatea după luna mai a anului 2001

24. Concluzia celui de-al doilea grup că responsabilitatea Republicii Moldova este angajată după luna mai a anului 2001 nu este fondată pe o diminuare, începând cu această dată, a numărului măsurilor juridice destinate afirmării autorităţii Republicii Moldova în Transnistria; dimpotrivă, potrivit celui de-al doilea grup, reducerea numărului măsurilor nu trebuie considerată ca o renunţare din partea Republicii Moldova de a încerca să exercite jurisdicţia sa în regiune, ţinându-se cont de faptul că mai multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” din anii 2001 şi 2002 (a se vedea paragraful 344 al hotărârii). În schimb, argumentarea celui de-al doilea grup este fondată, în esenţial, pe pretinsa lipsă a probelor că de la eliberarea dlui Ilaşcu, autorităţile moldoveneşti ar fi luat măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor continue ale drepturilor garantate de Convenţie comise împotriva reclamanţilor. Acest grup declară că, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a continuat să fie adresată cu regularitate de către autorităţile Republicii Moldova în relaţiile lor cu regimul „RMN”, „Curtea nu dispune de nicio altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a dat dovadă de diligenţă cu privire la reclamanţi” (a se vedea paragraful 348 al hotărârii).

25. Este adevărat că după luna mai a anului 2001, negocierile cu reprezentanţii administraţiei transnistrene şi ai Federaţiei Ruse se pare că s-au axat mai degrabă asupra obţinerii unei reglementări a conflictului decât asupra situaţiei celor trei reclamanţi rămaşi în detenţie. Mai mult, potrivit declaraţiei dlui Sturza, după acea dată, dl Smirnov a refuzat orice întâlniri pentru a discuta situaţia reclamanţilor (a se vedea anexa, § 313). Totuşi, potrivit declaraţiilor necontestate ale aceluiaşi martor, negocierile nu doar au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia făcut în legătură cu sentinţele penale impuse de autorităţile Transnistriei în ultimii zece ani, dar, aşa cum este recunoscut în hotărâre, el a continuat cu regularitate să pună problema eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la Tiraspol în cadrul Comisiei pentru negocieri cu Transnistria (a se vedea anexa, § 309).

26. În timp ce se recunoaşte că aceste eforturi au fost făcute, în hotărâre se pune accentul pe faptul că problema situaţiei reclamanţilor a fost adresată doar verbal şi că Curtea nu a fost informată despre existenţa vreunui plan general de soluţionare a conflictului transnistrean care să se refere la situaţia lor (a se vedea paragraful 348). Este, de asemenea, statuat faptul că Curţii nu au fost prezentate probe cu privire la vreun demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi adresat autorităţilor ruseşti în scopul obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi (a se vedea paragraful 349). În timp ce aceste două constatări sunt juste, eu nu sunt deloc convins că lipsa unor astfel de probe ar putea servi drept suport pentru concluzia majorităţii conform căreia Republica Moldova a omis să ia măsuri suficiente, efective sau corespunzătoare pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. De asemenea, şi mai puţin pot accepta că probele prezentate Curţii permit constatarea unei acceptări din partea autorităţilor moldoveneşti a detenţiei continue a celorlalţi trei reclamanţi.

27. Din aceste motive, eu am ajuns la concluzia că reclamanţii nu s-au aflat nici într-un moment al perioadei date sub „jurisdicţia” Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova nu a omis să-şi îndeplinească vreo obligaţie în privinţa reclamanţilor, aşa cum prevede articolul respectiv şi că, prin urmare, responsabilitatea Republicii Moldova nu este angajată cu privire la încălcările Convenţiei denunţate de către reclamanţi fie înainte, fie după luna mai a anului 2001.

28. Ca rezultat, eu am votat împotriva constatării că a existat o încălcare a drepturilor garantate de Convenţie din partea Republicii Moldova, precum şi împotriva constatării că Republica Moldova trebuie să achite reclamanţilor o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă. În schimb, eu am votat cu majoritatea în privinţa tuturor celorlalte paragrafe ale dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale conform articolului 34 al Convenţiei), cu excepţia acordării compensaţiei prevăzută în paragraful 21 (c) pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al omisiunii Federaţiei Ruse de a-şi îndeplini obligaţiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. În opinia mea, chiar dacă o astfel de omisiune trebuie considerată „o violare a Convenţiei”, pentru a permite acordarea unei satisfacţii echitabile în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, fapt de care eu mă îndoiesc, eu nu consider potrivit de a acorda o astfel de compensaţie în această cauză.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES

Mai întâi de toate, aş dori să reiterez opinia pe care am exprimat-o în cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II) cu privire la noţiunea de „jurisdicţie” în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, noţiune analizată în paragrafele 310-314 şi 319 ale hotărârii pronunţate în această cauză.

”În opinia mea, „jurisdicţie” înseamnă autoritatea reală, adică posibilitatea de a impune voinţa statului oricărei persoane, autoritate exercitată în cadrul teritoriului Înaltei Părţi Contractante sau în afara teritoriului său. Prin urmare, o Înaltă Parte Contractantă, în conformitate cu prevederile Convenţiei, este responsabilă faţă de fiecare persoană direct afectată de orice exercitare a autorităţii sale statale, în orice parte a lumii. O astfel de autoritate poate avea diferite forme şi poate fi legală sau ilegală. Forma obişnuită este autoritatea guvernamentală în cadrul propriului teritoriu al Înaltei Părţi Contractante, dar această autoritate poate fi extinsă sub forma unui control general al unui alt teritoriu, chiar dacă controlul respectiv este ilegal (a se vedea Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Series A nr.310), mai ales asupra teritoriilor ocupate (Cyprus v. Turkey [GC], nr.25781/94, ECHR 2001-IV). De asemenea, autoritatea poate fi extinsă sub forma exercitării controlului sau influenţei efective, prin intermediul suportului politic, financiar, militar sau al altui suport substanţial, al unui guvern al altui stat. El poate, de asemenea, în opinia mea, să ia forma oricărei acţiuni militare statale sau de orice alt gen din partea respectivei Înalte Părţi Contractante în orice parte a lumii (a se vedea, prin contrast, Bankovic and Others v. Belgium and Others (dec.) [GC], nr. 52207/99, ECHR 2001-XII, citat în hotărâre).

Întrebarea ar trebui să fie întotdeauna dacă persoana care pretinde că se află sub „jurisdicţia” unei Înalte Parţi Contractante la Convenţie, în privinţa unei anumite fapte, poate dovedi că această faptă este rezultatul exercitării autorităţii statului respectiv. Orice altă interpretare, care exclude responsabilitatea unei Înalte Părţi Contractante pentru fapte care rezultă din exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la presupunerea absurdă că Convenţia prevede obligaţia de a respecta drepturile omului numai în cadrul teritoriului aflat sub controlul fizic legal sau ilegal al unei Înalte Părţi Contractante şi că, în afara acestui context, lăsând la o parte circumstanţele excepţionale (existenţa cărora ar fi constatată în dependenţă de fiecare caz în parte), Statul Contractant respectiv poate comite fapte fără a fi supus responsabilităţii, contrar standardelor de comportament stabilite de Convenţie. Eu cred că o interpretare rezonabilă a prevederilor Convenţiei, în lumina obiectului său de reglementare, trebuie să ducă la concluzia că Convenţia prevede reguli de comportament pentru fiecare Înaltă Parte Contractantă, oricând ele ar comite fapte pe parcursul exercitării autorităţii de stat care au consecinţe asupra persoanelor”.

Eu aş dori să extind poziţia mea prezentată mai sus şi să adaug că un stat poate, de asemenea, purta răspundere în conformitate cu Convenţia pentru nerespectarea obligaţiilor sale pozitive în privinţa oricărei persoane, dacă statul a putut să-şi exercite autoritatea direct sau indirect asupra unei persoane sau asupra unui teritoriu unde persoana se află.

În lumina celor expuse mai sus, a faptelor şi circumstanţelor cauzei, aşa cum au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1 al Convenţiei şi că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi. Aşa cum a fost notat corect în hotărâre, a fost dovedit „că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 392 al hotărârii).

Totuşi, eu nu sunt de acord cu majoritatea că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Guvernului Republicii Moldova şi că Republica Moldova este responsabilă pentru omisiunea de a respecta obligaţiile sale pozitive de a lua măsuri suficiente şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie. Nu există nimic care să arate că Guvernul Republicii Moldova a avut de fapt autoritate directă sau indirectă asupra teritoriului unde reclamanţii au fost deţinuţi sau asupra reclamanţilor. Moldova nu este în niciun fel responsabilă pentru detenţia ilegală a reclamanţilor sau pentru continuarea acestei detenţii. Nu există nimic care să arate că Guvernul Republicii Moldova a acceptat sau încurajat existenţa regimului ilegal care, în această perioadă (cu suport din partea Federaţiei Ruse, aşa cum am explicat mai sus), a exercitat de fapt autoritate în regiunea în care violările au avut loc şi unde reclamanţii au fost deţinuţi.

Niciunul din factorii expuşi de către majoritatea, pentru a susţine concluzia lor conform căreia Republica Moldova a avut jurisdicţie asupra reclamanţilor, nu ar putea, în opinia mea, să fie considerat ca exercitare sau evitarea de a exercita autoritate efectivă asupra reclamanţilor. În această privinţă, eu mă asociez opiniei lui Sir Nicolas Bratza expusă în paragrafele 15-26 ale opiniei sale parţial separate.

În orice caz, pentru a conchide că există „jurisdicţie” asupra anumitor persoane în temeiul Convenţiei, pur şi simplu deoarece Guvernul în cauză a omis să ia măsuri juridice, politice, diplomatice şi economice sau orice alte măsuri invocate de către majoritate, cu scopul de a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie, chiar dacă autoritatea de fapt asupra acestor persoane din partea Guvernului a lipsit, ar extinde în mod irealist şi absurd conceptul de „jurisdicţie”. Cu alte cuvinte, în opinia mea, ar fi o greşeală să accept că o Înaltă Parte Contractantă la Convenţie are „jurisdicţie” asupra oricărei persoane în afara autorităţii sale, pur şi simplu deoarece ea nu ia măsuri politice şi alte măsuri menţionate în termeni generali de către majoritatea. O astfel de poziţie ar duce, de exemplu, în opinia mea, la concluzia ilogică că toate Înaltele Părţi Contractante la Convenţie ar avea jurisdicţie şi responsabilitate pentru încălcarea drepturilor omului în privinţa persoanelor care se află în cadrul oricărei părţi a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, inclusiv pe propriul teritoriu al acesteia, dar în afara autorităţii sale reale (fie de facto sau de jure ori ambele, în dependenţă de teritoriu), din simplul fapt că nu a presat asigurarea drepturilor garantate de Convenţie în acel teritoriu prin acţiuni întreprinse împotriva statului care în realitate exercită o astfel de autoritate asupra acestor persoane. Eu consider că interpretarea unui tratat trebuie să evite un sens care ar duce la un rezultat vădit absurd.

În decizia Bankovic and Others (cu care eu nu sunt de acord), Marea Cameră a Curţii a constatat că bombardarea clădirilor în Belgrad, care a provocat moartea a 16 civili, a fost un act extrateritorial, în afara „jurisdicţiei” Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie responsabile pentru această bombardare şi din acest motiv cererea depusă de rudele persoanelor decedate a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Mi se pare de neînţeles şi cu siguranţă foarte straniu ca o Înaltă Parte Contractantă să poată evita răspunderea, în conformitate cu Convenţia, pe motiv că aruncarea bombelor din avioanele sale peste o regiune populată, în orice parte a lumii, nu aduce sub „jurisdicţia” (adică autoritatea) sa victimele acestui bombardament, iar omisiunea din partea unei Înalte Părţi Contractante „de a lua toate măsurile aflate în puterea [sa] fie politice, diplomatice, economice, juridice sau alte măsuri ... pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie persoanelor aflate formal [de jure] sub jurisdicţia sa”, dar care de fapt sunt în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie statului respectiv şi îi impune obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.

În orice caz, eu consider că autorităţile Republicii Moldova au făcut, de fapt, tot ceea ce în mod rezonabil s-a putut face din partea lor, având în vedere circumstanţele specifice ale acestei cauze. Ar fi ireal şi incorect de a le atribui autorităţilor moldoveneşti orice responsabilitate pentru situaţia denunţată de către reclamanţi.

.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

(Traducere)

„Frontiera dintre juridic şi politic nu este ceea ce a fost. Nici temeliile legalităţii şi nici norma, care devine pluralistă şi tot mai difuză” (Lajoie A., Jugements de valeurs, Paris, PUF, 1997, p. 207).

Regret faptul că nu mă aflu de partea majorităţii şi, deşi respect opiniile colegilor mei, trebuie să exprim în mod public, în temeiul articolului 45 § 2 al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii Camere în această cauză.

Dezacordul meu se referă la metodologia analizei, modul în care au fost prezentate faptele, analiza conceptelor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate” şi, în sfârşit, la concluziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, urmează să mă refer la fiecare dintre aceste puncte.

I.Metodologia analizei

Această cauză oferă un exemplu al unei situaţii în care „drepturile omului devin o politică” (M. Gauchet, La démocratie contre elle-même, Paris, 2002, p. 326). Datorită caracterului specific al cauzei, în care situaţia reclamanţilor este inseparabilă de un context geopolitic extrem de complex, Curtea se confruntă cu o situaţie fără precedent, ţinând cont de absenţa unei jurisprudenţe aplicabile. Hotărârea Curţii în această cauză ar fi putut crea un precedent pentru situaţii similare din alte zone de conflict în cadrul Statelor membre ale Consiliului Europei, inclusiv în cadrul celor care au devenit recent membre ale acestei organizaţii. Rădăcinile istorice ale conflictului în care statele din regiune au fost implicate şi consecinţele „fragmentării-imperiului” sunt caracteristici care ne reamintesc de conflicte precum cele din Balcani sau Caucaz.

Totuşi, Curtea (în mod greşit, în opinia mea) a preferat să vadă situaţia în termenii unui conflict de tipul celui din Cipru, urmând jurisprudenţa respectivă şi căzând în capcana pe care această jurisprudenţă o reprezintă. În opinia mea, acest lucru a fost o eroare metodologică. Similitudinile superficiale dintre această cauză şi cauza Loizidou sunt înşelătoare. Unicul lucru în comun (la care eu o să revin pe parcurs) este originea conflictului, şi anume perspectiva ca o comunitate numeroasă să fie anexată la un alt stat, de care ea diferă radical, prin legăturile sale istorice, economice şi culturale. De aici şi reacţiile, precum şi contra-reacţiile participanţilor la conflict, care au luat forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.

Totuşi, chiar şi această jurisprudenţă, creată prin hotărârea pronunţată în cauza Loizidou, conţine multe lecţii pe care am putea să le învăţăm, îndeosebi ea ne poate ajuta să evităm concluzii pripite şi simpliste. În opinia sa separată cu privire la cauza Loizidou, judecătorul Bernhardt, la care s-a alăturat şi judecătorul Lopes Rocha, a notat că: „În această cauză ... este imposibil de a separa situaţia unei persoane de o evoluţie istorică complexă şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2242). Notând eşecul negocierilor privind reunificarea Ciprului, care a cauzat prelungirea situaţiei reclamantului, el s-a întrebat: „Cine este responsabil pentru acest eşec? Doar o singură parte? Este oare posibil de a da un răspuns clar la aceste şi alte întrebări şi de a ajunge la o concluzie legală clară ?” (ibid.).

Într-o altă opinie separată cu privire la aceeaşi cauză, judecătorul Pettiti a notat următoarele: „Oricare ar fi fost responsabilitatea asumată în anul 1974 în timpul loviturii de stat sau acea care survine în legătură cu amplasarea trupelor turceşti în acelaşi an, deşi ezitantă, comunitatea internaţională a încercat să rezolve problemele internaţionale cu privire la situaţia din Cipru, începând cu anul 1974, ... aceste responsabilităţi fiind de diverse origini şi forme, întreaga problemă a celor două comunităţi (care nu constituie minorităţi naţionale în conformitate cu dreptul internaţional) ţine mai mult de politică şi diplomaţie, decât de o cercetare efectuată de jurisdicţia europeană, bazată pe un caz izolat al dnei Loizidou şi drepturile ei în temeiul Protocolului nr.1” (a se vedea Loizidou, citat mai sus, pp. 2253-2254). Precauţia şi înţelepciunea acestor cuvinte este pe deplin justificată.

Din păcate, în această cauză, Curtea şi-a asumat riscul de a examina cererea în baza situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre deosebire de situaţia din Cipru, niciun sistem de reproducere a cazurilor similare nu a fost prezentat), la fel, în baza unui ansamblu de probleme de ordin diferit: militare (hotărârea conţine o analiză a aspectelor militare ale conflictului transnistrean şi un calcul detaliat al stocurilor de armament necesar personalului unui cartier general); economice (evaluarea relaţiilor dintre parteneri care au operat pe parcursul mai multor decenii în acelaşi spaţiu economic); politice (citaţiile greu de verificat din declaraţii „nedatate” ale liderilor politici şi personalului militar). După cum se ştie, Curtea a fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din partea reclamanţilor, a celor trei state care au fost implicate în procedură şi informaţia obţinută ca rezultat al misiunii de constatare a faptelor desfăşurată la faţa locului; Curtea a îndeplinit o sarcină de selectare foarte lăudabilă. Dar probleme strict juridice (de exemplu, ce calificare juridică ar trebui acordată dreptului popoarelor la autodeterminare, în cadrul anumitor limite, sau apelurilor repetate ale primului reclamant la violenţă înainte ca el să fie reţinut) au rămas fără răspuns. În opinia mea, aceasta a fost o a doua eroare metodologică, care a dus la o serie de erori ulterioare.

II.Prezentarea faptelor

Într-o cauză atât de complexă şi „sensibilă” precum este aceasta, prezentarea detaliată şi obiectivă a circumstanţelor cauzei joacă un rol crucial, deoarece ea determină modul în care cauza va fi judecată, în sensul pozitiv al acestui termen. În opinia mea, contextul general al cauzei este prezentat, în mod sumar, într-o manieră care denaturează considerabil faptele. Predomină punctul de vedere impus de către reclamanţi, în scopuri lesne de înţeles. Eu pot să menţionez câteva fapte şi modul în care acestea au fost interpretate, care oferă imagini false cu privire la adevărata poziţie.

Dificultatea principală în stabilirea contextului general al cauzei este identificarea originilor şi problemelor principale ale conflictului moldo-transnistrean. În cauze complicate şi deosebite precum Gorzelik v. Poland (hotărârea nr. 44158/98 din 17 februarie 2004) şi Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), Marea Cameră a studiat evenimentele istorice, începând cu secolul al 14-lea, pentru a analiza problema sileziană (a se vedea § 13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar evenimentele din secolul al 11-lea pentru a elucida statutul regiunii Ajaria din cadrul Georgiei (a se vedea hotărea Assanidze, §§ 100-107). În această cauză, ceea ce nu a fost spus este mai elocvent decât ceea ce a fost spus: o analiză a separării unei părţi a Basarabiei de România la 28 iunie 1940, ca rezultat al pactului Molotov-Ribbentrop, şi transferul de la Ucraina a „unei porţiuni de pământ din partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă impresia că istoria acestei regiuni multietnice începe atunci (a se vedea paragraful 28) – toate acestea fiind sub forma unei referiri (a unei referiri foarte selective, trebuie spus) la un document al OSCE. Dar documentul citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei regiunii, pe care eu o s-o recapitulez pe scurt în cele ce urmează.

Principatul Moldovei, care a fost creat în anul 1360, după ce a fost desprins de la Ungaria, a căzut în anul 1456 sub dominaţia Imperiului Otoman, care a durat câteva secole. În anul 1711, Principele (gospodar) Dimitrie Cantemir (fiul căruia, Antioh, a fost un scriitor rus renumit şi a slujit în calitate de ambasador al Imperiului Rus la Londra şi Paris) a încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei, iar în anul 1791, printr-un tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia ruso-austriacă (forţele armate ale căreia au fost conduse de către A. Suvorov), Rusia obţinând controlul părţii stângi a Nistrului, unde o mare parte a populaţiei erau slavi. În anul 1812, în urma izbucnirii unui nou război dintre Rusia şi Turcia, Tratatul de la Bucureşti a încorporat la Imperiul Rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru, sub numele de Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de bulgari şi găgăuzi (un popor creştin vorbitor de limbă turcă). După războiul din Crimeea (1854-1856), Rusia, în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856), a cedat o parte a Basarabiei statelor învingătoare. Acest teritoriu a fost inclus în Regatul României (creat în 1859), dar prin Tratatul de la Berlin (1878) Basarabia a fost restituită Rusiei, România obţinând, în calitate de compensaţie, Dobrogea. În ianuarie 1918, România a ocupat Basarabia şi şi-a asigurat votul adunării locale în favoarea unirii acesteia cu România. În acelaşi timp, Ucraina (independentă la acel moment) şi-a proclamat suveranitatea asupra părţii stângi a Nistrului (unde 48% din populaţie la acea perioadă erau ucraineni, 30% moldoveni, 9% ruşi şi 8,5% evrei), iar în anul 1924 aici a fost creată Republica Autonomă Moldovenească. După anul 1924, URSS a obligat România să organizeze un plebiscit în Basarabia (negocierile de la Viena) înainte de a ocupa Basarabia la 28 iunie 1940. Aceasta este istoria controversată a regiunii, care din anul 1940 a format Republica Moldovenească, ale cărei două părţi au fiecare particularităţile istorice, economice, culturale şi lingvistice proprii. Aceste particularităţi nu au scăpat de atenţia observatorilor informaţi: „Transnistria, a cărei majoritate a populaţiei este formată din ruşi şi ucraineni, s-a simţit întotdeauna aproape de Rusia, din care a făcut parte timp de două secole. Atunci când URSS s-a destrămat, Transnistria a respins politica de unire cu România a primului Guvern independent Moldovenesc” (Libération, Paris, 1 august 2002).

Referitor la limbă şi la scris, eu nu doresc să fac speculaţii cu privire la o problemă atât de delicată şi regret faptul că Curtea acordă acestui subiect o importanţă mai degrabă simplistă (a se vedea paragraful 28), acest lucru mă face să apelez la două citate. „Primul text cunoscut în limba română datează din anul 1521: este o scrisoare scrisă de boierul Neacşu primarului Braşovului ... Aceste texte, traduse din slavonă (limba liturgică a slavilor ortodocşi, dar, de asemenea, şi a românilor) au fost scrise în grafie chirilică. ... Abia în secolul al 19-lea, limba română a fost, în sfârşit, stabilită, fiind puternic influenţată de limba franceză - un proces despre care unele persoane s-au referit ca la o „re-latinizare”. Tot în această perioadă, alfabetul latin a luat locul celui chirilic” (Sursa: Atlas des peuples de l’Europe Centrale, Paris, La Découverte, 2002, p. 137). În ceea ce priveşte limbile folosite, Constituţia din anul 1978 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti prevedea „drepturi egale, inclusiv dreptul de a folosi limba naţională” (articolul 34) şi „instruirea în limba naţională” (articolul 43), precum şi faptul că: „legile şi altă legislaţie ... urmează să fie publicate în limbile moldovenească şi rusă” (articolul 103), iar „justiţia va fi înfăptuită fie în limba moldovenească sau în limba rusă, fie în limba majorităţii populaţiei din regiune” (articolul 158).

Eu am adăugat aceste incursiuni istorice pentru a reitera poziţia Curţii, aşa cum a fost exprimată în următoarea referinţă: „Curtea consideră că ar trebui, pe cât este posibil, să se abţină de a exprima o opinie cu privire la întrebări pur istorice, fapt care nu ţine de competenţa sa; totuşi, ea poate accepta anumite fapte istorice general cunoscute şi îşi poate fonda motivaţia sa pe acestea” (a se vedea Zdanoka v. Latvia, hotărâre din 17 iunie 2004, § 77; Marais v. France, decizia Comisiei din 24 iunie 1996, DR 86-A, p.184, şi Garaudy v. France (dec.), nr. 65831/01, ECHR 2003-IX). Dar se pare că „faptele istorice” sunt, în mod considerabil, distorsionate în hotărârea noastră, iar, ca rezultat, spre marele meu regret, şi câteva raţionamente.

Paragrafele 30-41 menţionează, nu într-o ordine specială, declanşarea şi desfăşurarea conflictului moldo-transnistrean, accentuând aspectele militare, de parcă problema majoră era Armata a Paisprezecea şi echipamentul militar al DOSAAF-ului (care, de fapt, nu era o instituţie de stat conform legislaţiei în vigoare). În calitate de judecător naţional, eu doresc să subliniez faptul că destrămarea URSS în anii 1988-1991 a afectat nu doar cele 15 republici sovietice, care şi-au proclamat suveranitatea una după alta (evenimente la care unele persoane s-au referit numindu-le „parada suveranităţilor”), dar şi unele teritorii din cadrul anumitor republici multinaţionale, precum Nagorno Karabah, Abhazia, Cecenia şi aşa mai departe. Republica Moldova nu a evitat această mişcare generală, în special, deoarece Frontul Popular din Moldova a proclamat drept scop al său unirea întregii Moldove cu România; adoptarea legilor cu privire la limbă şi noul drapel, menţionate în paragraful 29, constituind doar primul pas. Găgăuzia, o regiune unde se vorbeşte limba turcă, şi-a proclamat prima suveranitatea la 18 august 1990, fiind urmată de Transnistria la 2 septembrie 1990. Acest lucru nu a fost, în opinia mea, un rezultat al „rezistenţei faţă de independenţa Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 43), dar mai degrabă o rezistenţă faţă de politica de refuz a dreptului la autodeterminare. Să nu uităm că (acesta fiind unul din lucrurile despre care nu s-a spus nimic în hotărâre) prima operaţiune lansată de forţele speciale ale poliţiei moldoveneşti împotriva „separatiştilor” din Dubăsari la 12 iunie 1990, a precedat proclamaţiile de mai sus şi, prin urmare, a grăbit desfăşurarea evenimentelor.

Anume în această situaţie, în opinia mea, Curtea ar fi trebuit să caute originea conflictului, care a avut repercusiuni directe asupra destinului celor patru reclamanţi, şi nu numai în declaraţia din 2 septembrie 1990 cu privire la crearea „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, aşa cum se sugerează în paragrafele 30-34 ale hotărârii.

Vorbind din punct de vedere legal, declaraţiile menţionate nu au însemnat în acea perioadă agitată o declaraţie de separare (aşa precum o dovedeşte şi cuvântul „moldovenească” în denumirea „RMN”), dar o declaraţie cu privire la dorinţa de a obţine o autonomie mai largă, inclusiv dreptul la un referendum privind apartenenţa la o altă entitate statală, în cazul în care această entitate şi-ar proclama unirea sa cu un stat străin, o perspectivă care a fost percepută ca un adevărat pericol. „Apariţia în 1990 a primelor mişcări de autonomie, urmate în luna august a anului 1991 de proclamarea independenţei, a încurajat adoptarea de către Chişinău şi Bucureşti a unui plan de integrare a Republicii Moldova în cadrul României sau anexarea acesteia. Acest plan, pe care moldovenii iniţial l-au considerat atractiv, a fost abandonat după referendumul de la 6 martie 1994, când, spre marea dezamăgire a celor de la Bucureşti, 95,4% din alegătorii moldoveni au votat împotriva unirii cu România. Dar, ostilă ideii de independenţă a Republicii Moldova, şi, mai mult posibilităţii unirii cu România, populaţia slavă care locuieşte pe cea mai mare parte a teritoriului Transnistriei, un teritoriu de 5 000 kilometri pătraţi la est de Nistru, şi-a proclamat autonomia”, a scris Jean-Christophe Romer, profesor la Universitatea de Studii Superioare europene şi Şcoala Specială militară din Saint-Cyr (J.-Ch. Romer, Géopolitique de la Russie, Paris, Economica, 1999, p. 63).

Eu aş mai adăuga la analiza de mai sus faptul că, în luna februarie a anului 1992, cel de-al doilea Congres al Frontului Popular din Moldova a proclamat Republica Moldova, inclusiv regiunea Transnistriei, parte integrantă a României, iar în luna martie a anului 1992 au început ostilităţile dintre forţele speciale ale poliţiei şi „separatişti”. La 19 iunie 1992 - o zi neagră -, a început operaţia forţelor speciale moldoveneşti la Bender. Rezultatul operaţiunii respective: 416 morţi printre populaţia civilă. Abia la 29 iulie 1992, primele detaşamente ale forţelor pacificatoare ruseşti au intrat în Tiraspol, în conformitate cu acordul ruso-moldovenesc din 21 iulie 1992. Eu aş putea continua să reconstitui cursul evenimentelor, dar mă voi opri aici. Remarc doar faptul că secţiunea cu privire la „contextul general al cauzei” din textul hotărârii completează absenţa anumitor fapte importante printr-o abundenţă de citate din declaraţii politice care reflectă o abordare unilaterală a interpretării evenimentelor. Prin urmare, nu este uşor de constatat care este de fapt adevărul. Din nou, regret acest fapt.

De asemenea, regret că Curtea nu a luat în consideraţie faptul că evenimentele din anul 1992 (operaţiunea de „pacificare” a autorităţilor centrale, rezistenţa armată a rebelilor, perioada de tranziţie imediat după destrămarea URSS, etc.) au constituit, în realitate, un caz de forţă majoră în care au participat toate părţile implicate direct sau indirect în conflict, inclusiv Armata a Paisprezecea,.

Sunt, de asemenea, tentat să ofer cea mai obscură versiune a conflictului armat din anii 1991-1992, deoarece eu cred că mărimea realmente anormală a acestei părţi a hotărârii (paragrafele 42-110), unicul scop al căreia este în mod clar de a demonstra participarea Federaţiei Ruse la conflict şi suportul său militar acordat separatiştilor, este rezultatul unei erori metodologice menţionate mai sus. Chiar şi în cauza interstatală Cyprus v. Turkey, Curtea a fost mult mai „economă” cu acest gen de analiză, concentrându-se la problemele de ordin legal.

Totuşi, deşi nu doresc să încarc textul, eu nu pot ignora „întrebarea cu privire la cazaci”. Curtea repetă o afirmaţie făcută de către reclamanţi conform căreia „în anul 1988 nu [erau] cazaci pe teritoriul Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 60). Eu doar aş dori să subliniez faptul că, în anii 1571-1574, cazaci ucraineni au participat la războiul de eliberare a moldovenilor de sub dominaţia otomană şi că cazaci liberi trăiau în Moldova, Podolia şi Zaporojia de secole (a se vedea, printre alte surse, Ph. Longworth, Cazacii, Londra, 1969). Cazacii au fost victime ale terorii staliniste, dar au fost reabilitaţi prin hotărârea Parlamentului rus din 16 iunie 1992, în cadrul procesului de reabilitare a popoarelor care au fost victime ale represiunii. La 9 august 1995, Preşedintele Federaţiei Ruse a semnat Ordonanţa cu privire la Registrul asociaţiilor cazacilor, iar la 16 aprilie 1996 - Ordonanţa cu privire la serviciul civil şi militar al cazacilor. Libertatea de mişcare şi caracterul paramilitar al organizării lor sunt trăsături bine cunoscute ale vieţii cazacilor. Se poate spune că acestea sunt doar detalii, dar diavolul este în detalii.

Sunt destul de puţine detalii de acest gen în textul hotărârii, inclusiv declaraţii „nedatate” ale vicepreşedintelui Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 137), o apariţie televizată „nedatată” a Preşedintelui Federaţiei Ruse (paragraful 138), un interviu televizat care a avut loc „la o dată nespecificată” (paragraful 145), şi aşa mai departe, în pofida poziţiei declarate de către Curte, în următorii termeni, în paragraful 26: „La aprecierea probelor, atât scrise cât şi verbale, Curtea până acum a aplicat, în general, criteriul „în afara unui dubiu rezonabil”, în ceea ce priveşte standardul de probaţiune necesar”. Sunt uimit că, contrar precizărilor prezentate Curţii, paragraful 141 al hotărârii reproduce („consideră ca stabilit”!) o informaţie falsă, conform căreia Federaţia Rusă a organizat alegerile din 17 martie 2004 „fără acordul autorităţilor moldoveneşti”. Legislaţia electorală a Federaţiei Ruse prevede posibilitatea pentru cetăţenii ruşi aflaţi în străinătate de a vota în birouri electorale ad hoc (şi, prin urmare, nu întotdeauna „în cadrul posturilor consulare fixe care operează în calitate de secţii de votare”) doar cu acordul autorităţilor statului în cauză. Regret că Curtea, ale cărei hotărâri sunt studiate pretutindeni, până la cele mai mici detalii, a omis, în mai multe locuri, să aplice criteriul formulat în paragraful 26.

Este păcat, de asemenea, că formulând contextul general al cauzei, Curtea nu întotdeauna a urmat principiul pe care ea însăşi l-a stabilit în cauza Ireland v. the United Kingdom, după cum urmează: „În cauzele care i-au fost deferite, Curtea examinează toate materialele prezentate ei fie de Comisie, de Părţi, fie de alte surse şi, dacă este necesar, ea poate obţine materiale proprio motu (Ireland v. United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Series A nr.25, p.64, § 160).

Spre exemplu, regret că Curtea a evitat cu grijă să menţioneze în hotărârea sa activităţile grupului „Bujor” şi ale reclamanţilor înainte de reţinerea acestora (cu excepţia paragrafului 216, care se referă la hotărârea din 9 decembrie 1993). Dar documentele prezentate Curţii sunt elocvente în această privinţă. În interviul cu dl Ilaşcu publicat în ziarul de la Leningrad Smena la 6 decembrie 1990, el a dat detalii despre renumita „Directivă nr. 6”. „Noi avem două liste negre”, a spus el. „În prima sunt 23 de nume, întreaga conducere a aşa-numitei Republici Nistrene. În cea de-a doua sunt 480, participanţi ai celui de-al Doilea Congres. Pregătiri serioase au fost făcute pentru lichidarea lor fizică”. Concluzia a fost: „Noi avem politicieni care trebuie să rămână întotdeauna curaţi, dar cineva trebuie să facă munca murdară”. De la declaraţii de tipul „suntem capabili să organizăm o uriaşă baie de sânge” până la acţiuni concrete a fost numai un pas scurt. Numele victimelor acelor acţiuni sunt cunoscute, aşa cum sunt cunoscute şi numele văduvelor şi orfanilor acestora. Nu este întâmplător că specialişti proeminenţi menţionaţi în paragraful 286 al hotărârii au propus ca reclamanţii să fie rejudecaţi într-o ţară neutră, aşa cum a propus şi Secretarul General al Consiliului Europei, care de fapt nu a exclus „un posibil nou proces al dlui Ilaşcu într-un loc neutru” (SG/Inf.(2000)53, 19 ianuarie 2001). Care este sensul tuturor rezoluţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea terorismului? Din păcate, Curtea nu a dat un răspuns la aceste întrebări, însă a refuzat solicitarea uneia dintre văduve, dna Ludmila Gusar, de a da declaraţii Curţii (a se vedea paragraful 8).

III.Analiza concepţiilor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”

Regret şi mai mult faptul că a fost omisă oportunitatea de a aplica unei situaţii nemaiîntâlnite până acum o analiză mai fină a concepţiilor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”. Eu nu pretind să am ultimul cuvânt de spus, în calitate de deţinător al adevărului, totuşi, aş dori să explic cum văd eu problema.

Poziţia mea iniţială, pe care am exprimat-o în votul asupra admisibilităţii cererii la 4 iulie 2001 (şi pe care eu continui s-o susţin), a fost că Curtea ar fi trebuit să declare cererea ca fiind inadmisibilă ratione loci şi ratione personae în ceea ce priveşte Federaţia Rusă şi să recunoască jurisdicţia Republicii Moldova asupra Transnistriei, notând în acelaşi timp că Republica Moldova nu a exercitat un control de facto asupra acestei regiuni, cel puţin în perioada când reclamanţii au fost reţinuţi.

Curtea ar fi putut ajunge la o constatare cu privire la existenţa unui „vacuum legal” sau a „unui teritoriu fără legi”, în care prevederile Convenţiei sunt de facto inaplicabile. Această idee nu este nici absurdă şi nici nouă. „Propunerea de adoptare a unei recomandări” intitulată „Teritorii fără legi din cadrul statelor membre ale Consiliului Europei”, prezentată de dl Magnusson, membru din partea Suediei al Adunării Parlamentare (susţinut de un număr de colegi), conţine următorul fragment:

„Adunarea trebuie să admită, totuşi, faptul că există un număr de teritorii (regiuni), în cadrul anumitor state membre, în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi alte instrumente de protecţie a drepturilor omului, nu sunt aplicate în practică.

Acest lucru a devenit clar în primul rând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele hotărâri ale căreia nu au fost executate; ca de exemplu, cauza Loizidou v. Turkey cu privire la partea de nord a Ciprului; şi cauza Matthews v. United Kingdom cu privire la Gibraltar.

În plus, „teritorii fără legi” sunt şi regiunile separatiste precum Cecenia, Transnistria, Abhazia şi Nagorno-Karabah”.

Într-un fel, rezerva teritorială făcută de Moldova la ratificarea Convenţiei, pledează în favoarea recunoaşterii existenţei unui „vacuum legal” în regiune, un fel de „gaură neagră” în spaţiul legal european, mai ales că o astfel de constatare ar putea fi însoţită de recunoaşterea faptului că Republica Moldova nu exercită un control de facto asupra teritoriului respectiv. Eu sunt mulţumit că fac parte din majoritate, cel puţin la acest subiect, şi anume că Republica Moldova are jurisdicţie, chiar dacă numai în termeni limitaţi ai conceptului de „jurisdicţie ... în ceea ce priveşte obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului hotărârii).

Totuşi, eu consider că preponderenţa principiului teritorial, unde termenul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei se aplică pe deplin Republicii Moldova, responsabilităţii şi obligaţiilor sale faţă de reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (a se vedea paragraful 313). În orice caz, Transnistria nu este un teritoriu al nimănui sau o terra nullius, în termenii dreptului internaţional, comunitatea internaţională continuând să considere Transnistria ca o parte integrantă a Republicii Moldova. Însuşi faptul că Moldova a făcut o rezervă în ceea ce priveşte Transnistria, când a ratificat Convenţia, dovedeşte că pe parcursul unei perioade îndelungate de timp ea nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale faţă de acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a oferi un dar de nepreţuit tuturor separatiştilor din lume prin a le permite să spună că pentru prima dată o jurisdicţie internaţională a recunoscut că o parte a teritoriului unui stat este în afara jurisdicţiei autorităţilor sale centrale. Eu regret doar faptul că majoritatea a recunoscut Republica Moldova ca fiind responsabilă, numai începând cu anul 2001 şi ulterior, în pofida faptului stabilit că, după anul 1994, în special, după aderarea la Consiliului Europei în anul 1997, Moldova nu a luat nicio măsură pentru a obţine rejudecarea sau eliberarea reclamanţilor. În această privinţă, sunt de acord cu majoritatea argumentelor din opinia separată a Judecătorului Casadevall şi a colegilor care s-au alăturat lui.

Problema jurisdicţiei „extrateritoriale” este mult mai complexă. Eu cred cu fermitate că Curtea ar trebui să urmeze tradiţiile „jurisprudenţei conceptelor”, cu alte cuvinte, să pornească de la ideea că conceptele fundamentale ale dreptului pozitiv contemporan au fost elaborate de generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fie puse în discuţie decât în cazuri excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cauza Bankovic and Others: „Prin urmare, Curtea consideră că articolul 1 al Convenţiei trebuie analizat astfel, încât să reflecte această ordinară şi fundamentală noţiune teritorială de jurisdicţie, o altă bază a jurisdicţiei este excepţională şi necesită o justificare specială, în circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte” (Bankovic and Others v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.), [GC] nr. 52207/99, § 61, ECHR 2001-XII). Curtea a continuat prin a nota faptul că este necesar „de a se convinge ... că există circumstanţe excepţionale în această cauză care ar reprezenta o exercitare extrateritorială a jurisdicţiei de către un Stat Contractant” (ibid., § 74).

Ce circumstanţe excepţionale ar putea justifica o astfel de concluzie în această cauză?

Curtea, în umila mea opinie, a ales calea uşoară de soluţionare prin aplicarea în hotărârea sa a criteriilor expuse într-o altă cauză excepţională şi dificil de ignorat, Loizidou, ajungând, astfel, la o concluzie prea vagă: „Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, faptele Statelor Contractante comise în afara teritoriului lor sau care produc efecte în afara teritoriului lor, pot constitui o exercitare de către aceste state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei” (a se vedea paragraful 314). Primul criteriu pentru identificarea unor asemenea „fapte”, constatat în hotărârea Loizidou, este ocupaţia teritoriului unui alt stat printr-o acţiune militară ofensivă. Nu este vorba despre o astfel de situaţie în această cauză, unde forţele militare sovietice au fost staţionate în regiune timp de mai multe decenii.

Chiar dacă presupunem că a avut loc o „acţiune militară”, aşa precum a fost în Cipru, Judecătorii Golcuklu şi Pettiti au avut perfectă dreptate atunci când au căutat să separe conceptul de „responsabilitate” de cel de „jurisdicţie”: „În timp ce responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată în urma unei acţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului său, acest lucru nu implică exercitarea jurisdicţiei sale” (hotărârea Loizidou (obiecţii preliminare), hotărârea din 23 martie 1995, Series A nr.310, p.35). Aceste două concepte sunt, până la un anumit punct, autonome unul faţă de celălalt, deşi pot exista obiecţii cu privire la faptul că o astfel de distincţie este pur academică.

De ce Curtea a neglijat această diferenţă foarte importantă de concepte în această cauză şi nu a completat o lacună în jurisprudenţa sa, luând în consideraţie lipsa unui criteriu valabil aplicabil conceptului de jurisdicţie extrateritorială? În opinia mea, aceasta a avut loc pentru a ajunge la concluzii mai directe prin intermediul conceptului de responsabilitate (a se vedea paragrafele 314-317). Jurisdicţia (teritorială sau extrateritorială) este conceptul primar, conceptul de responsabilitate derivând din cel de jurisdicţie, şi nu invers. Curtea a confirmat indirect această subordonare, recunoscând că Republica Moldova are jurisdicţie, dar responsabilitatea sa nu este angajată decât în privinţa faptelor comise până în anul 2001! La determinarea faptului dacă Federaţia Rusă are jurisdicţie, Curtea a preferat o logică opusă, susţinând faptul că există „jurisdicţie” pentru că există „responsabilitate”.

Chiar dacă ea se acceptă, întrebarea este dacă responsabilitatea unui stat străin este angajată, fiind necesar de a dovedi că statul pârât (a) continuă să fie responsabil, responsabilitatea sa fiind angajată prin intermediul unei administraţii locale subordonate; şi (b) continuă să controleze întregul teritoriu respectiv, prin intermediul unui mare număr de forţe militare care sunt în serviciu activ şi exercită „un control efectiv general asupra acelei părţi a insulei”, aşa precum este notat în obiecţiile preliminare în cauza Loizidou. Aceste două aspecte au fost analizate, în special, în paragraful 70 al deciziei cu privire la admisibilitatea cauzei Bankovic, în care Curtea a subliniat acest aspect teritorial pe întreg parcursul deciziei, înainte de a conchide următoarele: „Curtea nu este convinsă că a existat o legătură jurisdicţională între persoanele care au fost victime ale faptelor denunţate şi statele pârâte” (a se vedea cauza Bankovic, citată mai sus, paragraful 82).

La determinarea faptului dacă Federaţia Rusă a fost responsabilă de faptele de care s-au plâns reclamanţii, Curtea, referindu-se la hotărârea Cyprus v. Turkey, foloseşte noţiunea de „control general asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului său naţional” (a se vedea paragraful 316). Eu mă refer în această privinţă la aprecierea Curţii în cauza Loizidou: „Turcia exercită, de fapt, un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor „RTCN”. Este evident din numărul mare de forţe militare care îndeplinesc serviciul activ în Ciprul de Nord ... că armata sa exercită un control total efectiv asupra acelei părţi a insulei” (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus p. 2235, § 56). Din câte îmi amintesc din ceea ce am învăţat pe parcursul primului meu curs de instruire militară, termenul de „serviciu activ” presupune un control al drumurilor, căilor ferate, supravegherea punctelor strategice (staţiilor de telegraf şi telefon), precum şi controlul staţiilor, aeroporturilor, frontierelor etc. Chiar şi nefiind un strateg militar, oricine poate compara două situaţii: într-un caz - 30,000 de soldaţi într-un teritoriu mic populat de 120,000-150,000 de oameni, iar în alt caz - 2,500 ofiţeri şi alte categorii de militari într-un teritoriu de 4,163 kilometri pătraţi cu o frontieră cu o lungime de 852 de kilometri şi o populaţie mai mare de 750,000! În sfârşit, eu ajung la diferenţa majoră care există, şi anume, că nu a existat o invazie militară din afara teritoriului cu scopul de a stabili un astfel de control: forţele militare ruseşti, care au încetat să fie forţe militare sovietice (2/3 din ele fiind originare din regiune), au fost prinse în evenimentele din regiunea unde ele erau staţionate de mulţi ani, fără a interveni în chestiuni de ordin administrativ. Aceste trupe militare nu sunt „în serviciu activ”, cu excepţia asigurării pazei stocurilor militare şi a echipamentului care trebuie evacuat.

Cu privire la subordonarea autorităţilor administrative locale autorităţilor ruseşti, simplul fapt că aceste autorităţi, în mod frecvent, au împiedicat evacuarea echipamentului militar vorbeşte de la sine. După eliberarea unuia dintre reclamanţi sub presiune internaţională, autorităţile „RMN” continuă să-i menţină în detenţie pe ceilalţi, în pofida interesului evident al presupusului lor „tutore” de a înlătura această problemă ruşinoasă – dacă acesta este un exemplu de o administraţie care este „supusă autorităţii unei puteri străine”, atunci este un exemplu foarte straniu.

Un alt argument care pledează în favoarea responsabilităţii Federaţiei Ruse, în opinia majorităţii, este că „RMN” a fost formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse. Eu mă simt obligat să notez că crearea „RMN” a fost proclamată la 2 septembrie 1990, cu mai mult de un an înainte de destrămarea URSS şi obţinerea de către Federaţia Rusă a independenţei sale în calitate de stat suveran. Într-un astfel de context, eu îmi amintesc de La Fontaine: „Dacă nu ai fost tu, trebuie să fi fost fratele tău. – Eu nu am frate! – Bine, atunci trebuie să fi fost oricum cineva din familia ta...”. Argumentul Guvernului Moldovei precum că Federaţia Rusă, în calitate de stat succesor al URSS, poartă întreaga responsabilitate pentru faptele acestui stat este invalidat de normele dreptului internaţional, care prevăd că atunci când responsabilitatea unui subiect de drept este angajată ca rezultat al comportamentului unui alt subiect de drept, responsabilitatea acestuia poate fi numai indirectă (Dictionnaire de droit international public, Brussels, 2001, pp. 996-997).

Numai din acest motiv, spre deosebire de poziţia exprimată cu privire la proclamarea RTNC, Federaţia Rusă nu poate fi responsabilă pentru acest fapt. Mai mult, ea nu a recunoscut niciodată „RMN” ca stat independent. Tratatul de prietenie şi cooperare moldo-rus semnat la 19 noiembrie 2001 este clar în această privinţă: „Părţile condamnă separatismul în toate formele sale şi se angajează să nu acorde niciun suport mişcărilor separatiste” (articolul 5 §2). Totuşi, Curtea preferă să reproducă declaraţii iresponsabile „nesusţinute” ale anumitor membri ai parlamentului şi foşti politicieni în calitate de „probe” care să dovedească acordarea unui sprijin politic.

„Probele” cu privire la un presupus sprijin de ordin economic (a se vedea paragrafele 156-160 ale hotărârii) nu sunt confirmate de rezultatele unei verificări pe care am efectuat-o. Eu compar mai jos constatările din hotărâre cu observaţiile unei ONG, Grupul Helsinki pentru Drepturile Omului din Marea Britanie (GHDOMB), care a analizat situaţia din regiune.

Exporturile de gaz „în condiţii financiare favorabile” (a se vedea paragraful 156): Potrivit GHDOMB, costul a 1,000 metri cubi de gaz furnizat de Federaţia Rusă Transnistriei în anul 2003 a fost de 89 dolari SUA, acelaşi preţ cu cel al gazului furnizat Estoniei (36 dolari SUA pentru gazul furnizat Belorusiei şi 50 dolari SUA pentru gazul furnizat Georgiei).

„Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 157). Potrivit GHDOMB, piaţa de electricitate este controlată de compania spaniolă „Union Fenosa”, care produce electricitate utilizând gazul cumpărat din Federaţia Rusă.

„Compania rusă ITERRA a făcut cea mai mare investiţie în Transnistria, cumpărând uzina metalurgică din Rîbniţa” (a se vedea paragraful 160). Numai în luna august a anului 2003, o singură companie din Liechtenstein a cumpărat 15.6 % din acţiunile uzinei.

Compania americană Lucent Technologies controlează toate telecomunicaţiile, bancnotele sunt imprimate în Germania, iar Uniunea Europeană a acordat premiul „Arca Europei” pentru produsele textile ale companiei Intercentre Llux, etc. (Sursa: Grupul Helsinki pentru Drepturile Omului din Marea Britanie, Transnistria 2003: Eye in the Gathering Storm, - ).

Următorul argument: furnizarea armelor către separatişti. Reclamanţii au declarat (fără a prezenta probe concrete) că Armata a Paisprezecea a furnizat arme separatiştilor, fapt care, în opinia lor, angajează şi mai mult responsabilitatea Federaţiei Ruse. Deoarece eu nu sunt specialist în această materie, fac referinţă la o sursă de încredere: „Furtul organizat al armelor a început după proclamarea suveranităţii Moldovei la 23 iunie 1990 şi a devenit o problemă gravă la momentul destrămării URSS în anul 1991 (o situaţie similară a existat în Cecenia, Abhazia şi în alte locuri); 21,800 carabine, muniţii şi chiar tancuri au fost „expropriate”. Datorită eforturilor comandantului Armatei a Paisprezecea, Generalul Lebed, unele dintre aceste arme au fost luate şi întoarse în depozite. A fost deschisă o anchetă de procurorul militar” (Commersant (un ziar din Federaţiea Rusă), 21 iulie 2001). Potenţialul industrial al regiunii permite producerea tuturor tipurilor de arme convenţionale; chiar şi în prezent vânzările de arme constituie o parte importantă a venitului regiunii, precum menţionează şi Curtea (a se vedea paragraful 161).

Într-o analiză finală, eu nu am găsit în materialul factologic cu privire la aspectele militare, politice şi economice nicio probă valabilă care să permită stabilirea unei intervenţii limitate sau continue a Federaţiei Ruse în favoarea Transnistriei sau o probă care să dovedească dependenţa militară, politică sau economică a „RMN” de Federaţia Rusă.

În adâncul inimii mele, eu regret că nu există probe cu privire la ceea ce actualmente este numit „intervenţie umanitară”, o formă mai nobilă a intervenţiilor militare din trecut. Doresc să fiu absolut onest cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse în această privinţă. Sunt convins că Federaţia Rusă a fost responsabilă pentru că nu a intervenit mai energic în 1992 pentru a proteja populaţia civilă şi împiedica pierderea a mai mult de 850 de vieţi omeneşti (inclusiv prin folosirea mijloacelor politice şi diplomatice pentru a opri autorităţile moldoveneşti de a desfăşura o acţiune militară punitivă împotriva propriei populaţii). Acolo unde alte puteri nu ezită să arboreze drapelul intervenţiei umanitare pentru a stabili ceea ce a fost numit „noul umanism militar” (a se vedea: N. Chomsky, The New Military Humanism, Lessons from Kosovo. L, 1999), autorităţile Federaţiei Ruse din acea perioadă au preferat o tactică de aşteptare şi observare, lăsând câţiva din soldaţii şi ofiţerii săi (cei mai mulţi fiind originari din regiunea respectivă) să decidă singuri ce a fost corect să întreprindă, lucru care de fapt a însemnat să decidă dacă să-şi apere sau nu familiile lor.

Prin urmare, eu propun să răspundem la o întrebare evidentă: în calitate de subiect al dreptului internaţional, a fost oare Federaţia Rusă capabilă în practică de a-şi asuma responsabilităţi în „RMN”, adică sarcina de a soluţiona probleme sau să se ocupe de o situaţie sistematică? Pentru a facilita găsirea răspunsului, eu fac referire la hotărârea Ireland v. the United Kingdom (citată mai sus, p. 64, § 159): „O practică incompatibilă cu Convenţia constă din acumularea încălcărilor identice sau similare care sunt suficient de numeroase şi legate între ele pentru a constitui nu numai incidente izolate sau excepţii, dar un ansamblu sau sistem; o practică nu constituie în sine o încălcare separată de astfel de încălcări”. Numai acolo unde, în spatele unei situaţii personale, pot fi depistate încălcări sistematice, responsabilitatea obiectivă a unui stat străin poate fi angajată; aceasta este interpretarea mea a hotărârii citate, cu atât mai mult, cu cât reclamanţii nu au prezentat probe cu privire la încălcări sistematice de acelaşi gen.

O altă regulă de drept internaţional confirmată de jurisprudenţa noastră este că responsabilitatea extrateritorială a statului este angajată în măsura în care funcţionarii săi exercită autoritate asupra pretinselor victime sau asupra proprietăţii acestora (a se vedea Cyprus v. Turkey, Decizia Comisiei, DR 2, p. 150). Oare această regulă este aplicabilă în privinţa celor patru reclamanţi, în afară de perioada scurtă a reţinerii lor în anul 1992?

Separat de aspectele factologice, trebuie luat în consideraţie aspectul legal al chestiunii cu privire la responsabilitatea internaţională a unui stat.

Eu mă refer la un document de importanţă majoră: Rezoluţia 56/83 adoptată la 12 decembrie 2001 de Adunarea Generală a ONU intitulată „Responsabilitatea statelor pentru fapte internaţionale ilicite”, care constituie rezultatul mai multor ani de muncă a Comisiei de Drept Internaţional („CDI”). Cu referire la lucrările CDI, paragraful 320 al hotărârii se referă la problema responsabilităţii unui stat pentru o încălcare a unei obligaţii internaţionale, subliniind în paragraful 321 conceptul de „violări continue” în conformitate cu articolul 14 § 2 al Rezoluţiei. Totuşi, articolul 13 al aceluiaşi document prevede: „Un fapt al unui stat nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, decât dacă statul este legat prin obligaţia respectivă la momentul când are loc faptul respectiv”.

Această regulă confirmă destul de evident regula ratione temporis din jurisprudenţa noastră. Cu alte cuvinte, înainte de stabilirea caracterului continuu al unei încălcări (în această cauză, reţinerea şi detenţia provizorie a reclamanţilor), este necesar de a verifica dacă pretinsa încălcare ţine de competenţa ratione temporis a Curţii.

Cu privire la regula ratione temporis, care constituie unul din pilonii jurisprudenţei Curţii Europene, eu mă tem foarte mult că această regulă va avea de suferit ca urmare a definirii conceptului de „jurisdicţie”, în interpretarea care i s-a dat în această cauză în următorul paragraf: „Curtea consideră că, luând în consideraţie evenimentele menţionate mai sus, reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al Convenţiei, deşi, la momentul la care aceste evenimente au avut loc, Convenţia nu era în vigoare în Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 384).

Într-adevăr, nici Republica Moldova şi cu atât mai puţin Federaţia Rusă nu ratificase Convenţia la momentul la care au fost comise unele fapte denunţate de reclamanţi (1992), prin urmare, ele nu pot fi acuzate de încălcarea unei obligaţii internaţionale pe care ele nu şi-au asumat-o. În consecinţă, nici articolul 14 (întinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale) şi nici articolul 15 (încălcarea care constă din mai multe fapte ilicite) ale Rezoluţiei menţionate nu se aplică, contrar celor spuse de Curte în hotărârea sa (a se vedea paragraful 321).

Pe de altă parte, o altă dispoziţie din lucrările CDI este, în opinia mea, pe deplin aplicabilă atunci când se analizează pretinsa responsabilitate a Federaţiei Ruse, aşa cum este confirmat de ipoteza de forţă majoră:

„Ilegalitatea unui fapt comis de către un stat cu încălcarea unei obligaţii internaţionale este exclusă, dacă faptul respectiv a fost comis în condiţii de forţă majoră, adică ca rezultat al unui eveniment care nu putea fi prevăzut sau a unei forţe irezistibile, care se află în afara controlului unui stat, creând pentru acest stat circumstanţe care fac imposibilă îndeplinirea obligaţiei”. (articolul 23 § 1).

Întrebarea mea este următoarea: oare apogeul unui război civil constituie o situaţie de forţă majoră în sensul articolului 23 citat mai sus, dat fiind faptul că statul pârât, Federaţia Rusă, nu a provocat situaţia, din simplu motiv că acesta nu exista în calitate de subiect al dreptului internaţional?

În opinia mea, Curtea nu poate deroga de la regula confirmată de opinia Comisiei în cauza Ribitsch: la determinarea faptului dacă responsabilitatea unui stat pârât este angajată, Curtea aplică prevederile Convenţiei în baza obiectivelor Convenţiei şi conform principiilor dreptului internaţional. Comisia a mai notat faptul că: „Responsabilitatea unui stat în conformitate cu Convenţia, pentru faptele comise de către toate autorităţile sale, funcţionari şi agenţi nu cere în mod necesar prezenţa „vinovăţiei” din partea statului respectiv, fie în sens moral, legal, fie politic” (Ribitsch v. Austria, hotărârea din 4 decembrie 1995, Series A nr. 336, opinia Comisiei, p. 37, § 110).

IV.Cu privire la violarea articolului 34 al Convenţiei

Referitor la constatarea unei violări a articolului 34 al Convenţiei de către Republica Moldova şi Federaţia Rusă, eu doresc să spun doar faptul că sunt şocat de folosirea unui document furat (sau unul cumpărat – nu este mare diferenţă) – o notă diplomatică. Eu sunt ruşinat de faptul că trebuie să accentuez că este un principiu elementar în toate procedurile judiciare că probele obţinute ilegal nu pot fi luate în consideraţie. Încurajarea încălcărilor confidenţialităţii corespondenţei diplomatice, contrar Convenţiei de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi, în special, articolului 24 al acestei Convenţii care prevede că arhivele şi documentele diplomatice „sunt inviolabile în orice loc s-ar afla” (a se vedea paragraful 278), şi luarea în consideraţie a conţinutului acestui document (a se vedea paragraful 481) mi se par acţiuni nedemne pentru o jurisdicţie europeană.

Consultaţiile confidenţiale sunt o practică firească în relaţiile internaţionale – o practică prevăzută şi de tratatul ruso-moldovenesc din 19 noiembrie 2001, articolul 3 § 1 care prevede: „Fiind ferm angajate de a asigura pacea şi securitatea, Înaltele Părţi Contractante vor avea consultaţii regulate cu privire la probleme internaţionale majore şi la întrebări care se referă la relaţiile lor bilaterale. Astfel de consultaţii şi schimburi de opinii vor cuprinde ... chestiuni de cooperare cu OSCE, Consiliul Europei şi alte structuri europene”. Mai mult, prin prezentarea pe ascuns a unei note diplomatice, reclamanţii au încălcat regula împotriva abuzului de dreptul de a depune o cerere individuală (articolul 35 § 3 al Convenţiei) şi, astfel, trebuie să suporte consecinţele cunoscute ale practicii Curţii. Din păcate, ei nu au purtat nicio răspundere în acest sens. Aşa precum nemuritorul La Fontaine a scris: „Cineva mi-a spus acest lucru. Trebuie să mă răzbun”.

V.Cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei

Cu privire la sumele acordate reclamanţilor, în special primului reclamant care a fost eliberat în anul 2001, Curtea, în opinia mea, a depăşit limitele precedente ale sumelor acordate, ca urmare a constatărilor de către Curte a violărilor articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, chiar şi în cele mai grave cauze. Depăşind deja limita stabilită în recenta hotărâre Assanidze v. Georgia (citată mai sus), în care Curtea a acordat reclamantului o compensaţie generoasă de 150,000 euro „pentru toate prejudiciile suportate”, Curtea a mers mai departe în această cauză, probabil datorită duratei detenţiei reclamanţilor. Ceea ce eu contest este faptul că, deşi Curtea a declarat că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie, ea a considerat necesar să menţioneze subiectul prejudiciului material şi moral, declarând în paragraful 489 al hotărârii: „Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a violărilor constatate”. Acest argument este neconvingător, în opinia mea, şi chiar periculos pentru jurisprudenţa viitoare, deoarece din imprudenţă deschide cutia Pandorei.

VI.Hotărârea, este ea oare executorie?

În sfârşit, eu îmi dau seama de imposibilitatea obiectivă pentru cel de-al doilea stat pârât de a executa hotărârea Curţii, neluând în consideraţie suveranitatea Republicii Moldova, în special, pentru a pune capăt detenţiei reclamanţilor (eu am votat „pentru” la punctul 22 al dispozitivului hotărârii în vederea tuturor acţiunilor posibile). Totuşi, va fi mult mai dificil de a lua măsuri generale, aşa cum solicită Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În hotărârea Drozd and Janousek, Curtea a declarat: „Convenţia nu cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile sale statelor sau teritoriilor terţe” (hotărârea Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26 iunie 1992, Series A nr. 240, p. 34, § 110). Atunci când această declaraţie este tradusă în limbajul dreptului internaţional, cu siguranţă înseamnă că nici Convenţia şi nici orice alt text nu obligă statele semnatare să ia contramăsuri pentru a pune capăt detenţiei unui străin într-un stat străin - Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea Intervenţiei şi Imixtiunii în Afacerile Interne ale Statelor (Rez. 26/113 din 9 decembrie 1981) este încă în vigoare. Decât dacă, citind această hotărâre, persoanele salută apariţia chiar în inima vechii Europe a unui nou condominiu ca cel al Noilor Hibride. Dar eu mă îndoiesc foarte mult că acest lucru constituie o evoluţie dorită.

Traducere neoficială a variantei engleze a anexei la hotărâre,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

 CAUZA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI

(Cererea nr. 48787/99)

HOTĂRÂRE

(ANEXĂ)

REZUMATUL DECLARAŢIILOR MARTORILOR

FĂCUTE ÎN FAŢA DELEGAŢILOR CURŢII

STRASBOURG

8 iulie 2004

Hotărârea este definitivă, însă poate fi subiect al revizuirii editoriale.

   pagina

1.  Ilie ILAŞCU

2.  Tatiana LEŞCO

3.  Eudochia IVANŢOC

4.  Raisa PETROV-POPA

5.  Ştefan URÎTU

6. Constantin ŢÎBÎRNĂ

7. Nicolae LEŞANU

8.  Andrei IVANŢOC

9.  Alexandru LEŞCO

10.  Tudor PETROV-POPA

11.  Colonelul Vladimir GOLOVACEV

12.  Stepan Constantinovici CERBEBŞI.........28

13.  Serghei CUTOVOI

14.  Locotenent-colonelul Efim SAMSONOV

15.  Vasilii SEMENCIUK

16.  Dumitru POSTOVAN

17.  Valeriu CATANĂ

18.  Martorul X.

19.  Mircea SNEGUR...........................42

20.  Alexandru MOŞANU

21.  Martorul Y.

22.  Andrei SANGHELI

23.  Martorul Z.

24.  Anatol PLUGARU

25.  Nicolai PETRICĂ

26.  Vasile RUSU

27.  Vasile STURZA

28.  Victor VIERU

29.  Andrei STRATAN

30.  Generalul Boris SERGHEEV

31.  Colonelul Alexandr VERGUZ

32.  Locotenent-colonelul Vitalius RADZEVICIUS

33.  Colonelul Anatolii ZVEREV

34.  Locotenent-colonelul Boris LEVIŢKII

35.  Locotenent-colonelul Valerii ŞAMAEV

36.  Vasilii TIMOŞENKO

37.  Vladimir MOLOJEN

38.  Ion COSTAŞ

39.  Valentin SEREDA

40.  Victor BERLINSCHI

41.  Constantin OBROC

42.  Mihail SIDOROV

43.  Pavel CREANGĂ

1.  Ilie ILAŞCU

1. Până la reţinerea sa în iunie 1992, reclamantul locuia la Tiraspol. El locuia acolo timp de zece ani. În 1992, reclamantul era economist-şef la o întreprindere din Tiraspol. El era, de asemenea, liderul filialei Tiraspol a Frontului Popular Creştin Democrat din Moldova, o funcţie pe care o deţinea din octombrie 1989, atunci când acest partid a fost creat. Din cauza activităţii sale politice, el era supus presiunilor, în casa sa au fost aruncate grenade şi pietre şi el a fost concediat din funcţia de economist-şef pe care o deţinea. În februarie, familia sa a trebuit să se refugieze la Chişinău. Totuşi, reclamantul a rămas la Tiraspol.

2. În dimineaţa zilei de 2 iunie 1992, în jurul orei 4:30, deoarece câinele său din curte a început să latre, reclamantul s-a uitat prin geam şi a văzut soldaţi înarmaţi îmbrăcaţi în camuflaje şi veste anti-glonţ, sărind gardul şi luând poziţii de luptă. Soldaţii purtau uniforme ale Armatei a Paisprezecea cu emblemele Uniunii Sovietice.

Familia reclamantului, care era la Tiraspol pentru câteva zile, dormea. Reclamantul s-a dus să încuie uşa casei, care era descuiată. Deodată, uşa s-a deschis şi cinci sau şase soldaţi au pătruns înăuntru şi l-au lovit în faţă cu patul unei arme şi i-au legat mâinile la spate. Apoi, el a fost scos afară şi aşezat într-un automobil Volga. Atunci când era scos afară, el a văzut că în curte şi în jurul acesteia erau circa 50-60 de soldaţi conduşi de un colonel însoţit de un locotenent-colonel, al cărui nume reclamantul l-a aflat mai târziu ca fiind Vladimir Gorbov şi două vehicule blindate la capătul străzii. Reclamantul, de asemenea, l-a recunoscut printre persoanele care au început să-i percheziţioneze casa pe un oarecare Victor Guşan, de la serviciile secrete transnistrene. Reclamantul pretinde că el nu avea arme sau explozive în casă. Atunci când soţia reclamantului i-a întrebat de ce l-au reţinut pe reclamant, dl Guşan i-a spus că deoarece reclamantul era liderul Frontului Popular din Moldova şi, deoarece ei erau în război cu Moldova, reclamantul era considerat periculos şi trebuia deţinut.

3. Reclamantul a fost dus în clădirea Ministerului Securităţii din Tiraspol şi plasat într-o celulă de la subsol. Atunci când a fost reţinut prima dată, reclamantului i s-a spus că în casa sa au fost găsite arme sau că se bănuia că el ar avea arme în casă. 

4. Mai târziu, reclamantul a fost dus într-o cameră unde a fost interogat de Vadim Şevţov, „ministrul Securităţii al RMN” şi de alţi trei colonei, care erau îmbrăcaţi în uniformele Armatei a Paisprezecea. În cea de a treia zi, interogatoriul a început să aibă loc în timpul nopţii, un interogatoriu fiind condus de Vladimir Gorbov şi altul, de către cei trei colonei. Reclamantul a auzit de la gardieni că cei trei colonei erau de la serviciile secrete ale direcţiei de contraspionaj a Armatei a Paisprezecea. Pe parcursul interogatoriului condus de dl Gorbov cu privire la activitatea sa politică, reclamantul a fost acuzat de comiterea actelor teroriste în raionul Slobozia. Pe parcursul celui de-al doilea interogatoriu, lui i-a fost propus un târg conform căruia el, în calitate de lider al Frontului Popular, ar coopera şi ar spune că el a fost instruit în România de către trupe speciale, undeva lângă Braşov, că a fost înarmat de către români şi trimis în Transnistria pentru a efectua acte teroriste împotriva populaţiei civile ruse din Transnistria. Reclamantul a negat toate aceste acuzaţii şi a refuzat să accepte un astfel de târg. Prin urmare, el a fost bătut în mod repetat şi supus unor atacuri psihologice.

5. În prima săptămână de detenţie, el nu a avut deloc hrană. De multe ori, în timpul investigaţiei iniţiale, lui nu i s-a permis să doarmă. Gardienii intrau în celulă la ora cinci dimineaţa, ridicau patul la perete şi nu-i permiteau să doarmă până când ei nu dădeau patul jos.

6. După cinci sau şase zile, sau poate mai mult, reclamantul a fost legat la ochi şi dus în altă parte. Atunci când i s-a adus hrană, el a văzut soldaţi ai Armatei a Paisprezecea şi i s-a spus că el se afla în Comenduirea Armatei a Paisprezecea. În ziua următoare, reclamantul şi-a dat seama că el cunoştea clădirea, deoarece el a fost acolo mai înainte, atunci când a fost arestat în 1989 tot de Armata a Paisprezecea, după constituirea Frontului Popular.

7. În timp ce el era deţinut în Comenduirea Armatei a Paisprezecea în 1992, comandant era colonelul Mihail Bergman, despre care reclamantul îşi aminteşte ca fiind singura persoană care l-a tratat uman. Dl Bergman nu a participat niciodată la interogatorii.

Pe parcursul detenţiei sale acolo, reclamantul i-a văzut doar pe dl Godiac şi dl Ivanţoc. Într-o zi, uşa de la celula sa a fost deschisă şi lui Ivanţoc i-a fost cerut de către Gorbov, Bergman şi alţi anchetatori să-l identifice, ceea ce el a şi făcut. Reclamantul nu-l cunoştea atunci pe dl Ivanţoc, însă dl Ivanţoc cu siguranţă îl cunoştea, deoarece el era liderul Frontului Popular.

8. În timpul detenţiei sale în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, reclamantul a fost dus în diferite birouri pentru a fi interogat, probabil, la etajul doi, cu siguranţă, cu un etaj mai sus de cel la care se aflau celulele. El nu a fost maltratat, deoarece birourile aveau pereţii vopsiţi în alb şi exista riscul de a lăsa urme. Totuşi, interogatorii au avut loc şi pe parcursul nopţii în celula sa, pereţii căreia erau vopsiţi în negru. Acolo el a fost bătut foarte rău. Pe parcursul uneia din bătăi, câţiva dinţi i-au fost rupţi. Ca rezultat al bătăilor, reclamantul a rămas cu un rinichi disfuncţional.

9. Reclamantul a fost, de asemenea, supus unor atacuri psihologice. Lui i s-a spus că cazacii au intrat în apartamentul său şi le-au răpit pe soţia sa şi pe cele două fiice, iar mai apoi le-au violat, că soţia sa şi una din fiice au fost găsite şi duse la un spital psihiatric, iar cea de-a doua fiică nu a fost găsită. Lui i s-a cerut să se predea şi să semneze recunoaşterea vinovăţiei. Trei zile mai târziu, dl Gorbov s-a întors şi i-a spus că cea de-a doua fiică a fost găsită moartă şi i-a cerut reclamantului să semneze pentru ca să poată să plece acasă şi să-şi înmormânteze fiica creştineşte. Reclamantul şi-a pierdut controlul şi l-a lovit pe Gorbov. Drept urmare, el a fost grav maltratat.

10. În timpul detenţiei sale în sediile Armatei a Paisprezecea, reclamantul a fost supus la patru execuţii simulate.

11. În total, reclamantul a fost deţinut în Comenduirea Armatei a Paisprezecea timp de două luni. La 23 august, dl Bergman l-a prezentat pe reclamant noului comandant al Armatei a Paisprezecea, Alexandr Lebed. După câteva minute de discuţii între reclamant şi dl Lebed, noul comandant al Armatei a Paisprezecea i-a dat dlui Bergman două ore pentru a-i duce pe reclamanţi de acolo. În aceeaşi zi, dl Bergman, însoţit de cinci sau şase ofiţeri şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea, cu arme automate şi un câine numit Cian, l-au luat pe reclamant într-un camion şi l-au dus la sediul miliţiei din Tiraspol. Reclamantul a fost lăsat într-un coridor. Dl Bergman i-a spus dlui Şevţov pe un ton nervos că el nu mai dorea să-l ţină pe reclamant pe teritoriul Armatei a Paisprezecea şi a plecat.

12. Reclamantul a fost deţinut în subsolul sediului miliţiei din Tiraspol timp de aproape jumătate de an şi ulterior a fost transferat în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa. În timpul urmăririi penale, el a fost deţinut în celulă împreună cu alţi deţinuţi.

13. La o săptămână după condamnarea sa, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost transferat în Închisoarea Hlinaia, într-o celulă special pregătită pentru condamnaţii la moarte. El a stat nouă ani singur în celulă.

Acolo el a fost supus unui tratament foarte aspru. El a fost bătut de multe ori. Lui i se dădea să mănânce pâine şi ceai, iar la prânz – balanda. De asemenea, el era frecvent închis în carceră. La reţinere, reclamantul cântărea 95 kg şi doar 57 kg şase luni mai târziu. Lui nu i se permitea să-şi vadă familia în mod regulat sau să primească colete. Coletele cu hrană, trimise reclamantului, erau uneori distruse. Fiecare vizită trebuia aprobată. Uneori, aprobările nu erau date, iar alteori ele erau date, însă atunci când soţia sa ajungea la porţile închisorii, ei nu i se permitea să-l vadă. Lui nu i se permitea să scrie şi el a trebuit să folosească alte mijloace pentru a trimite mesaje din închisoare. Când a vrut ca mama sa să-l viziteze, lui i s-a spus că el trebuia să scrie o cerere specială dlui Smirnov. Reclamantul a refuzat, deoarece el nu recunoştea „RMN” şi nu i s-a permis să-şi vadă mama, care a decedat în timp ce el se afla în închisoare.

14. După ce reclamantul a dat votul său din Parlamentul Republicii Moldova pentru formarea Guvernului Sturza, a existat un efect imediat asupra vizitelor sale: din aprilie 1999 până în ianuarie 2000, lui nu i s-a permis să-şi vadă familia. Din acel moment, el era pedepsit în mod constant, sub diferite pretexte – de exemplu, i-a fost luat radioul.

15. Nu exista încălzire pe timp de iarnă, deoarece nu existau posibilităţi tehnice pentru aceasta. Temperatura cobora până la -10o Celsius. Reclamantul nu a făcut duş timp de şase luni şi trebuia să se spele cu apă rece. Acolo nu exista veceu şi nici condiţii decente.

El nu avea acces la informaţie. El era singur. Nimeni altcineva nu era prezent când el se plimba seara. El mânca singur în celula sa. Lui i s-a interzis să vorbească chiar şi cu gardienii. El putea să vorbească doar cu persoanele din serviciile secrete şi cu dl Golovacev. El nu avea acces la lumina zilei sau chiar la o lampă electrică.

16. Atunci când reclamantul cerea tratament de la medicul închisorii, lui i se spunea că nu existau medicamente. Singurele medicamente au fost aduse de către soţia reclamantului. Medicii care l-au examinat pe reclamant au venit de la Chişinău.

17. Reclamantul nu s-a plâns niciodată autorităţilor din Tiraspol, deoarece el a refuzat să le recunoască; el a adresat plângerile sale numai autorităţilor legale de la Chişinău.

18. În iulie 1998, după ce reclamantul a făcut câteva încercări de a evada, el a fost transferat în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol, care era mai bine păzită.

Tratamentul în Închisoarea din Tiraspol era uneori mai bun, alteori mai rău decât cel din Închisoarea Hlinaia.

19. În celulă exista un veceu şi apă rece. Nu toţi gardienii din închisoare erau ostili reclamantului, însă persoanele din brigada de securitate condusă de dl Şevţov îl maltratau. Şeful închisorii şi gardienii erau relativ corecţi cu el. Colonelul Golovacev, şeful închisorii, i-a spus: „Eu nu pot împiedica serviciile secrete să te maltrateze”.

20. În aprilie 1999, reclamantul a depus cererea sa la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Iniţial, când autorităţile de la Tiraspol au aflat despre cerere, el a fost tratat mult mai aspru. El nu a fost bătut, însă i-au fost interzise vizitele din partea soţiei, cărţile transmise lui au fost confiscate, lui nu i s-a permis să iasă din celulă la plimbare, celula sa era frecvent percheziţionată, etc. Acest lucru, de asemenea, s-a întâmplat după ce el a fost vizitat în închisoare de către parlamentarul francez Josette Durrieux, care prima i-a recomandat reclamantului să depună cererea.

În aceeaşi perioadă, a mai existat un incident în care el a fost maltratat de către dl Gusarov şi câteva persoane din serviciile secrete. El a întrebat de ce era supus unor percheziţii atât de riguroase, însă a fost scos din celula sa şi lovit cu patul unei arme. Unul din bărbaţii de la serviciile secrete i-a băgat un pistol în gură, i-a rupt dinţii şi l-a ameninţat că aceasta va continua dacă el îşi va menţine cererea la Curtea Europeană. Dl Ivanţoc a fost supus aceluiaşi tratament din partea dlui Gusarov.

21. Serviciile secrete veneau periodic să-i ceară să-şi retragă cererea. În dimineaţa zilei de 5 mai 2001, uşa de la celula sa a fost deschisă. Lui i-au fost date cinci minute să-şi strângă lucrurile. El era gol în timp ce două posturi de televiziune transnistrene filmau totul, deşi el a cerut ca ele să nu facă acest lucru. Lui i s-a spus că el este dus să-l vadă pe dl Smirnov, deoarece reprezentanţi din Vest doreau să-l vadă. În coridor erau cinci sau şase civili, unii din ei erau membri ai Sovietului Suprem din Transnistria, iar alţii purtau arme.

El a fost aşezat într-un automobil cu dl Şevţov. Când au ajuns pe teritoriul controlat de Chişinău, reclamantul a fost încătuşat de doi soldaţi. El a fost dus la reşedinţa Preşedintelui din Chişinău, iar apoi, la Ministerul Securităţii. Dl Şevţov a scos un document care prevedea că deţinutul Ilaşcu a fost transferat autorităţilor Republicii Moldova. El i-a spus reclamantului că pedeapsa capitală era în continuare valabilă şi că el nu mai doreşte să-l vadă. Ulterior, reclamantul a fost dus în biroul ministrului Securităţii al Republicii Moldova şi interogat.

22. În ceea ce priveşte aşa-numita graţiere, dl Balala a venit să-l vadă pe reclamant cu două zile înainte de eliberarea sa pentru a vorbi despre aceasta. Totuşi, reclamantul a refuzat oferta de graţiere, deoarece transnistrenii doreau ca el să-şi recunoască vinovăţia.

23. După eliberarea sa, reclamantul a vorbit cu reprezentanţii serviciilor secrete din Moldova şi România despre colegii săi care au rămas în închisoare în Transnistria. Aceştia i-au spus că existau presiuni din partea Consiliului Europei şi a Adunării Parlamentare asupra Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Putin.

24. Reclamantului i s-a creat impresia că ruşii au stat în spatele eliberării sale, deoarece ei au spus că ar fi cerut transnistrenilor să-l elibereze. Preşedintele României, dl Iliescu, chiar l-a sunat pe dl Putin. Reclamantul pretinde că Şevţov este cetăţean rus, reprezentant al serviciilor secrete ruse.

25. În ceea ce priveşte atitudinea autorităţilor moldoveneşti cu privire la eliberarea sa, reclamantul pretinde că treizeci şi trei de persoane arestate de transnistreni au fost schimbate pe cazacii arestaţi de Moldova. În iunie 1992, el trebuia să fie schimbat în urma unui acord cu Preşedintele Elţîn. Se desfăşurau negocieri cu privire la ştampilele vamale, relaţiile economice şi schimburile de deţinuţi, în special ale deţinuţilor bolnavi. Totuşi, reclamantul pretinde că, în cazul său, autorităţile Republicii Moldova nu au făcut tot ce se putea de făcut.

26. Autorităţile Federaţiei Ruse sunt responsabile pentru ceea ce se întâmplă în Transnistria. Federaţia Rusă este succesoarea Uniunii Sovietice. În 1992, nu exista Uniunea Sovietică. Războiul era între Rusia şi Moldova.

Armata a Paisprezecea a participat la agresiunea împotriva Moldovei, ea a aprovizionat cu armament forţele transnistrene – maşini de luptă, tancuri, vehicule blindate, sisteme de lansare a rachetelor. În Transnistria exista un singur sediu al forţelor armate şi acesta era sediul Armatei a Paisprezecea. Focurile erau trase de acolo spre platourile de luptă. Generalul Lebed a luptat împotriva Moldovei, însă el a salvat viaţa reclamantului, deoarece a refuzat să predea reclamantul transnistrenilor, care au venit să-l ia după ce au pierdut vieţi pe câmpul de luptă.

Sovietul Suprem al Transnistriei a luat sub autoritatea sa întreaga Armată a Paisprezecea. Generalul Lebed chiar a fost ales în calitate de membru al Parlamentului transnistrean. Personalul rus al Armatei a Paisprezecea conducea operaţiunile militare, iar membrii forţelor armate transnistrene erau implicaţi doar simbolic. Când generalul Iakovlev a fost arestat înainte de conflict şi dus la Chişinău, motivul a fost suspiciunea înarmării unităţilor din Transnistria cu arme din arsenalul Armatei a Paisprezecea. Dl Leşco, care a lucrat într-o fabrică, i-a spus reclamantului că la fabrică au fost aduse arme de către Armata a Paisprezecea pentru a înarma lucrătorii de acolo.

Federaţia Rusă a susţinut Transnistria în permanenţă. Ea susţine regimul transnistrean militar din punct de vedere politic şi economic. Ea livrează gaz natural gratuit Transnistriei, ea i-a acordat Transnistriei un credit în mărime de USD 70-80 milioane, ea şi-a păstrat pieţele deschise pentru Transnistria. Dl Smirnov a primit medalii militare din partea Rusiei. Federaţia Rusă protejează acest regim ilegal chiar şi în procedurile de la Strasbourg. Reclamantul consideră că acesta nu este un conflict etnic, ci un conflict politic. Teritoriul Transnistriei se află sub controlul Federaţiei Ruse.

27. În ceea ce priveşte autorităţile Republicii Moldova, este adevărat că autorităţile transnistrene erau ostile faţă de acestea. Potrivit reclamantului, transnistrenii sunt fascişti, imperialişti. Reclamantul era gata să-şi retragă cererea de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova, cu condiţia ca autorităţile din Republica Moldova să-i prezinte documente care ar confirma participarea autorităţilor ruse la evenimentele din 1991 şi 1992. Reclamantul ştie că ele posedă astfel de materiale – documente, casete video ale interviurilor cu ofiţeri ruşi capturaţi, etc. Reclamantul pretinde că dl Morei, ministrul Justiţiei, i-a spus că Guvernul Republicii Moldova nu poate fi de acord cu acest lucru, deoarece Federaţia Rusă livra Republicii Moldova gaz natural.

28. Reclamantul pretinde că unul din martorii pe care el ar fi dorit să-l cheme, dna Olga Căpăţînă, a fost bătută şi a trebuit spitalizată.

29. Autorităţile Republicii Moldova i-au permis reclamantului să exercite funcţia de membru al Parlamentului, deşi el a fost condamnat şi se afla în închisoare. Totuşi, serviciile secrete ale Guvernului care a venit la putere după 1992 l-au abandonat pe reclamant şi pe colegii săi. Guvernul nu a făcut nimic pentru a asigura eliberarea lor. Atunci când reclamantul a fost eliberat, dl Valeriu Pasat i-a spus glumind: „Unii politicieni încearcă acum să emigreze”. Preşedintele Snegur a spus că reclamantul era prea mult în favoarea integrării cu România. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat câteva hotărâri în favoarea reclamanţilor, inclusiv una prin care a cerut ca dl Ilaşcu să fie eliberat, însă Guvernul nu a făcut nimic pentru a o îndeplini. Parlamentul a cerut organismelor internaţionale să intervină, însă el nu a putut obliga executivul să acţioneze. Republica Moldova nu a exercitat niciun control asupra teritoriului Transnistriei începând cu 1992 şi până în prezent.

2.  Tatiana LEŞCO

30. În iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu era acasă când soţul său a fost reţinut. La 3 iunie, ea a auzit la radio că un grup terorist condus de Ilie Ilaşcu a fost reţinut. La 4 iunie, ea s-a dus la miliţie, unde i s-a spus că numele Leşco nu apărea în registrele lor. Timp de trei zile, ea nu a avut nicio ştire. La 6 iunie, Starojuk, un procuror, i-a spus: „Nu pot să-ţi spun nimic”. Ea a plecat la un alt procuror, dar nu i s-a permis să intre în biroul acestuia; ea a fost aruncată afară. Ea s-a întors la miliţie, unde Starojuk i-a confirmat că soţul său a fost arestat, însă nu i-a spus din ce motiv. La 8 iunie, Starojuk a primit-o în biroul său. El i-a spus că soţul ei a fost arestat pentru că a comis acte teroriste. Deşi ea a fost căsătorită timp de doisprezece ani, nu a existat vreodată vreo discuţie despre terorism pe parcursul căsniciei. La 9 iunie, ei nu i s-a permis să-şi vadă soţul. La 10 iunie, ea a fost dusă într-un subsol; acolo era un miros insuportabil. Ea nu l-a recunoscut; părul său era neîngrijit; el semăna cu un schelet.

31. În ceea ce priveşte reţinerea, vecinii i-au spus că ea a avut loc la ora 3:30 dimineaţa. La 3 iunie, a fost efectuată percheziţia apartamentului. Soţul său i-a spus că a fost reţinut de persoane în uniforme. Patru persoane. El nu a putut să vadă cine a făcut-o. Administratorul blocului l-a chemat. Lui i s-a spus să se îmbrace şi să plece cu ei. El a fost arestat de un miliţian, dl Guşan. El a fost dus cu un automobil Volga şi un jeep împreună cu dl Guşan şi alte şase persoane. El a fost interogat de dl Gorbov şi dl Antiufeev, care, în prezent, este membru al Guvernului transnistrean. El a fost ţinut în clădirea miliţiei, unde erau aduşi civilii reţinuţi. Timp de şase zile, nu au existat date despre el în registru.

Atunci când ea şi-a văzut soţul în clădirea miliţiei, Starojuk era acolo, într-un birou separat. Ea nu a ştiut dacă Ilaşcu se afla, de asemenea, acolo. Ea nu îl cunoştea pe Ilaşcu personal. Atunci când şi-a văzut soţul pentru prima dată, el nu a făcut nimic altceva decât să mănânce, înfulecând jumătate de găină şi a băut multă apă. El i-a spus că lui nu i s-a dat nimic să mănânce sau să bea. 

32. Ea a avut a doua întâlnire cu soţul său după aproximativ o lună. Între timp, ei nu i s-a permis să-l vadă sau să-i aducă hrană. Ea i-a luat hainele murdare; ele erau pline de paraziţi. Cămaşa sa era pătată în regiunea rinichilor. El a fost, în mod evident, bătut. Următoarea întâlnire, care a avut loc după aproximativ o lună, s-a desfăşurat în aceeaşi clădire, tot în subsol. Ulterior, după două luni, a avut loc o altă întâlnire în biroul lui Starojuk.

33. Soţul i-a spus că el s-a aflat aproximativ o lună în sediul Armatei a Paisprezecea, în Comenduire. El i-a spus că acolo a fost oribil. Trei soldaţi l-au lovit în piept şi în stinghie; el avea sânge în urină; unul din soldaţi i-a făcut o propunere indecentă. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru 45 de secunde, după care un câine era asmuţit şi el era împins înapoi în celulă. Lui nu i se permitea să se spele, acolo nu era apă cu care să te speli. Acolo nu era hrană sau apă. El nu ştia numele persoanelor care l-au maltratat. Ele nu s-au prezentat. Ele purtau uniforme militare ale trupelor speciale ruse. Ei erau bărbaţi bine făcuţi din Armata a Paisprezecea.

Soţul i-a spus că, atunci când s-a aflat în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, cheile de la celulă se aflau la miliţieni. Atacul asupra lui a avut loc atunci când gardienii s-au îmbătat împreună cu trei soldaţi. Din anumite motive, gardienii le-au dat soldaţilor cheile. Atunci, soldaţii au pătruns în celula sa, l-au agresat şi au încercat să-l violeze.

34. În Comenduire el l-a văzut pe Ilie Ilaşcu fiind supus la ceea ce s-a dovedit a fi execuţie simulată. El l-a văzut pe Ilie Ilaşcu când a fost scos afară, fiind legat la ochi; el a auzit împuşcături şi a văzut urme de gloanţe pe perete, însă ulterior el a aflat că Ilie Ilaşcu era în viaţă. Soţul i-a menţionat două nume: Gorbov şi Antiufeev. El i-a spus că, după ce s-a aflat în Comenduire, ei au venit să-l interogheze în fiecare noapte, la miliţie. Colonelul Bergman era comandantul Comenduirii. Ei s-au văzut în Comenduire.

35. După condamnarea sa în 1993, soţul ei a fost dus la Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Aceasta a fost singura închisoare în care el a fost deţinut. Abia după 3 luni, ea a putut să-şi viziteze soţul pentru prima dată. Ei i se permitea să lase hrană pentru el. După proces, ea a avut întâlniri regulate cu el o dată pe lună, precum era prevăzut în codul penal, printr-un perete de sticlă. Scrisorile erau deschise, însă ei nu corespondau foarte des. Întâlniri de lungă durată erau permise de două ori pe an. Coletele nu erau întotdeauna permise. El era deţinut singur în celulă. El nu era bătut, însă era supus presiunii morale. Ea a fost numită prostituată româncă. Gardienii i-au spus: „De ce te-ai vândut României, dacă eşti rusoaică?”. Soţul său a fost maltratat în clădirea miliţiei, însă nu şi la închisoare. Hrana din închisoare avea deseori viermi în ea. Câteodată, ei i se permitea să aducă colete mari cu hrană.

Soţul său nu i-a spus niciodată nimic despre tratamentul medical din închisoare. Odată el a avut o criză de pancreas atunci când ea era acolo. El avea spumă la gură. Ea a trebuit să aştepte toată ziua până când lui i s-a acordat tratament. In fine un medic a venit şi i-a spus că el avea nevoie de o operaţie. În caz contrar, el ar fi decedat. El a fost pus să meargă fiind încătuşat la mâini şi picioare, în pofida stării sale. Medicul i-a dat o listă de medicamente pe care ea trebuia să le aducă. Operaţia a fost un succes. El a fost încătuşat de patul de la spital, deşi era conectat la sistemul de perfuzie. Ei i s-a permis să-l viziteze la spital o dată pe zi, acolo fiind prezenţi permanent patru gardieni înarmaţi. Spitalizarea lui a durat două săptămâni.

36. Ea pretinde că soţul ei nu a primit niciun ordin sau instrucţiune de la autorităţile din Republica Moldova înainte de reţinerea sa în anul 1992. Ea era cu el tot timpul. El era membru al Frontului Popular. După ce soţul său a fost arestat, ei au trebuit să-şi părăsească domiciliul. Ea s-a adresat proprietarului fabricii, însă el i-a spus: „Trebuie să părăseşti apartamentul, tu eşti soţia unui terorist.” După zece zile, o femeie cu un copil a ocupat apartamentul. Ea a fost alungată şi a venit la Chişinău. La şase luni după eveniment, ei i s-a dat o cameră de hotel de către Frontul Popular. Atunci când mergea la Tiraspol să-şi viziteze soţul, ea stătea la o prietenă. Ulterior, ei i s-a repartizat o cameră, în calitate de refugiat.

3.  Eudochia IVANŢOC

37. La 2 iunie 1992, ea locuia la Tiraspol. Ea nu a auzit nimic despre aşa-numitul grup Ilaşcu, înainte ca soţul ei să fie deţinut. Ei locuiau la Tiraspol şi se simţeau acolo ca acasă.

38. Soţul ei a fost arestat când acesta era singur. El i-a spus că multe persoane înarmate au intrat în apartament, le-au distrus bunurile şi l-au bătut până când el şi-a pierdut cunoştinţa. Persoanele care au dat buzna purtau uniforme negre. Soţul ei a fost dus în subsolul clădirii miliţiei din Tiraspol. Ea l-a văzut după două zile de la reţinerea lui. El era rănit pe frunte, unghia de pe unul din degetele sale lipsea şi el era foarte murdar. Lor li s-a interzis să-şi vorbească unul altuia în română şi au trebuit să vorbească în limba rusă.

Ea l-a întâlnit în biroul anchetatorilor, în prezenţa altor trei sau patru persoane. A fost o întâlnire scurtă şi pentru ei a fost imposibil să comunice adecvat. Au trecut multe săptămâni până când ea a putut să-i trimită un colet cu hrană.

39. Din clădirea miliţiei deţinuţii au fost transferaţi în Comenduirea Armatei a Paisprezecea, iar mai apoi au fost aduşi înapoi în clădirea miliţiei. Înaintea procesului lor, ei se aflau în unul din aceste locuri. Ea a avut o întâlnire scurtă cu soţul său în timpul când el era deţinut în Comenduire. Ea nu ştia că el era deţinut acolo. Când ea era în clădirea miliţiei, a văzut că el a fost adus în clădire într-un automobil Volga, anume atunci Andrei i-a spus: „Noi suntem deţinuţi în Comenduire”. În acea perioadă, lor li s-a refuzat orice întâlnire. Înaintea întâlnirilor, el era pregătit şi spălat, astfel încât familia să nu vadă tot prejudiciul. În subsol, erau folosiţi „boxeri” pentru a-i bate pe deţinuţi. Ei trebuiau să vorbească în limba rusă şi întotdeauna în prezenţa gardienilor.

40. Condiţiile din Comenduire erau teribile. Pentru reclamant era dureros să vorbească despre aceasta. El era deţinut singur în celulă; la miezul nopţii, un pat era coborât din perete pentru ca el să doarmă pe acesta, însă el era ţinut în picioare pe întreg parcursul zilei, astfel el nu putea să doarmă normal. El era dus la veceu o dată pe zi, pentru o perioadă foarte scurtă; dacă nu reuşea să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în această perioadă foarte scurtă, asupra lui erau asmuţiţi câini. Lui nu i se dădea multă mâncare. Ilaşcu şi ceilalţi erau deţinuţi acolo în aceeaşi perioadă de timp, însă în celule separate; soţul ei era legat la ochi când era scos din celulă. Reclamantul i-a spus soţiei că el a fost deţinut în Comenduire timp de două luni, din iulie până în august 1992. El era interogat zi şi noapte. Câteodată lui nu i se permitea să doarmă, deoarece interogatoriile aveau loc toată noaptea. El nu i-a spus soţiei cine l-a interogat. Gardienii erau de la Armata a Paisprezecea. Gorbov, Starojuk şi o altă persoană au luat parte la interogatoriu. De asemenea, el a menţionat numele lui Bergman, dar soţia nu poate să-şi amintească exact ce i-a spus el în această privinţă.  

41. Când se afla în custodia miliţiei din Tiraspol, el a fost ameninţat cu pedeapsa cu moartea. Ordinul i-a fost citit; el a fost scos afară pentru a fi împuşcat şi i s-a spus: „De ce te preocupă vizitele din partea familiei tale dacă vei fi împuşcat mâine?”. Au existat perioade când el nu-şi putea recunoaşte soţia. Înainte de proces, el a fost tratat cu substanţe psihotrope, astfel încât sistemul său nervos a cedat. Ca rezultat, chiar şi astăzi el suferă de dureri de cap permanente. Bolile sale cronice s-au acutizat. El s-a aflat în spital timp de zece zile înainte de proces. În timp ce era deţinut în clădirea miliţiei, el a fost trimis la Odesa pentru o examinare psihiatrică. Până atunci, el nu a avut nicio examinare psihiatrică. Constatările examinării de la Odesa au fost distruse. Ea ştie din auzite că el a fost ţinut gol într-o cameră din beton, însă ea nu poate să confirme că el a încercat să se spânzure.

42. După procesul din 1993, ea şi-a văzut soţul peste o lună, imediat după ce a primit permisiunea de a-l vizita. Atunci când evenimentele se înrăutăţeau, acest lucru afecta vizitele. Ea nu putea să-şi viziteze soţul liber; ea trebuia să-i scrie dlui Şevţov pentru a primi aprobare. Pentru o perioadă lungă de timp, ei nu i s-a permis să-i aducă ziare în limba română, ci numai în limba rusă. Ea nu putea să corespondeze cu el. El era deţinut în detenţie solitară, în cea mai severă aripă a închisorii. Acolo era foarte murdar. Din acoperiş curgea apa şi nu exista acces la lumina zilei. Asupra lui se exercitau permanent presiuni psihologice. În 1999, el a fost victima unui atac fizic, când persoane mascate au intrat în celula sa, l-au lovit cu băţul şi l-au bătut. Totul din celula sa a fost distrus, iar bunurile sale personale i-au fost luate. Aceasta a fost perioada când el a declarat greva foamei. Incidentul din 1999 a avut loc atunci când soţul ei a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau chiar mai înainte, atunci când a fost ales Guvernul Sturza. Lui nu i se permitea să stea liniştit în celula sa, a existat o perioadă de timp când zilnic cineva încerca să exercite presiuni psihologice asupra lui.

43. Ea s-a plâns mai multor autorităţi din Republica Moldova. Ea nu s-a adresat direct Ministerului Justiţiei. Împreună cu celelalte soţii, ea s-a adresat Preşedintelui Republicii şi ministerului responsabil de chestiunile legate de Transnistria. În răspuns, ele au fost asigurate că se desfăşurau negocieri şi că în curând lucrurile vor reveni la normal. Acelaşi lucru s-a întâmplat când ele s-au adresat Procurorului General. Aceste adresări au rămas fără rezultat. Soţiile reclamanţilor s-au adresat şi ombudsmanului, însă lor li s-a spus că el nu putea să se aprofundeze în cazul lor, deoarece nu avea competenţe suficiente. Cealaltă parte nu era subiect al competenţei sale şi totul depindea de autorităţile superioare – cu alte cuvinte, de Preşedinţie şi de autorităţile statale.

După aceste adresări, în 1999, soţul ei a fost vizitat de Misiunea OSCE.

44. În închisoare nu exista acces corespunzător la asistenţa medicală. Ea a insistat ca un medic din Chişinău să-l viziteze la Închisoarea din Tiraspol. El era bolnav de ficat, de rinichi şi avea tensiune înaltă. Ea a adus toate medicamentele de acasă, deoarece în închisoare nu era acordată îngrijire medicală.

45. La 15 februarie 2003, ei i s-a refuzat permisiunea de a-şi vedea soţul, însă ea a reuşit să-l vadă o săptămână mai târziu. El i-a spus că în celula lui din nou au dat buzna persoane care i-au distrus toate bunurile personale.

46. Deşi Andrei Ivanţoc are nevoie de o dietă specială, el nu primeşte ceea de ce are nevoie. El îşi găteşte singur hrana din coletele trimise de către familia sa. Administraţia Închisorii din Tiraspol i-a refuzat accesul la un psihiatru. Totuşi, recent, un grup de medici de la Chişinău l-a vizitat, însă ei au fost împiedicaţi să-i prezinte reclamantului raportul lor scris. În timpul acestei examinări, medicul de la închisoare a fost prezent, împreună cu trei sau patru persoane din serviciul de securitate.

47. Ea nu cunoaşte ca soţul ei să fi primit vreodată instrucţiuni din partea Republicii Moldova. În timpul interogatoriului lui, nu era prezentă nicio persoană din Republica Moldova, ci doar persoane din Tiraspol. Ea crede că autorităţile Republicii Moldova ar fi putut fi mai insistente şi, în special, ar fi putut să implice organizaţiile internaţionale.

4.  Raisa PETROV-POPA

48. În iunie 1992, ea locuia în Republica Moldova, în satul părinţilor ei. Fratele ei locuia la Tiraspol. El se afla acolo de şase ani împreună cu soţia şi familia sa (fiul său). Ea nu se afla la Tiraspol atunci când el a fost reţinut; ea a aflat despre reţinerea lui cu o săptămână mai târziu, atunci când soţia acestuia i-a telefonat. Soţia reclamantului i-a spus că noaptea au venit nişte persoane care l-au reţinut. De asemenea, ea i-a spus că el a fost dus în sediile Armatei a Paisprezecea. Martorul l-a văzut pentru prima dată în timpul procesului. Ea nu a avut posibilitatea să vorbească cu el, ci doar cu soţia acestuia, care i-a spus că el a fost maltratat în timpul detenţiei. După proces, martorul l-a vizitat în închisoare de câteva ori. Ea îi scria foarte rar scrisori şi primea scrisori de la el. Atunci când familia îi trimitea scrisori, el deseori spunea că nu a primit nimic.

49. Fratele ei a fost deţinut în Închisoarea din Tiraspol până anul trecut. El nu a vorbit despre tratamentul său din închisoare. Pe parcursul vizitelor, întotdeauna erau prezente şi alte persoane, ceea ce l-a împiedicat să vorbească despre alte chestiuni decât cele legate de familie. Câteodată, el spunea că era scos noaptea din celulă şi abuzat verbal. Reclamantul nu a vorbit niciodată despre vreun tratament medical.

50. Martorul nu s-a adresat niciodată autorităţilor Republicii Moldova în numele fratelui ei pentru a cere eliberarea acestuia; soţia acestuia a făcut acest lucru, însă martorul nu ştie căror autorităţi s-a adresat aceasta. De asemenea, ea nu ştie dacă autorităţile din Republica Moldova au încercat să facă ceva după reţinerea şi condamnarea fratelui său.

51. Ea a depus cererea în numele fratelui său. Înainte de proces, ea nu-i cunoştea pe Ilaşcu, Leşco sau Ivanţoc.   

5.  Ştefan URÎTU

52. În trecut, el îşi avea reşedinţa permanentă la Tiraspol. Acum el locuieşte la Chişinău. El este preşedintele Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului şi profesor la Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chişinău.

53. Până în iunie 1992, el a locuit la Tiraspol timp de nouăsprezece ani. El îi cunoştea pe Ilaşcu şi Ivanţoc, dar nu şi pe Leşco sau Petrov-Popa. El a fost membru al Frontului Popular. Însă în 1992, Ilaşcu a publicat o declaraţie potrivit căreia martorul a fost exclus din Frontul Popular pentru exprimarea opiniilor în favoarea lui Snegur.

54. El a fost reţinut la 2 iunie 1992, la douăsprezece ore după reţinerea lui Ilaşcu. El nu cunoştea persoanele care l-au reţinut. Mai târziu, el şi-a dat seama că în spatele reţinerii sale se aflau procurorul Lucik şi colonelul Bergman, comandantul Armatei a Paisprezecea. Lucik a fost procurorul moldovean al oraşului Tiraspol. Ulterior, separatiştii l-au numit în funcţia de Procuror al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.

55. Persoanele care l-au reţinut nu purtau uniforme. Atunci când el a fost reţinut, casa sa a fost înconjurată de nişte vehicule ale armatei ruse. El a fost dus în clădirea miliţiei din Tiraspol. El nu l-a văzut pe Bergman, însă a văzut vehiculele armatei şi i-a fost spus de către cei care l-au reţinut că Bergman era implicat.

56. El a fost deţinut în clădirea miliţiei de la 2 iunie până la 21 august 1992. El l-a văzut acolo pe Ilaşcu printr-o gaură din uşă, însă în majoritatea timpului Ilaşcu a fost deţinut în clădirea Armatei a Paisprezecea din motive de securitate. În celulele care se aflau în partea opusă celulei sale, erau deţinuţi Leşco, Ilaşcu, Ivanţoc şi alţii, cu excepţia perioadei când reclamanţii au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea. Principalii şase deţinuţi au fost ţinuţi acolo până în septembrie 1992. În timpul operaţiunii, au fost reţinute mai mult de 30 de persoane. Odată, el a auzit strigătul unei persoane nebune. Era Ivanţoc, căruia i s-a spus că în acea zi el va fi împuşcat.

57. El a vorbit cu Leşco, care i-a spus că condiţiile din clădirea miliţiei erau destul de bune comparativ cu cele din sediile Armatei a Paisprezecea. Un alt deţinut, care se afla în aceeaşi celulă cu martorul, de asemenea, i-a spus că colegii săi au fost duşi în sediile Armatei a Paisprezecea, deoarece acolo securitatea era mult mai strictă. Toate acestea au fost făcute în timp ce se duceau lupte în Bender.

58. Cei care au fost deţinuţi în Comenduire i-au spus că paturile lor erau ridicate la perete la 5 sau 6 dimineaţa, că lor nu li se dădea de mâncare, că în celulă nu era lumină etc. De asemenea, Leşco i-a spus că ei au fost supuşi execuţiilor simulate.

59. El a primit o scrisoare de la un martor potenţial în proces care spunea că fusese avertizat că dacă el îşi va menţine depoziţiile sale că Ilaşcu ar fi fost bătut, el îşi va pierde serviciul. Acum el se află în detenţie. O persoană care a dat depoziţii în procesul din 1993 din Tiraspol a fost citată de autorităţile din Tiraspol şi întrebată dacă va da aceleaşi depoziţii acum.

60. În timpul detenţiei sale în clădirea miliţiei, el a fost interogat de Şevţov sau Antiufeev, aşa cum acesta se prezintă acum. Martorul era preşedintele Comitetului pentru Drepturile Omului, care a fost creat în 1990 şi care avea acces la informaţii cu privire la situaţia din Transnistria. Multe persoane veneau la ei pentru a obţine informaţii. Autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova au evitat responsabilitatea pentru ceea ce făceau separatiştii. Şevţov, pe care martorul nu-l cunoştea atunci, era un profesionist instruit mai bine decât orice moldovean va fi vreodată. El i-a spus că-i dădea impresia că este din Rusia – din cauza accentului moscovit şi deoarece era atât de profesionist în serviciul său. Ulterior, atunci când l-a văzut pe Şevţov la televizor, el şi-a dat seama cine era acesta. El era persoana care a organizat atacul de la turnul televiziunii din Riga din 1991. El, împreună cu unsprezece colegi care l-au însoţit la Tiraspol, au creat o reţea în Republicile Baltice, însă lor li s-a ordonat de la Moscova să vină la Tiraspol. El era numit Antiufeev, însă în cel de-al patrulea paşaport al său el purta numele de Şevţov. Martorul nu are nicio îndoială acum că Antiufeev şi Şevţov sunt una şi aceeaşi persoană.

61. Martorul a fost interogat doar o singură dată în prezenţa unui avocat. Altă dată, el a fost interogat în timpul nopţii de către dl Gorbov şi o altă persoană. Ei l-au maltratat şi au încercat să-l oblige să semneze un document, însă martorul a refuzat.

62. El nu a fost judecat. El a fost eliberat după 82 de zile de detenţie. El nu ştie de ce a fost eliberat, deşi lui i-au fost aduse aceleaşi acuzaţii de terorism. În timpul procesului reclamanţilor, el i-a trimis o telegramă Preşedintelui aşa-numitei Judecătorii Supreme din Transnistria, dna Ivanova, cerând să fie audiat de instanţă. El a fost refuzat. Răspunsul pe care l-a primit a fost că el era un criminal care merita să se afle în cuşcă împreună cu Ilaşcu şi că el nu putea fi audiat ca martor. Procurorul Lucik, pe care el l-a contactat, i-a spus că nu poate să-l protejeze a doua oară.

63. El a fost eliberat după ce a semnat un document prin care s-a obligat să nu părăsească Tiraspolul. Starojuk l-a condus până la casa sa din Tiraspol. Din apartamentul său nu au fost luate bunuri personale. El a promis să nu facă declaraţii în presă. El a fost contactat de Grupul Memorial din Odesa, care l-a invitat la Odesa. Atunci când a cerut permisiunea să plece în Ucraina, prima dată a fost refuzat, însă în final el a obţinut permisiunea de a pleca. Totuşi, el a fugit la Chişinău în loc să plece în Ucraina.

64. El a declarat că casa lui Ivanţoc a fost înconjurată de vehicule militare şi că el a conchis că Armata a Paisprezecea şi colonelul Bergman au luat parte la reţinere.

65. Anterior, generalul Iakovlev a fost reţinut de autorităţile Republicii Moldova pentru aprovizionarea cu armament a separatiştilor. Martorul a văzut registrul în care se descria detaliat cât armament a fost dat şi cui. A fost dat armament oamenilor în casele lor pentru ca ei să poată opune rezistenţă forţelor constituţionale din Moldova. În ceea ce priveşte reţinerea generalului Iakovlev, martorul a auzit că dl Ilaşcu s-a aflat acolo pentru a confirma ofiţerilor care au participat la reţinere că ei au reţinut anume acea persoană. Iakovlev era îmbrăcat în camuflaj şi era gata să fugă la Odesa, deoarece bănuia că va fi reţinut în curând.

66. Ulterior, generalul Iakovlev a fost eliberat în schimbul a 28 de moldoveni. Altă dată, 23 de poliţişti moldoveni au fost eliberaţi în schimbul a 23 de soldaţi paramilitari. În mod regulat, grupuri de 25 până la 35 de persoane erau trimise din Transnistria la Moscova pentru a fi instruite cu privire la chestiuni militare şi de securitate, pentru a fi create batalioane. Martorul ştia despre aceasta de la soldaţi.

67. După eliberarea sa, el a vizitat Tiraspolul de câteva ori. Odată, el făcea parte dintr-o delegaţie a Comitetului Helsinki. Altă dată, el a plecat încolo fără a avertiza din timp gărzile din Transnistria.

68. El consideră că Moldova nu a făcut şi nu face tot ce ar putea face pentru a asigura respectarea legislaţiei Republicii Moldova în privinţa a 600,000 de ostatici care sunt deţinuţi în Transnistria de către regimul separatist.  

69. În ceea ce priveşte implicarea Rusiei în evenimente, el a declarat următoarele: personalităţi ruse sus-puse au vizitat Tiraspolul încă în 1989, când prima lege cu privire la limbi a fost adoptată de către Republica Moldova. De asemenea, la Chişinău au venit oficiali ruşi. Institutul de Relaţii Internaţionale din Moscova a elaborat ideea existenţei Transnistriei, în cazul în care Republica Moldova nu ar accepta un anumit grad de autonomie culturală. A fost simulat un proces de judecare a Moldovei pentru violarea dreptului umanitar. La acel moment, la Moscova forţele KGB au ieşit de sub control; ele doreau menţinerea imperiului sovietic. Nikolai Medvedev, membru al comisiei parlamentare a Federaţiei Ruse, a fost cel care a cerut eliberarea lui Smirnov când acesta era deţinut. El a oferit anumite garanţii în schimbul eliberării lui Smirnov. Spre exemplu, Smirnov nu va continua să distrugă structurile statale ale Republicii Moldova, nu va încălca legislaţia Republicii Moldova, iar Federaţia Rusă va ratifica acordul moldo-rus. Totuşi, acest acord nu a fost ratificat până în 2001, atunci când în Republica Moldova a venit la putere Partidul Comunist. În spatele acestor manevre erau FSB-ul, cazacii şi alte structuri create de Rusia când era vorba de un teritoriu pe care ea dorea să-l ţină sub control.

70. În ziua reţinerii sale, când a fost dus la serviciul de securitate, el a văzut o persoană importantă ieşind din clădire. Aceasta era Makaşov. El a vizitat republica separatistă şi a spus că, cu un astfel de armament, ea nu va fi capabilă să lupte împotriva fasciştilor români, că el îi va trimite arme mai bune şi că Rusia va oferi ajutor. Mai târziu, din Rusia au fost trimise materiale, în jur de o sută de unităţi de rachete anti-tanc radio-ghidate, însă doar cincisprezece din ele au ajuns la Tiraspol. Ulterior, au urmat declaraţiile dlui Dakov, ministrul industriei uşoare din Tiraspol. El a recunoscut că Armata a Paisprezecea purta uniforme ale separatiştilor sau haine civile, când lupta de partea separatiştilor. În timpul luptelor, au fost ucişi soldaţi ai Armatei a Paisprezecea. De exemplu, în aprilie 1992, un ofiţer şi patru soldaţi ai Armatei a Paisprezecea au fost ucişi în timpul războiului. Corpurile lor au fost aduse de pe front pentru a fi trimise în Federaţia Rusă, iar martorul şi studenţii săi le-au văzut, deoarece au participat la ceremonia funerară. 

71. Trupele de cazaci care au participat la lupte au fost mobilizate de către Federaţia Rusă atunci când ea şi-a dat seama că integritatea teritorială a Uniunii Sovietice nu mai putea fi menţinută. Cazacii au venit în 1990. Rusia a declarat că aceasta a fost o iniţiativă privată, care nu a avut nicio legătură cu autorităţile. Ei locuiau în hoteluri. În 1992, la unu sau doi martie, atunci când a început războiul, obiectivul lor era să împiedice Moldova să adere la ONU. În Bender şi Dubăsari, unde au rămas ultimele comisariate de poliţie constituţionale, ultimul loc din Transnistria unde Moldova menţinea o prezenţă a organelor de ocrotire a normelor de drept, a fost organizat un atac de către Rateev, unul din cazaci. El era membru al Grupului Alfa, care era unul din grupurile principale ale securităţii ruse.

72. În 1993, regimul separatist a creat un parlament. Generalul Lebed a fost ales în Sovietul Suprem. Generalul Lebed, însuşi, a declarat că el a fost cel care a garantat independenţa Republicii Nistrene şi că el a dat ordin de câteva ori să se tragă câteva focuri din sistemele de lansare a rachetelor „Grad” spre teritoriul Republicii Moldova. După aceasta, potrivit lui Lebed, Preşedintele Snegur a fost de acord să se aşeze la masa tratativelor cu Smirnov.

73. În timpul războiului, în afară de trupele de cazaci, partea transnistreană avea tancuri şi vehicule blindate care purtau emblema armatei ruse – el însuşi le-a văzut. Odată, el a plecat la Bender. Atunci când a traversat podul pe jos, el a văzut multe tancuri care purtau tricolorul rus. Pe alte tancuri era arborat drapelul separatiştilor. El a întrebat de ce trupele ruse şi cele separatiste erau acolo, iar lui i s-a spus că ambele au participat la lupte. În cadrul unei întâlniri la Ministerul Apărării din Chişinău, unde au avut loc negocieri, el a făcut o declaraţie în faţa miniştrilor Afacerilor Externe prezenţi, inclusiv a domnilor Kozîrev şi Netkacev, care era, la acel moment, comandantul Armatei a Paisprezecea. El le-a spus că va depune un protest, deoarece Armata a Paisprezecea era direct implicată în război. Participanţii la negocieri au răspuns că ei vor pleca la Bender şi vor încerca să obţină, ei înşişi, probe cu privire la cele declarate.

74. După eliberarea sa, el a făcut tot ce a putut pentru ca ceilalţi şase să fie eliberaţi. Ei reprezentau un simbol pentru regimul transnistrean, pentru a descuraja pe alţii să-şi exprime opiniile politice. Procurorul Irtenev i-a spus că Moscova era interesată să asigure eliberarea persoanelor deţinute de autorităţile moldoveneşti. Procurorul Irtenev i-a spus că Moldova a fost înşelată, că au fost eliberaţi oameni mai puţin importanţi, nu şi cei şase colegi ai lui. Moldova i-a eliberat pe toţi, fie din Federaţia Rusă, fie din Tiraspol, cei care au participat la lupte, în timp ce regimul de la Tiraspol nu a eliberat pe nimeni.

75. El nu ştie din ce motiv a fost reţinut sau din ce motiv a fost eliberat. Exista o scrisoare din partea Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova, care cerea eliberarea sa, Ministerul obligându-se să asigure ca el să fie prezent la investigaţii. El poseda multe informaţii despre separatişti şi, de aceea, el nu era un martor convenabil pentru proces. Alex Kokotkin, un jurnalist de la un ziar rus, a încercat, înainte de reţinerea sa, să-l convingă de beneficiile colaborării cu regimul separatist. Mai târziu, el l-a văzut pe acesta în biroul anchetatorilor, comportându-se ca şi când ar fi fost un şef. Kokotkin i-a spus că au fost aduse trupe ruseşti suplimentare pentru a asigura independenţa Transnistriei; ele erau numite trupe de menţinere a păcii. Acest jurnalist ar fi putut juca un rol semnificativ în obţinerea eliberării lui.

76. Martorul, de asemenea, a declarat că el ar putea numi persoanele care au fost la Moscova pentru instruire militară pentru a deveni membri ai batalionului „Dnestr”. El ştia cine a făcut recrutarea şi unde au plecat. De asemenea, el ştia serviciile secrete ruse care au instalat dispozitive speciale de interceptare a convorbirilor telefonice ale oficialilor moldoveni.

6.  Constantin ŢÎBÎRNĂ

77. Martorul este director al clinicii chirurgicale a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmaceutică din Chişinău. El mergea în Transnistria pentru a preda; de asemenea, el avea relaţii profesionale acolo.

78. El a fost rugat de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova să examineze grupul Ilaşcu în Închisoarea din Tiraspol. Autorităţile moldoveneşti de la Chişinău i-au pus la dispoziţie un automobil pentru a se deplasa la închisoarea din Transnistria. El nu ar fi plecat să examineze aceşti deţinuţi, dacă nu ar fi fost invitat să facă acest lucru de către Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova. Acolo el a efectuat examinarea, împreună cu medicii din Tiraspol, iar, ulterior, a discutat cu ei diagnoza şi tratamentul.

79. Atunci când i-a examinat pe reclamanţi, Ilaşcu era la Hlinaia, iar ceilalţi erau în Închisoarea din Tiraspol. Deţinuţii nu s-au plâns de Federaţia Rusă. De fapt, ei au discutat doar chestiuni medicale. Când a examinat deţinuţii, el nu a văzut niciun semn de bătaie, vânătăi sau maltratare. Nivelul asistenţei medicale din închisori era foarte simplu; nu exista niciun echipament, închisorile din Chişinău arătau similar cu închisorile din Transnistria.

80. El l-a văzut pe dl Ilaşcu doar o singură dată. Acesta arăta ca un deţinut obişnuit, însă avea o dereglare a tractului digestiv. Totuşi, starea sa nu necesita o intervenţie chirurgicală; nu era necesară o operaţie, el fiind tratat de un gastroenterolog.

81. Martorul l-a examinat pe dl Leşco atunci când acesta era în spital, tratându-se de pancreatită, după ce a suferit o intervenţie chirurgicală. El a fost invitat să-l examineze pe dl Leşco, deoarece era recunoscut ca expert în acest domeniu. Dl Leşco i-a fost prezentat de medicul care l-a operat anterior. El l-a văzut pe reclamant în spital, când acesta suferea de pancreatită acută. Aceasta este o boală gravă, cu o mortalitate de 20–30 %. De asemenea, el l-a văzut mai târziu, atunci când acesta suferea de pancreatită cronică, care deseori urmează după pancreatita acută. El ar fi putut să se îmbolnăvească de pancreatită în copilărie, deşi pancreatita acută poate, de asemenea, fi cauzată de stres. Martorul şi o echipă de medici condusă de dr. N. Leşanu l-au examinat pe reclamant şi au recomandat tratamentul ulterior.

82. Martorul l-a văzut pe dl Ivanţoc la închisoare. El a observat schimbări la ficatul acestuia după o examinare ultrasonografică, descoperind şi lichid în cavitatea abdominală, ceea ce constituie un indiciu al tensiunii sangvine ridicate.

83. Martorul a făcut notiţe cu privire la starea reclamanţilor pe hârtii puse la dispoziţie de medicii din închisoare. Aceştia au păstrat aceste notiţe în arhiva lor. El şi-a făcut propriul raport, în scopuri personale. Ultima dată el a fost acolo cu mai mult de un an în urmă.

84. Există o libertate de circulaţie a medicilor din Moldova spre Transnistria şi viceversa.

7.  Nicolae LEŞANU

85. Martorul este medic-şef responsabil de partea curativă a spitalului Asociaţiei Curative Sanatoriale de la Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. Până acum şapte ani, el a lucrat în calitate de consilier al Preşedintelui Republicii Moldova şi era medicul personal al acestuia. La cererea acestuia, el a fost trimis la Tiraspol pentru a-i vedea pe cei trei reclamanţi deţinuţi acolo şi la Închisoarea Hlinaia, să-l vadă pe dl Ilaşcu. Soţia dlui Ilaşcu a adresat solicitări Preşedintelui, care, în consecinţă, a făcut tot ce a putut pentru a o ajuta. Ca o parte a ajutorului său, el l-a trimis pe acest martor să examineze reclamanţii în închisorile din Transnistria. În calitate de consilier al Preşedintelui, el putea să vorbească cu autorităţile locale din Transnistria.

86. În total, martorul a fost în Transnistria de 6 ori. Preşedintele şi rudele reclamanţilor erau îngrijoraţi de starea sănătăţii lor în închisoare. El trebuia să-l ţină la curent pe Preşedinte despre starea sănătăţii acestora. De obicei, el lua şi alţi medici cu el, de exemplu, pe profesorul Ţîbîrnă şi pe un gastroenterolog.

87. Reclamanţii nu s-au plâns de maltratare.

88. Notiţele medicale despre reclamanţi erau lăsate la administraţia închisorii. Echipa de medici a insistat ca personalul medical al închisorii să urmeze recomandările lor cu privire la tratamentul medical al reclamanţilor, medicamente şi dietă.

89. Dl Ilaşcu a spus că el nu avea încredere în administraţia închisorii sau în personalul medical al închisorii, deoarece lui îi era teamă ca administraţia închisorii să nu-i administreze medicamente. El accepta doar medicamentele transmise de familie sau de medicii care veneau de la Chişinău.

90. Examinările efectuate în Transnistria de echipa de medici din care făcea parte martorul erau efectuate în comun cu medicii de acolo. Reclamanţii deţinuţi în Închisoarea din Tiraspol erau supuşi unui regim mai lejer decât cel din Închisoarea Hlinaia. În Închisoarea din Tiraspol exista o unitate medicală, iar pe parcursul examinărilor medicale erau prezenţi doar medici.

91. La Închisoarea Hlinaia regimul era mai strict. Acolo întotdeauna era prezent pe lângă medici şi cineva din administraţia închisorii.

92. Martorul şi echipa sa nu au găsit nicio probă cu privire la maltratarea fizică sau administrarea medicamentelor psihotrope.

93. Martorul i-a vizitat ultima dată pe reclamanţi în 1997 sau în jurul acelui an. El a refuzat să plece ulterior, în pofida solicitării Ministerului Justiţiei, deoarece el nu mai avea competenţa pe care a avut-o atunci când era consilierul Preşedintelui.

8.  Andrei IVANŢOC

94. În dimineaţa zilei de 2 iunie 1992, nouă sau zece membri ai forţelor speciale au venit în maşini şi l-au reţinut. Ei erau militari în camuflaje şi purtau măşti. În grupul care l-a reţinut, martorul a văzut un locotenent al forţelor speciale ruse. Ei l-au bătut şi l-au dus într-un subsol al unui centru de detenţie preventivă, care se afla în clădirea miliţiei. Anterior, reclamantul nu fusese niciodată acolo, adică în clădirea unde se afla subsolul. El nu poate să spună cât timp s-a aflat acolo. El a fost legat la ochi; acolo nu era lumină. Poate că a fost timp de o oră, o zi, însă nu mai mult. El nu i-a văzut pe Leşco sau Ilaşcu în clădirea miliţiei. El i-a văzut mai târziu, la Comenduire.

95. Ulterior, el a fost dus la Comenduirea Armatei a Paisprezecea. Acolo el a fost interogat de militari. La etajele de mai sus se aflau trupele speciale de elită şi trupele Alfa. Colonelul Bergman era comandantul Armatei a Paisprezecea. Reclamantul l-a văzut personal, însă colonelul Bergman nu l-a interogat.

96. Condiţiile de la Comenduire erau inumane. Deţinuţii erau bătuţi zi şi noapte de către soldaţi din trupele aeropurtate şi de forţele speciale, care foloseau bastoane şi bocanci. Ei aruncau capsule cu gaz verde în celule. Reclamanţii erau deţinuţi în celule diferite. Acolo erau deţinute şi alte persoane, inclusiv dl Godiac. Condiţiile de detenţie de acolo erau foarte proaste. Ei erau duşi la veceu o dată la 24 de ore şi asupra lor era asmuţit un câine, dacă nu erau gata în timpul acordat lor. Într-un asemenea moment, reclamantul a vrut să se spânzure.

Ulterior, lui i-au fost administrate medicamente; el era într-o stare de delir; el îşi imagina diferite lucruri. Problemele sale psihiatrice au rezultat din bătăi.

Gardienii de la Comenduire, ca şi toţi cei de acolo, erau sub controlul Armatei a Paisprezecea. Forţele speciale şi trupele aeropurtate aveau insigne ruseşti pe uniforme. Forţele speciale ruse şi militari din trupele aeropurtate i-au bătut, spunând-le că erau ţărani români. Ei purtau embleme ruseşti pe uniformele lor. Reclamantul a crezut că ei erau militari din trupele aeropurtate ruse, deoarece ei purtau berete şi cămăşi ale trupelor aeropurtate cu embleme ruse pe ele.

Cea mai gravă maltratare pe care a suferit-o, i-a fost aplicată pe când se afla la Comenduire. Aceasta a fost deosebit de brutală.

97. De la Comenduirea Armatei a Paisprezecea, el a fost dus la un spital de psihiatrie din Tiraspol, unde s-a aflat timp de o lună. Ulterior, ei l-au dus de la spital înapoi la Comenduire, însă, deoarece colonelul Bergman le-a spus gardienilor că el nu-l dorea acolo, el a fost dus înapoi la centrul de detenţie preventivă. Reclamantul nu ştie cât timp Ilaşcu şi Leşco au fost ţinuţi la Comenduire, după ce el a plecat. Următoarea dată el i-a văzut toamna, în timpul procesului.

98. După septembrie 1992, când el şi ceilalţi au fost transferaţi în subsolul centrului de detenţie preventivă, ei au fost, de asemenea, bătuţi. Ei erau scoşi din celule zi şi noapte. Acest lucru era făcut într-o cameră specială, o cameră pentru investigaţii. Reclamantul era bătut până îşi pierdea cunoştinţa. El a fost drogat şi lovit cu capul de pereţi sau strâns între uşă şi perete. Acest lucru a fost făcut de transnistreni.

99. După proces, ei au fost bătuţi sporadic. Reclamanţii s-au plâns OSCE-ului. Dl Antiufeev conducea toate aceste lucruri. La un moment dat, o comisie ministerială a venit să investigheze. Reclamanţii au fost examinaţi de medici. În orice caz, administraţia închisorii i-a izolat până când le-au trecut vânătăile. Comisia OSCE a venit o lună mai târziu după bătăi, însă nu mai erau multe urme rămase.

100. Perioada când au fost maltrataţi cel mai tare a fost în 1992, când ei au venit în celula reclamantului şi în celula lui Ilaşcu. Primii au fost Antiufeev şi Gusarov.

101. Actualmente, reclamantul este deţinut singur în celulă: el nu vede lumina zilei şi are plimbări timp de două ore pe zi.

102. Medicii din închisoare erau un pic mai buni decât chirurgii veterinari. Medicul din închisoarea unde se afla reclamantul era, de fapt, dentist de profesie. Profesorul Ţîbîrnă l-a vizitat pe reclamant. De asemenea, el a fost vizitat de alţi medici din Tiraspol, inclusiv de un chirurg, care i-a făcut operaţie. Aceştia au venit doar deoarece el era bolnav; ei nu veneau când el era bătut. Odată, reclamantul a declarat greva foamei, însă nu poate să-şi amintească dacă atunci el a fost examinat de medici. Două din aceste examinări medicale au avut loc în celule special amenajate în acest scop.

103. În ianuarie 2003, el se afla într-o cameră unde deţinuţilor li se permiteau întrevederi de lungă durată. El nu a fost examinat niciodată de un medic în celula sa. În timpul examinărilor, întotdeauna era prezent cineva din administraţia închisorii, pentru a controla.

104. Doar rudelor li se permitea să aibă întrevederi cu el. Câteodată, erau permise coletele, însă, uneori, existau probleme cu ele. Reclamanţilor nu li se permitea să scrie sau să primească scrisori în limba română sau să primească ziare româneşti. Cu două zile înainte de audierile din martie 2003, el a fost vizitat de reprezentanţi de la Crucea Roşie, iar înainte de asta, de medici de la Comitetul European pentru Prevenirea Torturii.

105. Cea mai recentă vizită pe care a avut-o el a fost cu două săptămâni înainte de audierile din martie 2003, când a fost vizitat de o doamnă judecător de la Comitetul pentru Prevenirea Torturii.

106. El nu are dreptul de a coresponda cu persoane din afara închisorii, fie că este vorba de avocaţi, fie de orice alte persoane.

107. În mai 1999, pe când se afla în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol, după ce şi-a depus cererea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, el a fost maltratat. Forţe militare au intrat în celula sa şi l-au bătut. Acestea erau formate din militari aflaţi sub conducerea lui Gusarov şi a căpitanului Matrovski, precum şi a persoanelor lui Antiufeev/Şevţov. Lui i s-a spus că dacă nu-şi va retrage cererea, el va fi eliminat fizic. Ulterior, el a declarat greva foamei şi a scris o plângere; după aceasta a venit o comisie de investigaţie.

108. Singurele vizite medicale pe care le-a avut el au fost ale medicilor care au venit de la Chişinău. Medicul din închisoare, locotenent-colonelul Samsonov, era dentist. Reclamantul pretinde că el nu a primit nicio asistenţă de la medicii din închisoare.

109. Celula sa şi lucrurile din celula sa au fost distruse. Prima dată acest lucru s-a întâmplat la 16 noiembrie 2002, iar ultima dată - la 22 februarie 2003 sau în jurul acestei date.

110. Reclamantul consideră că tot ceea ce i s-a făcut şi ceea ce i se face actualmente este făcut la instigarea Rusiei.

111. Locotenent-colonelul Gorbov a fost prezent la reţinerea lui Ilaşcu. Moldova nu a controlat şi nu controlează teritoriul Transnistriei, însă autorităţile moldoveneşti ar fi putut face mai mult pentru a-i ajuta. Ele nu au făcut nimic. Poliţia din Dubăsari a fost transmisă cazacilor şi bătută. Rusia s-a jucat cu Moldova. Dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, Transnistria nu ar fi existat. Moldova era responsabilă. Preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, dl Seleznev, a venit în Parlamentul Republicii Moldova şi a spus că dacă nu ar fi fost Rusia, Moldova ar fi fost parte a României.

112. După luna mai 1998, reclamantul nu a mai văzut niciun oficial rus.

9.  Alexandru LEŞCO

113. La momentul evenimentelor, în 1992, reclamantul locuia la Tiraspol din 1973. La 2 iunie 1992, el a fost trezit la ora 2 dimineaţa, când patru persoane înarmate au intrat în casa sa şi l-au reţinut. Printre acele persoane era cineva numit Guşan. El era îmbrăcat în haine de camuflaj şi nu era înarmat. El i-a arătat reclamantului documentele sale. Ceilalţi purtau echipament kaki; ei erau militari şi erau înarmaţi. Ulterior, el a fost dus cu maşina la centrul de detenţie. Atunci el nu a fost bătut; aceasta s-a întâmplat mai târziu. El a fost interogat timp de trei-patru ore de Şevţov, cunoscut de asemenea şi sub numele de Antiufeev, cu Gorbov şi cu o altă persoană pe care reclamantul nu o cunoştea. Ulterior, el a fost dus în subsol, unde a stat timp de şase zile. A doua zi, el a fost închis singur în celulă. Interogatoriile începeau foarte devreme. Ele au continuat de la 2 iunie până la 1 sau 2 iulie. În acea lună, el nu i-a văzut pe Ivanţoc sau pe Ilaşcu. În acest timp, el a fost interogat şi maltratat.

114. La 1 sau 2 iulie, el a fost dus la Comenduire. El a fost dus acolo într-un automobil care avea emblema Rusiei şi tricolorul rus. Reclamantul a fost dus acolo de două ori în aceeaşi zi. Prima dată, el a fost dus de persoane din trupele Delta, Dnestr. A doua oară - de alte persoane care erau angajaţi ai Armatei a Paisprezecea. Ei au intrat în sediu printr-o altă intrare. El a stat acolo până la 7 sau 8 august fiind deţinut singur în celulă. Celulele se aflau la primul etaj. Reclamantul nu a putut să-i vadă pe ceilalţi – adică pe Ilaşcu, Ivanţoc, Godiac. El nu l-a văzut nici pe dl Petrov-Popa. Gardienii l-au maltratat de câteva ori. El nu a fost interogat la Comenduire, ci doar a fost bătut de trei ori. El ştia că colonelul Bergman era comandant, însă el nu a avut nicio întâlnire cu el şi nici nu l-a văzut. Starojuk, care conducea investigaţia în această cauză, a fost la Comenduire de două ori. El i-a arătat reclamantului articole din ziar, potrivit cărora Plugaru [ministrul Securităţii Naţionale a Republicii Moldova în timpul evenimentelor din 1991-1992] a fost demis şi că a fost semnat un acord de pace cu Rusia.

115. Condiţiile de la Comenduire erau foarte dure. Mâncarea era bună, deoarece ei erau hrăniţi cu aceeaşi mâncare ca şi soldaţii. Însă, uneori, nu exista acces la veceu timp de două sau trei zile. Ei erau scoşi în coridor şi duşi la veceu de un gardian, care avea un câine alsacian numit Cian. Lor li se dădea la dispoziţie doar 45 de secunde, ceea ce nu era suficient, apoi câinele era asmuţit la ei. Din acest motiv, reclamantul a refuzat să mănânce pentru a reuşi să meargă la veceu. Reclamantul a trebuit să-şi satisfacă necesităţile fiziologice în sacoşe din plastic, deoarece el nu era sigur dacă în următoarea zi el va fi dus la veceu. Acest lucru a durat timp de aproximativ o lună. În timpul zilelor de odihnă, când în clădire erau prezenţi puţini comandanţi, gardienii intrau în celulele lor şi îi agresau. Ei spuneau că aceştia acţionau împotriva Rusiei şi a cetăţenilor ruşi şi îi băteau.

116. La Comenduire, el a văzut printr-o gaură din fereastra celulei sale cum Ilaşcu era scos din clădire. Gardienii l-au oprit şi i-au spus: „Tu eşti următorul”. El a văzut că Ilaşcu a refuzat să fie legat la ochi şi că a fost pus la perete. Ilaşcu a spus că el a fost supus executărilor simulate de patru ori. Reclamantul a văzut acest lucru doar o singură dată.

117. El a fost bătut cu bastoanele o singură dată, însă era speriat întotdeauna. În zilele de odihnă, erau persoane care intrau în celula sa. Ele aveau insigne ruseşti pe epoleţi.

El s-a aflat la Comenduire până la începutul lunii august, iar mai apoi a fost dus înapoi în subsolul centrului de detenţie preventivă.

118. În centrul de detenţie preventivă, el a fost interogat de trei sau patru ori de anchetatori civili şi lovit cu un băţ, însă mai puţin decât ceilalţi reclamanţi. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie de acolo, el făcea baie o dată la zece zile. În celulă nu era veceu, aşa că el era scos din celulă pentru a fi dus la veceu în fiecare dimineaţă. Reclamantul nu a avut întrevederi cu familia sa sau cu un avocat în primele cinci sau şase luni ale detenţiei sale.

119. După proces, el a fost dus în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Acolo nu erau cuverturi sau lenjerie de pat şi el dormea pe scânduri goale. El nu a fost maltratat în închisoare. Lui nu i s-a permis să aibă întrevederi cu soţia sa şi cu avocatul său timp de şase săptămâni.

El nu a avut vizite medicale din partea medicilor locali. Atunci când reclamanţii îşi vedeau soţiile, ei cereau ca medici din Chişinău să vină să-i examineze; ei au fost vizitaţi de câteva ori de medici din Chişinău. Profesorul Ţîbîrnă l-a văzut pe reclamant în 1996, atunci când el suferea de pancreatită cronică. Doctorul Leşanu, de asemenea, a venit să-l vadă. El s-a plâns acestor medici de condiţiile din închisoare, dar nu şi de maltratarea de după proces. Colegii săi erau deţinuţi în celule separate, prin urmare, el nu poate confirma sau nega că ei ar fi fost maltrataţi. În 1992-1993, toţi reclamanţii au fost maltrataţi.

El avea întrevederi cu familia sa, în mod regulat. În ultimul timp, el a început să primească colete; la început, existau mult mai multe restricţii. Depindea de faptul cum se simţea administraţia închisorii.

120. Guvernul Republicii Moldova ar fi putut face mult mai mult. Deşi soţia reclamantului i-a spus că autorităţile moldoveneşti au încercat s-o ajute în timpul detenţiei acestuia, el consideră că ele ar fi putut face mai mult după ce conflictul s-a sfârşit.

121. Reclamantul a auzit despre aşa-zisul „Grup Ilaşcu” pentru prima dată atunci când a fost reţinut. El niciodată nu a făcut parte din serviciile militare sau secrete ale Republicii Moldova.

122. Începând cu evenimentele din 2 martie 1992, forţele constituţionale ale Republicii Moldova au încetat să exercite controlul asupra malului de est al râului Nistru; în oraş a fost instituită starea de urgenţă şi nimănui nu i se permitea să iasă din casă după ora 22:00.

10.  Tudor PETROV-POPA

123. La 2 iunie 1992, el locuia la Tiraspol. El a fost reţinut de Victor Guşan şi un grup de persoane îmbrăcate în civil. El era acasă; era ora 6:00 dimineaţă.

124. El a fost dus în clădirea miliţiei. Acolo el nu a fost interogat imediat. El a stat acolo până la ora 12:00. Ulterior, el a fost dus în subsol şi închis într-o celulă. El a fost ţinut acolo timp de şapte luni. În clădirea miliţiei, el a fost bătut şi maltratat.

Gardienii din clădirea miliţiei i-au spus că ei au venit din diferite oraşe ale Rusiei. Ei purtau uniforme, însă nu aveau insigne pe ele.

Reclamantul i-a văzut pe Starojuk şi pe Gorbov. Ei l-au interogat. Atunci când l-au interogat, ei nu purtau măşti. Ei nu l-au interogat cu privire la vreo legătură cu Ilaşcu sau cu Frontul Popular. Ei, pur şi simplu, vroiau ca el să recunoască că făcea parte din aşa-numitul grup Ilaşcu şi să confirme ceea ce spuneau ei. El nu era membru al vreunui partid politic şi nu dorea să lupte de partea transnistrenilor. El a fost soldat în Afganistan. El nu l-a întâlnit niciodată pe Ilaşcu. Atunci în Transnistria nu existau forţe militare transnistrene, ci doar ruse. Ei au fost cei care l-au bătut. El a fost bătut de militari care purtau măşti, prin urmare, el nu ştia cine sunt ei.

125. Ulterior, el a fost dus în Închisoarea din Tiraspol. Înainte de proces, el a fost ţinut la secţia de miliţie timp de câteva luni, iar ulterior el a fost deţinut singur în celulă în Închisoarea din Tiraspol. El nu a fost dus niciodată în sediile Armatei a Paisprezecea. În timpul detenţiei sale, el a fost interogat de persoane care purtau măşti.

126. Reclamantul nu-l cunoştea pe Gorbov. El l-a întâlnit pe Bergman la proces. În timpul detenţiei sale, el nu i-a văzut pe Ilaşcu sau Ivanţoc. El nu-i cunoştea pe niciunul din ei până la proces.

El nu a fost vizitat de vreun avocat în timpul efectuării investigaţiilor, ci doar ulterior.

127. După proces, el nu a fost maltratat. În timpul procesului, reclamantul era deţinut singur într-o celulă în Închisoarea Hlinaia, unde se afla şi Ilaşcu.

În 1995, reclamantul a fost vizitat la Tiraspol de profesorul Ţîbîrnă însoţit de doctorul Leşanu. În 1999, el a fost transferat la Închisoarea Hlinaia, unde regimul era mai sever. Acolo el nu a avut parte de tratament medical. În 1999, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Lui i s-ar fi oferit tratament numai în cazul în care el ar fi cerut să fie graţiat. Dacă el ar fi făcut acest lucru, el ar fi fost transferat într-o unitate medicală, însă el a refuzat.

128. El a avut întrevederi cu familia sa, pe parcursul cărora era întotdeauna prezent un gardian. El a corespondat cu familia sa, însă acesteia nu i s-a permis să-i scrie în grafie latină. El primeşte aproximativ şase colete pe an.

129. Guvernul Republicii Moldova nu a făcut tot ce a putut. De fapt, el nu a făcut nimic; în caz contrar, reclamanţii ar fi fost deja eliberaţi. Totuşi, familia sa a primit ajutor material şi financiar din partea Guvernului.

130. Reclamantul a văzut cum populaţiei civile i-au fost împărţite muniţii în 1992. Aceste muniţii au fost luate de la Armata a Paisprezecea. Armata transnistreană s-a format din Armata a Paisprezecea, care era singura de acolo înainte ca regimul transnistrean să aibă propriile forţe militare.

11.  Colonelul Vladimir GOLOVACEV

131. Anterior, martorul a lucrat la Moscova şi a venit la Tiraspol în 1985. El a început să lucreze în serviciul penitenciar din Transnistria înainte de declanşarea conflictului. El, pur şi simplu, a rămas în funcţie atunci când a primit ordinul de a rămâne.

El s-a născut pe teritoriul Moldovei Sovietice şi are paşaport sovietic, cu un document în el, care prevede că este cetăţean al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.

132. Începând cu luna iulie 1993, el este şef al Închisorii nr. 2 unde regimul de detenţie este mai sever decât cel din Închisoarea nr. 3, în care sunt deţinute femei. Diferitele condiţii care se referă la întrevederi fie de lungă, fie de scurtă durată, colete, etc., pot fi găsite în Regulamentul închisorii. Deţinuţii care nu încalcă Regulamentul beneficiază de toate aceste drepturi. Regimul mai strict include toate facilităţile de uz comun, precum ar fi o mică fabrică, sală de sport, etc., dar şi detenţie solitară şi detenţia în aripa închisorii, unde sunt deţinuţi împreună condamnaţii periculoşi. Pentru persoanele deţinute în celule speciale nu sunt permise plimbările.

133. Dl Ivanţoc este deţinut singur într-o celulă prevăzută pentru şase condamnaţi, deoarece el a refuzat să i se aplice regimul obişnuit. Dl Leşco este deţinut într-o aripă obişnuită a închisorii şi beneficiază de toate drepturile normale. Acest lucru presupune patru întrevederi de scurtă durată şi două întrevederi de lungă durată pe an. Nu au existat niciodată probleme cu întrevederile deţinuţilor cu avocaţii. Totuşi, persoanele deţinute sub un regim sever nu solicită frecvent întrevederi cu avocaţii.

134. Din 1999, nu a avut loc o deteriorare a stării sănătăţii reclamanţilor. Dl Ilaşcu nu s-a plâns niciodată cu privire la acest lucru.

135. Dl Ivanţoc a avut vizite medicale din partea medicilor care au venit din Chişinău.

136. În ceea ce priveşte existenţa acordurilor sau a regulilor cu privire la transferul deţinuţilor în şi din Republica Moldova sau în altă parte, el a declarat că aceasta era o chestiune ce ţinea de funcţionarii de rang înalt. Spre exemplu, recent a fost încheiat un acord cu Rusia. Însă astfel de lucruri trebuie făcute la nivel de guverne; nu el este persoana care decide.

137. El nu ştia că Procurorul General al Republicii Moldova a pornit urmărirea penală împotriva lui pentru detenţie ilegală.

138. Dl Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001. El a fost eliberat în temeiul unui decret al Preşedintelui Transnistriei şi al unui ordin al ministrului Justiţiei, dl Balala. El nu a ştiut cum s-a întâmplat acest lucru şi nici cine l-a însoţit pe Ilaşcu la Chişinău.

139. Referitor la tratamentul deţinuţilor bolnavi, în trecut aceştia erau transferaţi la spitalul din Bender. Totuşi, în ultimul timp, această practică a fost încetată din cauza problemelor. Prin urmare, în cazul unei boli obişnuite, tratamentul este efectuat în închisoare. Deoarece în închisoare nu există condiţii sofisticate pentru efectuarea intervenţiilor chirurgicale, deţinuţii sunt transportaţi la spitalul din Tiraspol pentru astfel de intervenţii.

140. Deţinuţii nu solicită foarte frecvent întrevederi cu un avocat. Dacă avocatul are permis corespunzător, şeful Închisorii va autoriza întrevederea. Ministrul Justiţiei este cel care eliberează permise. În Închisoarea nr. 2, sunt deţinute doar persoanele condamnate, nu şi deţinuţii preventiv. Detenţia preventivă are loc în această parte a clădirii, în Închisoarea nr. 3.

141. Dl Ilaşcu a fost deţinut în Închisoarea nr. 2 din 1997 până la eliberarea sa. El a fost deţinut în celula nr. 13. El a fost deţinut singur în celulă, deoarece anterior ei nu au mai avut o astfel de categorie de condamnaţi acolo. Prin urmare, nu a existat necesitatea de a-l deţine împreună cu criminalii obişnuiţi. Dl Ilaşcu nu a fost întrebat dacă a dorit acest lucru. Martorul nu ştia nimic despre acuzaţiile lui Ilaşcu că, la 13 mai 1999, persoane civile îmbrăcate în camuflaje au intrat în celula sa şi l-au agresat, iar ulterior l-au scos în coridor. El niciodată nu a primit o asemenea plângere din partea acestuia cu privire la acest lucru. Serviciul penitenciar efectuează periodic percheziţia celulelor şi a condamnaţilor, însă nimeni niciodată nu poartă camuflaje. Atunci când Comitetul Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii a efectuat o vizită, el a fost întrebat despre bătăile aplicate membrilor grupului Ilaşcu în mai 1999, iar el a declarat că, în calitate de şef al Închisorii, el niciodată nu a primit plângeri de la reclamanţi în legătură cu aceasta.

142. Condamnaţii se pot plânge de pretinsele agresiuni din partea angajaţilor închisorii, ingerinţe în colete, etc., de la ora 7:30 până la 9:30. Martorul a declarat că el era disponibil să se întâlnească cu condamnaţii şi, dacă era cazul, să asculte plângerile lor.

143. Închisorile din Transnistria sunt administrate în conformitate cu noul Cod de executare a sancţiunilor de drept penal. Codul Republicii Moldova nu este aplicabil acolo. Închisoarea nr. 2, ca şi toate celelalte închisori de acolo, se află sub controlul „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, începând cu decembrie 1992. Începând cu această dată, serviciul penitenciar din Transnistria nu a acceptat ordine din partea Guvernului Republicii Moldova. Guvernul Republicii Moldova nu poate emite decizii cu privire la aceste închisori. În 1992, în închisorile din Transnistria erau câţiva deţinuţi care au fost condamnaţi de instanţele judecătoreşti moldoveneşti, însă, începând cu acea perioadă, treptat, au avut loc transferuri ale condamnaţilor. Înainte de 1991, aveau loc transferuri de condamnaţi pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.

144. Dl Ivanţoc a fost victima propriilor acţiuni, deoarece el a refuzat să părăsească celula sa. Drept rezultat, el şi-a pierdut toate drepturile. El era deţinut singur în celulă, deoarece nu a dorit să fie deţinut în celulă împreună cu alte persoane.

145. Posibilitatea eliberării până la ispăşirea în întregime a pedepsei este decisă după examinarea dosarului deţinutului. Însă, reclamanţii în această cauză nu au solicitat niciodată o astfel de examinare. Ei au adresat toate solicitările lor Guvernului Republicii Moldova.

146. În calitate de şef, el niciodată nu a trebuit să tragă la răspundere disciplinară angajaţii închisorii pentru aplicarea maltratării, ci doar pentru transmiterea ilegală a mesajelor în afara închisorii şi pentru alte asemenea lucruri.

147. Uniforma gardienilor din închisoare este similară cu uniforma rusă. Insigna este diferită. Oficialii transnistreni nu acceptă ordine din partea autorităţilor penitenciare din Rusia, însă ei cooperează cu acestea. Soldaţii ruşi nu au participat niciodată la paza condamnaţilor din Transnistria, deoarece aceste închisori nu se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse.

148. Avocaţii reclamanţilor nu au solicitat niciodată întrevederi cu clienţii lor. Dacă ei ar fi făcut acest lucru, astfel de solicitări ar fi fost examinate în mod corespunzător.

149. Nu există vreo lege sau act oficial care să interzică corespondenţa condamnaţilor în limba română, însă administraţia închisorii foloseşte limba care este des folosită în Transnistria, adică limba rusă. Ea trebuie să poată să aibă cenzori, care să fie capabili să citească corespondenţa condamnaţilor. Însă condamnaţilor li se permite să primească ziare în limba română.

12. Stepan Constantinovici CERBEBŞI

150. Martorul s-a născut în Rusia. Din 1989 până în 1991, el a lucrat în cadrul miliţiei, iar din 1984 până în 1989 - în serviciul penitenciar. El a fost şef al Închisorii nr. 1 din 1992 până în 2001 şi şef-adjunct până în 1992. La momentul audierilor, el era la pensie. Pensia i se achită de Ministerul Justiţiei al „Republicii Moldoveneşti Nistrene”.

151. În Închisoarea Hlinaia, condamnaţii sunt deţinuţi singuri în celule care măsoară 16 metri pătraţi. În ceea ce priveşte regulile cu privire la vizitatori, corespondenţă şi colete, deţinuţii au dreptul să aibă întrevederi, însă cu condiţia obţinerii, în prealabil, a permisiunii în conformitate cu Regulamentul Închisorii. Totuşi, deţinuţii aflaţi în arest preventiv nu au dreptul de a coresponda.

152. El nu ştie despre existenţa regulilor cu privire la întrevederile cu avocaţii.

153. În închisoare există un oficiu medical cu farmacie, însă nu există o clinică cu paturi. Pentru aceasta erau folosite spitalele civile. Vizitele medicale erau efectuate la cererea condamnaţilor. Reclamanţii au fost examinaţi de medici din Republica Moldova.

154. După procesul lor, reclamanţii au fost trimişi în Închisoarea Hlinaia. Ilaşcu era deţinut separat, iar ceilalţi trei erau deţinuţi împreună într-o celulă. Ei aveau dreptul să părăsească celula şi să aibă plimbări timp de o oră pe zi. Cei care erau bolnavi aveau dreptul la o oră în plus pentru plimbări.

155. Închisoarea Hlinaia avea o aripă specială pentru cei care sufereau de tuberculoză, însă Petrov-Popa nu a fost deţinut în acea închisoare atunci când martorul era şef al Închisorii Hlinaia.

156. Ilaşcu era supus condiţiilor speciale în închisoare, deoarece el a fost condamnat la moarte. Lui nu i s-a permis să fie deţinut în aceeaşi celulă cu alţi deţinuţi. Fereastra de la celula lui Ilaşcu avea jaluzele care se închideau din afară. Lumina pătrundea, însă condamnatul nu putea vedea prin jaluzele. Pentru ca cineva să-l viziteze pe Ilaşcu, era nevoie de permisiunea prealabilă a Ministerului Justiţiei.

157. El nu a primit niciodată nicio plângere oficială de la Ilaşcu cu privire la tratamentul acestuia în Închisoarea Hlinaia. El nu a auzit niciodată că sentinţa lui Ilaşcu ar fi fost casată de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova. Ilaşcu nu era singurul condamnat la moarte: mai era încă o persoană, care era deţinută în aceleaşi condiţii.

158. Închisoarea Hlinaia nu era subordonată Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova şi autorităţilor moldoveneşti, iar Guvernul Republicii Moldova nu avea nicio autoritate asupra instituţiilor penitenciare din Transnistria.

159. Martorul nu a primit niciodată ordine fie din partea Rusiei, fie din partea autorităţilor militare ruse staţionate acolo. În închisorile din Transnistria nu existau gardieni ruşi. În perioada când a lucrat el, uniforma din instituţiile penitenciare din Transnistria era similară cu uniforma militară rusă.

160. Un şef de închisoare nu are competenţă, fără ordinul unui superior, să emită o decizie cu privire la transferul unui condamnat. În perioada când el a fost şef al Închisorii, nu s-a efectuat niciun transfer de condamnaţi din alt stat, de exemplu, din Rusia. Pentru transferul din sistemul penitenciar al unui stat în sistemul penitenciar al altui stat, trebuie să existe un ordin special.

13. Serghei CUTOVOI

161. Martorul a fost şef al Închisorii nr. 1 începând cu 2001. El a intrat în sistemul penitenciar în 1993 şi şi-a desfăşurat cariera profesională în administraţia închisorii. De asemenea, el studiază la universitate la secţia fără frecvenţă.

162. În 2000, a fost adoptat un nou Cod Penal şi un nou Regulament intern cu privire la instituţiile penitenciare ale „RMN”. Când legislaţia şi regulamentele Republicii Moldova se aplicau, poziţia era semnificativ diferită. În conformitate cu noul regim, condiţiile condamnaţilor s-au îmbunătăţit. Sunt permise mai multe întrevederi, iar pentru bună purtare pot fi acordate facilităţi, spre exemplu, trei întrevederi suplimentare. În ceea ce priveşte întrevederile cu avocaţii, condamnaţii pot avea întrevederi fără nicio restricţie. Închisoarea Hlinaia acordă îngrijire medicală timp de douăzeci şi patru de ore.

163. Nu a fost primită nicio plângere din partea condamnaţilor cu privire la condiţiile lor de detenţie. De asemenea, nicio plângere nu a fost adresată Comitetului Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii. Însă, este adevărat că un raport foarte recent al acestui Comitet a adus critici cu privire la acoperirea ferestrelor celulelor şi la regimul de izolare. Investigarea unui angajat al închisorii în urma unei plângeri a unui condamnat era, mai degrabă, o excepţie. De când el şi-a început activitatea, nu au existat mai mult de douăsprezece asemenea investigaţii.

164. Dreptul unui condamnat de a avea întrevederi cu avocatul său depinde de gravitatea crimei pentru care acesta este deţinut, de faptul dacă are sau nu antecedente penale, etc. Există trei categorii de regimuri de detenţie. În ceea ce priveşte regimul care urmează a fi aplicat unui condamnat, administraţia închisorii execută hotărârea instanţei judecătoreşti. Ulterior, administraţia închisorii poate schimba regimul – spre exemplu, dacă condamnatul a încălcat Regulamentul Închisorii.

165. Nici administraţia penitenciarelor din Moscova şi nici Grupul Operaţional Rus din Tiraspol nu pot da ordine administraţiei penitenciarelor din Transnistria.

166. Transferul unui condamnat dintr-o instituţie în alta poate fi decis doar de o instanţă judecătorească. Guvernul decide cu privire la cazurile de extrădare.

167. La momentul audierilor, singurul dintre reclamanţi care era deţinut acolo era Petrov-Popa. Anterior, celula nr. 31 a fost ocupată de Ilaşcu. Celula avea un geam standard prevăzut cu jaluzele. Aceste jaluzele sunt identice cu cele folosite în închisorile din Chişinău. Recent, în Închisoarea Hlinaia jaluzelele au fost scoase din şase celule, însă, din lipsă de mijloace financiare şi tehnice, nu a fost posibil de a le scoate din toate celulele, deoarece jaluzelele trebuiau înlocuite cu gratii.

168. Condamnaţii care suferă de tuberculoză sunt deţinuţi în toate aripile închisorii; nu există unităţi specializate pentru astfel de pacienţi. Dl Petrov-Popa, care avea tuberculoză, a fost mutat în celula ocupată anterior de dl Ilaşcu. Lui i se permite să aibă plimbări la fel ca şi celorlalţi condamnaţi. În 2002, regimul dlui Petrov-Popa a fost îmbunătăţit la ordinul şefului Închisorii. El a fost singurul condamnat care a beneficiat de un nou regim în acel an. Actualmente, dl Petrov-Popa are dreptul să primească şase colete şi şase întrevederi de scurtă durată pe an, în loc de trei.

Nu sunt aplicate niciun fel de restricţii cu privire la limbă. Astfel, dl Petrov-Popa poate primi scrisori sau ziare în limba română. Dl Petrov-Popa nu s-a plâns niciodată de condiţiile din celula sa. El a fost cel care a cerut să fie mutat înapoi în actuala sa celulă. Petrov-Popa niciodată nu a solicitat întrevederi cu un avocat.

14.  Locotenent-colonelul Efim SAMSONOV

169. Martorul a fost şef al departamentului medical al serviciului penitenciar din Transnistria. 

170. Martorul i-a examinat pe reclamanţi în timpul procesului în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. Acolo erau prezenţi gardieni din închisoare. Reclamanţii nu au avut niciodată încredere în serviciile medicale din închisoare şi au refuzat, în mod categoric, serviciile medicale ale personalului medical al Închisorii nr. 2. Ei nu i-au cerut să-i examineze în legătură cu pretinsa maltratare. Martorul nu a văzut niciun semn de maltratare pe corpurile lor. De câteva ori, medici din afara instituţiilor penitenciare din Chişinău au venit să-i examineze pe reclamanţi şi au adus cu ei medicamentele corespunzătoare. Aceştia au fost profesorul Ţîbîrnă şi doctorul Leşanu.

171. Reclamanţii nu sufereau de anumite boli specifice. În 2002, dl Petrov-Popa a fost tratat de tuberculoză. El avea un plămân afectat, din care a fost stors lichidul. Acum ceva timp, Ivanţoc a avut o operaţie la ficat. Profesorul Ţîbîrnă a venit în calitate de specialist de la Chişinău pentru a-l trata. Recomandările echipei profesorului Ţîbîrnă referitoare la reclamanţi nu au fost implementate, deoarece reclamanţii au refuzat, fiindcă ei nu aveau încredere în medicii închisorii.

172. Administraţia închisorilor din Transnistria nu primea instrucţiuni de la Federaţia Rusă. Nu a existat o cooperare cu Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova sau cu Ministerul Justiţiei, însă, uneori, existau contacte cu Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova.

15.  Vasilii SEMENCIUK

173. Martorul era posesor al unui paşaport moldovenesc, pe care l-a obţinut înainte de a lucra în instituţiile penitenciare, el a fost medicul Închisorii nr. 1 Hlinaia începând cu 1995. El nu a lucrat niciodată în Închisoarea nr. 2 din Tiraspol. În calitate de medic al Închisorii Hlinaia, el era responsabil de toate condiţiile sanitare şi igienice din închisoare. Martorul era dentist, însă putea, de asemenea, să efectueze analize ale sângelui. Mai mult, el era asistat de un chirurg şi de alţi specialişti din personalul său.

174. Martorul l-a întâlnit doar pe reclamantul Ilaşcu, însă nu şi pe ceilalţi reclamanţi. Dl Ilaşcu nu a cerut niciodată să fie vizitat de martor; dl Ilaşcu dorea să fie consultat de o delegaţie medicală din afară, din Moldova sau din Tiraspol. Locotenent-colonelul Samsonov i-a însoţit pe medicii din afară atunci când ei l-au examinat pe Ilaşcu. Profesorul Ţîbîrnă şi doctorul Leşanu au venit şi au luat mostre de sânge şi urină pentru analize. Examinarea nu a avut loc în celula lui Ilaşcu, ci într-un birou. Ilaşcu nu s-a plâns de maltratare. El s-a plâns doar de problemele sale digestive.

175. Nu există vizite medicale regulate pentru condamnaţi, ci doar dacă condamnaţii o cer. În închisoare există o unitate medicală permanentă.

176. Martorul nu l-a întâlnit pe reclamantul Petrov-Popa. Reclamantul era deţinut singur în celulă. Dl Petrov-Popa nu a cerut niciodată asistenţă medicală. Actualmente, boala sa este de gradul 3, ceea ce înseamnă că boala nu este activă. Tratamentul era necesar la fiecare nouă luni, şi nu la intervale mai scurte, precum, de altfel, a fost confirmat de departamentul medical.

177. În 2003, Comitetul Consiliului Europei pentru Prevenirea Torturii a efectuat o vizită la închisoare. Martorul nu-şi aminteşte despre vizita acestui Comitet în anul 2000. El nu-şi aminteşte ca, după vizita din 2000, CPT să fi fost îngrijorat de accesul reclamantului la tratamentul de tuberculoză, în această privinţă el fiind dependent de familia sa şi de resursele din partea acesteia pentru a cumpăra medicamente şi că familia sa trebuia să-i asigure hrana pentru dieta sa specială. El îşi aminteşte că în trecut administraţia închisorii nu a avut medicamentele necesare pentru a le administra dlui Petrov-Popa, însă a declarat că situaţia s-a schimbat.

178. Dl Ilaşcu nu s-a plâns niciodată de dinţii săi. El avea toţi dinţii atunci când martorul l-a văzut. După vizita echipei profesorului Ţîbîrnă, soţia lui Ilaşcu i-a adus medicamente de la Chişinău. Martorul era întotdeauna prezent în timpul vizitelor d-ei Ilaşcu şi o încuraja să-i aducă dlui Ilaşcu toate medicamentele necesare. Dl Ilaşcu s-a plâns de stomac, dar durerea sa nu era rezultatul niciunei acţiuni a administraţiei închisorii. Ultima dată martorul l-a văzut pe Ilaşcu în 1999.

16. Dumitru POSTOVAN

179. Dl Postovan a lucrat în calitate de procuror începând cu 1990 până în 1994 şi în calitate de Procuror General începând cu 1994 şi până în 1998. El a fost numit procuror în 1990 de Parlamentul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. La momentul audierilor, el lucra la Camera de Comerţ şi Industrie în calitate de consilier al preşedintelui acestei instituţii în domeniul dreptului internaţional.

180. Nu a existat niciodată o separare oficială dintre Republica Moldova şi Transnistria. Ca rezultat al conflictului militar din 1992, autorităţile constituţionale din Republica Moldova s-au retras din Transnistria, deoarece ele au pierdut controlul asupra acestei regiuni.

181. Reclamanţii nu au fost „reţinuţi”; ei pur şi simplu au fost capturaţi. Nu au existat mandate de arest emise de instanţele judecătoreşti oficiale din Republica Moldova. Au fost capturate mai multe persoane. Procuratura i-a scris lui Smirnov, în calitatea sa de Preşedinte al Consiliului Orăşenesc Tiraspol (el a fost numit în această calitate în 1990), solicitând predarea acestor persoane organelor de urmărire penală din Moldova, însă nu a existat niciun răspuns la această solicitare. Dl Sturza a fost cel care a condus negocierile.

182. Generalul Iakovlev a fost deţinut în februarie-martie 1992 în baza unei ordonanţe emise de Procuratura Generală. Ordonanţa de reţinere a fost într-adevăr discutată cu conducerea de vârf a Republicii Moldova, dar nu poate fi spus faptul că Guvernul a ordonat reţinerea acestuia. Acest general, care la momentul reţinerii sale, nu mai era comandantul Armatei a Paisprezecea, a avut un rol deosebit de important în înarmarea forţelor paramilitare din Transnistria. Serviciile secrete ale Republicii Moldova l-au reţinut pe teritoriul Ucrainei şi l-au adus la Chişinău. Investigaţiile au fost efectuate, în numele Procuraturii Generale, de anchetatori ai Ministerului Securităţii Naţionale. Procuratura Generală a monitorizat probele adunate. El a fost deţinut doar 72 de ore, deoarece, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, persoanele bănuite nu pot fi reţinute timp de mai mult de 72 de ore. El a fost eliberat din cauza lipsei de probe, deoarece autorităţile moldoveneşti nu au avut posibilitatea să efectueze o investigaţie corespunzătoare a faptelor de care acesta era acuzat. În dosarul lui de la Procuratura Generală trebuie să existe o ordonanţă scrisă cu privire la eliberarea lui. Deoarece nu era acces în Transnistria pentru a obţine probe, el a fost eliberat fiindcă probele pe care le aveau organele de urmărire penală împotriva lui erau insuficiente.

Martorul a auzit zvonuri potrivit cărora Iakovlev a fost eliberat în schimbul a 23 de moldoveni deţinuţi de transnistreni. Într-adevăr, autorităţile din Republica Moldova deţineau aproximativ 40 de transnistreni şi un schimb a avut, într-adevăr, loc. Dar acest lucru nu a avut nicio legătură cu Iakovlev. Martorul nu ştia despre nicio presiune din partea Guvernului rus pentru ca Iakovlev să fie eliberat. El ştia că generalul Stoliarov a venit de la Moscova la Chişinău pentru a cere eliberarea acestuia, deoarece el a primit raportul cu privire la Iakovlev.

183. Procuratura Generală l-a avertizat pe Preşedintele aşa-numitei Judecătorii Supreme a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” că aceasta şi instanţa sa nu au jurisdicţie şi că reclamanţii trebuie transferaţi autorităţilor moldoveneşti pentru a fi judecaţi. La acel moment, în „Republica Moldovenească Nistreană” era aplicabil Codul Penal al Republicii Moldova. La 9 decembrie 1993, a doua zi după proces, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a casat hotărârea Judecătoriei Supreme a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” ca fiind neconstituţională.

184. Pentru fiecare caz în care se bănuia că a fost comisă o crimă în Transnistria, Procuratura Generală deschidea un dosar. Ea a făcut acelaşi lucru şi în ceea ce-l priveşte pe Ilaşcu şi colegii săi, după ce hotărârea „Judecătoriei Supreme a RMN” a fost casată de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova, însă a fost imposibil de a efectua investigaţii şi a întreprinde toate acţiunile necesare în acest scop. În august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a acordat amnistie, după care a urmat o hotărâre a Parlamentului. În urma acestei amnistii, investigaţiile în privinţa tuturor cazurilor care cădeau sub incidenţa amnistiei au fost încetate.

185. În decembrie 1993, adjunctul martorului a pornit urmărirea penală împotriva procurorilor şi a judecătorilor, care au fost implicaţi în desfăşurarea procesului lui Ilaşcu, fiind bănuiţi de depăşirea atribuţiilor de serviciu. Au fost iniţiate mai multe investigaţii în privinţa persoanelor care ocupau funcţii de răspundere în Transnistria. Însă s-a dovedit a fi nu doar dificil, ci imposibil de a desfăşura investigaţii. Procuratura Generală a interogat familiile membrilor grupului Ilaşcu, însă ele nu au putut oferi multe informaţii.

186. În afară de grupul Ilaşcu, au fost şi alte persoane care au fost deţinute pe perioade scurte de timp în Transnistria, însă nimeni nu a fost urmărit penal.

187. Ca urmare a solicitării Parlamentului Republicii Moldova din octombrie 1995, care a cerut Guvernului Republicii Moldova să trateze în mod prioritar problema detenţiei grupului Ilaşcu, Procuratura Generală a cerut ca dosarul să-i fie trimis de persoanele din Transnistria pentru efectuarea investigaţiei şi ca persoanele care erau deţinute acolo să fie transferate în Republica Moldova. Însă aceste cereri au fost, pur şi simplu, ignorate. Nu exista o altă cale de soluţionare a acestei chestiuni în mod satisfăcător decât cea diplomatică.

188. Martorul nu era în funcţie în anul 2000 şi a fost, astfel, incapabil să răspundă la orice întrebări cu privire la ordonanţa de anulare a urmăririi penale împotriva judecătorilor şi procurorilor din Transnistria care au fost implicaţi în procesul împotriva reclamanţilor. Astfel, unica informaţie pe care el o avea cu privire la eliberarea lui Ilaşcu este cea pe care a citit-o în ziare: că eliberarea acestuia a avut loc ca rezultat al negocierilor între Preşedintele Voronin şi Preşedintele Federaţiei Ruse.

189. Între 1992 şi 1998, pe lângă adresarea numeroaselor scrisori, adjunctul martorului, Vasile Sturza, a fost special împuternicit de a lucra pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. El a plecat la Tiraspol, a avut întâlniri cu membrii Parlamentului etc. Pentru el nu a fost uşor să plece la Tiraspol, însă a reuşit să obţină permisiunea regimului de la Tiraspol. Totuşi, atunci când a ajuns acolo, el nu a întâlnit pe nimeni. Nu au fost obţinute rezultate pozitive. Procuratura Generală a solicitat, de asemenea, ca procurorilor să le fie permis să călătorească la Tiraspol pentru a investiga dacă membrii aşa-numitului grup Ilaşcu au comis omorurile de care ei au fost acuzaţi, însă aceste solicitări au fost ignorate. De asemenea, ea a solicitat să fie desfăşurată o investigaţie comună. Şi această a doua solicitare a fost ignorată. Martorul şi instituţia sa raportau noului Parlament al Republicii Moldova. Ulterior, adjunctul său, dl Sturza, a fost însărcinat să negocieze cu autorităţile transnistrene.

Procuratura Generală nu a contactat direct Procuratura din Federaţia Rusă, deşi exista un acord în acest sens între autorităţile Republicii Moldova şi cele ale Federaţiei Ruse.

190. Martorul a declarat că, oficial, nu au existat niciodată acorduri recunoscute sau implementate între autorităţile judiciare ale Republicii Moldova şi cele ale Transnistriei. El a recunoscut că, neoficial, existau astfel de acorduri cu privire la combaterea crimelor grave. Autorităţile din Republica Moldova apelau la autorităţile din Transnistria. Câteodată au existat schimburi de prizonieri. Totuşi, aproape toţi prizonierii au fost schimbaţi până la momentul când grupul Ilaşcu a fost reţinut, aşa că nu a rămas nimeni care să fie schimbat. În ceea ce priveşte crimele grave, avea loc schimbul de informaţii sau martori citaţi din cealaltă parte, însă nu au avut loc schimburi de deţinuţi. Dacă o persoană dezerta din forţele militare transnistrene, autorităţile din Republica Moldova nu o extrăda sau preda autorităţilor transnistrene. Nu a existat un acord de extrădare sau predare a persoanelor bănuite. Martorul a admis că posibil ca uneori să se fi desfăşurat operaţiuni speciale ale serviciilor de securitate, însă nu a existat niciodată un acord oficial cu privire la extrădare.

191. Martorul nu ştia despre ordonanţa emisă de succesorul său, dl Iuga, în august 2000, prin care s-a renunţat la acuzaţiile împotriva judecătorilor şi a procurorilor, care au luat parte la procesul Ilaşcu, dar a crezut că Procurorul General a invocat alte articole din Codul Penal, de exemplu, cel cu privire la depăşirea atribuţiilor de serviciu, astfel ca ei să nu fie eliberaţi de răspunderea penală.

192. Potrivit martorului, rezultatul pornirii urmăririi penale împotriva şefului Închisorii unde erau deţinuţi membrii grupului Ilaşcu este că el risca să fie reţinut în Republica Moldova.

193. Martorul consideră că autorităţile de stat din Republica Moldova au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. La nivel diplomatic, toate iniţiativele au fost întâmpinate cu răspunsul că aceste chestiuni vor fi soluţionate atunci când statutul Transnistriei va fi determinat, şi nu mai devreme. In fine martorul era de opinia că doar acţiunile politice, şi nu cele legale vor asigura eliberarea membrilor grupului Ilaşcu.

194. Martorul a declarat că au fost şi alte cazuri, în afara cazului Ilaşcu, în care a fost pornită urmărirea penală împotriva judecătorilor şi a procurorilor din Transnistria. El nu ştia cu certitudine care a fost rezultatul acelor investigaţii, însă el a presupus că ele au fost încetate din aceleaşi motive.

195. Martorul nu a simţit nicio presiune atunci când a lucrat la Procuratura Generală. Procurorul General era independent de Guvern. Ministrul Justiţiei nu-i putea da instrucţiuni, deşi Guvernul putea adresa cereri sau propuneri de pornire a unei urmăriri penale.

196. Martorul consideră că autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova nu exercitau nicio putere sau autoritate asupra părţii de est a ţării.

197. Smirnov a fost reţinut în 1992, iar ulterior el a fost eliberat. Este adevărat că Antiufeev şi alţii au vizitat Moldova de câteva ori, însă nu au fost reţinuţi. Acest lucru s-a întâmplat deoarece la 21 iulie 1992 a fost încheiat un armistiţiu. După acest armistiţiu, autorităţile Republicii Moldova au trebuit să ia o altă direcţie, ele trebuiau să găsească puncte de vedere comune. Investigaţiile au fost suspendate: nu au fost aplicate măsuri sancţionatorii. Prizonierii reţinuţi pe câmpul de luptă, spre exemplu, cazacii, au fost predaţi înapoi; nu au fost pornite urmăriri penale împotriva generalului Lebed şi a altor persoane.

198. Martorul nu ştia că ofiţeri ai Armatei a Paisprezecea au fost deţinuţi de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova în timpul conflictului din 1992. Într-adevăr, el a scris Procuraturii din Federaţia Rusă despre prezenţa cazacilor în Transnistria pentru a afla poziţia Rusiei cu privire la acest lucru. În răspuns, Procuratura Federaţiei Ruse l-a informat că ea nu recunoaşte oficial autorităţile regimului separatist din Transnistria.

199. Au existat relaţii oficiale între Procuratura Generală a Republicii Moldova şi procurorul Armatei a Paisprezecea ori de câte ori era necesar. În ceea ce priveşte cazul Ilaşcu, oficial, Armata a Paisprezecea a negat că ea a fost în vreun fel implicată, iar autorităţile Republicii Moldova nu au date oficiale care să le permită să adreseze o cerere cu privire la cazul Ilaşcu. Armata a Paisprezecea a negat implicarea sa în conflictul din 1992.

200. Martorul a văzut un film la televiziunea rusă despre participarea la alegerile de acolo a unui „colonel Gusev” care era, de fapt, generalul Lebed, totuşi, autorităţile din Republica Moldova nu aveau informaţii oficiale despre acest lucru.

201. Preşedintele Snegur a vorbit în Parlament despre faptul că Armata a Paisprezecea a intervenit în Transnistria cu tancurile ei. Martorul crede că această informaţie putea fi adevărată, deoarece el nu-şi dă seama de unde din altă parte separatiştii din Transnistria ar fi putut obţine tancurile lor. Martorul, de asemenea, a recunoscut că, în iunie 1992, Ministerul Afacerilor Interne a prezentat Parlamentului informaţii oficiale despre participarea tancurilor şi a vehiculelor blindate în conflict. Dar nu era uşor de spus cine urmează a fi urmărit penal. La început, Armata a Paisprezecea trebuia să aparţină Republicii Moldova, ulterior s-a decis ca ea să aparţină Federaţiei Ruse. Nu a existat de fapt o colaborare strânsă cu Armata a Paisprezecea în domenii care ţineau de procuratură, deoarece nu a fost nevoie de acest lucru. Nu au existat incidente.

17.  Valeriu CATANĂ

202. Martorul a fost Procuror General al Republicii Moldova din 1998 până în 1999. Anterior, din 1996 până în 1998, el a fost procuror al municipiului Chişinău. El a lucrat în Procuratura Generală din 1990 până în 1996 şi în organele de urmărire penală din 1973 până în 1990.

203. Organele constituţionale de urmărire penală ale Republicii Moldova nu au avut acces pe teritoriul Transnistriei din 1992 şi ulterior în absenţa oricăror relaţii oficiale cu regimul respectiv. În acea perioadă, martorul nu a vizitat niciodată Tiraspolul, deşi autorităţile Republicii Moldova au întreprins măsuri pentru a asigura eliberarea membrilor grupului Ilaşcu. După ce a încetat să mai fie Procuror General, martorul a încetat, de asemenea, să se informeze asupra cazului.

204. Martorul nu a auzit despre ordonanţa Procurorului General din 16 august 2000 de încetare a urmăririi penale intentate în temeiul articolelor 190 până la 192 ale Codului Penal împotriva judecătorilor şi procurorilor din Transnistria pe motiv că persoanele în cauză nu au deţinut niciodată funcţii oficiale în Republica Moldova. Martorul consideră că ordonanţa de încetare a urmăririi penale a fost incorectă.

205. Martorul a citit în ziare că Preşedintele Voronin şi Preşedintele Federaţiei Ruse şi chiar cel al României au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu.

206. Nu a existat cooperare, fie oficial, fie neoficial între organele procuraturii din Republica Moldova şi cele din Transnistria. Martorul nu a vorbit niciodată cu un procuror din Transnistria.

Martorul ştia că Ministerul Afacerilor Interne a avut ordine să coopereze cu Ministerul Afacerilor Interne al Transnistriei pentru a îmbunătăţi lupta împotriva criminalităţii – de a returna în cealaltă parte a râului persoanele bănuite de crime grave. Însă nu a existat o extrădare formală ca atare, deoarece era vorba de persoane de pe teritoriul aceluiaşi stat. Însă, neoficial, acest lucru avea loc. În ceea ce priveşte extrădarea în general, anterior aceasta se efectua în baza deciziei unui procuror. Actualmente, legislaţia a fost modificată şi se cere o hotărâre a instanţei judecătoreşti.

Nu a existat un acord oficial între Republica Moldova şi Transnistria cu privire la schimbul de persoane în 1998 şi 1999, atunci când martorul era Procuror General. Din câte cunoaşte el, un astfel de acord nu a existat niciodată. Transferul persoanelor între Republica Moldova şi Transnistria era organizat de Ministerul Afacerilor Interne. Au existat nişte cazuri când persoane care au comis infracţiuni în Transnistria au fost transferate din Republica Moldova în Transnistria. Oficial, acest lucru nu se făcea, însă, neoficial, poliţia coopera şi transfera aceste persoane. Spre exemplu, în 1995, a fost pornită urmărirea penală împotriva şefului miliţiei din Dubăsari, el fiind extrădat Transnistriei.

207. În timpul serviciului său, martorul nu a primit nicio cerere de la dl Ilaşcu sau de la ceilalţi reclamanţi şi nu a avut nicio relaţie cu autorităţile transnistrene cu privire la cazul Ilaşcu. În acea perioadă, nimeni din instituţia sa nu lucra asupra dosarului penal deschis împotriva judecătorilor şi procurorilor din Transnistria. Dosarul a fost suspendat. În perioada din 1998 până în 1999, nu a fost desfăşurată nicio investigaţie în acest sens, deşi decizia formală de încetare a cazului a fost emisă în 2000.

208. Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a primit o copie a hotărârii pronunţate de aşa-numita Judecătorie Supremă a entităţii separatiste, însă nu şi dosarul. A existat cooperare doar la nivelul Ministerului Afacerilor Interne. Poate că procurorii de nivel inferior telefonau colegilor din Transnistria pe care ei îi cunoşteau, însă acest lucru era o chestiune pur personală. Până în 1998, nu a existat un procuror special care să se ocupe de chestiunile legate de Transnistria. Martorul a creat o astfel de diviziune în 1998, responsabilă de relaţiile internaţionale, însă nu în special de Transnistria; dar, dacă apărea o problemă legată de Transnistria, anume această diviziune se ocupa de ea. Totuşi, această diviziune nu era competentă să desfăşoare investigaţii cu privire la infracţiunile de care erau acuzaţi oficialii transnistreni; diviziunea competentă era cea de urmărire penală. Însă, în orice caz, autorităţile moldoveneşti nu aveau acces la informaţii cu privire la evenimentele din Transnistria, astfel ele nu iniţiau investigaţii chiar dacă ar fi primit cereri de la persoane private.

209. Nicio plângere nu a fost trimisă de dl Ilaşcu Procuraturii Generale. Scrisoarea pe care dl Ilaşcu a trimis-o în 1999 Parlamentului Republicii Moldova nu a fost transmisă procuraturii de către Parlament. Martorul nu a auzit niciodată despre o astfel de petiţie a dlui Ilaşcu.

210. Martorul susţine că a fost obligat să-şi dea demisia din motive politice, deoarece persoane din Partidul Comunist au obiectat referitor la lucrul său şi deoarece el a insistat să emită decizii în baza legii, şi nu precum îi dicta voinţa politică. Atunci când se doreşte demiterea unei persoane, întotdeauna poate fi găsit un motiv, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul martorului. Funcţia de Procuror General era, într-un fel, o funcţie politică. Martorul a încercat să nu se implice în activităţi politice, ci doar să urmeze legea, însă, din păcate, unele cazuri se refereau şi la aspectul politic.

211. Martorul era de opinia că eliberarea grupului Ilaşcu ar fi fost posibilă doar prin folosirea forţei. Autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova nu au putut face mai mult decât au făcut. Chiar şi în pofida presiunilor internaţionale, ele au făcut tot ceea ce au putut.

18. Martorul X.

212. Martorul este fost funcţionar de rang înalt implicat în negocierile cu Transnistria. La momentul audierilor, el lucra într-o organizaţie non-guvernamentală.

213. Armata a Paisprezecea a fost implicată în evenimentele din 1991 şi 1992. Ofiţerii pensionaţi ai Armatei a Paisprezecea au fost angajaţi de separatişti. Atunci, Armata a Paisprezecea a intervenit direct, ceea ce a avut ca rezultat victoria militară a separatiştilor. Ulterior, Rusia a intervenit, impunând negocieri şi „menţinerea păcii”.

A existat o întâlnire dintre miniştrii Republicii Moldova, al Rusiei şi al Ucrainei, la care martorul a participat. A existat posibilitatea unei soluţionări a situaţiei din 1992. România a sprijinit poziţia Republicii Moldova. Însă, formula propusă pentru soluţionare a fost subminată atunci când serviciile secrete ruse au provocat incidentele din oraşul Bender, ceea ce a sortit eşecului negocierile şi a pus capăt rolului observatorilor. Înfrângerea militară a Moldovei a fost confirmată în iulie 1992, când Preşedintele Federaţiei Ruse, Elţîn, şi Preşedintele Republicii Moldova, Snegur, au semnat un acord în vederea încetării conflictului. Acordul a fost semnat doar de aceşti doi preşedinţi. Concluzia care se impune este că Federaţia Rusă era cealaltă parte în conflict; ea controla regiunea şi avea resursele necesare pentru a stopa conflictul după înfrângerea militară a Republicii Moldova. Formula de „menţinere a păcii” a fost impusă de Federaţia Rusă. În conflict, de asemenea, au participat trupe ilegale ale regimului transnistrean. În urma concluziilor la care a ajuns Comisia Unificată de Control, formată în baza acordului Elţîn-Snegur, regimul separatist s-a întărit.

214. Smirnov a fost ascuns de conducerea Armatei a Paisprezecea, de Ghenadii Iakovlev, în august 1991, când el risca să fie reţinut de autorităţile Republicii Moldova. Apoi, Iakovlev a fost pus în subordinea lui Smirnov, cu instrucţiuni de a proteja regimul neconstituţional din Transnistria.

Martorul a fost prezent în primăvara anului 1992 la interogarea unui tânăr din Rostov pe Don, care a fost luat ostatic de către forţele militare constituţionale ale Republicii Moldova. Acesta a recunoscut că el a fost trimis în Moldova să protejeze teritoriul rus din Transnistria. Martorul l-a interogat pe un fost angajat al KGB, care lucra în Tiraspol în 1991. Acest ofiţer i-a spus martorului că o diviziune a serviciului de contraspionaj al Federaţiei Ruse (GRU) a venit la Tiraspol şi că el intenţiona să plece de la Tiraspol, deoarece ştia că se apropie conflicte şi vărsare de sânge. Armata a Paisprezecea a rămas sub controlul Federaţiei Ruse, astfel încât Rusia să aibă motiv pentru a interveni.

215. Martorul i-a luat un interviu lui Igor Smirnov. Acesta a fost ales, împreună cu alţi 64 de reprezentanţi, în Consiliul Unit al Muncitorilor din Transnistria, în februarie/martie 1990. El a votat pentru Mircea Druc, în funcţia de Prim-ministru şi, astfel, a avut toate posibilităţile să dovedească că este democrat. Martorul l-a intervievat cu privire la organizarea aşa-numitului Al Doilea Congres din 1990 (acesta fiind Congresul care a avut ca rezultat proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Nistrene). Igor Smirnov a spus că legislaţia cu privire la limbi din Moldova a fost cea care i-a transformat pe el şi pe colegii săi transnistreni în cetăţeni de clasa a doua. Însă el a fost incapabil să-i arate martorului măcar o singură prevedere din legislaţia cu privire la limbi care să fi avut un astfel de efect. Aceasta a dovedit faptul că separatismul său nu a avut la bază o problemă care nu putea fi soluţionată în mod democratic.

Scenariul folosit în Transnistria a fost anterior folosit în Abhazia şi Osetia de Sud, însă a eşuat în ţările baltice. Procesul politic din Republica Moldova pe calea sa de separare de Uniunea Sovietică, cu o întârziere de un an, a urmat procesul politic din ţările baltice. Rezultatul a fost că autorităţile publice nu mai erau controlate de Partidul Comunist, însă, până la urmă, aici situaţia a fost diferită. Ţările baltice au reuşit să evite separatismul. În ţările baltice au existat aceleaşi încercări din partea grupului Antiufeev de subminare a autorităţii constituţionale. Antiufeev, care era acum ministru în guvernul separatist al Transnistriei, a evadat din Letonia. Într-un interviu, el a spus că a fost trimis în Moldova de către Grupul Soiuz din Parlamentul sovietic, condus de dl Lukianov. Lui i s-a propus Abhazia sau Transnistria. El a ales Transnistria datorită faptului că aici nu exista problema lingvistică. El a fost trimis într-un alt stat, să lupte împotriva regimului constituţional stabilit, aşa precum el a făcut-o în Letonia. El şi adjunctul său, Oleg Gudîmo, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse. El este inclus în listele electorale ale Dumei, în calitate de susţinător al candidaţilor „negri” ai lui Stalin. Aceşti candidaţi nu au fost aleşi, însă este ştiut că Antiufeev face parte din această mişcare.

216. La 25 sau 26 martie 1992, martorul a plecat la Cartierul General al Armatei a Paisprezecea, împreună cu câţiva membri ai Parlamentului din Republica Moldova şi generalul Netkacev, comandantul Armatei a Paisprezecea. Majoritatea ofiţerilor erau dezorientaţi. Ei se aflau într-un mediu în care puteau fi uşor manipulaţi. Iată de ce unele trupe au trecut de partea separatiştilor transnistreni. Un ofiţer de origine moldovenească al Armatei a Paisprezecea a venit la Chişinău – el era maior – pentru a-i spune martorului despre planurile de participare a Armatei a Paisprezecea la conflictul care urma să aibă loc. Aşa-numita armată transnistreană, care includea câteva tancuri care aparţineau Armatei a Paisprezecea, a fost organizată de ofiţerii Armatei a Paisprezecea. Separatiştii aveau la dispoziţia lor artilerie grea, ceea ce le-a permis să ocupe teritoriul Transnistriei. Ei aveau tanchişti bine instruiţi, elicoptere şi 18 tancuri. Nimic din toate acestea nu era disponibil pe piaţa privată.

217. Igor Smirnov era cetăţean al Federaţiei Ruse.

218. Martorul a crezut că trupele ruseşti vor sta în Republica Moldova până când va fi găsită o soluţie politică convenabilă Federaţiei Ruse. Dacă Armata a Paisprezecea nu a fost retrasă timp de unsprezece ani, înseamnă că Federaţia Rusă nu a dorit acest lucru. Ea a păstrat prezenţa militară rusă acolo pentru a exercita presiune asupra Republicii Moldova şi a proteja regimul separatist ilegal. În martie 1998, la Odesa, a fost semnat un acord între dl Cernomîrdin, Prim-ministrul Federaţiei Ruse, şi dl Smirnov, cu privire la divizarea proprietăţii militare a fostei Armate a Paisprezecea. Transnistria a devenit un centru al activităţii comerciale ilegale, unde aveau loc vânzări şi exporturi de armament din dotarea fostei Armate a Paisprezecea.

Dacă Armata a Paisprezecea s-ar fi retras, aceasta ar fi constituit, eventual, o soluţionare a problemei. Recent, nu a fost retras niciun echipament militar. Data retragerii definitive nu a fost respectată, iar noua dată nu va fi, de asemenea, respectată. A existat o declaraţie pe pagina web a Dumei ruse prin care membrilor Dumei li s-a cerut să se abţină de la declaraţii cu privire la Transnistria, deoarece această cauză se afla pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar astfel de declaraţii ar fi prejudiciat poziţia Guvernului rus în această cauză.

219. Dl Ilaşcu reprezenta Frontul Popular la Tiraspol. El a fost eliberat sub presiunea Federaţiei Ruse. El a fost, într-un fel, eliberat condiţionat – adică cu condiţia că el îşi va retrage cererea. Ceilalţi reclamanţi au rămas ostatici. Acest lucru a fost confirmat de Preşedintele Voronin, care a spus că Ilaşcu personal era vinovat de detenţia continuă a celorlalţi reclamanţi, deoarece dacă el şi-ar fi retras cererea de la Curtea Europeană, ei ar fi fost eliberaţi imediat.

220. Generalul Lebed, comandantul Armatei a Paisprezecea, la fel ca şi Iakovlev, predecesorul său, au fost aleşi în legislativul neconstituţional al Transnistriei. El a descris, în mod deschis, cum a înarmat cazacii pentru ca ei să lupte împotriva autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova.

221. Una din întrebările adresate în timpul audierilor în faţa Curţii la Strasbourg, a fost: Rusia oferă sprijin economic Transnistriei? Răspunsul dat de reprezentantul Federaţiei Ruse a fost că Ambasadorul Federaţiei Ruse în Republica Moldova pur şi simplu a vizitat Tiraspolul şi a declarat interesul Federaţiei Ruse de a participa la procesul de privatizare din Transnistria. Aceasta a constituit o recunoaştere a legitimităţii economiei separate a Transnistriei, ceea ce este diferit de un acord de cooperare care să prevadă lista bunurilor care ar beneficia de tratament preferenţial pentru libera circulaţie a bunurilor şi scutiri fiscale pentru bunurile produse în partea de est a Republicii Moldova.

Potrivit reprezentantului companiei care livra gaz, Gazprom, a existat, de asemenea, o datorie de şapte sute de milioane de dolari a Transnistriei faţă de Federaţia Rusă, pentru gazul consumat. Statul rus a livrat Transnistriei gaz gratuit timp de unsprezece ani. Aceasta a fost făcut pentru a acorda sprijin regimului ilegal de acolo şi de a permite supravieţuirea sa economică.

În ceea ce priveşte sprijinul politic, pot fi citate declaraţiile vicepreşedintelui rus, dl Ruţkoi, făcute la Moscova în 1992 şi în timpul vizitei sale la Tiraspol. În Duma rusă a fost creată o comisie care să ajute la soluţionarea problemelor din regiunea transnistreană – fără a se menţiona faptul că în Transnistria exista un regim ilegal. De asemenea, poate fi citat memorandumul semnat la Moscova în 1997 de Preşedintele Republicii Moldova, Lucinschi, şi Smirnov, în numele „Republicii Moldoveneşti Nistrene” şi contrasemnat de Preşedintele Elţîn, în numele Federaţiei Ruse, şi de Preşedintele Ucrainei, Cucima, care a recunoscut validitatea juridică a autorităţilor transnistrene în procesul de negocieri.

222. La acel moment, bugetul Republicii Moldova era de trei sute milioane dolari SUA. Ajutorul acordat de Rusia regiunii transnistrene era de două ori mai mare decât bugetul anual la Republicii Moldova. Uzina metalurgică din Rîbniţa (Transnistria) contribuia cu 60% la bugetul transnistrean. Deoarece uzina activa gratuit şi nu plătea impozite, ea era esenţială pentru supravieţuirea regimului ilegal. De asemenea, exista o activitate considerabilă de spălare de bani, însă asta este o altă chestiune.

223. Dacă Armata a Paisprezecea nu ar fi participat la conflictul din 1991 şi 1992, regimul ilegal nu ar fi supravieţuit. Participarea Armatei a Paisprezecea a fost decisivă pentru înfrângerea militară, politică şi morală a autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova. De asemenea, ea a fost esenţială pentru supravieţuirea regimului ilegal şi separatist.

224. Martorul a auzit pentru prima dată de Grupul Ilaşcu după reţinerea acestuia. El nu ştia dacă acest grup era format din membri ai serviciilor secrete ale Republicii Moldova. Procesul lor a fost necesar din motive politice, pentru a fortifica regimul ilegal.

19. Mircea SNEGUR

225. Martorul a fost Preşedinte al Republicii Moldova între 1990 şi 1996. La momentul audierilor, el era Preşedinte de onoare al Partidului Liberal.

226. În 1989, în Republica Moldova a venit un număr mare de trupe ruse. În acea perioadă, intelectualii din Moldova luptau pentru drepturile lor, în special, pentru dreptul de a vorbi în limba română. Declaraţiile martorului către Organizaţia Naţiunilor Unite, Comunitatea Statelor Independente şi Guvernul Federaţiei Ruse se bazau pe faptul că Armata a Paisprezecea se afla în continuare în partea stângă a Nistrului, deşi, posibil, în număr redus. Această armată i-a înarmat pe rebelii separatişti. Datorită acestui sprijin militar, a izbucnit conflictul. Instituţiile statului moldovenesc au început să fie distruse – poliţia, instanţele judecătoreşti, etc. A apărut o armată paralelă, care era mai bine echipată decât forţele Republicii Moldova. Martorul a făcut nu doar declaraţii, dar şi vizite la Moscova, pentru informarea Guvernului rus. Depozitele de muniţii au fost deschise şi rebelilor le-au fost distribuite arme. Forţele constituţionale nu erau atât de bine echipate.

Posibil că Preşedintele Elţîn nu a dat ordine directe. Nu poate fi însă negat faptul că a existat sprijin militar, economic şi intelectual. Rebelii din Transnistria au avut la dispoziţie o armată foarte bine echipată.

227. Documentul care a pus capăt conflictului, semnat de Elţîn şi de martor, a confirmat faptul că părţi la conflict au fost Rusia şi Moldova.

Înainte ca declaraţia preşedinţilor să fie semnată, Alexandr Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, a fost însărcinat să vină la Chişinău pentru a negocia reglementarea conflictului. Proiectul acordului pe care el l-a negociat a fost ulterior semnat la Moscova. Din partea Republicii Moldova, principalii negociatori au fost Prim-ministrul, adică Valeriu Muravschi, Preşedintele Parlamentului şi martorul.

228. Acordul de încetare a focului semnat la Moscova în iulie 1992 nu a fost semnat de Smirnov, deşi acesta a fost prezent. Atunci când acordul a fost semnat între Rusia şi Moldova, părţile au făcut schimb de textul acordului. În acord existau, ca atare, doar două semnături: ale lui Elţîn şi Snegur. Martorul nu ştie de unde a apărut semnătura lui Smirnov mai târziu. S-ar putea ca dl Ruţkoi să-l fi lăsat să semneze ulterior.

229. Motivul pentru care acordul din 1992 a fost semnat a fost că a existat riscul de a vedea Armata a Paisprezecea pe străzile din Chişinău. Mureau oameni. Un anume stat aproviziona rebelii cu arme, pentru a face acest lucru posibil. A existat riscul ca tancurile să vină la Chişinău. În Transnistria nu sunt produse tancuri. Patruzeci de procente din industria Moldovei din timpul Uniunii Sovietice se afla în regiunea transnistreană – metalurgia, uzinele pentru producerea electrocasnicelor, precum frigiderele, producerea tractoarelor, etc. Armata transnistreană avea tancuri, pe când armata Republicii Moldova nu le avea. Tancurile au intrat în Bender şi s-au retras. Aceasta a constituit o presiune psihologică enormă; aceasta a fost arătat la toate posturile de televiziunile. Acesta nu a fost un simplu exerciţiu de luptă.

Ceea ce partea moldovenească dorea, era încetarea conflictului, încetarea focului, ceea ce a şi obţinut. De asemenea, ea a sprijinit, în timpul elaborării documentului, introducerea în Transnistria a forţelor de menţinere a păcii din Rusia, deoarece ea dorea ca acestea să-l influenţeze pe Smirnov la Tiraspol.

230. La conflict au luat parte tancuri ale Armatei a Paisprezecea. Spre exemplu, în operaţiunea de la Bender tancurile au trecut podul şi apoi s-au retras.

231. Nu au avut loc negocieri directe cu Armata a Paisprezecea. Au existat însă convorbiri telefonice cu Armata a Paisprezecea, pentru a încerca s-o convingă să nu înarmeze rebelii separatişti, spre exemplu, cu generalul Lebed. Martorul a auzit declaraţii ale generalului Lebed, care a spus la televiziune „Tancurile noastre vor ajunge şi la Bucureşti, dacă va fi nevoie” etc. La acel moment, însă, martorul nu l-a întâlnit pe Lebed. Ulterior, el l-a întâlnit pe acesta la Moscova, la Kremlin, în cadrul unei recepţii de comemorare a celui de-al doilea război mondial.

232. În acordul din 21 iulie 1992, Rusia a recunoscut că ea avea influenţă asupra Tiraspolului şi că ea exercita de fapt acea influenţă – spre exemplu, impunerea încetării focului – ceea ce era foarte important. Fiecare zi de lupte cauza decese. De aceea, era extrem de important de a înceta focul cât mai repede posibil. Alte chestiuni, precum rolul Armatei a Paisprezecea, au fost discutate ulterior.

233. Martorul credea că sprijinul politic şi economic al Transnistriei din partea Federaţiei Ruse era în continuare important, deoarece acest regim separatist ilegal era în continuare operaţional şi acceptat cu toate onorurile în Duma rusă, fiind vizitat şi de alte personalităţi, existând multe probe cu privire la acest sprijin. A existat o recunoaştere sinceră din partea vicepreşedintelui Dumei, Ghenadii Seleznev, în cadrul unei vizite oficiale la Chişinău în 1992, când el a declarat: „Noi, ruşii, trebuie să sprijinim Transnistria. Dacă noi nu am fi sprijinit transnistrenii în conflict, Moldova s-ar fi unit cu România.” Aceasta a fost o recunoaştere extrem de clară. Regimul nu ar fi supravieţuit fără sprijinul economic şi politic al Federaţiei Ruse. Spre exemplu, în ceea ce priveşte resursele energetice, Transnistria avea datorii enorme faţă de Rusia pentru gazul livrat. Datorită faptului că ea, în continuare, primea gaz şi electricitate în mod gratuit, oamenii din Transnistria trăiau foarte bine. Ei i s-a oferit acces preferenţial pe pieţele rusă şi ucraineană, deoarece ea nu avea acces pe pieţele europene, în timp ce Rusia a stopat livrarea gazului către Moldova.

234. În ceea ce priveşte relaţiile cu Transnistria, începând cu 1992, după ce situaţia s-a calmat, nu au mai existat împuşcături. Următoarea etapă a fost încercarea de a soluţiona definitiv conflictul. Prima întâlnire productivă a avut loc în apropiere de Tiraspol, la 29 aprilie 1994. A fost semnată o declaraţie de intenţie de a soluţiona conflictul prin mijloace paşnice şi de a acorda Transnistriei un statut special în cadrul unei Moldove unitare. Atunci când martorul era Preşedinte, exista un orar al întâlnirilor, moldovenii plecau să-i vadă pe transnistreni şi invers, cu privire la chestiunile monetare, controlul vamal, etc. Intenţia era de a reconstrui nu doar legăturile comerciale, dar şi relaţiile politice. Au existat multe negocieri. Transnistria urma să fie o entitate cu trei limbi oficiale – rusa, ucraineana şi moldoveneasca. După 1996, aceşti paşi concreţi şi specifici spre reconciliere s-au stopat. A apărut o rază de lumină atunci când a venit la putere dl Voronin.

În perioada preşedinţiei martorului, au existat relaţii cu Transnistria. Uneori bune, alteori rele. Punctul de vedere al Republicii Moldova era că negocierile erau mai bune decât un conflict. Participanţii sunt şi ei martori. Dl Smirnov, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, dl Diacov şi dl Lucinschi. Din partea Transnistriei au participat, de asemenea, aşa-numiţii Prim-ministru şi alţi miniştri şi şefi ai departamentelor când în agendă erau incluse subiecte specifice – spre exemplu, poşta, vama şi mass-media. De cele mai multe ori, moldovenii îndeplineau cererile transnistrenilor, în special, în ceea ce priveşte chestiunile economice, în caz contrar întreprinderile comerciale obişnuite, muncitorii şi ţăranii ar fi suferit. La negocieri nu au existat reprezentanţi ai Armatei a Paisprezecea, ca parte. La toate întâlnirile au fost prezenţi mediatori – din partea Rusiei, Ucrainei şi ai OSCE.

235. În ceea ce priveşte prezenţa trupelor ruse în Republica Moldova, martorul a declarat că prezenţa personalului militar nu era unicul indiciu al eficienţei unei armate. În Transnistria existau în continuare mai mult de două sute mii tone de armament şi muniţii. Dacă partea rusă ar fi implementat toate acordurile la care ea este parte, Moldova nu s-ar fi aflat în această situaţie.

Dacă retragerea trupelor ruse din Transnistria are loc pe parcursul unei perioade atât de lungi, în pofida acordurilor anterioare, este deoarece aceasta trebuie să fi fost dorinţa Federaţiei Ruse. Retragerea trupelor ei a fost stipulată în diferite documente. La intrarea Federaţiei Ruse în Consiliul Europei, aceasta a fost una din condiţii. La summit-ul de la Istanbul, s-a decis ca retragerea să fie finalizată cel târziu până la sfârşitul anului 2002. Suntem în anul 2003. Această întârziere este, probabil, rezultatul influenţei politicienilor care tărăgănează procesul, la cererea părţii transnistrene, până ce se va ajunge la o reglementare definitivă.

236. După încetarea focului, au fost depuse multe eforturi pentru a asigura eliberarea reclamanţilor. Spre exemplu, a existat decretul din 1995 care a declarat amnistia tuturor celor care au luat parte la conflict. A fost acordată amnistia tuturor celor deţinuţi în Republica Moldova. Partea transnistreană nu şi-a respectat partea sa din acord. Condamnarea lui Ilaşcu şi a colegilor săi a fost o farsă, a fost rezultatul unei rele-credinţe. Martorul a emis imediat un decret în 1993, prin care a declarat procesul lor ilegal. Chestiunea cu privire la Ilaşcu se afla pe agenda fiecărei întâlniri cu cealaltă parte. Aceasta doar oferea promisiuni: „noi vom reveni la această chestiune” şi declaraţii în acest sens. Martorul s-a întâlnit personal cu Preşedintele Elţîn şi a vorbit cu el despre această chestiune. De asemenea, Moldova a ridicat această chestiune în cadrul întrunirilor CSI. Moldovenii, însă, nu erau ascultaţi de ruşi. Preşedintele comunist al Republicii Moldova a fost ascultat de ruşi după două zile de la inaugurarea sa, iar, ca rezultat, Ilaşcu a fost eliberat.

237. De fiecare dată, reacţia dlui Elţîn era una de înţelegere şi compasiune, promiţând să-l influenţeze pe Smirnov, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Preşedintele Elţîn nu a spus niciodată că el nu avea influenţă. El, întotdeauna, făcea promisiuni că va încerca să-l influenţeze pe Smirnov, însă promisiunile sale rămâneau fără rezultat până la următoarea întâlnire. Eliberarea lui Ilaşcu nu a fost rezultatul unei acţiuni a lui Smirnov. Acest lucru a fost făcut doar datorită presiunii din exterior.

238. Semnarea de către Preşedintele Lucinschi a memorandumului din mai 1997 de la Moscova a fost o greşeală. Aceasta a constituit recunoaşterea Transnistriei ca stat separat. Astfel, a fost semnat un document prin care Transnistria a fost recunoscută ca un stat separat. Un element al acelui memorandum a fost sincronizarea retragerii Armatei a Paisprezecea cu soluţionarea definitivă a conflictului. Aceasta s-a făcut la iniţiativa regimului transnistrean şi a Federaţiei Ruse.

239. În cadrul Comisiei Unificate de Control, sub auspiciile Ministerului Reintegrării, au existat întotdeauna probleme din cauza intervenţiilor părţii transnistrene, în special, în legătură cu Benderul şi a încercărilor ei să forţeze poliţia moldovenească să se retragă.

Martorul a semnat documente prin care s-a acordat o autonomie locală mai largă autorităţilor transnistrene, în cadrul teritoriului Republicii Moldova, însă aceasta nu a presupus recunoaşterea regimului. Spre exemplu, documentele cu privire la ştampilele vamale nu au însemnat recunoaşterea oficială a regimului ilegal. Deoarece autorităţile Republicii Moldova nu au dorit să creeze un blocaj economic, au fost căutate soluţii la probleme practice. Ele au recunoscut Transnistria ca o regiune şi au trebuit să coordoneze acţiunile.

Martorul nu a avut probleme să plece în sau din Transnistria. El nu a fost niciodată oprit sau umilit.

240. Autorităţile constituţionale din Republica Moldova au oferit sprijin familiilor grupului Ilaşcu.

În ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu, martorul l-a întâlnit atunci când acesta a intrat în politică. După ce dl Ilaşcu a fost eliberat, ei s-au întâlnit o singură dată, la Chişinău. Odată, el a sunat la sediul partidului şi a lăsat numărul său de telefon, însă el nu a fost contactat.

241. Smirnov a fost eliberat din mai multe motive, în special, din bunele intenţii cauzate de buna-credinţă şi de dorinţa de a obţine ceea ce autorităţile Republicii Moldova doreau să obţină prin negocieri.

20. Alexandru MOŞANU

242. Din 1990 şi până în februarie 1993, el a fost Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, iar din 1993 până în 2001, el a fost deputat în Parlament.

243. Parlamentul deţinea probe că forţele separatiste din stânga Nistrului au fost echipate cu diferite arme şi instruite de ofiţeri ai fostei Armate a Paisprezecea. Televiziunea a difuzat un film la 19 mai 1992 cu tancuri ale fostei Armate a Paisprezecea, care arborau drapelul Federaţiei Ruse şi care participau deschis la conflict. Ca rezultat al acestei intervenţii directe şi deschise a Armatei a Paisprezecea, Parlamentul a adoptat o hotărâre în care a calificat aceste acţiuni ca agresiune militară deschisă din partea armatei ruse împotriva Republicii Moldova. Această hotărâre a fost adresată tuturor parlamentelor şi popoarelor lumii. Ea a descris fosta Armată a Paisprezecea ca o armată de ocupaţie într-un stat liber şi suveran. Decizia de a adopta această hotărâre a fost luată în cadrul unei şedinţe plenare a Parlamentului Republicii Moldova.

Ghenadii Iakovlev, care era ideologul mişcării separatiste, a declarat într-un articol de ziar din 18 iunie 1992 că Armata a Paisprezecea şi poporul transnistrean erau uniţi. La 2 septembrie 1992, în ziarul Tiraspolskaia Pravda, Smirnov a declarat că Republica Nistreană a supravieţuit doar datorită Rusiei şi Armatei a Paisprezecea.

244. Fără sprijinul Federaţiei Ruse, regimul transnistrean nu ar fi supravieţuit niciodată. Senatorul american Larry Pressler a venit în Republica Moldova în perioada mai-iunie. El a studiat problema la faţa locului şi a conchis, într-un raport din 24 iunie 1992 prezentat Congresului Statelor Unite, că problemele de atunci se datorau implicării Armatei a Paisprezecea.

245. Spre sfârşitul lunii iunie 1992, generalul Lebed, în calitate de comandant al Armatei a Paisprezecea, i-a telefonat martorului, când Preşedintele ţării nu se afla în ţară, şi i-a ordonat să nu permită transferul unor formaţiuni militare ale armatei Republicii Moldova dintr-o regiune în alta. Atunci când martorul a răspuns că el nu ştia cine era dl Lebed şi că acesta trebuia să vină şi să-i explice scopul vizitei sale în Republica Moldova, generalul Lebed i-a spus că el va veni cu tancurile la Chişinău.

246. Aproximativ în aceeaşi perioadă, la sfârşitul lunii iunie 1992, aprovizionarea cu electricitate a Chişinăului de la centrala Cuciurgan din Transnistria a fost întreruptă. Deoarece Republica Moldova nu avea o sursă alternativă de energie, martorul a plecat la Minsk pentru a cere Preşedintelui Sovietului Suprem din Belarus ajutor. Dl Şuşkevici, Preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Belarus, i-a telefonat Preşedintelui Elţîn în prezenţa martorului şi i-a cerut să intervină. Până la întoarcerea martorului acasă, aprovizionarea cu electricitate a fost reluată.

247. În 1992, martorul nu ştia de grupul Ilaşcu; el a aflat despre acesta mai târziu. În acea perioadă, multe persoane erau ucise, arestate sau îngropate. Pe atunci, dl Ilaşcu nu era deputat în Parlament. El a fost ales pentru prima dată în 1994, pe listele Frontului Popular şi reales în 1998.

248. Autorităţile Republicii Moldova i-au pus la dispoziţie d-ei Ilaşcu transport pentru a călători la Tiraspol. D-a Ilaşcu, de asemenea, încasa salariul dlui Ilaşcu, în calitatea acestuia de deputat în Parlament.

Martorul a auzit de dl Ilaşcu la 5 mai 1993, când la Tiraspol a început aşa-numitul proces. La 6 mai, martorul a organizat o întâlnire la Chişinău, în sprijinul acestui grup. El ştia din ziare despre activităţile dlui Ilaşcu la Tiraspol, însă nu a discutat cu el niciodată despre dispoziţia nr. 6 sau despre activităţile sale din Tiraspol.

249. În Parlament a fost creată o comisie care să se ocupe de problema grupului Ilaşcu. Atunci când autorităţile Republicii Moldova au contactat autorităţile din Tiraspol, lor li s-a spus că nu se putea face nimic. De fapt, acţiuni mai efective au fost întreprinse în afara Parlamentului. Parlamentul Republicii Moldova a ridicat această chestiune în cadrul reuniunilor OSCE şi la reuniunile cu statele străine, cum ar fi Statele Unite ale Americii. De asemenea, dl Snegur a ridicat această chestiune în 1999 la o reuniune de la Berlin a Uniunii Inter-parlamentare şi, ca urmare, a fost adoptată o rezoluţie specială cu privire la dl Ilaşcu.

250. Din partea autorităţilor ruse nu a existat nicio reacţie atunci când au fost făcute apeluri prin care se solicita retragerea cazacilor. Martorul i-a telefonat dlui Hasbulatov, Preşedintele Parlamentului rus, însă acesta nu a manifestat niciun interes. De asemenea, Parlamentul Republicii Moldova a trimis reprezentanţi în parlamentul rus şi cel ucrainean, pentru explicarea poziţiei lui. Nu a existat niciun răspuns oficial la apelurile Republicii Moldova.

În octombrie 1994, Moldova a semnat cu Federaţia Rusă un acord cu privire la retragerea unităţilor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Parlamentul Republicii Moldova a ratificat acel acord. Parlamentul rus nu l-a ratificat niciodată. Mai mult, el a fost scos de pe agenda Parlamentului rus.

Parlamentul Republicii Moldova l-a sprijinit pe Elţîn în timpul loviturii de stat de la Moscova. În septembrie 1991, Elţîn l-a trimis pe dl Nikolai Medvedev, împreună cu un grup de colegi, în calitate de mediatori. Autorităţile Republicii Moldova au respins această iniţiativă, deoarece ele considerau că problema constituia o chestiune internă şi că ruşii nu trebuiau să intervină. Însă dl Medvedev a venit să-l viziteze pe martor şi i-a spus că tratatul dintre Moldova şi Rusia nu va fi ratificat până când cerinţele RMN nu vor fi acceptate de Moldova.

251. Motivul din spatele acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 a fost că, dacă Moldova nu ar fi semnat acel acord umilitor, tancurile Armatei a Paisprezecea ar fi venit la Chişinău. Republica Moldova avea doar o armată de voluntari, o armată slabă, fără trupe instruite. Multe persoane au fost ucise în timpul ambuscadelor. Moldova nu a avut de ales, ea a trebuit să semneze.

252. Republica Moldova nu a exercitat niciun control asupra părţii de est a ţării. Toţi actorii politici au făcut tot ceea ce puteau face pentru a pleda în favoarea grupului Ilaşcu. Însă presiunile – politice şi economice – din afară, din partea Federaţiei Ruse, erau prea puternice. Atitudinea autorităţilor Republicii Moldova în acea perioadă era: dacă Moldova nu acorda transnistrenilor paşapoarte sau ştampile vamale, el nu ştia cum se vor comporta aceştia. Acum, când liderii de la Tiraspol au fost lipsiţi de dreptul de a călători în Vest, atitudinea lor s-a schimbat. Conducerea Republicii Moldova ar fi trebuit să accepte, în 1992, propunerea Statelor Unite de a face parte din comisia pentru pace.

21. Martorul Y.

253. La momentul audierilor, martorul era membru al Partidului Liberal din Moldova. El a fost deputat în Parlament şi fost diplomat.

254. Războiul de pe Nistru a început în martie 1992. Deoarece atunci Comisia parlamentară nu avea preşedinte, ea nu a fost implicată în dezbaterea evenimentelor de pe Nistru. La momentul evenimentelor din Bender, martorul se afla în afara ţării. Atunci când el a devenit Preşedinte al Comisiei, el a cerut celor trei ministere responsabile să prezinte Parlamentului informaţii cu privire la cauzele evenimentelor din Bender şi acţiunile întreprinse de autorităţile moldoveneşti. Documentele relevante au fost transmise Parlamentului. Potrivit informaţiilor din acele documente, existau motive întemeiate de a crede că Armata a Paisprezecea a trecut de partea separatiştilor în timpul acelor evenimente. La 20 şi 21 iunie, când primele detaşamente ale Armatei Republicii Moldova au ajuns la Bender, un pluton de soldaţi care erau transportaţi într-un autobuz în haine de camuflaj şi purtând arme uşoare a fost atacat, el a fost împuşcat din arme automate din ambele părţi. Direcţia de unde au venit împuşcăturile aparţinea Armatei a Paisprezecea. Au fost ucişi douăzeci de soldaţi.

Atunci când Preşedintele Snegur şi Prim-ministrul Andrei Sangheli se aflau la Moscova, ei au pus în discuţie chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu de multe ori. Au existat întâlniri personale între Elţîn şi Snegur, în care chestiunea respectivă a fost abordată de dl Snegur. Martorul a fost persoana responsabilă de pregătirea comunicatelor de presă cu privire la acele întâlniri. Spre exemplu, atunci când, la 15 mai 1993, chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost abordată; s-a spus că ambele părţi vor înfăptui acţiuni în vederea eliberării acestui grup cât de curând posibil.

Totuşi, discuţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea trupelor ruse din Moldova nu a inclus chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu. Principala problemă în cadrul negocierilor pentru partea moldovenească a fost că partea rusă insista asupra sincronizării retragerii armatei ruse cu soluţionarea definitivă a problemei transnistrene. Pentru Republica Moldova, acestea erau două procese distincte, fără nicio legătură între ele. Partea moldovenească era conştientă de faptul că, teoretic vorbind, dacă ar fi existat o astfel de legătură, exista riscul ca conflictul din Transnistria să nu fie soluţionat: orice parte care ar fi avut interesul de a păstra prezenţa militară rusă în Moldova ar fi lucrat pentru a asigura ca chestiunea transnistreană să nu fie soluţionată niciodată. Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa părţii ruse în timpul negocierilor. Totuşi, ruşii au insistat asupra formulei de sincronizare şi, din păcate, ea a fost introdusă în documentul final.

Omisiunea de a soluţiona întreaga problemă a oferit ruşilor pretextul de a păstra armata lor acolo. Prin urmare, ei erau cei care controlau posibilitatea soluţionării conflictului.

Formula de sincronizare a fost propusă de reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse. Ea a fost, în mod expres, inclusă în comunicatul de presă la cererea lor. Atunci când Moldova a propus ca în comunicatul de presă să fie inclusă menţiunea că ambele părţi sunt interesate în eliberarea grupului Ilaşcu, ruşii au fost de acord cu condiţia ca formula de sincronizare să fie, de asemenea, inclusă. Ca urmare, autorităţile moldoveneşti au conştientizat că ele au făcut o greşeală mare când au acceptat formula de sincronizare.

255. Martorul nu ştia de niciun caz în care forţele de menţinere a păcii ar fi încălcat competenţa lor. Dosarul său principal era Grupul Operaţional Rus, iar trupele de menţinere a păcii nu făceau parte din conţinutul acestuia. Martorul a aflat mai târziu că forţele de menţinere a păcii au fost folosite de câteva ori de către militarii ruşi fără consimţământul Chişinăului.

256. Chestiunea Ilaşcu a fost ridicată de multe ori de către autorităţile moldoveneşti. În decembrie 1992, au început negocierile cu partea transnistreană, într-un sediu din afara Tiraspolului, chestiunea Ilaşcu fiind ridicată de către moldoveni. Până în martie 1993, au avut loc patru runde de negocieri. Republica Moldova nu a obţinut niciodată permisiunea autorităţilor separatiste de a se întâlni cu reprezentanţii grupului Ilaşcu. De asemenea, s-a ridicat chestiunea cu privire la asistenţa medicală. A fost discutată şi chestiunea cu privire la deplasarea medicilor de la Chişinău la Tiraspol, pentru a acorda tratament medical grupului. Chestiunea a fost preluată de către Comisia Parlamentară. Martorul a primit instrucţiuni din partea Preşedintelui Snegur să abordeze chestiunea respectivă în cadrul întâlnirilor cu oficialii ruşi. Prin urmare, în septembrie 1993, martorul a ridicat chestiunea în cadrul unei întâlniri cu Preşedintele Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse (Preşedintele Parlamentului rus), dl Hasbulatov, care a promis că deputaţii ruşi care vor pleca la Tiraspol vor încerca să obţină informaţii despre grupul Ilaşcu.

257. Existau indicii cu privire la politica rusă faţă de Transnistria pe paginile de Internet ale diferitelor instituţii de cercetare, precum şi ale altor instituţii din Rusia. Constantin Zatulin era şeful unei astfel de instituţii, şi anume a Academiei de Drept. Pe pagina de Internet a acelei instituţii era un raport care prevedea diferite scenarii şi planuri despre cum urmează a fi organizată Transnistria. Au existat şi alte exemple, precum pagina de Internet a direcţiei juridice a Academiei de Ştiinţe unde a fost plasat un model teoretic de construire a Transnistriei ca stat. Martorul nu poate spune dacă acel model a fost elaborat sub autoritatea Academiei de Ştiinţe.

258. Martorul îşi aminteşte despre un ultimatum din partea părţii ruse, dat în 1994 la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite când reprezentantul Republicii Moldova, pentru prima dată la un asemenea nivel, s-a referit la participarea părţii ruse la conflictul transnistrean. Viceministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a avut o întâlnire cu martorul şi i-a spus că partea rusă nu era mulţumită de această iniţiativă luată de Chişinău la Organizaţia Naţiunilor Unite. El a spus că Rusia va găsi „o oportunitate adecvată” să respingă această iniţiativă.

259. Tratatul elaborat în 1990 este mult mai bun pentru Republica Moldova decât tratatul semnat cu Federaţia Rusă în 2001. În 1990, era vorba de un tratat între două republici sovietice, care erau membre ale URSS. Dorinţa Republicii Moldova de a-şi obţine independenţa a fost reflectată în acel tratat. Tratatul ulterior, dintre două state independente, conţine unele prevederi care erau inacceptabile pentru partea moldovenească.

260. Din 1997 până în 1998, martorul a fost consilier pentru problema transnistreană, inclusiv pentru problema cu privire la eliberarea grupului Ilaşcu. Această problemă a fost ridicată de multe ori. În opinia martorului, putea fi făcut mai mult, mai eficient decât eforturile care au fost de fapt întreprinse. Planul martorului de soluţionare a problemei transnistrene a fost respins de autorităţile moldoveneşti de atunci, iar el a fost demis din funcţia de consilier principal pentru problema transnistreană, deoarece planul său a fost făcut public.

261. Autorităţile ruse, din păcate, acordau sprijin regimul ilegal transnistrean de la Tiraspol. Acesta includea şi sprijin economic. Timp de mai mulţi ani, gazul natural a fost disponibil populaţiei din Transnistria la jumătate de preţ faţă de preţul plătit de populaţia care locuia în alte părţi ale Republicii Moldova. Din 1 februarie 2003, preţul s-a dublat în Transnistria. Înainte de asta, multe persoane din Transnistria spuneau că nu doresc să se reunească cu Republica Moldova, deoarece, dacă ar fi făcut acest lucru, ele ar fi plătit mult mai mult pentru gaz. Transnistria are o datorie de 750 milioane dolari către Rusia pentru gazul natural. Această datorie va fi anulată, dacă Rusia va primi acţiuni ale întreprinderilor de stat din Transnistria. Prin urmare, o parte a populaţiei Republicii Moldova este datoare faţă de Rusia.

262. La 1 aprilie 1992, Preşedintele Elţîn a emis un decret prin care a ordonat transferul Armatei a Paisprezecea sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Făcând acest lucru, el a încălcat jurisdicţia naţională a Republicii Moldova şi suveranitatea Republicii Moldova, deoarece, în ianuarie, Preşedintele Snegur a emis un decret potrivit căruia toate unităţile Armatei a Paisprezecea staţionate pe teritoriul Republicii Moldova urmau a fi transferate sub jurisdicţia Republicii Moldova. Preşedintele Elţîn a emis decretul său fără a se consulta cu Guvernul Republicii Moldova. Aceasta mai era o problemă care trebuia soluţionată.

263. Cele 200,000 de tone de echipament militar al Armatei a Paisprezecea care au rămas în Transnistria ar fi trebuit să aparţină Republicii Moldova conform decretului Preşedintelui Snegur sau poate că el ar trebui administrat şi controlat de OSCE. Nu ar fi o problemă dacă acest echipament militar ar trece sub control internaţional. Problema care a existat până acum a fost că Rusia a exercitat controlul în mod unilateral.

264. Smirnov este cetăţean al Federaţiei Ruse. Aceasta era, prin urmare, o problemă care trebuia soluţionată de Rusia, deoarece el era cetăţean al acestui stat. Preşedintele Voronin le-a spus ruşilor că el, în calitate de Preşedinte al Republicii Moldova, ar fi fericit dacă Rusia l-ar lua pe Smirnov şi l-ar duce într-o suburbie a Moscovei.

22.  Andrei SANGHELI

265. Martorul a devenit Prim-ministru în iulie 1992. Conflictul armat avusese loc până la acea dată. La momentul audierilor, el lucra în calitate de director general la o companie franceză. După 1997, martorul nu a deţinut nicio funcţie politică.

266. Deşi nu existau probe că Armata a Paisprezecea a fost implicată în luptele din 1992, forţele separatiste au folosit arme, muniţii şi echipament ale Armatei a Paisprezecea. Muniţia şi vehiculele blindate care au fost folosite de rebelii de la Tiraspol în toate luptele şi atacurile lor împotriva forţelor constituţionale moldoveneşti proveneau din rezervele Armatei a Paisprezecea.

267. Problema cu privire la grupul Ilaşcu era pe agenda fiecărei întâlniri pe care Republica Moldova a avut-o cu privire la Transnistria. Republica Moldova a încercat să facă tot ce a putut face din punct de vedere moral şi material. Succesul actualului Guvern se datorează lucrurilor care au fost făcute anterior. Însă, în circumstanţele de atunci, Moldova nu a avut o altă opţiune decât negocierile. Conflictul din 1992 a fost o tragedie pentru ţară.

Eliberarea grupului Ilaşcu era o problemă politică. Regimul transnistrean îi deţinea în continuare pe ceilalţi reclamanţi pentru a-i folosi ca piese de schimb. El dorea să obţină beneficii din orice decizie de a-i elibera pe deţinuţi. Moldova a făcut tot ce a putut. Autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova nu erau responsabile pentru ceea ce i s-a întâmplat grupului Ilaşcu. Familiile reclamanţilor s-au adresat în mod regulat autorităţilor şi au obţinut din partea autorităţilor Republicii Moldova sprijin politic, medical etc.

268. Referitor la sprijinul financiar care se pretinde că a fost acordat de Federaţia Rusă regimului rebel de la Tiraspol, nu au existat documente oficiale, însă au existat informaţii care puteau fi desprinse din discursurile ruşilor care vizitau Tiraspolul. Ulterior, au existat şi datoriile pentru energie. Gazul a fost livrat transnistrenilor de Rusia în mod gratuit. Aceasta putea fi considerată asistenţă economică. La negocierile din 1992 cu Federaţia Rusă, martorul a participat la discuţiile cu privire la chestiunile economice. Principala discuţie s-a axat pe livrarea energiei şi pieţele ruse pentru produsele moldoveneşti, precum lemn şi cărbune, precum şi pe facilităţi la acordarea creditelor. Gazul urma să fie livrat Transnistriei la un preţ mai mic decât cel aplicat Republicii Moldova. Atunci când martorul era Prim-ministru, compania care livra gaz era o companie de stat. După ce ea a fost privatizată, situaţia s-a înrăutăţit pentru populaţia Republicii Moldova. În prezent, această companie este o societate pe acţiuni, însă statul deţine pachetul majoritar. Nici economia Republicii Moldova şi nici cea a Transnistriei nu ar putea funcţiona fără gazul rus.

269. În 1993, martorul a discutat despre această datorie cu Guvernul rus şi cu autorităţile transnistrene. Ei au hotărât să separe datoria în două. Martorul nu ştie dacă Transnistria şi-a achitat partea sa din datorie, însă el crede că ea a nu făcut acest lucru.

23.  Martorul Z.

270. Martorul a fost ministru al Republicii Moldova.

271. Martorul a participat la toate negocierile relevante. Prin urmare, el avea informaţii despre transferul echipamentului militar de la Armata a Paisprezecea şi GOR către forţele separatiste. Înainte de izbucnirea războiului, a avut loc un transfer masiv de muniţii către separatişti. Aceasta a început cu o decizie a Sovietului Suprem de formare a unei forţe paramilitare care să asigure ordinea.

La momentul referendumului din 1991 de aderare la Uniunea Sovietică şi până în martie 1992, generalul Iakovlev, fost comandant al Armatei a Paisprezecea, a început transferul armelor şi al muniţiilor, iar aceasta a coincis cu sosirea cazacilor. Acest transfer de muniţii a fost făcut, în special, către Garda din Transnistria, care a devenit Ministerul Apărării al Transnistriei. Toate unităţile, inclusiv cazacii, au fost echipate cu arme automate, vehicule blindate, etc. Un batalion de genişti din Parcani a trecut, în mod deschis, de partea transnistreană. Optsprezece tancuri T-74 au fost date transnistrenilor drept cadou.

Martorul a declarat că el se afla în posesia multor informaţii despre cantitatea de arme care a fost de fapt transferată. După război, acest proces a continuat. Aceasta a fost făcut în baza hotărârilor Guvernelor rus şi transnistrean. Procurorul General rus a inspectat Armata rusă.

Martorul a declarat că există probe de arhivă, sub forma unui film televizat, care arată clar că principalele tancuri care au luat parte la atacuri arborau drapele ruse. Unele din aceste tancuri, într-adevăr, arborau două drapele, pe cel transnistrean şi pe cel rus.

272. După conflictul armat, a avut loc un schimb de deţinuţi. Ostaticii de la Dubăsari, adică 30 de poliţişti capturaţi de forţele transnistrene, au fost deţinuţi timp de aproximativ o lună. Republica Moldova i-a schimbat pe generalul Iakovlev. Astfel de schimburi au loc frecvent. Republica Moldova i-a schimbat pe cei care au încălcat ordinea publică, iar transnistrenii i-au schimbat pe cei pe care i-au luat ostatici. Martorul a încercat să discute posibilitatea schimbului grupului Ilaşcu. Transnistrenii au răspuns că membrii grupului Ilaşcu nu erau simpli participanţi la conflict, dar erau terorişti, şi, prin urmare, ei nu puteau fi schimbaţi. Republica Moldova nu avea pe nimeni comparabil pentru a-l schimba cu ei. Ilaşcu era văzut ca un luptător împotriva separatismului. Transnistria avea nevoie să-şi justifice existenţa. Posibil că acesta era motivul pentru care nu se dorea schimbul lui sau al celorlalţi reclamanţi.

Nu a existat niciodată intenţia de a include grupul Ilaşcu într-o operaţiune care implica schimbul lui Iakovlev cu 30 de poliţişti, deoarece eliberarea lui Iakovlev a avut loc înainte de reţinerea dlui Ilaşcu.

Cu toate acestea, chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată de autorităţile moldoveneşti în contextul schimbului de prizonieri. În timpul conflictului armat, Republica Moldova a capturat câţiva prizonieri. Însă propunerea Republicii Moldova de a efectua un schimb a fost respinsă de la bun început atunci când chestiunea cu privire la grupul Ilaşcu a fost ridicată. Aceasta a avut loc la toate nivelele. Republica Moldova nu a putut să asigure eliberarea lor, în pofida tuturor eforturilor. Regimul separatist avea nevoie de o justificate pentru acuzaţia că Republica Moldova a fost implicată în acte teroriste, iar procesul lui Ilaşcu a oferit o acoperire pentru propriile lor acte teroriste comise prin intermediul mercenarilor.

273. Negocierile directe cu dl Smirnov aveau scopul să implementeze mai multe hotărâri ale Parlamentului şi Guvernului cu privire la soluţionarea conflictului. Aceste negocieri au avut loc cu generalul Creangă şi s-au referit, spre exemplu, la retragerea formaţiunilor militare. Ele au avut loc în martie 1992. Ulterior, la 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord moldo-rus cu privire la reglementarea conflictului transnistrean. Martorul a participat la principalele discuţii cu privire la soluţionarea conflictului la nivel local.

274. Relaţiile dintre Republica Moldova şi Transnistria erau reglementate de tratatul moldo-rus din 21 iulie 1992.

Iniţial, Comisia Unificată de Control era compusă dintr-o delegaţie rusă, una din Republica Moldova şi o delegaţie din Transnistria. Mai târziu, la ele s-au alăturat delegaţiile din partea OSCE şi a Ucrainei. Comisia Unificată de Control a fost formată cu scopul de a soluţiona toate problemele care apăreau ca rezultat al conflictului, spre exemplu, compensarea prejudiciilor, retragerea trupelor etc. Unele probleme au fost soluţionate. Ulterior, datorită inerţiei şi strategiei diferite a Federaţiei Ruse, forţele militare ruse au rămas pe loc. Unde erau forţele ruse de menţinere a păcii, acum sunt forţele militare ruse. Aşa precum OSCE a confirmat, în prezent transnistrenii produc rachete şi echipament militar.

275. Regimul separatist nu ar putea exista fără sprijinul Federaţiei Ruse. Acest conflict nu a fost declanşat din motive etnice, religioase sau de politici interne. El a fost dictat de motive externe. S-a urmărit împărţirea Republicii Moldova, deoarece ea nu dorea să semneze un tratat de aderare la Uniunea Sovietică. În decurs de câteva luni, separatiştii transnistreni au lichidat organele constituţionale ale procuraturii şi organele de ocrotire a normelor de drept – procuratura, poliţia şi restul. Ei nu ar fi putut face acest lucru fără sprijinul Armatei a Paisprezecea. Înainte malurile drept şi stâng ale Nistrului au trăit în pace. Acest conflict, această separare a malurilor drept şi stâng au fost provocate de Federaţia Rusă din propriile ei motive politice.

276. Acesta nu a fost un conflict etnic. Gusliakov era generalul care conducea secţia de poliţie din Bender. El a asigurat acolo respectarea legii şi a ordinii în numele ordinii constituţionale a Republicii Moldova. El era vorbitor de limbă rusă. El a făcut tot ce a putut pentru a menţine ordinea, atât timp cât a putut. Ulterior, el a devenit viceministru în Republica Moldova.

277. Republica Moldova a fost naivă atunci când a semnat documente cu transnistrenii. Republica Moldova nu a fost gata pentru războiul care s-a declanşat la 19 iunie, atunci când secţia de poliţie din Bender a fost înconjurată. Kostenko a atacat oraşul Dubăsari la 16 iunie. Partea moldovenească a decis să trimită în ajutorul poliţiei Forţele Speciale. După ce oraşul Bender a fost eliberat de banda lui Kostenko, soldaţii moldoveni, care nu ştiau unde să se disperseze, au venit la cetate unde au fost luaţi ostatici, iar unii din ei au fost împuşcaţi. Armata rusă, care ocupa cetatea şi controla acea regiune, a fost implicată în aceasta. Atunci când au eliberat podul, moldovenii nu au tras focuri de arme în forţele ruse, însă tancurile ruse care arborau drapelul rus au tras în ei.

278. Iakovlev a fost reţinut de serviciul de securitate al Republicii Moldova. Existau probe suficiente că el a ajutat la înarmarea separatiştilor. Nu este adevărat că el a fost eliberat, deoarece nu au existat probe suficiente împotriva lui.

279. Generalul Lebed, care era comandantul Grupului Operaţional Rus, a fost ales în Parlamentul Transnistriei în 1993. Republica Moldova era indignată de sprijinul lui politic oferit separatiştilor. Duma rusă a declarat foarte clar poziţia sa cu privire la acest lucru. Abia mai târziu Lebed a înţeles ce fel de regim a sprijinit. El a spus că acesta era un regim criminal.

280. Forţe paramilitare din Transnistria au participat la războiul din Abhazia. Un detaşament de forţă Delfin, care aparţinea transnistrenilor, a participat activ la operaţiunile din Abhazia. Acest lucru a fost confirmat de colegul din OMON al lui Antiufeev, Goncearenko, Matveev - viceministrul securităţii regimului de la Tiraspol. Goncearenco a fost unul din comandanţii Forţelor Speciale Ruse care acţionau în ţările baltice. El a participat la operaţiunea din Riga. Ulterior, el a venit în Transnistria împreună cu Şevţov/Antiufeev şi era responsabil de formarea forţelor transnistrene.

Goncearenko a cerut ca persoanele care au luptat împotriva forţelor constituţionale legale ale Georgiei să fie decorate. Acestea au fost conflicte asemănătoare în care au fost implicaţi separatişti, rebeli vorbitori de limba rusă, sprijiniţi de trupele sovietice, iar ulterior de cele ruse. Federaţia Rusă era cunoscută ca fiind responsabilă de acordarea sprijinului militar acestor forţe paramilitare ilegale.

281. Republica Moldova nu avea forţe permanente atunci când s-a declanşat conflictul. Forţele poliţiei împreună cu unităţile de voluntari au dus tot greul luptei. Forţele din conflict erau inegale. Pe de o parte, se afla o armată bine echipată, iar pe de alta, poliţia şi cetăţeni înarmaţi. Republica Moldova nu putea supravieţui.

Rusia a pus la dispoziţie trupe de menţinere a păcii, însă a impus anumite condiţii. Acordul moldo-rus a fost elaborat la Moscova, iar Republica Moldova nu a putut introduce nimic important, aşa după cum a dorit ea, spre exemplu, cu privire la noţiunea de independenţă a statului, suveranitate etc. Acest acord a fost doar o unealtă militară pentru o anumită perioadă de timp, însă trei luni mai târziu, în septembrie 1992, Republica Moldova a declarat că acest acord a fost implementat şi că era nevoie de a organiza alte negocieri care să ducă la alte convenţii care ar asigura pacea.

24.  Anatol PLUGARU

282. Martorul a fost ministru al Securităţii Naţionale între august 1991 şi iulie 1992. Anterior, el a fost colonel şi a fost numit director al KGB din Republica Moldova în perioada când Uniunea Sovietică se destrăma, în august 1991. Înainte de aceasta, el a fost deputat, membru al Sovietului Suprem. Din iulie 1992 până în septembrie 1993, el a fost viceministru al Afacerilor Externe. Ulterior, el nu a mai lucrat pentru Guvern. La momentul audierilor, el era liber profesionist, jurist şi ziarist.

283. Martorul îl cunoştea pe dl Ilaşcu datorită serviciului său. El l-a cunoscut pe acesta atunci când Republica Moldova a fost forţată să-şi mobilizeze cetăţenii din cauza pericolului pe care-l prezenta regimul ilegal din Transnistria. Aceasta a avut loc în martie 1991. O mişcare de rezistenţă, iniţial necontrolată, a apărut în Transnistria. Zeci de mii de cetăţeni cereau arme pentru a-şi apăra ţara. Republica Moldova nu avea nicio armată. Ministerele Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii trebuiau să mobilizeze persoanele care au fost instruite militar. Dl Ilaşcu făcea parte din acea categorie.

284. Martorul nu ştia dacă serviciile speciale ruse, Grupul Alfa, au fost implicate în interogarea lui Ilaşcu.

285. Martorul consideră că dl Ilaşcu a fost prizonier de război care cădea sub incidenţa Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a Protocoalelor la acestea. S-au făcut mai multe încercări pentru a-l schimba pe dl Ilaşcu şi pe colegii săi, însă Moldova nu a avut prizonieri pe care ea ar fi putut să-i ofere în schimb.

286. Mai mult, Republica Moldova ştia cine se află în spatele acestor evenimente. Armata a Paisprezecea dorea să treacă râul. „Un cazac este un cazac chiar şi la Bucureşti”, este ceea ce putea fi auzit la acel moment. Republica Moldova nu putea să-şi permită să folosească forţa, deşi ea a desfăşurat nişte operaţiuni, spre exemplu, cea în legătură cu Iakovlev. Generalul Iakovlev a fost reţinut de serviciile secrete ale Republicii Moldova. Dl Ilaşcu nu a fost implicat în asta. Iakovlev a fost reţinut pentru că a aprovizionat cu arme rebelii separatişti. El putea fi ţinut în arest doar pentru o perioadă limitată de timp, însă anchetatorii nu au putut aduna destule probe pentru ca el să fie judecat. Generalul Stoliarov, adjunctul mareşalului Şapojnikov, comandantul Forţelor CSI, a venit de la Moscova – el era adjunctul directorului serviciilor secrete ruse – pentru a cere eliberarea lui Iakovlev. Imediat ce a devenit clar că nu existau probe pentru a-l cerceta penal, autorităţile moldoveneşti au venit cu ideea să-l schimbe, iar martorul a discutat despre asta cu Stoliarov. Până la urmă, generalul Iakovlev a fost schimbat pe 30 de poliţişti deţinuţi la Dubăsari.

287. Ministerul Afacerilor Interne a vorbit cu autorităţile transnistrene. Au fost făcute multe încercări pentru ca dl Ilaşcu şi ceilalţi reclamanţi să fie eliberaţi. Însă toate propunerile au fost respinse, deoarece cazul Ilaşcu reprezenta un mijloc efectiv pentru transnistreni, o unealtă pe care ei o puteau folosi pentru a umili Republica Moldova. Regimul era sprijinit de Rusia şi Ucraina. Eforturi mai energice de a-i elibera pe dl Ilaşcu şi colegii săi ar fi dus la o tensiune mai mare. Regimul transnistrean putea exercita presiune asupra autorităţilor constituţionale moldoveneşti prin intermediul cazului Ilaşcu pentru a obţine recunoaşterea.

288. De facto regimul separatist se afla în afara controlului legal al autorităţilor constituţionale moldoveneşti. În Transnistria, autorităţile legale ale Republicii Moldova au fost efectiv distruse. Regimul transnistrean a fost înarmat cu arme din depozitele Armatei a Paisprezecea. Iakovlev a înarmat aceste forţe paramilitare. Lebed a urmat o politică de „neutralitate activă”. Republica Moldova nu avea acces acolo. Atunci când a preluat conducerea, generalul Lebed trebuia să raporteze Preşedintelui Snegur, în calitate de şef oficial al statului unde era staţionată Armata a Paisprezecea. Generalul Lebed a ignorat aceste reguli elementare. Atunci când a sosit, el nu l-a informat pe Preşedintele Republicii Moldova; şi nu a existat, de asemenea, nicio notificare de la Kremlin.

289. A existat „Planul Arcul Balcanic” cu următorul scenariu: dacă Republica Moldova nu ar fi stopat conflictul armat, el s-ar fi răspândit până în România. Preşedinţii Elţîn şi Putin au făcut declaraţii în favoarea suveranităţii Republicii Moldova, însă mulţi deputaţi ai Dumei de Stat, inclusiv dl Ruţkoi, au venit în Transnistria şi au susţinut transnistrenii. Ei s-au amestecat în afacerile interne ale Republicii Moldova în mod vădit. Dacă o parte a Guvernului rus, Guvernul oficial, ar fi cooperat, atunci conflictul armat ar fi putut fi evitat.

290. Rusia avea atunci mari probleme cu imensa armată pe care ea a staţionat-o în Republica Moldova. Mulţi soldaţi nu doreau să se întoarcă în Rusia. Acolo nu au fost făcute pregătiri pentru a-i primi. În Transnistria, militarii ruşi acordau sprijin militar regimului transnistrean. În conflictul armat au participat tancuri ale Armatei a Paisprezecea; aceasta a fost transmis la televiziune. În acea perioadă, în afară de tancurile Armatei a Paisprezecea, în Republica Moldova nu mai era niciun tanc.

291. Acordul de încetare a focului cu ruşii a fost semnat în iulie 1992. Martorul a fost demis cu cinci zile înainte, ca rezultat al presiunii din partea ruşilor.

292. Martorul a declarat că el nu l-a întâlnit niciodată pe dl Gorbov. Anterior, până la conflictul armat, el a fost concediat de la Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Atunci când a izbucnit conflictul, el şi-a oferit serviciile regimului de la Tiraspol, deoarece el nu a putut fi de acord cu autorităţile de la Chişinău. Lui i s-a dat responsabilitatea de a se ocupa de grupul Ilaşcu. El a pregătit investigaţia împreună cu comandantul Armatei a Paisprezecea şi colonelul Bergman. Ulterior, relaţiile dintre el şi regimul de la Tiraspol s-au înrăutăţit. El ar fi putut pleca la Moscova.

Martorul o cunoştea pe Olga Căpăţînă, el ştia că ea este o activistă. Ea a fost implicată în Liga Soţiilor şi a Mamelor Soldaţilor care au decedat în Afganistan. Martorul nu avea informaţii despre implicarea ei în calitate de agent al serviciilor secrete în timpul conflictului. În orice caz, el nu ştia cine erau agenţii individuali care lucrau pe teren.

293. Martorul l-a întâlnit pe dl Ilaşcu în calitatea sa de director al KGB-ului din fosta Uniune Sovietică. Dl Ilaşcu a fost mobilizat la ordinul KGB-ului din Republica Moldova. El nu era, ca atare, agent al KGB. El a fost mobilizat, deoarece el avea experienţă în strângerea informaţiilor. După ce structura KGB-ului s-a schimbat, au fost implicate trei ministere: al Apărării, al Afacerilor Interne şi al Securităţii. Republica Moldova lupta împotriva duşmanilor care au pătruns în ţară, a grupurilor care s-au infiltrat în ţară, adică, la Tiraspol, care era parte a Republicii Moldova.

294. Ministerul Securităţii al Republicii Moldova nu a primit niciun sprijin din afară. Este adevărat că România a livrat Republicii Moldova nişte arme, însă ele erau arme foarte vechi care nu funcţionau.

Federaţia Rusă, însă, a acordat sprijin ruşilor din Transnistria. Cazacii au venit în Transnistria, deoarece ei au fost eliberaţi din închisori. În Transnistria au fost transportate convoiuri lungi cu arme. Ministerul Securităţii al Republicii Moldova a trimis agenţi care să lucreze în Transnistria şi în Armata a Paisprezecea. Acest lucru era destul de firesc, având în vedere situaţia. În acel moment, Republica Moldova avea probe documentare primite de la agenţi care dovedeau că, după aprilie 1992, Armata a Paisprezecea i-a ajutat pe rebeli cu arme şi în alte moduri. Generalul Netkacev a recunoscut că transnistrenii foloseau camioane pentru a obţine acces la depozitele cu armament prin câmpurile minate.

25.  Nicolae PETRICĂ

295. Martorul este absolvent al unei academii militare unde se pregăteau cadre pentru unităţile armate de tancuri şi maşini blindate. La 17 aprilie 1992, el a părăsit Armata Sovietică şi s-a alăturat Armatei Republicii Moldova până în iunie 1993. Anterior, în Afganistan, el a fost adjunct al directorului Şcolii Militare. Din 1964 până în 1974, el a lucrat la Chişinău, iar după asta, a părăsit Armata a Paisprezecea şi a plecat la Moscova să lucreze în Armata Sovietică. La momentul audierilor, el era şef al Catedrei Militare a Universităţii Tehnice din Moldova.

296. El a condus forţele moldoveneşti în lupta de la Dubăsari. Soldaţii Armatei ruse au împuşcat în moldoveni. Ei au folosit obuze de 152 mm, pe care separatiştii nu le aveau în acea perioadă. Ei au împuşcat din direcţia liniei Cocieri-Dubăsari. La 24 mai 1992, au avut loc negocieri cu colonelul care conducea forţele paramilitare transnistrene. Niciun reprezentant al Armatei a Paisprezecea nu a fost prezent. Însă, dacă nu ar fi fost prezente în Transnistria forţele ruse, forţele separatiste nu s-ar fi putut înarma. La 19 mai, separatiştii au primit de la Armata a Paisprezecea treisprezece tancuri T-64. Ei au folosit şi alt echipament militar, precum artileria, care a fost obţinută din aceeaşi sursă. Martorul nu a văzut, de fapt, Armata a Paisprezecea sau soldaţii acesteia.

297. Biserica din Golicani a fost distrusă de un obuz de 152 mm; obuze de un asemenea calibru au căzut, de asemenea, în satul Cruglic. În discuţiile ulterioare pe care martorul le-a avut cu comandanţii Armatei a Paisprezecea, aceştia au confirmat că au existat cazuri când a fost folosită artileria împotriva forţelor de pe malul drept.

Generalul Lebed a declarat deschis că el ducea o politică „de apărare activă”. Ei, soldaţii ruşi, au tras în direcţia oraşului Tighina (Bender).

298. Între 21 iulie şi 16 octombrie 1992, când martorul era comandant al forţelor moldoveneşti de menţinere a păcii, el nu a fost informat despre implicarea forţelor ruse de menţinere a păcii de partea rebelilor. Dimpotrivă, Republica Moldova împreună cu Federaţia Rusă au putut să asigure pacea în acea regiune. Martorul a colaborat foarte bine cu generalul rus, ei au menţinut controlul deplin asupra situaţiei.

299. În mai 1992, şaisprezece tancuri au fost transmise Gărzilor transnistrene. Din acestea, treisprezece tancuri au plecat spre capul de pod Kaceevski. Însă, la 24 mai, martorul şi-a întâlnit omologul, pe care el îl cunoştea ca prieten din Orientul Îndepărtat. Ei au fost de acord să-şi menţină poziţiile, însă fără folosirea focului. La 19 iunie, însă, tragedia s-a întâmplat. Lebed a folosit trupele şi tancurile sale. Se prezumă că el a primit ordine, deoarece niciun general nu ar acţiona în acest mod fără instrucţiuni din partea superiorilor săi politici. Benderul a fost distrus de artileria şi tancurile Armatei a Paisprezecea, nu de către partea moldovenească. Tancurile care au fost folosite erau tancuri ale Armatei a Paisprezecea, ale Diviziei a 59-a. Însă, Lebed a dezarmat, de asemenea, brigada lui Kostenko, o brigadă a rebelilor transnistreni. Cu alte cuvinte, el a luat decizia de a stopa luptele.

Pentru transnistreni nu a fost posibil să sechestreze tancurile. Lebed s-a aflat acolo în permanenţă. Ordinul a venit de la Moscova, iar Lebed a trebuit să-l execute.

300. La 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a emis decizia de a soluţiona problema transnistreană şi acea decizie a inclus ceva despre eliberarea lui Ilaşcu şi a grupului său. Însă, posibil că Republica Moldova nu a fost destul de perseverentă. Republica Moldova a reluat chestiunea respectivă în Comisia Unificată de Control creată în cadrul Acordului moldo-rus din iulie 1992. Dl Catană era acolo.

26.  Vasile RUSU

301. La momentul audierilor, martorul era Procuror General al Republicii Moldova. Înainte de asta, el a fost avocat şi deputat în Parlament, pe listele partidului comunist.

302. Urmărirea penală împotriva judecătorilor şi procurorilor, care au fost implicaţi în procesul Ilaşcu, a fost pornită în decembrie 1993, însă nu a ajuns prea departe, deoarece cercetările necesare trebuiau întreprinse în partea de est, pe malul stâng al Nistrului, iar acesta se afla sub controlul regimului separatist. Autorităţile legitime ale Republicii Moldova nu aveau acces în partea de est a republicii. La fel, în ceea ce priveşte plângerile depuse în 1992 în baza articolului 82 al Codului Penal al Republicii Moldova în legătură cu omorul cetăţeanului Gusar, autorităţile moldoveneşti nu puteau, din păcate, să desfăşoare o investigaţie pe teritoriul Transnistriei.

În decembrie 2002, urmărirea penală a fost suspendată. În 2000, o urmărire penală a fost, de asemenea, pornită în privinţa şefului Închisorii Hlinaia pentru privaţiunea ilegală de libertate, însă acea investigaţie a fost, de asemenea, suspendată, deoarece era imposibil de a desfăşura orice investigaţii reale.

Martorul era de opinia că urmărirea penală pornită împotriva judecătorilor şi procurorilor în baza articolelor 190 şi 192 ale Codului Penal era incorectă. Ar fi fost mai adecvat de a-i investiga în baza articolelor 116 § 2 şi 207 pentru privaţiune ilegală de libertate şi pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, aşa cum s-a făcut în ceea ce priveşte urmărirea penală împotriva şefului Închisorii Hlinaia.

303. Autorităţilor din Transnistria li s-a propus un schimb de deţinuţi, care să implice grupul Ilaşcu, însă propunerea a fost respinsă. În perioada exercitării funcţiei de către martor, nu a avut loc niciun schimb de deţinuţi între Republica Moldova şi regimul de la Tiraspol.

Martorul nu-l cunoştea pe Procurorul General al Transnistriei, el nu a avut niciodată vreo discuţie telefonică cu el.

304. Dacă judecătorii şi procurorii implicaţi în procesul Ilaşcu sau şeful Închisorii Hlinaia ar fi venit la Chişinău, ei ar fi fost interogaţi şi s-ar fi îndeplinit procedurile necesare. Nu ar fi fost necesar ca ei să fie deţinuţi şi nu se putea fi ştiut dacă, în urma interogatoriului, ei ar fi fost de fapt acuzaţi de uzurparea titlului unei persoane oficiale – acest lucru ar fi însemnat prejudecarea investigaţiei.

Martorul nu ştia că, în conformitate cu decizia din august 2000 a procurorului Iuga, infracţiunile de care au fost acuzaţi judecătorii şi procurorii (în baza articolelor 116 şi 207 ale Codului Penal) au fost considerate prescrise.

Martorul credea că, dacă procurorii sau judecătorii implicaţi în procesul Ilaşcu ar fi călătorit pe malul drept al Nistrului, urmărirea penală împotriva lor ar fi putut fi pornită în baza articolului 207 al Codului Penal, în pofida posibilelor probleme cu termenele de prescripţie.

Persoanele pot fi condamnate in absentia dacă există probe suficiente pentru a confirma vinovăţia lor. Dacă aceste persoane ar fi plecat peste hotare, spre exemplu, în Rusia, atunci ar fi posibil de cerut autorităţilor ruse extrădarea acestora în Republica Moldova. Colonelul Golovacev, şeful Închisorii Hlinaia, a fost informat despre pornirea urmăririi penale împotriva sa şi a fost citat la Chişinău, prin intermediul procuraturii din Tiraspol.

305. În calitate de Procuror General, martorului nu i s-a permis să călătorească pe malul stâng al râului. La momentul audierilor, instituţia sa nu avea niciun control asupra evenimentelor de pe celălalt mal al râului. Martorul a preferat să nu răspundă la întrebarea dacă el a putut să lucreze cu colegii săi de pe celălalt mal al râului Nistru.

306. Martorul a declarat că, dacă dosarul ar fi ajuns la el în calitatea sa de Procuror General, el ar fi iniţiat investigaţii în ceea ce priveşte moartea celor două victime ale pretinselor acte teroriste ale Grupului Ilaşcu – Gusar şi Ostapenko – în pofida faptului că ei erau cetăţeni ai Federaţiei Ruse.

Martorul nu a avut posibilitatea să-l interogheze pe dl Ilaşcu atunci când acesta a venit la Chişinău după eliberarea sa, la 5 mai 2001, deoarece el a preluat responsabilităţile sale de Procuror General abia la 18 mai, iar la 10 mai 2001, dl Ilaşcu a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a României, „Steaua României”.

27.  Vasile STURZA

307. Din 2000 până la 1 ianuarie 2003, el a fost Preşedinte al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria. Aşa cum sugerează titulatura ei, această comisie a avut sarcina de a negocia statutul Transnistriei, precum şi alte chestiuni cu privire la aceasta. În perioada 1991–1992, el a fost prim-adjunct al Procurorului General al Republicii Moldova, lucrând în această instituţie din septembrie 1990 şi până în aprilie 1994. Din aprilie 1994 până în mai 1998, el a fost ministru al Justiţiei. Din mai 1998 până în ianuarie 2001, el a fost, din nou, prim-adjunct al Procurorului General.

308. Comisia al cărei preşedinte a fost martorul s-a ocupat, în special, de problemele politice cu privire la statutul Transnistriei, iar obiectivul său principal a fost de a reglementa statutul juridic al Transnistriei. A existat o altă comisie, care s-a ocupat de problemele sociale şi economice care au rezultat din situaţia transnistreană. Aspectele economic, cultural şi social erau administrate în paralel şi de o altă comisie.

309. În contextul negocierilor cu privire la statutul Transnistriei, au existat discuţii despre legalitatea actelor oficiale întocmite de autorităţile transnistrene, însă partea moldovenească a insistat întotdeauna asupra neconstituţionalităţii actelor emise de autorităţile transnistrene. Între 2001 şi 2003, în timpul negocierilor, au fost discutate multe proiecte de texte cu privire la statutul Transnistriei, unele din care conţineau prevederi cu privire la ceea ce trebuia făcut în privinţa deciziilor autorităţilor transnistrene, spre exemplu, sentinţele penale şi hotărârile instanţelor civile pronunţate în cei zece ani anteriori.

310. În ceea ce priveşte posibila eliberare a lui Ilaşcu şi a grupului său, Procuratura Generală a cerut Procuraturii din Transnistria să permită ca cazul Ilaşcu să fie investigat de autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova. Martorul a discutat această chestiune de câteva ori cu procurorul Lucik, care a supravegheat această investigaţie în perioada anilor 1992-1993. Problema era că, indiferent de ceea ce au făcut organele de urmărire penală din Transnistria cu privire la cazul Ilaşcu, aceasta era neconstituţional şi nu putea fi executat în Moldova. Prin urmare, Republica Moldova a propus să fie invitaţi procurori din alte state pentru a investiga cazul, spre exemplu, reprezentanţi din fosta URSS, ca Ucraina, Belarus şi Federaţia Rusă. Martorul a plecat personal la Minsk pentru a discuta chestiunea dată cu Procurorul General al statului Belarus, care a fost de acord să investigheze cazul. Transnistrenii, însă, au refuzat. De asemenea, el a avut o întâlnire cu d-a Ivanova, care era responsabilă de proces şi a încercat să-i convingă pe transnistreni că investigaţiile efectuate de un organ neconstituţional ar cauza probleme pentru toţi. Aceştia au refuzat din nou.

311. În 1994, în timp ce martorul era la Procuratura Generală, el a fost trimis de Preşedintele Snegur în Transnistria, pentru a cere eliberarea dlui Ilaşcu şi a celorlalţi reclamanţi. Mai târziu, în 1996, lui i s-a permis de către dl Smirnov să aibă prima întâlnire cu Ilaşcu în Închisoarea Hlinaia. Martorul a fost prima persoană care l-a întâlnit pe Ilaşcu în închisoare. Martorul a avut o discuţie personală cu Smirnov, la instrucţiunea Preşedintelui Snegur, pentru a cere eliberarea lui Ilaşcu şi a celorlalţi. Această chestiune era complexă şi sensibilă. În acest caz era implicat mult politic. El a avut multe discuţii cu d-a Ivanova, judecătorul care a judecat cazul, în calitate de preşedinte al aşa-numitei Judecătorii Supreme a Transnistriei, cu dl Lucik, procuror în acest caz, cu ministrul Afacerilor Interne al regimului transnistrean şi cu preşedintele Sovietului Suprem al Transnistriei. La început, ei au fost de acord să examineze cazul,în vederea eliberării tuturor deţinuţilor care au fost judecaţi, însă ei au cerut să fie urmată procedura stabilită în Transnistria.

312. A existat un decret emis de Smirnov în martie 1993 prin care a fost creată o comisie de graţiere. A fost elaborat un regulament cu privire la activitatea acestei comisii. Prin urmare, pentru a respecta procedura corespunzătoare, membrii acestei comisii trebuiau convinşi să elibereze deţinuţii în cauză. Astfel, martorul a avut întâlniri cu preşedintele comisiei. Pe parcursul anului 1996, din aprilie şi până în toamnă, martorul a avut multe discuţii cu comisia care avea împuterniciri să graţieze toate persoanele judecate în Transnistria. Acest lucru era complicat, deoarece trebuia convins fiecare membru al comisiei. Ultima întâlnire pe care martorul a avut-o, a fost cu reprezentanţii tuturor instituţiilor, adică Procuratura, Judecătoria Supremă şi Sovietul Suprem. Toţi reprezentanţii au participat. Concluzia lor a fost că eliberarea grupului Ilaşcu putea avea loc dacă decizia era confirmată printr-o decizie a dlui Smirnov, care, însă, a refuzat.

Discuţiile cu privire la eliberare au continuat după 1996. Smirnov spunea „da”, iar mai apoi „nu”. Decizia definitivă a fost luată în primăvara anului 2001. Anterior, la 16 mai 2000, la o întâlnire dintre Preşedintele Lucinschi şi Smirnov, moldovenii l-au întrebat din nou pe Smirnov despre dl Ilaşcu. Smirnov a spus că el nu putea fi de acord cu o eliberare simplă, însă, putea fi de acord cu reexaminarea cazului de o instanţă a unui alt stat. Aceasta a dus la mai multe iniţiative ulterioare. Spre exemplu, Republica Moldova i-a cerut Ambasadorului Hill, şeful Misiunii OSCE, să folosească posibilităţile OSCE pentru a pune în discuţie posibilitatea deferirii cazului Ilaşcu unei instanţe a unui alt stat. Ca urmare a unei adresări făcute de Ambasadorul Hill la Viena, Elveţia, Polonia şi Ungaria au fost de acord cu posibilitatea de a judeca în una din instanţele lor judecătoreşti cazul Ilaşcu. Ambasadorul Hill a discutat această posibilitate cu reprezentanţii Elveţiei. Martorul însuşi a iniţiat discuţii cu ambasadorii Poloniei şi Ungariei la Chişinău. Ei chiar au discutat detalii tehnice, precum numărul judecătorilor care ar trebui să participe la judecarea cauzei, care Cod de procedură penală ar trebui aplicat, cine ar trebui să fie procuror, cine ar trebui să acorde sprijin participanţilor moldoveni, etc.

În acelaşi timp, autorităţile moldoveneşti au continuat să discute cu autorităţile transnistrene eliberarea necondiţionată a lui Ilaşcu şi a grupului său. Dl Voronin şi dl Hill au făcut apeluri separate. A existat o solicitare ca cazul să fie judecat de instanţele judecătoreşti poloneze. Aceste apeluri au fost trimise de martor autorităţilor transnistrene. In fine la 12 aprilie 2001, autorităţile transnistrene au căzut de acord cu eliberarea necondiţionată şi nu cu una mediată de o instanţă judecătorească străină. Au avut loc discuţii cu privire la detaliile tehnice ale eliberării. La 16 aprilie, martorul a plecat la Tiraspol cu automobilul, pentru a-i aduce pe deţinuţi la Chişinău, însă transnistrenii au refuzat, deşi a existat un acord. Martorul s-a întâlnit cu toţi membrii grupului în închisoare, la Tiraspol, împreună cu un reprezentant al OSCE. La acea dată, transnistrenii spuneau că ei erau gata să-i elibereze pe toţi deţinuţii.

Atunci când, la 5 mai 2001, a fost eliberat doar dl Ilaşcu, şi nu toţi reclamanţii, aceasta o constituit pentru moldoveni o mare surpriză. Ei au primit de la Smirnov o scrisoare prin care au fost informaţi despre eliberare.

În ceea ce priveşte refuzul transnistrenilor de a-i elibera pe toţi, Republica Moldova trebuia să negocieze pentru a soluţiona problema regiunii transnistrene. Autorităţile moldoveneşti nu puteau refuza să vorbească cu autorităţile neconstituţionale. În acelaşi timp, a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au participat la procesul ilegal din Transnistria împotriva grupului Ilaşcu. La acel moment, însă, moldovenii erau convinşi că toţi reclamanţii vor fi eliberaţi.

Ca urmare a omisiunii de a-i elibera pe ceilalţi, această chestiune a fost ridicată la toate întâlnirile cu transnistrenii, când martorul conducea această comisie. A existat un alt apel, semnat de martor şi de ministrul Justiţiei de atunci, dl Morei.

313. După luna mai 2001, nu a mai existat o altă întâlnire cu Smirnov cu privire la această chestiune. Ei au evitat orice astfel de întâlniri. Martorul a discutat chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor cu colegul său din partea Tiraspolului în Comisia pentru negocierile cu privire la Transnistria.

314. În ceea ce priveşte ordonanţa cu privire la pornirea urmăririi penale împotriva persoanelor din autorităţile judiciare care au participat la procesul ilegal din Transnistria, aceasta a fost casată la 16 august 2000 de către dl Didîc, adjunctul Procurorului General.

Martorul a avut, în acea perioadă, o discuţie cu Preşedintele Snegur cu privire la această chestiune, iar ulterior, a luat prânzul cu autorităţile transnistrene, care au cerut în mod constant ca urmărirea penală să fie anulată. Acest lucru a fost discutat la nivel de conducere a procuraturilor ambelor părţi. Acest lucru a fost prevăzut ca una din condiţiile pentru soluţionarea chestiunii cu privire la Transnistria în general. Consideraţiunile juridice şi politice, însă, erau diferite şi separate. Martorul era de opinia că ceea ce au făcut procurorii şi judecătorii transnistreni a fost neconstituţional şi că ei trebuiau să fie traşi la răspundere. Statutul Transnistriei este în continuare subiect de discuţii în baza unui proiect de document. Această discuţie a cuprins chestiuni generale cu privire la răspunderea penală, nu doar a persoanelor implicate în cazul Ilaşcu.

Autorităţile moldoveneşti erau conştiente de cererea de a soluţiona situaţia problematică a persoanelor implicate în crearea conflictului. Prin urmare, martorului i-a fost dificil să spună dacă decizia din 16 august 2000 a fost o decizie legală sau una legată de o decizie politică. Proiectul de document cu privire la statutul Transnistriei cuprindea anume această chestiune.

315. Retragerea trupelor ruse din Transnistria nu a fost niciodată invocată în cadrul Comisiei pentru negocierea statutului. Această chestiune a fost adresată într-un context diferit. În lista garanţiilor cu privire la statutul Transnistriei, chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruse se referea la aspectele militare. Ministerele Afacerilor Externe şi al Apărării au discutat chestiunea cu privire la retragerea trupelor ruseşti în cadrul relaţiilor bilaterale dintre Republica Moldova şi Rusia. Deşi legătura dintre reglementarea statutului Transnistriei şi retragerea trupelor ruse a fost invocată de partea transnistreană, chestiunea a fost discutată într-un context separat – anume în capitolul proiectului documentului care se referea la garanţiile statutului Transnistriei.

În Transnistria au fost judecate mii de cauze penale. În cauza Ilaşcu a fost implicată multă politică. Transnistrenii au spus întotdeauna că acesta nu a fost un caz politic, ci un caz obişnuit al unor cetăţeni care au comis crime şi care trebuiau să-şi execute pedepsele. Republica Moldova are o viziune diferită: dacă aceste persoane au comis acte ilegale, atunci cazul ar trebui investigat şi ei ar trebui judecaţi de autorităţile constituţionale. După proces, procedurile în cazul Ilaşcu au fost examinate de profesorul Rzeplinski din Polonia. În lumina raportului său, transnistrenii trebuiau să fi realizat că ei au comis multe încălcări procedurale în timpul desfăşurării urmăririi penale şi a fazei judiciare. Pentru ei, însă, a fost important să arate că ei există ca stat.

316. Martorul i-a întâlnit pe reclamanţi şi pe familiile acestora de multe ori în legătură cu diferite chestiuni, precum îngrijirea medicală, sprijinul material, condiţiile de detenţie. Toate cererile lor au fost satisfăcute atât timp cât acestea ţineau de competenţa autorităţilor constituţionale moldoveneşti. Vizitele familiilor la închisoare au fost facilitate de autorităţile moldoveneşti prin punerea la dispoziţie a transportului. Prin intermediul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova a fost oferită îngrijire medicală. Comisia dlui Sturza a avut grijă ca lor să li se trimită tot ceea ce ei au cerut, spre exemplu, ziare sau suport financiar pentru familiile lor.

317. Ministerul Justiţiei a efectuat lucrul de pregătire pentru ca Republica Moldova să devină membru al Consiliului Europei. Principala problemă a fost chestiunea cu privire la respectarea drepturilor omului. Era clar că autorităţile legale moldoveneşti nu ar putea să asigure respectarea drepturilor omului în regiunea Transnistriei. Aceasta a dus la controversata rezervă la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care a fost aprobată de Parlamentul Republicii Moldova în septembrie 1997. Textul acestei rezerve a fost discutat şi coordonat, cuvânt cu cuvânt, cu Consiliul Europei. Republica Moldova a luat legătura cu oficialii de la Strasbourg. Martorul a considerat că faptul că ceilalţi deţinuţi ai grupului Ilaşcu nu au fost eliberaţi dovedeşte deja că autorităţile legale moldoveneşti nu erau capabile să asigure respectarea drepturilor omului în regiune.

318. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată hotărârile judecătoreşti şi actele oficiale emise în regiunea transnistreană; ele le consideră neconstituţionale. Pentru a preveni ca populaţia din Transnistria să sufere din cauza acestei situaţii după evenimentele din 1990, pe malul drept al râului au fost create instanţe judecătoreşti moldoveneşti cu jurisdicţie asupra regiunii transnistrene. În situaţiile menţionate în cauză (spre exemplu, măsuri legate de chestiuni de drept al familiei adoptate de autorităţile şi instanţele judecătoreşti transnistrene), cetăţenii sunt nevoiţi să se adreseze instanţelor judecătoreşti constituţionale ale Republicii Moldova pentru ca să fie re-examinate cauzele lor după o decizie a instanţelor judecătoreşti sau a autorităţilor transnistrene. Martorul a avut multe discuţii pentru a soluţiona această problemă. Transnistrenii cred că problema ar trebui soluţionată într-un alt mod, astfel încât politica adoptată în legătură cu astfel de decizii să nu afecteze negativ populaţia transnistreană. Problema se referă nu doar la oficiile de înregistrare a căsătoriei, dar, de asemenea, la chestiuni legate de poliţie, notariat etc. Spre exemplu, dacă populaţia transnistreană doreşte să se deplaseze în Ucraina sau Rusia, ea trebuie să plece pe malul drept al râului pentru a obţine documente de călătorie.

Această problemă constituie subiect al discuţiilor continue. Zece mii de cauze civile au fost deja decise de instanţele judecătoreşti transnistrene. Este necesar de a reglementa ce se va întâmpla în acele cauze. Ar fi o soluţie nerealistă ca ele să fie revizuite ulterior în totalitate. Totuşi, dacă un cetăţean care locuieşte în Transnistria nu este de acord cu hotărârea pronunţată de o instanţă judecătorească din Transnistria, el sau ea ar trebui să aibă dreptul de a o contesta în faţa autorităţilor constituţionale moldoveneşti pentru ca să fie revizuită cauza sa.

319. În orice caz, când un cetăţean a cărui cauză a fost decisă în Transnistria se adresează Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, el sau ea va obţine o revizuire. Curtea Supremă va declara hotărârea transnistreană neconstituţională. Timp de ani de zile, au existat multe astfel de cazuri. Cauzele civile sunt revizuite, pentru a asigura ca drepturile persoanei să fie respectate.

320. Atunci când autorităţile moldoveneşti au aflat despre moartea lui Gusar şi a lui Ostapenko, ele erau gata să investigheze şi să afle cine erau persoanele culpabile. Ele au luat legătura cu Procuratura din Tiraspol pentru a afla cine erau responsabili de crime. Autorităţile moldoveneşti au întâlnit un refuz categoric.

321. Negocierile cu privire la detaliile tehnice ale eliberării grupului Ilaşcu au început la 12 aprilie 2001. La 16 aprilie 2001, martorul s-a deplasat personal la Tiraspol pentru a-i aduce înapoi la Chişinău. Atunci când s-a confruntat cu refuzul autorităţilor transnistrene, el a trebuit să înceapă lucrul din nou. La 5 mai, membri ai serviciilor secrete transnistrene l-au adus pe Ilaşcu la serviciile secrete din Chişinău, nu la organele procuraturii. Este dificil de spus dacă dl Ilaşcu ar fi putut fi interogat de procuratură după eliberarea sa. Urmărirea penală era încă deschisă, însă Ilaşcu era un om liber, el a părăsit Republica Moldova la propria dorinţă.

Imediat după luna mai 2000, când Smirnov a spus că el ar putea fi de acord cu revizuirea cazului Ilaşcu de către un alt stat, autorităţile moldoveneşti au contactat Polonia, Ungaria şi Elveţia. Au avut loc discuţii tehnice cu aceste state. Totuşi, eliberarea lui Ilaşcu în 2001 a pus capăt posibilităţii ca acest caz să fie în întregime examinat de o altă instanţă judecătorească din alt stat.

322. Tot ceea ce a fost făcut în cazul Ilaşcu şi în legătură cu problema transnistreană în general, s-a bazat pe încredere, a fost făcut cu toată seriozitatea, indiferent de perioadele când au avut loc evenimentele. Martorul însuşi a studiat dosarul de câteva ori. La iniţiativa OSCE, au fost efectuate unele studii importante. Actualmente, unsprezece ani mai târziu, orice investigaţie penală ar fi complicată, însă organele procuraturii moldoveneşti ar depune toate eforturile.

28.  Victor VIERU

323. Martorul a fost viceministru al Justiţiei începând cu 2001. Înainte de asta, el a fost avocat. Martorul nu s-a ocupat niciodată de cazul Ilaşcu. Această chestiune nu a fost ridicată la nicio reuniune la care el a participat.

Martorul a fost, într-adevăr, membru al Comisiei pentru negocierea statutului Transnistriei condusă de dl Sturza. Totuşi, la întâlnirile la care el a participat, chestiunea cu privire la eliberarea restului membrilor grupului Ilaşcu nu a fost ridicată niciodată.

324. Martorul a aflat, în calitate de avocat, că decizia emisă de Procuratura Generală în august 2000 de casare a ordonanţei din 1993, cu privire la pornirea urmăririi penale împotriva persoanelor responsabile de procesul lui Ilaşcu şi a colegilor săi, a fost incorectă.

325. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată documentele emise de autorităţile neconstituţionale din Transnistria. Martorul este de opinia că protocolul din mai 2001, semnat de către dl Voronin şi dl Smirnov, nu era obligatoriu din punct de vedere juridic. Mai întâi de toate, legea supremă a Republicii Moldova, aşa precum prevede Constituţia, nu include în categoria actelor legislative acte precum această decizie politică. În al doilea rând, el nu poate fi considerat un instrument internaţional în sensul Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969: dreptul de a semna tratate aparţine doar statelor, iar Transnistria nu poate fi recunoscută ca stat. În al treilea rând, orice act legislativ trebuie publicat în Monitorul Oficial. În orice caz, documentele emise de autorităţile constituţionale moldoveneşti nu sunt recunoscute în partea de est a ţării.

29.  Andrei STRATAN

326. Martorul a fost director al Departamentului Vamal din 1999 până în 2001. La momentul audierilor, el era ambasador, şef al Direcţiei Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a Ministerului Afacerilor Externe. Până în 1999, el a fost director adjunct al Departamentului Vamal, care a fost creat mai întâi în cadrul Ministerului Finanţelor, iar ulterior, a fost transferat în subordinea directă a Guvernului.

327. Autorităţile vamale moldoveneşti nu au jurisdicţie de facto asupra transportului de mărfuri pe teritoriul Transnistriei până la hotarul cu Ucraina, deoarece ele nu au acces pe acest teritoriu.

Cei mai mulţi agenţi economici din Transnistria pregătesc documentele lor vamale la Tiraspol. Atunci când ei doresc permise pentru export, spre exemplu, pentru textile, ei se adresează autorităţilor din Chişinău, care le eliberează documentele corespunzătoare. Nu au existat constrângeri pentru agenţii economici din Transnistria din partea Chişinăului în ceea ce priveşte documentele corespunzătoare pentru exporturile către statele-terţe. Totuşi, în Transnistria, exporturile şi importurile sunt efectuate fără autorizaţia autorităţilor constituţionale moldoveneşti. Ei primesc frecvent mărfuri importate direct în Transnistria. Unele bunuri, precum textilele, pot fi exportate către Uniunea Europeană doar după ce au primit autorizaţie de la Ministerul Economiei al Republicii Moldova. Aceasta se întâmplă din cauza existenţei cotelor de export. Nu există proceduri vamale ca atare. Există o procedură pentru obţinerea permisului de la Ministerul Economiei. Departamentul Vamal nu are niciun control asupra acestei proceduri.

Exporturile de arme din Republica Moldova sunt sub jurisdicţia autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova. Este necesară o hotărâre de Guvern pentru acest lucru. De fapt, o Comisie inter-departamentală ia deciziile cu privire la exportul de arme sau la alte tranzacţii cu arme. Martorul nu ştie care era procedura folosită de autorităţile de la Tiraspol.

Armele erau exportate din Tiraspol prin Ucraina direct în alte state, deoarece Chişinăul nu putea să exercite controlul la hotarul ucrainean.

328. Departamentul Vamal nu era responsabil de eliberarea certificatelor de origine. Acest lucru ţinea de competenţa Camerei de Comerţ şi Industrie.

329. Unele bunuri erau produse parţial în Republica Moldova şi parţial în Transnistria, caz în care ele erau transportate în şi din Transnistria. Era firesc pentru agenţii economici de pe malul stâng să coopereze cu cei de pe malul drept. Autorităţile moldoveneşti nu deţin statistici cu privire la acest lucru, deoarece acesta era considerat comerţ intern.

330. Niciodată nu au fost create posturi vamale comune între malurile drept şi stâng ale râului. Din 1995, Republica Moldova a devenit parte a Uniunii Internaţionale Vamale. Transnistria este parte integrantă a Republicii Moldova, însă controlul vamal nu a fost niciodată exercitat de autorităţile moldoveneşti asupra serviciilor şi mărfurilor care proveneau din regiunea de pe malul stâng. Prin urmare, formal vorbind, nu a existat niciodată contrabandă.

331. Livrarea energiei din Rusia în Moldova are loc în conformitate cu acordurile care au fost semnate înainte de conflict. Departamentul Vamal cunoaşte volumul de energie importată din Rusia în Republica Moldova. În cadrul Departamentului Vamal există o secţie care supraveghează importul de energie. Departamentul Vamal primeşte documentele oficiale cu privire la livrarea gazului şi a electricităţii. Autorităţile moldoveneşti, însă, nu pot controla ce se întâmplă la hotarul dintre Republica Moldova şi Ucraina pentru a înregistra volumele de import pentru segmentul transnistrean. Există un schimb de informaţii între Departamentele Vamale din Rusia şi Republica Moldova cu privire la exporturile de gaz din Rusia în Moldova. Moldovagaz, de asemenea, prezintă o declaraţie, pe care Departamentul Vamal trebuie s-o verifice pentru corectitudine. Nu există taxe vamale ca atare pentru importul de gaz natural în Moldova din Federaţia Rusă, doar plata pentru procedurile vamale şi taxa pe valoare adăugată.

332. Martorul nu ştie dacă transportul de mărfuri, destinat pentru exportul din Transnistria direct către altă ţară, este înregistrat. Martorul nu a avut niciodată astfel de documente în faţa sa, ceea ce a sugerat, în opinia sa, că au fost găsite alte căi de export al unor astfel de mărfuri şi că exista un comerţ necontrolat între Transnistria şi state-terţe, în afară de arme. Departamentul Vamal al Republicii Moldova are o brigadă pentru investigarea exporturilor ilegale. Însă această brigadă poate opera doar pe teritoriul care îi este accesibil şi deschis pentru control. Prin urmare, comerţul transfrontalier între Transnistria şi Ucraina nu este controlat de Departamentul Vamal al Republicii Moldova.

333. Martorul nu ştia cum a fost posibil ca sticle de coniac, produse la Tiraspol şi disponibile pentru vânzare în Rusia, să aibă imprimat codul de provenienţă al Federaţiei Ruse, şi nu pe cel al Republicii Moldova. El a considerat că această chestiune ar fi trebuit discutată cu autorităţile vamale ale Federaţiei Ruse.

334. Departamentul Vamal al Republicii Moldova nu efectuează controlul vamal pe malul drept al Nistrului, deoarece acesta nu este un hotar internaţional. Prin urmare, autorităţile Republicii Moldova nu efectuează nicio investigaţie cu privire la această chestiune. Nu constituie o infracţiune transportarea mărfurilor de pe malul drept pe malul stâng al râului.

30.  Generalul Boris SERGHEEV

335. Martorul s-a născut la 17 ianuarie 1950 la Orenburg, Rusia. El a fost comandant al GOR începând din 18 ianuarie 2002. Înainte de asta, din 1996, el a fost adjunct al directorului responsabil de personalul GOR.

336. Misiunea GOR este una dublă: forţele de menţinere a păcii (FMP) şi unităţile responsabile pentru paza şi repatrierea treptată către Federaţia Rusă a muniţiilor şi a proprietăţii fostei Armate a Paisprezecea.

337. În ceea ce priveşte FMP, sunt în jur de 360 de persoane: două batalioane şi un grup al aviaţiei. Batalioanele sunt de serviciu pe rând, iar atunci când sunt de serviciu, ele sunt subordonate doar Comandamentului Comun al FMP. Batalioanele ruse ale FMP sunt dependente din punct de vedere organizaţional de GOR. Aceste batalioane sunt localizate separat de trupele GOR şi au centrul lor propriu de comandă. Celelalte unităţi GOR nu sunt implicate în FMP şi niciodată nu au fost. FMP ruse nu au tancuri. Grupul de aviaţie este responsabil pentru aerodromul din Tiraspol.

338. Sediile actuale ale GOR sunt fostele sedii ale Armatei a Paisprezecea. Numărul total al personalului GOR era, la momentul audierilor, mai mic de 1,500 de persoane, care cuprindea toate unităţile militare.

339. La Tiraspol există un aerodrom militar. În timpul Uniunii Sovietice, acolo era amplasată o divizie aeriană. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, echipamentul aviatic a fost divizat între Moldova, Ucraina şi Rusia. Armata a Paisprezecea avea doar un escadron de elicoptere, amplasat la Tiraspol. Acest escadron a devenit parte a FMP. Astăzi, din el fac parte nouă elicoptere şi un serviciu de logistică constituit din aproximativ 180 de persoane. Aceste persoane nu sunt parte a GOR, ci sunt subordonate direct forţelor aeriene ruse. Ele sunt antrenate doar la efectuarea inspecţiilor la FMP: ele monitorizează zona de securitate.

340. La aerodromul din Tiraspol traficul este foarte mic. Spaţiul aerian este controlat de punctele de control al traficului aerian ucrainean şi moldovenesc: când un avion zboară deasupra teritoriului Ucrainei, controlul traficului aerian este efectuat de serviciile de control ale traficului aerian al Ucrainei, iar când un avion se apropie de teritoriul Republicii Moldova, el este direcţionat de serviciile de control ale traficului aerian din Chişinău. Prin urmare, fără permisiunea controlorilor moldoveni ai traficului aerian din Chişinău, avioanele şi elicopterele ruse nu pot decola şi ateriza.

În ceea ce priveşte securitatea aerodromului, pista folosită pentru aterizarea şi decolarea avioanelor grele şi a elicopterelor forţelor ruse este protejată de forţele ruse. Totuşi, teritoriul aerodromului este deschis, astfel încât transnistrenii, dacă doresc, pot să intervină. Totuşi, ei nu se amestecă, după cum nici forţele ruse nu se amestecă în modul în care transnistrenii folosesc partea lor de aerodrom.

341. Retragerea GOR trebuia să fi fost definitivată până la sfârşitul lui 2002. Actualmente, ea a fost amânată pentru sfârşitul lui 2003. Până în prezent, a fost transportat echipament din depozitele de la Colbasna. Au fost necesare 69 de garnituri pentru echipament şi muniţii şi alte 15 garnituri pentru echipamentul militar. Retragerea se va face până la sfârşitul lui 2003. Martorul a declarat că el preferă să nu spună de ce retragerea durează atât de mult, deoarece o declaraţie cu privire la această chestiune ar depăşi responsabilităţile sale de serviciu. Orarul a fost stabilit de către Preşedinte şi Ministerul Apărării. Martorul trebuie doar să execute deciziile acestora.

Retragerea în Rusia se făcea, de obicei, pe calea ferată şi doar în cazurile excepţionale - pe cale aeriană. Ultima dată echipamentul a fost dus pe cale aeriană în 1996, era vorba de muniţii anti-tanc. Unele echipamente au fost distruse pe loc, spre exemplu, vehicule blindate şi complexe de apărare aeriană. O metodă prototip de distrugere a unui anumit tip de material de luptă se coordonează cu experţii OSCE, iar, ulterior, OSCE monitorizează îndeaproape acest proces. Distrugerea se efectuează într-un mod care exclude orice utilizare viitoare sau reconstrucţia. În 2002, au fost distruse 108 tancuri, iar actualmente sunt distruse sistemele de apărare aeriană.

342. Martorul a declarat că el contactează autorităţile transnistrene referitor la retragere doar dacă primeşte instrucţiuni să facă acest lucru, în fiecare caz în parte, din partea superiorilor săi. Acest proces este deseori împiedicat de autorităţile transnistrene, însă, până în prezent, acestea s-au obligat să coopereze şi să permită trecerea transportului. GOR a oferit „RMN” compensaţii pentru retragere fie prin anularea datoriilor, fie prin transferarea bunurilor cu destinaţie nemilitară către aceasta.

343. OSCE efectuează inspecţii atât în locurile unde echipamentul este încărcat pentru a fi transportat, cât şi în Rusia, unde acesta ajunge. Autorităţile moldoveneşti, de asemenea, supraveghează procesul: mai întâi prin intermediul OSCE, iar apoi, când transportul pe cale ferată este comandat din Moldova, autorităţile ruse specifică unităţile şi cantitatea care urmează a fi încărcată, iar o listă a încărcăturii este transmisă autorităţilor moldoveneşti pentru trecerea hotarului moldo-ucrainean.

344. Personalul GOR se poate deplasa doar dacă primeşte autorizaţie din partea transnistrenilor. Este necesară o autorizaţie similară şi pentru importul bunurilor şi al proviziilor. De asemenea, este necesară o autorizaţie specială din partea autorităţilor transnistrene pentru a folosi calea ferată şi transportul rutier atât în Transnistria, cât şi din Transnistria. GOR trebuie să notifice orice deplasare dorită, oferind detalii despre mijlocul de transport. În caz contrar, autorităţile transnistrene reţin automobilele şi mijloacele de transport.

Martorul a declarat că la momentul audierii au fost reţinute ilegal de către autorităţile transnistrene trei mijloace de transport.

345. GOR nu a efectuat exerciţii comune cu forţele armate transnistrene.

346. Când este nevoie de a contacta autorităţile transnistrene, superiorii din Moscova autorizează martorul să contacteze pe cineva din administraţia transnistreană, specificând persoana şi subiectul discuţiei.

347. GOR nu duce lipsă de provizii militare şi muniţii şi nu are nevoie să aducă în Transnistria orice material de acest gen. Celelalte provizii necesare pentru menţinerea forţelor (spre exemplu, combustibil) sunt aduse din diferite locuri – din Ucraina, Polonia sau direct din Rusia. Echipamentul greu (de exemplu, motoarele pentru avioane) care are nevoie de reparaţie, este trimis înapoi în Rusia. Pentru astfel de lucruri este trimisă o cerere autorităţilor locale, nu autorităţilor moldoveneşti centrale. GOR cumpără produse alimentare din Transnistria. Când este adus ceva pe cale aeriană, ofiţerii moldoveni din forţele de menţinere a păcii sunt invitaţi, deoarece, potrivit Acordului din 1992, aceştia sunt responsabili de vamă şi controlul la frontieră.

348. Autorităţile transnistrene consideră că, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice, o parte a proprietăţii fostei Armate a Paisprezecea din Transnistria le aparţine. GOR le transferă acestora doar echipament nemilitar. Acesta nu include arme, muniţii sau vehicule blindate, ci doar echipament de pregătire a hranei, automobile, anumite tipuri de echipament ingineresc, excavatoare, echipament de transportare a combustibilului, corturi, echipament electric, etc. Înainte de transfer, lista este autorizată de Ministerul Apărării şi Ministerul Proprietăţii de Stat din Moscova. Autorităţilor transnistrene nu le-au fost transferate tancuri niciodată.

349. În 1992, Mihail Bergman era comandantul militar de la Tiraspol, şeful Comenduirii. În acea perioadă, sediul armatei era un complex închis, care avea sarcini militare specifice. Comenduirea era situată separat de sediul GOR şi se ocupa de diferite sarcini administrative, precum înregistrarea soldaţilor noi-veniţi, înregistrarea plecărilor şi a misiunilor, etc. Ea avea o prezenţă militară timp de 24 de ore şi comunicaţii militare. La Comenduire era, de asemenea, miliţie militară şi celule pentru detenţie. Clădirea Comenduirii era situată la aproximativ un kilometru depărtare de Cartierul General al Armatei a Paisprezecea. Aproximativ cu trei ani în urmă, clădirea a fost transmisă autorităţilor transnistrene.

350. Armata a Paisprezecea a fost creată în anul 1956, ca parte a circumscripţiei militare Odesa. Cartierul General se afla la Chişinău, însă, în anul 1986 sau 1988, centrul de comandă s-a mutat la Tiraspol. Armata era situată atât pe teritoriul RSS Ucrainene, cât şi pe cel al RSSM. Pe teritoriul Rusiei nu au fost staţionate niciodată unităţi. Armata a Paisprezecea nu includea nicio divizie aeriană. Pe teritoriul Moldovei se aflau unităţi de apărare aeriană, inginereşti, de comunicaţii şi logistică, precum şi trupe paramilitare. Pe teritoriul RSS Ucrainene se aflau trupe aeropurtate. Armata era divizată în felul următor: tot ce era situat pe teritoriul moldovenesc a fost transmis Republicii Moldova, cu excepţia echipamentului de pe malul stâng al Nistrului, care a fost transmis Rusiei. După decembrie 1991, pentru o perioadă scurtă de timp, armata a aparţinut forţelor armate ale CSI. La 1 aprilie 1992, Rusia a preluat armata. După 1991, dl Lebed a fost primul comandant al Armatei a Paisprezecea. Ulterior, Armata a Paisprezecea a fost redenumită GOR; fiind preluată de generalul Evnevici. La momentul audierilor, martorul era comandantul GOR. Generalii Iakovlev şi Netkacev şi-au îndeplinit serviciul în armata sovietică, însă nu au fost niciodată membri ai noilor forţe armate ruse.

Martorul nu ştia nimic despre alegerea generalului Lebed în parlamentul transnistrean în 1993. După Tiraspol, el a fost numit secretar al Consiliului de Securitate de la Moscova.

351. Uniforma GOR are pe mânecă un galon cu inscripţia Rusia, care a fost introdus de Ministerul Apărării în anul 1994. Înainte de aceasta, din 1988, uniforma avea pe mânecă galoane cu inscripţia SA, de la armata sovietică. Martorul a declarat că, deşi cele două galoane erau diferite, el nu ar putea spune dacă ele ar putea fi distinse de un privitor.

352. GOR organizează exerciţii comune cu forţele armate moldoveneşti în partea centrală a Republicii Moldova, însă nu au existat niciodată exerciţii comune cu forţele transnistrene.

Cooperarea cu Republica Moldova are loc în cadrul CSI, în baza acordurilor de cooperare militară. Martorul a declarat că el a avut întâlniri regulate şi convorbiri telefonice cu autorităţile moldoveneşti – Ministerul Apărării, şeful Statului Major şi cu Preşedintele. Totuşi, el nu l-a întâlnit niciodată pe Smirnov.

353. Martorul era subordonat comandantului districtului militar Moscova, şefului Statului Major şi Ministerului Apărării. Cetăţenii ruşi de sex masculin cu vârsta mai mare de 18 ani pot fi înrolaţi în forţele armate, chiar dacă ei nu locuiesc permanent în Rusia. GOR are recruţi din districtul militar Moscova. Martorul a spus că el nu ştia de 400 de persoane care, se pare, au fost înrolate în Transnistria în februarie 2000.

354. Soldaţii care păzesc depozitele de armament au manuale în care este explicat când pot să deschidă focul. Nu au existat niciodată situaţii când s-ar fi deschis focul asupra trupelor moldoveneşti.

31. Colonelul Alexandr VERGUZ

355. Martorul s-a născut la 24 noiembrie 1960, la Tiraspol. Din aprilie 1999, el a fost adjunct al comandantului GOR, responsabil de lucrul educaţional.

356. În 2002, au existat trei cazuri când autorităţile din Transnistria au sechestrat vehicule ale GOR cu provizii şi le-au reţinut ilegal.

357. Principala funcţie a GOR în Transnistria a fost de a menţine ordinea în cadrul forţelor GOR; el nu a fost implicat în chestiuni politice. GOR era staţionat în afara teritoriului rus şi se ocupa doar de probleme care apăreau în cadrul GOR. Principalele sarcini ale GOR au fost paza armamentului şi a depozitelor de muniţii şi instruirea personalului militar. Sarcina FMP de a menţine ordinea în zona de securitate era direcţionată spre „lumea de afară”, trupele FMP nu erau parte a GOR; ele erau o forţă separată.

358. Martorul lucra la Tiraspol din 1992. În iunie 1992, au avut loc lupte în oraşele Bender şi Dubăsari, însă nu şi la Tiraspol, astfel, el nu a fost martor al acestor lupte. În continuare, martorul a declarat că militarii ruşi au rămas neutri şi nu au participat la lupte. El nu ştie nimic despre tancurile care ar fi fost implicate în conflict.

359. Nu a existat un transfer de arme, armele au fost luate forţat, deoarece populaţia s-a revoltat. Acest lucru nu a fost previzibil. Femei şi copii veneau şi sub pretextul intervenţiei lor, a avut loc sechestrarea armelor. Soldaţii care se aflau de serviciu şi păzeau armele nu puteau să împuşte în copii şi femei. Situaţia a fost cu adevărat una excepţională. Persoanele care au făcut acest lucru erau disperate: era război; ele trebuiau să-şi apere casele. De asemenea, au fost folosite camioane pentru a pătrunde în depozitele care erau protejate de spaţii minate. Ar fi fost imposibil de a recupera armamentul sechestrat, fără a provoca o situaţie de luptă. Înainte ca conflictul armat să se declanşeze, nu au existat sechestrări de arme.

360. Pierderea armelor a fost catalogată drept jaf sau furt şi au fost pornite proceduri pentru a investiga fiecare incident. Martorul a declarat că el nu ştia care a fost rezultatul acestor urmăriri penale.

361. Mihail Bergman a fost comandant în 1992. Clădirea Comenduirii era situată pe stradela Kirpicinîi, aproximativ la un kilometru depărtare de Cartierul General. În acea perioadă, clădirea se afla sub controlul deplin al militarilor ruşi; ea nu putea fi folosită în comun cu autorităţile transnistrene.

32.  Locotenent-colonelul Vitalius RADZEVICIUS

362. Martorul s-a născut la Vitebsk, Belarus. El a fost demobilizat din serviciu în decembrie 2002; anterior, el a fost ofiţer superior în serviciul militar secret al GOR. El a lucrat în regiune începând cu februarie 1993. Responsabilităţile sale erau de a aduna informaţii şi de a antrena grupuri secrete.

363. Deplasarea transportului în Transnistria era dificilă. Recent, au fost reţinute trei vehicule de transport care au fost trimise în Rusia. GOR nu avea nicio legătură cu autorităţile transnistrene sau cu serviciile lor secrete. De asemenea, întâlnirile cu serviciile secrete din Moldova nu ţineau de responsabilităţile martorului.

364. Olga Căpăţînă a lucrat pentru GOR sub numele de Olga Suslina. Martorul credea că ea era agentul lui Smirnov.

365. Martorul a negat că trupele aeropurtate sau Grupul Alfa al FSB au fost vreodată dislocate în Transnistria.

33.  Colonelul Anatolii ZVEREV

366. Martorul s-a născut în 1953 în regiunea Kaluga din Rusia. El a lucrat la Tiraspol începând cu ianuarie 2002; anterior, el a lucrat în districtul militar Moscova.

367. Forţele comune de menţinere a păcii au fost create prin Acordul din 1992 între Preşedintele Republicii Moldova şi cel al Federaţiei Ruse. Partea rusă a forţelor de menţinere a păcii era constituită din 294 de persoane, 29 de vehicule şi 264 de arme. De asemenea, ea avea 17 vehicule blindate, staţionate la posturile FMP şi folosite pentru comunicaţii. Armele erau de tip Kalaşnikov şi pistoale Makarov; nu existau arme mai grele, precum aruncătoare de grenade, aruncătoare de flăcări, rachete anti-tanc, etc. Toate vehiculele şi soldaţii FMP purtau insigne speciale. Lor li se permitea să călătorească liber – aşa prevedea Acordul din 1992. Forţele ruse de menţinere a păcii şi GOR erau totalmente separate. Funcţiile de conducere în FMP erau deţinute de ofiţeri din Rusia. Din 1992 şi până în prezent, funcţia de comandant superior al FMP ruse nu a fost niciodată deţinută de cineva din GOR; comandant a fost întotdeauna cineva de la Moscova. FMP nu cooperau cu GOR la îndeplinirea responsabilităţilor lor.

368. Responsabilităţile FMP erau de a preveni transportarea armelor, a explozivelor şi a drogurilor, precum şi de a asigura legea şi ordinea în zona de securitate.

Forţele moldoveneşti şi transnistrene erau responsabile de monitorizarea şi prevenirea acţiunilor din partea forţelor destructive de pe malurile respective. În 1992–1993, sarcinile FMP erau diferite: de a stopa conflictul armat, de a separa combatanţii, de a le lua armele şi de a ajuta la reinstalarea ordinii. În prezent, ele menţin pacea şi monitorizează implementarea acordurilor.

369. Superiorul nemijlocit al martorului era Comisia Unificată de Control (CUC), care a fost creată în baza aceluiaşi Acord din 1992. CUC era compusă din trei delegaţii: una din partea Federaţiei Ruse, una din partea Republicii Moldova şi una din partea regiunii Transnistria. Fiecare parte avea şase reprezentanţi de la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Securităţii de Stat. De asemenea, exista Comandamentul Militar Comun, responsabil de FMP. Din 1996, în CUC a participat un grup de observatori militari din Ucraina. Toate deciziile erau luate prin consens între cele trei părţi şi Ucraina. FMP se bazau pe principiul distribuirii egale a sarcinilor şi responsabilităţilor între membri. CUC a cooperat cu OSCE.

34.  Locotenent-colonelul Boris LEVIŢKII

370. Martorul s-a născut la 31 mai 1961 în regiunea Novgorod din Rusia. El a fost preşedinte al Judecătoriei Garnizoanei Militare nr. 80. El lucra în această funcţie din 2000.

Martorul era preşedintele instanţei judecătoreşti şi singurul judecător al acesteia. Funcţia celui de-al doilea judecător al garnizoanei era vacantă. Martorul examina cazuri administrative, civile şi penale, precum şi abaterile disciplinare militare. În calitate de judecător militar, el era subordonat direcţiei judiciare a Judecătoriei Supreme – nu GOR-ului sau comandanţilor acestuia, fie Ministerului Apărării, fie Ministerului Justiţiei.

Instanţa judecătorească militară care exista în Transnistria în zilele Armatei a Paisprezecea a fost transferată sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în aceeaşi perioadă ca şi armata. Astfel de instanţe judecătoreşti sunt parte a sistemului judiciar al Federaţiei Ruse. În calitate de instanţă judecătorească militară rusă, ea are jurisdicţie doar asupra cetăţenilor ruşi – soldaţilor GOR şi a personalului nemilitar. Instanţa nu are jurisdicţie asupra altor persoane, precum populaţia locală, miliţia transnistreană, etc. În cazul unui furt al proprietăţii militare, instanţa, de exemplu, va avea jurisdicţie asupra unui cetăţean rus aflat în serviciu în Transnistria, însă dacă persoana bănuită de furt este din Transnistria, aceasta ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti locale. În orice caz, instanţa judecătorească militară a GOR din Tiraspol nu are mijloace pentru a se ocupa de un astfel de caz. Martorul a declarat că el nu a întâlnit niciun caz cu privire la furtul sau transferul ilegal de muniţii sau arme.

371. GOR nu avea relaţii sau contacte directe cu autorităţile judiciare moldoveneşti sau cu cele transnistrene. Dacă cineva ar fugi pe teritoriul Republicii Moldova, GOR ar trebui să ceară extrădarea acelei persoane prin intermediul Ministerului Apărării şi al Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova, care s-ar adresa autorităţilor de la Chişinău.

Martorul a declarat că autorităţile transnistrene au împiedicat circulaţia liberă a personalului militar al GOR. Spre exemplu, el însuşi a fost oprit într-o zi, în automobilul său, în timp ce călătorea spre Colbasna, fiind împiedicat să ajungă acolo.

35. Locotenent-colonelul Valerii ŞAMAEV

372. Martorul s-a născut la 9 iunie 1966 la Iaroslavl, Rusia. El a fost numit în actuala sa funcţie de procuror al Unităţii Militare 14101 în aprilie 2002; anterior, el a fost adjunct al procurorului militar al Regiunii Moscova. La momentul audierilor, el a fost transferat într-o altă funcţie în regiunea Moscovei.

373. În calitate de procuror al Unităţii Militare 14101, martorul era direct responsabil faţă de procurorul militar al districtului militar Moscova. Procurorul-şef al districtului Moscova nu putea totuşi să-i spună martorului să ia o anumită poziţie în cadrul unei urmăriri penale, deşi el putea să-i spună că el nu urma procedura corectă. Procurorii militari nu erau subordonaţi comandamentului GOR. Ei nu aveau nicio responsabilitate faţă de acesta. Comandantul GOR nu putea să le dea instrucţiuni.

Responsabilităţile martorului erau de a supraveghea respectarea legii în GOR şi de a investiga infracţiunile comise de personalul militar al GOR, nu şi cele comise de persoanele civile locale. Martorul nu a avut cazuri de furt, jaf sau transfer ilegal de arme sau echipament.

374. Procurorii militari ai GOR nu au avut, în general, relaţii directe cu autorităţile judiciare moldoveneşti sau cu cele transnistrene. Martorul nu avea nicio instrucţiune specială despre cum ar trebui să se comporte cu autorităţile transnistrene.

Singurul caz care a implicat o cooperare a avut loc în 2002. Un soldat GOR şi câţiva civili minori erau bănuiţi că ar fi bătut o persoană în vârstă, care a decedat. Organele de ocrotire a normelor de drept din Tiraspol i-au dat martorului nişte documente, din care se părea că unul din soldaţii GOR într-adevăr participase la comiterea infracţiunii. Martorul a desfăşurat investigaţii împotriva acelui soldat şi a citat câţiva civili în calitate de martori. Astfel, GOR a avut o cooperare minimă cu organele de ocrotire a normelor de drept transnistrene, care a implicat convorbiri telefonice şi ajutor pentru localizarea martorilor.

Deoarece martorul nu a înaintat acuzaţii împotriva acelor civili, el nu a intentat proceduri împotriva lor, însă autorităţile locale ale procuraturii au prezentat cazul împotriva bănuiţilor locali în faţa instanţelor judecătoreşti transnistrene. Martorul nu ştia de niciun alt caz de astfel de cooperare.

375. Martorul a declarat că personalul GOR nu avea probleme să se deplaseze prin Transnistria. El însuşi putea să se deplaseze liber cu automobilul său. De asemenea, ei puteau să călătorească liber pe cealaltă parte a râului, cu permisiunea ofiţerilor lor superiori.

376. Martorul ştia despre trei vehicule reţinute ilegal de autorităţile transnistrene. Nicio investigaţie nu a fost efectuată în privinţa acestui caz, deoarece procurorul militar are jurisdicţie doar asupra personalului militar rus. Martorul ştia că comandantul încerca să negocieze întoarcerea lor. La fel, furtul armelor de la armata rusă de către miliţia transnistreană nu ţine de competenţa martorului. El ar investiga dacă ar exista o incertitudine cu privire la cine a comis furtul, însă odată ce probele ar stabili că acesta a fost comis de transnistreni, el nu ar mai continua investigaţia. El ar transmite dosarul la Moscova, care ar contacta organele oficiale ale procuraturii Republicii Moldova, pentru a prelua investigaţia. Intenţia sau neglijenţa personalului militar rus la facilitarea furtului ar cădea sub jurisdicţia martorului, însă martorul nu a avut niciodată o astfel de situaţie şi nu a avut informaţii despre ceea ce s-a întâmplat înainte ca el să vină acolo.

377. Martorul nu putea să contacteze direct autorităţile moldoveneşti, decât dacă el ar fi avut permisiune specială.

36.  Vasilii TIMOŞENKO

378. Martorul s-a născut la 3 septembrie 1941 la Kirovograd, Ucraina. La momentul audierilor, el era la pensie. Din septembrie 1982 până în aprilie 2002, el a deţinut funcţia de procuror militar al Armatei a Paisprezecea, iar ulterior al GOR.

379. Sediul Armatei a Paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol în 1984.

Funcţia martorului era de a supraveghea respectarea ordinii şi a legii în Armata a Paisprezecea. Jurisdicţia sa se extindea doar asupra militarilor – anterior ai Armatei a Paisprezecea, iar actualmente ai GOR, şi nu asupra civililor sau a miliţiei transnistrene. Dacă ar fi existat un atac asupra unui soldat rus din partea unui civil transnistrean, acest lucru ar fi fost investigat de către organele procuraturii din Transnistria. În practică, autorităţile transnistrene mereu au acţionat de sine stătător şi nu au cerut participarea Federaţiei Ruse. În mod normal, procurorii militari ai GOR ar investiga abaterile de care este bănuit personalul militar, inclusiv circumstanţele în care a avut loc un furt comis de civili, iar dacă există suficiente probe că personalul militar a comis abateri, atunci ei continuă investigaţia. În cazul furtului proprietăţii armatei de către miliţia transnistreană, cu participarea personalului militar rus, procurorul militar al GOR va efectua urmărirea penală împotriva personalului militar. Însă astfel de fapte nu au avut loc. Procurorii militari ai GOR au investigat cazuri împotriva soldaţilor, când au fost luate arme şi echipament de la militarii ruşi, dar doar în timpul conflictului. În timpul conflictului din 1991-1992, nu a existat de fapt nicio livrare a echipamentului militar persoanelor din afară de către personalul militar al Armatei a Paisprezecea.

380. Clădirea Comenduirii are locuri pentru detenţie. Ea se află sub supravegherea procuraturii şi a şefului garnizoanei Armatei a Paisprezecea. Acolo nu sunt deţinute persoane civile. Comenduirea a fost desfiinţată în anul 1996, iar actualmente acolo se află procuratura din Transnistria.

381. Martorul a oferit următoarea descriere a reţinerii şi detenţiei reclamanţilor. Când s-a declanşat conflictul, un grup de terorişti a început să acţioneze în regiune, Grupul Bujor. Unele persoane proeminente, precum Gusar, membru al miliţiei transnistrene, Ostapenko şi alţii au fost ucişi, iar funeraliile lor s-au transformat în demonstraţii în masă. Aceste persoane au fost ucise de către Preşedintele Frontului Popular, Ilaşcu, iar circumstanţele în care aceste persoane au fost împuşcate şi arse erau cunoscute întregului oraş.

Din acest motiv, dl Ciariev, procurorul Transnistriei, a înaintat o cerere comandantului, generalul Lebed, să-i deţină pe terorişti în sediile militare o perioadă de timp, pentru a preveni răzbunarea publică. Generalul Lebed a refuzat. Martorul, în calitate de procuror, a inspectat corpul de gardă (nu-şi aminteşte la ce dată). El a observat în una din aripi că existau trei sau patru celule separate, unde, în loc de escorta şi paza GOR, era miliţia transnistreană. De asemenea, exista o intrare separată pentru accesul la aripa în care erau deţinuţi reclamanţii. Mihail Bergman i-a spus martorului că el a dat permisiunea ca teroriştii să fie deţinuţi temporar la corpul de gardă al GOR, pentru a le proteja viaţa şi sănătatea de mulţime. Martorul a atras atenţia asupra faptului că el a încălcat regulile de disciplină şi a ordonat ca corpul de gardă să fie eliberat imediat, ceea ce nu a fost făcut de Mihail Bergman. Ulterior, martorul l-a informat pe generalul Lebed despre acest lucru, acesta devenind foarte supărat pe dl Bergman. A doua zi, martorul s-a dus la dl Bergman pentru a-şi folosi competenţele sale pentru a soluţiona încălcările comise, însă celulele erau deja eliberate. Prin urmare, reclamanţii au fost deţinuţi acolo timp de o zi sau două.

Bergman a greşit când a permis detenţia acestor civili la Comenduire, precum şi supravegherea şi interogarea lor de către miliţia transnistreană. Împotriva dlui Bergman nu au fost iniţiate proceduri disciplinare, deoarece aceasta a constituit o abatere disciplinară minoră, care a fost corectată aproape imediat.

382. Reclamanţii nu au fost transferaţi autorităţilor moldoveneşti pentru a fi judecaţi, deoarece era război. Aceste persoane aveau sânge pe mâinile lor şi trebuiau să înfrunte justiţia pentru ceea ce au făcut. Dacă reclamanţii ar fi fost eliberaţi, nu exista siguranţa că ei ar fi fost pedepsiţi. Emoţiile populaţiei creşteau.

383. După destrămarea Uniunii Sovietice, Armata a Paisprezecea a fost divizată între Ucraina, Moldova şi Rusia. Moldova şi Ucraina au primit batalioane de tancuri. Imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, mulţi ofiţeri care nu au dorit să slujească în armata moldovenească sau în cea ucraineană ori să depună jurământul acolo au fost demobilizaţi şi au venit în Transnistria. Situaţia era foarte instabilă. În mod firesc, fiecare soldat se gândea la sine însuşi. Două batalioane şi-au schimbat subordonarea şi au trecut de partea autorităţilor transnistrene. Acest lucru a avut loc în timpul când CSI avea comandamentul. Nu exista nicio legislaţie cu privire la astfel de acţiuni. Acestea au fost perioade foarte dificile – inclusiv pentru Rusia.

La 1 aprilie 1992, Preşedintele Elţîn a declarat Armata a Paisprezecea din Moldova sub jurisdicţia rusă. După aceasta, situaţia s-a calmat şi nu au mai avut loc dezertări sau transferuri de personal militar din Rusia în Transnistria. Totuşi, acei soldaţi care doreau să se întoarcă în Moldova erau liberi să o facă.

384. Galoanele şi distincţiile armatei ruse au fost introduse în 1994; înainte de aceasta, insignele erau cele ale armatei sovietice. Transnistrenii foloseau drapelul şi simbolurile lor din 1992.

385. Nu a existat nicio ocupaţie a Moldovei de către Rusia. Principalul motiv al tragediei au fost circumstanţele haotice care au însoţit destrămarea Uniunii Sovietice. Conflictul armat a fost aţâţat în 1990, când în Moldova a fost adoptată o nouă lege cu privire la limbi. Situaţia din Transnistria devenise foarte tensionată; „Moldova aparţine moldovenilor” era sloganul care putea fi auzit. Dl Ilaşcu a emis ordinul nr. 6, care a fost publicat în septembrie 1990 şi a produs imediat frică în rândul populaţiei transnistrene. După aceasta, oamenii au început să părăsească regiunea. Anume imediat după emiterea acelui „ordin”, au început aceste evenimente tragice. Grupul Ilaşcu a făcut mult rău, suscitând tulburări etnice. Grupul „Bujor” era pregătit să arunce în aer clădirea parlamentului local; în acest scop ei au adus mari cantităţi de explozibil. Din cauza activităţilor şi a neliniştii cauzate de acest grup terorist, în acea perioadă, mulţi ofiţeri şi-au trimis familiile în afara regiunii, inclusiv martorul, care şi-a evacuat familia sa în Ucraina.

386. Când conflictul a izbucnit în 1992, GOR a continuat să menţină relaţii bune cu militarii moldoveni. Când sediul Armatei a Paisprezecea din apropierea Benderului a fost lovit de obuze lansate din partea moldovenească, martorul le-a telefonat şi le-a spus că ei au lovit GOR-ul. După aceasta, trupele ruse au iniţiat investigaţii cu privire la bombardament. Dosarul a fost trimis Republicii Moldova pentru continuarea investigaţiei, însă de atunci nu a fost primit niciun răspuns.

387. În conflictul armat nu au fost implicate nici Armata a Paisprezecea şi nici tancurile ei. A existat un incident când două tancuri au fost furate de către transnistreni şi conduse în direcţia podului. Forţele ruse au încercat să le oprească şi unul din tancuri a fost lovit din direcţia părţii moldoveneşti şi a luat foc.

388. Martorul nu a auzit niciodată de 40 de moldoveni neînarmaţi care au fost ucişi într-un autobuz la Bender, în apropierea cetăţii. În schimb, el a auzit despre o ambulanţă care a fost împuşcată de forţele armate moldoveneşti, un atac în care au murit o femeie însărcinată şi o soră medicală. De asemenea, el a auzit despre alte atrocităţi comise de forţele moldoveneşti, spre exemplu, despre incidentul care a avut loc cu o lună mai târziu, când forţele moldoveneşti au bombardat locuri care erau locuite. Avioanele moldoveneşti au bombardat oraşul Parcani, care se află în partea transnistreană. În regiune nu era prezentă aviaţia rusă, doar elicoptere.

389. Martorul nu ştia despre incidentele când Armata a Paisprezecea a livrat arme autorităţilor transnistrene sau a înarmat persoane civile. Armata a Paisprezecea şi-a păstrat întregul arsenal militar; nimic nu a fost predat. În perioada 1991-1992, nu a avut loc niciun furt al proprietăţii Armatei a Paisprezecea. Au existat patru cazuri de sechestrare a proprietăţii militare la începutul conflictului armat. Martorul a trimis aceste cazuri procurorului din Transnistria, deoarece nu a fost posibil de a transmite dosarul autorităţilor moldoveneşti.

390. Martorul îl cunoştea pe generalul Costaş, fostul şef al DOSAAF-ului moldovenesc. DOSAAF-ul din Moldova avea mult echipament militar pentru instruire, avioane, tancuri, maşini blindate, etc. Ea era o organizaţie militară care putea instrui persoane cum să conducă tancuri, să sară cu paraşuta, să deschidă focul şi să încarce tunurile, etc. DOSAAF-ul moldovenesc şi-a lăsat echipamentul în Moldova, iar partea care se afla în Transnistria a devenit proprietate a autorităţilor locale.

391. Martorul îl cunoştea personal pe dl Nosov, primul adjunct al procurorului-şef militar, însă nu ştia că dl Nosov a venit la Tiraspol în 1996. El a crezut că dacă ar fi existat o investigaţie efectuată de dl Nosov, el ar fi fost informat sau ar fi fost implicat în aceasta. Martorul a contestat existenţa raportului din 30 august 1996 şi autenticitatea acelui document.

37.  Vladimir MOLOJEN

392. Martorul este director general al Departamentului Tehnologii Informaţionale (DTI) al Guvernului Republicii Moldova. El deţine această funcţie de doi ani şi jumătate. Anterior, el a fost şef al departamentului responsabil de documentele de cetăţenie de la Ministerul Afacerilor Interne. În 1991-1992, el a fost viceministru al Afacerilor Interne.

393. Departamentul în care lucrează martorul eliberează paşapoarte, iar o parte a lucrului său este de a elabora registrul cetăţenilor moldoveni. În ceea ce priveşte populaţia care locuieşte în Transnistria, documentele care le sunt eliberate confirmă că ei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Registrul cetăţenilor Republicii Moldova încă nu include toţi cetăţenii, deoarece stabilirea registrului constituie un program pentru o perioadă de zece ani, care va continua până în 2005. Cetăţenii care doresc un paşaport apelează la oficiile de paşapoarte care există în diferite localităţi ale ţării. Acest lucru este valabil şi pentru cetăţenii care locuiesc în Transnistria. Oficial, nu există un astfel de document precum paşaportul transnistrean. Există zvonuri că se planifică introducerea unui paşaport în Transnistria. În ceea ce priveşte eliberarea paşapoartelor, DTI al Republicii Moldova nu are nicio relaţie cu autorităţile transnistrene.

394. DTI al Republicii Moldova nu are liste cu privire la numărul cetăţenilor ruşi care locuiesc în Transnistria, deşi cetăţenii străini care locuiesc în Moldova trebuie să respecte legislaţia Republicii Moldova şi să se înregistreze. DTI nu are date oficiale dacă Smirnov posedă paşaport rus, deşi asemenea informaţie a apărut în ziare. DTI are doar informaţii primite de la oficiile regionale şi de la autorităţile consulare ruse.

Orice persoană care doreşte eliberarea sau redobândirea paşaportului rus, trebuie să se adreseze Ambasadei Federaţiei Ruse. Potrivit statisticilor moldoveneşti, în Republica Moldova locuiesc mai mult de o mie de cetăţeni ruşi. Însă aceste statistici nu cuprind Transnistria. DTI nu a cerut niciodată Ambasadei ruse o astfel de informaţie, deşi DTI are o cooperare bună cu ambasada rusă şi, când are nevoie de informaţii, el trimite ambasadei ruse o cerere oficială.

Martorul a notat că la momentul audierilor, potrivit legislaţiei moldoveneşti, o persoană poate avea doar o singură cetăţenie. Prin urmare, dacă un cetăţean al Republicii Moldova ar obţine cetăţenia unui alt stat, el ar trebui să depună la DTI o cerere de renunţare la cetăţenia moldovenească. În cazuri excepţionale, în temeiul unui decret al Preşedintelui, un cetăţean moldovean ar putea avea cetăţenie dublă. Doar cetăţenii Republicii Moldova pot lucra în serviciul public ca funcţionari publici.

395. Telefonia - atât fixă, cât şi mobilă - ţine de competenţa Departamentului Comunicaţiilor, nu a Departamentului Tehnologiilor Informaţionale. DTI nu are nicio legătură cu persoanele care lucrează în domeniul comunicaţiilor. Martorul nu ştia dacă în Moldova există un sistem comun de telefonie, care include Transnistria sau dacă există două sisteme separate.

396. Dl Smirnov nu are cetăţenia Republicii Moldova şi nu a solicitat-o niciodată. A existat un protocol din 6 mai 2001 între Preşedintele Republicii Moldova şi liderul regimului transnistrean în acest sens. Preşedintele Republicii Moldova a încercat să simplifice relaţiile cu conducerea transnistreană, însă acest protocol este doar o declaraţie de intenţie fără valoare oficială. Pentru a face acest protocol efectiv, Republica Moldova ar trebui să schimbe legislaţia. Atunci când retrage cetăţenia, DTI o face la cerere şi nu o impune. Elaborarea registrului naţional al cetăţenilor se află în lucru, care urmează a fi îndeplinit într-o perioadă de la zece la doisprezece ani. Acest lucru face ca DTI, într-o anumită măsură, să verifice dacă persoanele au o a doua cetăţenie. De asemenea, DTI discută posibilitatea schimbului de informaţii cu alte state precum România, Ucraina, Bulgaria şi Rusia, însă acest lucru nu este încă operaţional. Nu există sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de a renunţa la cetăţenia Republicii Moldova atunci când este dobândită o altă cetăţenie. DTI crede că un număr semnificativ de cetăţeni moldoveni posedă al doilea paşaport. Aceasta nu este o problemă care se referă doar la Rusia (ca stat al celei de-a doua cetăţenii), dar şi la toate statele din Europa de Sud-Est.

397. În 1992, majoritatea populaţiei Republicii Moldova încă avea paşaport sovietic. Abia în 1993, Preşedintele Republicii Moldova a semnat un decret cu privire la sistemul unificat de paşapoarte din Republica Moldova. Primele paşapoarte au fost eliberate în 1995 şi 1996. Ceea ce dovedea că o persoană este cetăţean moldovean până la acea dată era o ştampilă în paşaportul sovietic din 1974. Republica Moldova a adoptat o legislaţie care prevede opţiunea zero. Persoanelor care locuiau pe teritoriul Republicii Moldova li s-a acordat un anumit statut, însă a fost stabilită o limită de timp în care statutul trebuia confirmat. Persoanele care nu aveau o ştampilă specială în paşaportul lor sovietic trebuiau să aplice pentru cetăţenie. Toţi cei care locuiau pe teritoriul Republicii Moldova aveau dreptul să obţină cetăţenia moldovenească dacă doreau acest lucru.

Unei persoane care posedă două paşapoarte i s-ar oferi o opţiune. Însă el sau ea ar rămâne cetăţean moldovean până la luarea deciziei, chiar dacă are concomitent două paşapoarte.

398. O convorbire telefonică dintre Chişinău şi Tiraspol este o convorbire internă.

399. Întrebarea dacă un permis de şedere ar putea fi refuzat unei persoane care a comis o infracţiune nu ţine de competenţa DTI, ci de cea a Departamentului Migraţiune. Martorul ştia, totuşi, că legislaţia moldovenească prevedea refuzul unui permis de şedere unui solicitant străin care a comis o infracţiune.

În ceea ce priveşte eliberarea unui document de identitate moldovenesc dlui Ordin, membru al Sovietului Suprem al Transnistriei, considerat periculos pentru securitatea naţională a Republicii Moldova, martorul a declarat că DTI eliberează documente fără a adresa întrebări. Buletinul de identitate care confirmă cetăţenia Republicii Moldova este eliberat tuturor persoanelor care locuiesc permanent în Republica Moldova.

38.  Ion COSTAŞ

400. Martorul a fost ministru al Apărării al Republicii Moldova din februarie 1992 până în 30 iulie 1992.

Martorul a devenit general în Armata Sovietică în 1984. El este absolvent al Institutului Forţelor Militare Aeriene. El a fost pilot militar. El a absolvit Academia Militară „Gagarin” din Moscova şi a lucrat în Extremul Orient şi în Balcani.

Din 24 mai 1990 până în 20 februarie 1992, el a fost ministru al Afacerilor Interne. Anterior, el a fost Preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru Apărare. După această perioadă, în calitate de ministru al Apărării, el a lucrat ca ataşat militar la Bucureşti, din iulie 1992 până în octombrie 1993. Ulterior, el s-a retras complet din politică şi nu a mai revenit niciodată pe arena publică. În prezent, el este pensionar şi trăieşte din pensia sa de general în rezervă.

401. În 1992, partea moldovenească a început să recruteze persoane pentru apărarea ţării împotriva forţelor lui Smirnov. Moldova avea câteva trupe sub conducerea Ministerului Afacerilor Interne. În martie 1992, ei au început să recruteze trupe pentru Ministerul Apărării. În acea perioadă, mult personal militar moldovenesc s-a întors în ţară. Cincizeci şi unu de ofiţeri s-au întors din armata fostei Uniuni Sovietice. La Ministerul Afacerilor Interne, martorul şi-a dat seama că ei trebuiau să formeze un Minister al Apărării cât de curând posibil. Atunci când conflictul s-a declanşat, Republica Moldova nu avea armată, când partea transnistreană le-a declarat război. Prin urmare, Ministerul Apărării şi-a unit forţele cu cele ale Ministerului Afacerilor Interne. Existau opt, zece sau poate douăsprezece batalioane, asta e tot ce a putut opune Moldova cazacilor, miliţiei şi forţelor militare din cealaltă parte. Acest lucru a fost confirmat de dl Seleznev când s-a adresat Parlamentului moldovenesc în 2002. În partea moldovenească existau probabil douăzeci şi cinci până la treizeci şi cinci de mii de persoane în total. Acest număr includea persoanele aflate în rezervă şi personalul militar, precum inginerii de construcţii etc. În acelaşi timp, Armata Rusă de pe teritoriul Republicii Moldova număra în jur de 14,000 de soldaţi profesionişti.

Transnistrenii aveau nouă mii de miliţieni instruiţi şi înarmaţi de ofiţerii Armatei a Paisprezecea. Aceşti ofiţeri au fost mutaţi în rezervă şi numiţi comandanţi de plutoane şi batalioane ale miliţiei OSTK. Mai mult, mai erau cinci până la şase mii de voluntari care au venit după un apel făcut de televiziunea rusă către luptători pentru ca aceştia să plece în Transnistria şi să susţină cauza transnistrenilor. Aceşti voluntari au venit din toate colţurile Federaţiei Ruse. Pe lângă aceştia, mai erau cincisprezece până la douăzeci de mii de soldaţi. Prin urmare, erau cel puţin treizeci şi cinci până la patruzeci de mii de militari în trupele de pe malul stâng, care se opuneau forţelor legale ale Republicii Moldova.

Acest număr nu includea armele şi muniţiile care erau disponibile ambelor părţi. Pe partea dreaptă a râului nu existau tancuri şi nici artilerie de tip Grad, lansatoare mobile de rachete sau artilerie grea. Pe partea stângă a râului, existau trei batalioane, artilerie de tip Grad, lansatoare de rachete şi lansatoare de grenade. Aceste forţe aveau avioane de la organizaţia DOSAAF şi elicoptere şi tancuri ale Armatei a Paisprezecea. Republica Moldova nu avea tancuri. Generalul Lebed a pus la dispoziţia voluntarilor (cazaci, OSTK) stocuri întregi de muniţii situate în perimetrul malului de est al râului.

402. La o întâlnire pe care Preşedintele Snegur a avut-o cu dl Gorbaciov în 1990, acesta din urmă a lăsat să se înţeleagă foarte clar că dacă Moldova nu semnează Acordul cu privire la crearea unui stat federativ, atunci pe teritoriul moldovenesc vor fi create trei republici, şi anume Republica Găgăuză, Republica Nistreană şi Republica Moldovenească. Aceasta s-a şi întâmplat.

403. În ceea ce priveşte prezenţa trupelor ruse în Moldova în 1991 până în 1992, aceasta a fost reglementată printr-o decizie semnată de mareşalul Şapoşnikov, fostul comandant-şef al forţelor CSI, contrasemnată de mai mulţi generali şi colonei, şi anume documentul nr. 314-1 din 23 martie 1992. Armele şi muniţiile Armatei a Paisprezecea au fost împărţite. Acest document a specificat care arme şi muniţii urmau să rămână la Armata a Paisprezecea şi care urmau să fie transmise Republicii Moldova.

404. Martorul a declarat că el poseda informaţii de la Statul Major că din 1990 până în 1991, când Uniunea Sovietică încă exista, conducerea de la Moscova a luat o decizie secretă de a retrage armata din republicile în privinţa cărora exista un semn de întrebare, inclusiv Statele Baltice şi Moldova. Regimente de tancuri au fost retrase în masă din Moldova. Spre exemplu, 120 de tancuri împreună cu o brigadă de rachete au fost retrase din Bălţi. Muniţiile au fost stocate la Colbasna. Toate tancurile au fost retrase de pe malul drept al Nistrului, la fel ca şi lansatoarele de rachete. Nu a rămas nimic în partea dreaptă, chiar şi unităţile de mortiere şi lansatoarele de grenade pe care le deţineau anumite unităţi din Moldova au fost retrase complet şi transferate pe malul stâng. Regimentul 300 aeropurtat trebuia să rămână în armata moldovenească, însă a fost retras pe teritoriul Rusiei.

405. DOSAAF-ul era o organizaţie civilă compusă din toate persoanele apte pentru luptă, cu vârsta cuprinsă între paisprezece şi şaizeci de ani. Prin urmare, ea a inclus întreaga societate şi era o organizaţie imensă cu o structură permanentă. În Uniunea Sovietică exista o organizaţie paramilitară condusă de soldaţi activi, iar adjuncţii lor erau toţi persoane militare. Restul persoanelor erau civile. Obiectivul organizaţiei era de a instrui persoane, în special, persoane tinere. Ea era un monstru care cuprindea 102 milioane de persoane din Uniunea Sovietică. În Moldova ea avea 2 milioane de membri. Ea avea avioane sportive, deltaplane, sisteme de radar, şcoli pentru instruirea persoanelor cum să folosească submarinele etc.

În timpurile sovietice, DOSAAF-ul nu avea tancuri, elicoptere, lansatoare de rachete şi alte lucruri de acest gen disponibile. Această organizaţie nu avea prea mult armament la dispoziţie; acesta era destinat în principal pentru instruire.

După crearea CSI, aceasta avea forţe armate aflate sub comanda reprezentanţilor din Armata Rusă. Mareşalul Şapoşnikov a fost comandant şi, de asemenea, ministru al Apărării al CSI. Acest ministru a fost numit în conformitate cu o propunere făcută de Preşedintele Federaţiei Ruse, Elţîn. Însă, în acelaşi timp, exista un ministru rus al Apărării, şi anume Pavel Gracev.

Toţi comandanţii de rang superior ai trupelor CSI erau din Moscova, ceilalţi erau ucraineni şi slavi.

Moldova nu a ratificat partea Tratatului CSI care se referea la aspectul militar. Mai mult, Moldova nu avea nicio influenţă asupra acţiunilor ministrului Apărării al CSI, mareşalul Şapoşnikov. Anume în timpul conflictului, Armata a Paisprezecea a fost transferată de la CSI Federaţiei Ruse.

406. Mareşalul Şapoşnikov, comandant-şef al forţelor armate ale CSI, nu a răspuns la scrisoarea trimisă lui în aprilie 1992 de către Preşedintele Republicii Moldova, care i-a atras atenţia asupra faptului că forţele militare ale CSI participau la transferul de arme către separatişti.

Politica ce era urmată trebuia să menţină Moldova şi alte republici în cadrul Uniunii Sovietice sau cel puţin în sfera influenţei directe din partea fostei Uniuni Sovietice.

Când Lebed a preluat Armata a Paisprezecea, a avut loc un transfer substanţial de arme, inclusiv multe mine anti-personal, către separatişti de la Armata a Paisprezecea. Depozitele de arme au fost mutate de la Colbasna. În 1990, când era ministru al Afacerilor Interne, martorul a luat parte la o întâlnire cu generalul Iakovlev, comandantul Armatei a Paisprezecea şi Prim-ministrul moldovean, Muravschi. În ceea ce priveşte separatiştii, Iakovlev a spus că el a primit instrucţiuni specifice din partea Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse pentru a livra arme miliţiei din Transnistria. În răspunsul dat dlui Muravschi, care a dorit să ştie dacă aceasta a fost o avertizare, generalul Iakovlev a spus: „Nu, este doar un fapt că 10,000 de arme automate Kalaşnikov au fost transferate miliţiei pentru apărarea regiunii transnistrene”. Generalul Iakovlev a adăugat că lui i-au fost date instrucţiuni să opună rezistenţă încercărilor din partea Republicii Moldova de a aduce regiunea sub controlul său şi să nu permită ca Moldova să stabilească un astfel de control.

Transferul de armament a fost, astfel, inevitabil. Totul a fost bine organizat. Moldova avea probe de fapt concludente, spre exemplu, de la prizonierii luaţi de forţele moldoveneşti, care au recunoscut că acest lucru într-adevăr a avut loc. De asemenea, Moldova a obţinut documente de la Armata a Paisprezecea care dovedeau că separatiştilor le-au fost transferate arme. La un anumit moment, în mai 1991, comandantul de atunci al Armatei a Paisprezecea, Netkacev, a primit instrucţiuni de la ministrul Apărării de la Moscova să cheme rezerviştii şi să pună trupele şi echipamentul militar în stare de pregătire de luptă, deoarece Transnistria era „teritoriu rus, iar ... noi [ruşii] trebuie s-o apărăm prin toate mijloacele.” Martorul a avut o întâlnire cu generalul Netkacev, care i-a spus că ofiţerii din rezervă au părăsit Armata a Paisprezecea pentru a instrui separatiştii.

Martorul a notat că civilii nu pot amplasa mine, această sarcină specifică poate fi îndeplinită doar de profesionişti care posedă instruire militară. După conflict, Moldova a cerut ajutor specialiştilor din Statele Unite ale Americii pentru a curăţi teritoriul Transnistriei de mine. De asemenea, americanii au instruit specialiştii moldoveni să demineze câmpurile minate.

407. Ministerul Apărării al Republicii Moldova nu a putut să opună rezistenţă forţelor transnistrene. Când s-a declanşat conflictul, separatiştii aveau 30 de tancuri, 50 de unităţi de artilerie, lansatoare de mine de 6 şi 120 mm şi grupuri tactice bine instruite în folosirea artileriei. Acţiunile lor militare erau bine organizate de către ofiţeri militari activi. Obuze de 120 mm nu pot fi cumpărate de la piaţă; doar Armata a Paisprezecea avea obuze de acel tip ca cele din regiune. DOSAAF-ul nu avea obuze de acel calibru. Exista un grup destul de puternic al Armatei a Paisprezecea la Bender, împreună cu Garda Populară transnistreană. Autobuzele în care erau transportaţi soldaţi moldoveni neînarmaţi au fost împuşcate din direcţia cetăţii din Tighina (Bender). În urma investigaţiilor făcute de autorităţile moldoveneşti, concluzia a fost că acest lucru a fost făcut de soldaţii ruşi. Au decedat douăzeci şi trei de persoane.

408. Martorul nu a vrut să se pensioneze; aceasta a fost hotărârea Parlamentului şi a Preşedintelui Snegur, care i-au spus că plecarea sa a fost cerută de Moscova.

409. A existat un incident în care avioanele moldoveneşti au aruncat bombe asupra unui sat din Transnistria. Au existat două misiuni aeriene care au implicat patru unităţi, de fiecare dată au luat parte două avioane. Atunci când a venit ordinul de a stopa separatiştii să treacă podul, a fost dat ordin de bombardare a podului. Avioanele folosite nu au fost echipate corespunzător pentru misiuni de bombardament. Bombele au fost aruncate, însă ele nu au căzut pe pod. Pe pod erau tancuri. Nu era necesar să fii un ofiţer militar pentru a identifica cui aparţineau acele tancuri; era clar că tancurile şi soldaţii erau ale Armatei a Paisprezecea. Ei au trecut soldaţii în rezervă, în mod intenţionat, iar apoi i-au chemat să pregătească tancurile. Oamenii care manevrau acele tancuri nu erau ciclişti amatori. Doar un profesionist putea manevra un tanc. Ei au tras în forţele moldoveneşti. Totul a fost filmat şi înregistrat.

410. Acţiunea militară putea fi evitată dacă partea rusă nu ar fi provocat şi sprijinit această invazie. Conflictul a fost o decizie intenţionată a conducerii ruse din acea perioadă.

411. Când Uniunea Sovietică s-a destrămat, Moldova o ţară mică, a întâmpinat dificultăţi enorme pentru a coexista cu o ţară atât de mare ca Rusia. Primul pas pentru Moldova a fost să creeze o armată, un Minister al Apărării. Nici Ministerul Afacerilor Interne şi nici Ministerul Apărării nu au fost în stare să menţină integritatea teritorială a ţării. În primele câteva luni ale existenţei sale, Moldova nu a putut acţiona eficient; ea nu avea arme, muniţii sau armament din cauza faptului că majoritatea materialului militar a fost retras în Rusia sau Transnistria din 1990 până în 1991. Ea nu avea unităţi de artilerie capabile să reziste sau să atace unităţile de pe celălalt mal al râului. Moldova nu avea niciun alt echipament militar. Pentru a obţine echipament militar, Moldova a cerut ajutor vecinei sale România. Moldova a adus din România arme uşoare. Totuşi, niciun român nu a participat la lupte în pofida celor scrise în ziare. Niciun personal militar din statele străine nu a fost înrolat în forţele Ministerului Apărării al Republicii Moldova.

412. Generalul Lebed a spus de multe ori că această Armată a Paisprezecea poate să ajungă la Bucureşti în două ore, deşi ea niciodată nu a avut un astfel de obiectiv. Scopul agresiunii ruse a fost să menţină puterea asupra teritoriului Transnistriei şi să menţină presiunea asupra unui stat mic ca Moldova.

413. Din 1991 până în 1992, separatiştii din Transnistria nu au avut multe dificultăţi ca să restructureze liniile de producţie din fabricile existente acolo pentru a produce arme. Probabil până în 1992, ei erau deja capabili să-şi producă propriile arme.

Forţele aeriene moldoveneşti aveau avioane de luptă Mig-29. Comandantul-şef al Forţelor Armate era Preşedintele Snegur, iar Statul Major se afla sub conducerea generalului Creangă. Martorul a negat că a vorbit cu dl Plugaru la telefon în legătură cu folosirea avioanelor de luptă, deoarece dl Plugaru nu lua decizii la acest nivel.

414. Martorul a declarat că el nu a primit niciodată niciun raport despre pretinsa maltratare a populaţiei civile de către soldaţii moldoveni şi că el nu avea competenţa să examineze astfel de chestiuni.

415. După ce vărsarea de sânge s-a stopat, Rusia a urmat aceeaşi politică de protejare a propriilor interese strategice, încercând să-şi menţină influenţa în Moldova.

39. Valentin SEREDA

416. La momentul audierilor, martorul era director general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Republicii Moldova din august 2001. El a lucrat în sistemul penitenciar din 1978-1979.

417. Nu există niciun acord de cooperare judiciară în domeniul penitenciar între Moldova şi Transnistria. Nu există aranjamente practice pentru transferul deţinuţilor. Nu a avut loc niciodată un transfer de deţinuţi de pe o parte pe cealaltă parte a râului. A fost făcută o încercare de a transfera persoane din Tighina (Bender) la un spital din Moldova. Însă autorităţile moldoveneşti au refuzat, deoarece nu s-a ajuns la niciun acord. Medicii moldoveni nu au acces în închisorile din Tiraspol şi viceversa. Nu au loc convorbiri telefonice între medicii care lucrează în închisorile din Moldova şi cei din Transnistria. Martorul nu avea informaţii despre medicii din afara serviciului penitenciar care tratează deţinuţi. Transferul deţinuţilor în alte state are loc prin intermediul procedurilor de extrădare. Acest lucru ţine de competenţa Procurorului General.

418. Instituţia din Tighina care tratează pacienţii bolnavi de tuberculoză a fost debranşată de la sursa de aprovizionare cu apă şi electricitate de către autorităţile transnistrene. Moldovenii au trimis acolo un generator diesel şi cisterne cu apă. Automobilele care veneau din Moldova erau reţinute la hotar timp de până la trei zile. Autorităţile locale din Tighina au interzis transferul pacienţilor bolnavi de tuberculoză din Moldova în acest centru medical. Posturile de miliţie din Tighina verificau fiecare automobil care intra şi ieşea.

419. Nu există niciun condamnat care să fie deţinut în închisorile moldoveneşti în baza unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe din Transnistria. Acest lucru este valabil şi pentru instituţiile moldoveneşti din Tighina. În mod similar, nicio persoană nu este deţinută în Transnistria în baza unei hotărâri a unei instanţe judecătoreşti din Republica Moldova.

420. Martorul era din Tighina, însă el niciodată nu a vizitat nicio închisoare de acolo în ultimii cincisprezece ani. Totuşi, el crede că nu există diferenţe majore între închisorile din Moldova şi cele din Transnistria în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, alimentaţia din închisoare, asistenţa medicală etc..

421. Dacă un deţinut din Moldova ar evada şi ar fugi în Transnistria, Republica Moldova ar solicita, probabil, asistenţă din partea autorităţilor transnistrene.

422. În 2002, Moldova a început să scoată jaluzelele de pe geamurile din celulele închisorilor; această operaţiune ar trebui să fie finisată până la sfârşitul anului 2003. Aceste jaluzele împiedicau ventilaţia şi pătrunderea luminii de zi în celule. Moldova încearcă să îmbunătăţească celulele în general, însă, deoarece nu sunt fonduri suficiente, autorităţile au început cu deţinuţii minori. De exemplu, aceştia au lavoare pentru spălat şi duşuri în fiecare celulă. Este posibil ca deţinuţii să primească de la rudele lor televizoare, etc.

423. În timpul audierii de către avocaţii reclamanţilor, martorul a fost informat că a avut loc un transfer de deţinuţi între Federaţia Rusă şi „RMN”.

În special, avocaţii reclamanţilor au dat drept exemplu cazul lui V.C., care s-a născut în 1968, a fost arestat în „RMN” în 1992 şi transferat în 1993 în Astrahan (Federaţia Rusă), unde a fost condamnat de o instanţă judecătorească din Federaţia Rusă la cincisprezece ani de închisoare. În acelaşi an, el a fost adus înapoi în Transnistria. Ulterior, în 1999, el a fost transferat din nou într-o închisoare din Federaţia Rusă şi, în sfârşit, în 2002, el a fost transferat înapoi într-o închisoare transnistreană. Un alt exemplu care a fost prezentat a fost cel cu privire la R.C., care s-a născut în 1973, a fost arestat la 20 octombrie 1992 în Astrahan şi transferat la 2 iulie 1993 la Tiraspol, Transnistria, unde a fost condamnat la 14 martie 1996 de către „Judecătoria Supremă a RMN”. La 27 noiembrie 1999, el a fost transferat la Moscova, iar la 8 decembrie 1999 la Astrahan. Acolo el a fost condamnat de către o instanţă judecătorească din Federaţia Rusă la zece ani de închisoare. La 21 octombrie 2002, el a fost transferat într-o închisoare din Tiraspol.

În răspunsul la această informaţie, martorul a declarat că el nu ştia despre acest lucru şi că el nu putea să ştie despre acest lucru, deoarece el era la curent doar cu transferurile din sau pe teritoriul controlat de autorităţile moldoveneşti. El era sigur că acele transferuri nu au fost efectuate prin intermediul sau cu autorizaţia instituţiilor din Republica Moldova şi a presupus că ele au fost organizate direct între autorităţile din Transnistria şi cele din Federaţia Rusă.

40.  Victor BERLINSCHI

424. Martorul a fost deputat în Parlament din 1990 până în 1994 şi Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru combaterea criminalităţii. La momentul audierilor, el era avocat şi nu mai era deputat în Parlament.

425. Comisia parlamentară nu a avut nicio implicare în conflictul transnistrean. Martorul însuşi nu ştia în mod direct despre cazul Ilaşcu. El s-a retras complet din politică în 1994.

Totuşi, el a fost implicat în discuţiile din 1991 şi 1992 cu conducerea transnistreană pentru soluţionarea conflictului. Însă, aceasta a spus că ea are forţe armate proprii şi că îşi va îndeplini singură funcţiile sale, iar discuţiile nu s-au soldat cu niciun rezultat.

41.  Constantin OBROC

426. Martorul a fost viceprim-ministru al Republicii Moldova din mai 1990 până în iunie 1992. Din 1993 până în 1996, el a fost consilier al Preşedintelui Snegur în domeniul administraţiei locale. Din 2002, el este consultant independent. În calitate de viceprim-ministru, el se ocupa în special de problemele legate de administraţia locală. În Guvernul Muravschi au fost trei viceprim-miniştri. Martorul a fost numit Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru negocierile cu regimul transnistrean. Una din ultimele acţiuni ale acestei Comisii a fost că aceasta a reuşit în 1992 să aducă deputaţii transnistreni în parlamentul moldovenesc. Ulterior, s-a declanşat conflictul armat.

427. Martorul nu şi-a dat demisia din proprie iniţiativă în iunie 1992. Întregul Guvern Muravschi a fost demis; din cauza situaţiei din Transnistria, a existat o criză între Parlament şi Guvern.

Relaţia dintre Rusia şi Transnistria era foarte clară. Potrivit ultimelor declaraţii ale Preşedintelui Dumei de Stat, dl Seleznev, pe când acesta se afla la Chişinău, indiferent de ceea ce se întâmplă în Transnistria este, în mod intrinsec, legat de Federaţia Rusă.

428. Martorul nu avea nicio informaţie despre distribuirea armelor de către Armata a Paisprezecea populaţiei transnistrene.

Totuşi, participarea Armatei a Paisprezecea la conflict era un fapt bine cunoscut. El a fost pe larg documentat în presă. În special, au fost implicate tancurile Armatei a Paisprezecea. Martorul nu a fost pe câmpul de luptă, el nu a văzut operaţiunile militare, prin urmare, el nu ar putea descrie în ce măsură Armata a Paisprezecea a participat, cât de mulţi soldaţi au fost implicaţi etc. Însă era foarte clar ce s-a întâmplat; oricine ştia acest lucru.

429. Martorul nu a participat la negocierile cu ruşii, ci cu populaţia transnistreană. Comisia parlamentară pe care a condus-o el a organizat o reuniune dintre deputaţii aleşi din Transnistria, Ucraina, Moldova şi România. Niciun reprezentant al parlamentului rus nu a fost contactat în contextul negocierilor purtate de Comisie.

430. Opinia martorului este că procesul Ilaşcu a fost consecinţa unui joc politic la scară largă. Nu au existat motive clare pentru procesul lor. Au existat schimburi de deţinuţi între ambele părţi, însă acest grup a fost exclus.

Dacă partea rusă ar fi dorit eliberarea grupului Ilaşcu, acest lucru ar fi avut loc.

431. Interesul pentru teritoriul Republicii Moldova a apărut cu mai mult de două secole în urmă, în timpul războiului ruso-turc. În Moldova locuiau mulţi slavi, de exemplu, ruşi şi ucraineni. Aceste state mari au folosit prezenţa populaţiei de origine slavă din aceste state ca o justificare pentru dorinţa de a controla ceea ce se întâmpla în Moldova.

Activităţile de pe malul stâng au fost promovate şi coordonate de autorităţile sovietice. Preşedintele Gorbaciov şi-a trimis reprezentantul, pe mareşalul Akrameev.

432. Martorul a venit cu o propunere de soluţionare a problemei transnistrene: să le fie dată transnistrenilor o anumită autonomie pentru a se autoguverna, astfel încât frica lor să fie îndepărtată şi ca ei să fie satisfăcuţi. Martorul a sugerat ca regiunea să se numească „Regiune” transnistreană (actualmente aceasta s-a autoproclamat republică), ca să existe o valută comună şi o responsabilitate comună pentru relaţiile externe pe întreg teritoriul Republicii Moldova, ca transnistrenilor să le fie permis să aibă unele simboluri proprii, precum un drapel, şi ca ei să aibă unele forţe militare aflate sub autoritatea lor. O schemă similară a fost propusă şi pentru Găgăuzia. De asemenea, planul implica separarea regiunilor în judeţe şi păstrarea Moldovei ca o entitate unică. Ideea a fost de a da mai multă autonomie populaţiei din regiunea transnistreană şi judeţelor din cauza istoriei lor speciale. Însă această propunere a fost respinsă.

La început, punctul de vedere al autorităţilor transnistrene era identic cu cel al autorităţilor moldoveneşti. Atunci când a fost creată Republica Moldova, nimeni nu a vorbit despre încălcarea drepturilor populaţiei vorbitoare de limba rusă. Însă în această regiune existau alte persoane care aveau obiective separatiste şi de altă natură. În acelaşi timp, Frontul Popular crea condiţii pentru unirea Moldovei cu România. Moldova a trebuit să facă faţă acestor situaţii. Înainte de formarea administraţiei locale a regimului ilegal transnistrean, bineînţeles că autorităţile locale de acolo erau recunoscute. Autorităţile centrale lucrau cu ele; ele au participat la toate activităţile curente. După ce a fost creat regimul separatist de la Tiraspol, malul drept nu a recunoscut autorităţile locale de pe malul stâng. Totuşi, în realitate, moldovenii păstrau legătura cu oamenii de pe cealaltă parte. Situaţia de facto era că ei erau lideri ai regiunii.

Referitor la chestiunea cu privire la recunoaştere, a fost dificil de adoptat o atitudine strict legală, formală, în sensul că, deoarece legalitatea regimului transnistrean nu este recunoscută de Guvernul Moldovei sau de comunitatea internaţională, Moldova nu ar trebui să aibă nicio cooperare de lucru cu acest regim. Aceasta ar fi însemnat că conflictul nu ar fi fost soluţionat niciodată, însă Moldova avea grijă să ajute populaţia.

433. Martorul nu ştia nimic despre faptul că se pretindea că reclamanţii au fost agenţi ai serviciilor secrete moldoveneşti în Transnistria.

434. Nimeni din Guvern nu vroia să folosească forţa pentru a soluţiona conflictul transnistrean, însă, la început, atunci când clădirea miliţiei şi alte clădiri au fost ocupate, Moldova a trebuit să reacţioneze cu forţa.

România are interese în Moldova. Moldovenii şi românii sunt popoare care au aceeaşi origine etnică. România a fost implicată în negocierile din Tighina (Bender). Partea română a acţionat întotdeauna în mod obiectiv, în afara oricărui reproş. Negocierile au dus la un compromis. Ele au făcut ca reprezentanţii locali să se comporte ca reprezentând un stat unic.

435. Guvernul moldovenesc şi autorităţile locale au acordat asistenţă familiilor membrilor grupului Ilaşcu. În calitatea sa de consilier prezidenţial, martorul a primit-o pe d-a Ilaşcu de câteva ori şi i-a organizat întrevederi cu Preşedintele Republicii Moldova.

436. Scopul acordului Elţîn-Snegur din 21 iulie 1992 a fost de a stopa conflictul militar, luptele şi pierderile de vieţi omeneşti. Acest lucru nu a însemnat că Guvernul moldovenesc şi-a abandonat suveranitatea asupra acestui teritoriu.

42. Mihail SIDOROV

437. La momentul audierilor, martorul era deputat în Parlament şi Preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale.

Martorul şi-a început cariera ca judecător profesionist. Timp de cincisprezece ani, el a lucrat în sistemul judiciar al Moldovei. El a fost numit judecător cu 30 de ani în urmă. El era membru al Colegiului penal al Judecătoriei Supreme. Din 1981, după cariera sa judecătorească, el a început să lucreze în fostul Soviet Suprem. El a fost şef adjunct al Direcţiei juridice a Secretariatului Sovietului Suprem. În 1991, el a fost demis din funcţia sa de la Chişinău doar deoarece era de origine rusă şi el a luat decizia să plece în Transnistria. El a fost numit şef al Departamentului de Justiţie din Transnistria. Acolo el a lucrat timp de mai puţin de o lună. Până în decembrie 1993, el a lucrat în sfera privată. Din februarie 1994 până în 1998, el a fost deputat în Parlament. Din 1998 până în 2001, el a fost avocat parlamentar.

438. Când a fost ales ca deputat în Parlament în 1994, capitolul din viaţa sa referitor la funcţia sa de şef al Departamentului de Justiţie din Transnistria a fost închis. Nimeni din Comisia Electorală Centrală nu a avut nicio obiecţie. Acolo, martorul nu a auzit nimic despre cazul Ilaşcu.

Faptul că pe parcursul unei perioade scurte el a lucrat pentru regimul separatist din Transnistria nu a constituit un obstacol pentru martor în cariera sa ulterioară din Moldova, în calitate, spre exemplu, de avocat parlamentar.

439. În mai sau iunie 1998, când martorul era avocat parlamentar, soţiile membrilor grupului Ilaşcu au venit la el. Martorul şi colegii săi le-au spus că ele nu aveau niciun mijloc real pentru a soluţiona problema şi că ele vor obţine mai mult ajutor dacă se vor adresa Misiunii OSCE. Ulterior, martorul a lucrat cu OSCE. Alţi cetăţeni din Transnistria s-au adresat martorului cu diferite probleme, însă avocatul parlamentar nu a putut să soluţioneze aceste probleme fără OSCE.

440. Guvernul Moldovei nu avea puterea de a influenţa regimul transnistrean pentru a asigura eliberarea grupului Ilaşcu. După ce regimul ilegal şi-a creat propria administraţie, inclusiv instanţe judecătoreşti, nu a existat nicio relaţie şi niciun canal oficial prin care autorităţile moldoveneşti să poată să-l influenţeze. Peste patru ani după proces, au existat încercări de a face ceva. Înainte de asta, orice încercări ar fi fost inutile, deoarece Moldova nu avea mijloace să soluţioneze problema. Martorul şi-a dat seama că chiar şi reuniunile cu implicarea OSCE nu au schimbat situaţia.

Martorul a participat la reuniuni internaţionale ale avocaţilor parlamentari, deoarece el considera că Moldova nu putea soluţiona problema la nivel intern. Moldova a aderat la Convenţia-cadru cu privire la minorităţi în 1996. În 1997, Moldova a adoptat Legea cu privire la statutul minorităţilor naţionale. Situaţia cu privire la drepturile omului din Moldova a fost discutată la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, unde s-a spus că s-au făcut multe lucruri în Moldova pentru a asigura respectarea drepturilor omului. Guvernul are un departament pentru relaţii interetnice. Minorităţile în Moldova sunt următoarele: 13 % ucraineni, 13 % ruşi, 5 % găgăuzi, 4 % bulgari şi 3 % evrei. Mai mult de 35 % din populaţia Moldovei o constituie minorităţile etnice. În Transnistria 40 % din populaţie sunt moldoveni, 28 % ucraineni şi 22 % ruşi.

441. În martie 1994, imediat după alegerea pentru prima dată a dlui Ilaşcu ca deputat în Parlament, Parlamentul a pregătit condiţiile pentru ca el să poată să-şi exercite mandatul de deputat. În acea perioadă, dosarul Ilaşcu avea o dimensiune politică. Dacă cineva ar fi analizat cazul strict din punct de vedere juridic, poate că ar fi putut acţiona într-un mod mai rapid şi mai constructiv.

Eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unei mişcări politice. Ea nu a rezultat din nicio măsură întreprinsă de autorităţile judiciare.

Guvernul nu a avut nicio posibilitate reală de a întreprinde ceva în cazul Ilaşcu. El nu putea să se ocupe de caz în mod prioritar. În 1997, martorul a fost însărcinat să soluţioneze, împreună cu viceministrul Justiţiei, dl Sturza, problema Ilaşcu. A avut loc o întâlnire dintre dl Sturza şi aşa-numitul ministru al Justiţiei al Transnistriei. Aceasta a fost o întâlnire pur protocolară. Ea nu a schimbat nimic. Ulterior, nu au existat niciun fel de relaţii. Dacă întâlnirile ar fi continuat, problema Ilaşcu ar fi fost invocată, însă lucrurile nu au evoluat astfel.

442. Martorul nu şi-a putut aminti care din cei trei avocaţi parlamentari s-a ocupat de cazul Ilaşcu. Aceasta a avut loc în primele luni după crearea instituţiei avocatului parlamentar. Martorul a avut întâlniri cu OSCE, la care el a ridicat chestiunea cu privire la cazul Ilaşcu. În calitate de deputat, el nu s-a adresat niciunei organizaţii internaţionale cu privire la cazul Ilaşcu. În opinia sa, acestea nu puteau să soluţioneze în Moldova această problemă specifică.

443. Martorul nu ştia că, prin hotărârea din 3 februarie 1994, Judecătoria Supremă a Republicii Moldova a dispus transmiterea cazului Ilaşcu Procuraturii Generale a Republicii Moldova pentru efectuarea unei noi urmăriri penale. El ştia doar despre propunerea dlui Sturza ca acuzaţiile împotriva grupului Ilaşcu să fie subiect al unui nou proces într-un stat străin.

444. Martorul nu a văzut niciodată dosarul Ilaşcu. Din informaţia pe care o avea el, i s-a părut că principalele prevederi ale procedurii penale au fost îndeplinite – adică, acuzatul a fost învinuit, apărarea a avut acces la dosar, au fost acumulate probe de la martori, au fost aduse probe cu privire la comportamentul de care ei erau acuzaţi şi a avut loc un proces la care inculpaţii au fost prezenţi. Din punct de vedere procedural, martorului i s-a părut că toate standardele procedurii penale au fost respectate. Martorul a recunoscut că sentinţa instanţei judecătoreşti a fost casată ca fiind neconstituţională şi a fost de acord cu faptul că această decizie trebuia implementată. El credea că o instanţă de apel sau recurs ar trebui să analizeze întregul dosar.

În ceea ce priveşte victimele pretinselor crime, opinia martorului era că hotărârea în acest caz va fi legată de soluţionarea întregii probleme transnistrene.

445. În ceea ce priveşte acţiunile ulterioare, ele trebuie analizate prin prisma procedurii penale, în acest sens martorul văzând două posibile scenarii. În primul rând, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, ca instanţă supremă în stat, să revizuiască cazul. În al doilea rând, se poate începe de la premisa că faptele într-adevăr dovedesc că a fost necesară pornirea unei urmăriri penale: a fost efectuată o urmărire penală, au fost adunate probe, etc. În baza acesteia, cazul trebuie transmis Curţii Supreme de Justiţie spre examinare. Ar trebui să existe o reexaminare a probelor imparţiale în afara contextului politic. Martorul credea că Codul de procedură penală nu conţinea nicio prevedere referitor la ceea ce a fost făcut de Judecătoria Supremă în cazul Ilaşcu. În orice caz, el nu ştia despre alte astfel de cazuri din Transnistria şi Moldova. In fine el a considerat ca fiind evident faptul că standardele internaţionale nu au fost respectate de către Judecătoria Supremă din Republica Moldova.

446. Martorul ştia despre ordonanţa din august 2000 a Procurorului General de încetare a urmăririi penale pornite împotriva procurorilor şi judecătorilor transnistreni care au participat la procesul Ilaşcu. În 1995 sau 1996, Parlamentul moldovenesc a avut o întâlnire cu colegii din Tiraspol, în timpul căreia martorul i-a întrebat pe ultimii de ce ei nu veneau la Chişinău. Deputaţii din Transnistria i-au răspuns că ei nu puteau veni la Chişinău, deoarece împotriva lor a fost pornită o urmărire penală de către Procurorul General al Republicii Moldova. Martorul credea că pornirea urmăririi penale împotriva procurorilor şi judecătorilor transnistreni a fost mai degrabă o decizie politică decât una juridică. La fel, şi anularea ordonanţei de pornire a urmăririi penale a fost o chestiune politică.

447. Martorul a declarat că, atunci când el a fost avocat parlamentar, Moldova avea trei avocaţi parlamentari. El nu-şi putea aminti care dintre ei s-a ocupat în mod special de cazul Ilaşcu. Dacă ei s-ar fi adresat direct administraţiei din Transnistria, ei nu ar fi obţinut nimic. Aceasta s-a confirmat şi prin eforturile lor cu privire la problemele cu care s-a confruntat instituţia din Bender, care trata deţinuţii bolnavi de tuberculoză. Autorităţile locale transnistrene au debranşat-o de la reţelele de electricitate, gaz şi canalizare. Unul din avocaţii parlamentari s-a adresat dlui Smirnov, însă nu a primit niciun răspuns. Centrul pentru Drepturile Omului s-a adresat OSCE, o organizaţie internaţională – singura entitate care avea o anumită influenţă în regiune.

448. Instanţele judecătoreşti funcţionau în oraşele transnistrene de mai mult de zece ani; ele s-au pronunţat în mai mult de 4,000 de dosare penale şi în mai mult de 10,000 de dosare civile. Prin urmare, a apărut întrebarea dacă aceste hotărâri ar trebui sau nu să fie casate, fie ca toate aceste dosare să fie reexaminate, fie să aibă loc o simplă revizuire a acestor dosare la cerere şi, dacă este cazul, printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie.

449. Criza din 1991-1992 nu a fost rezultatul unor acţiuni spontane. În 1989, în Republica Moldova a fost adoptată o nouă lege cu privire la limbi. Această decizie nu a fost agreată. Ea a dus la faptul că o parte din populaţie a organizat în iunie-iulie 1989 proteste, la care malul stâng al Nistrului, Tiraspolul, a participat activ. Aceasta a constituit primul pas spre separare. În 1990, la Chişinău situaţia s-a înrăutăţit, când anumite forţe politice au început să organizeze activităţi împotriva deputaţilor de pe malul stâng. În Parlament erau 360 de locuri. Unii parlamentari de pe malul stâng au fost bătuţi, organele de ocrotire a normelor de drept nu au întreprins nimic şi, ca rezultat, în jur de 60 de deputaţi de pe malul stâng au părăsit Parlamentul. Ulterior, situaţia s-a înrăutăţit.

Evenimente similare au avut loc şi în Găgăuzia. Parlamentului i s-a cerut să soluţioneze problema prin mijloace paşnice, însă găgăuzii şi transnistrenii au decis să-şi creeze propriile structuri de forţă. Prin urmare, Parlamentul a declarat aceste structuri ca fiind neconstituţionale. În consecinţă, din august 1990, în Moldova existau trei regiuni. După soluţionarea situaţiei din Găgăuzia, doar Transnistria nu se afla de facto sub autoritatea Parlamentului.

Evenimentele din 1990 au evoluat foarte repede. În octombrie 1990, a avut loc un marş al voluntarilor spre sudul Moldovei. Acest marş a fost provocat de proclamarea, în luna august a acelui an, a Republicii Găgăuzia. Aceasta a fost o parte din încercarea de a instala frica în ţară. Din fericire, în partea de sud nu au avut loc lupte sau pierderi de vieţi omeneşti. Conflictul armat a fost provocat de ceea ce s-a întâmplat la Dubăsari la 2 noiembrie 1990, iar ulterior a fost practic imposibil de a stopa evenimentele.

În martie 1992, conflictul armat s-a declanşat mai întâi în Dubăsari, iar apoi în Bender. După aceasta, tot procesul de negocieri s-a destrămat. Parlamentul nu avea acces pe malul stâng. Din 1992, nu au existat relaţii între structurile oficiale. Abia în 1994, Parlamentul a creat o comisie pentru restabilirea relaţiilor dintre structurile oficiale ale Moldovei şi Transnistria. Martorul a fost membru al Comisiei parlamentare pentru soluţionarea problemei transnistrene. Această comisie a format o echipă de investigaţie care să cerceteze ce s-a întâmplat în 1992. În 1995, au avut loc câteva întâlniri cu deputaţii din Transnistria. În 2000, a fost din nou creată o comisie specială pentru soluţionarea problemei transnistrene. În 2001, au avut loc câteva întâlniri, însă, din păcate, în 2002 nu a avut loc nicio întâlnire. Martorul a declarat că el avea mari speranţe în succesul iniţiativei iniţiate de Misiunea OSCE cu participarea Ucrainei şi a Rusiei. El a salutat declaraţia Preşedintelui Voronin şi proiectul de reglementare care a fost elaborat.

450. Martorul a participat la elaborarea Legii cu privire la statutul juridic special la Găgăuziei, care a oferit în 1994 acestei regiuni un statut de autonomie. Între Moldova şi Găgăuzia nu a existat un conflict militar, iar Moldova a sperat că va fi posibil de soluţionat conflictul cu Transnistria în acelaşi fel. Cu regret, războiul din 1992 din Transnistria a cauzat sute de morţi de ambele părţi şi era nevoie de timp pentru ca astfel de răni să se vindece. Martorul credea că dacă politicienii de pe ambele maluri ar dori actualmente să facă un pas înainte, această problemă ar putea fi soluţionată într-o perioadă scurtă de timp.

451. De la sfârşitul lui 1990, în Transnistria a existat un sistem judiciar separat. Niciuna din hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti transnistrene nu a fost recunoscută de autorităţile judiciare din Moldova. Condamnarea dlui Ilaşcu şi a grupului său a fost anulată, însă cazul lor nu a fost niciodată examinat de instanţele judecătoreşti din Moldova.

452. Martorul a subliniat că Transnistria există de facto ca un stat suveran, cu propria legislaţie, propriul sistem judiciar şi propriile procese de executare a hotărârilor judecătoreşti. Recent, Transnistria a creat o Curte Constituţională. El a notat că Rusia a insistat întotdeauna asupra menţinerii integrităţii teritoriale a Moldovei, conform situaţiei în anul 1990, ceea ce a fost confirmat prin acordurile cu Federaţia Rusă.

Martorul era de opinia că nu exista nicio responsabilitate a Federaţiei Ruse pentru evenimentele examinate de către Curte. Relaţiile dintre Rusia şi Transnistria erau tensionate. Conducerea din Transnistria nu s-a întâlnit niciodată cu Preşedintele sau Prim-ministrul Federaţiei Ruse, în timp ce Preşedintele şi miniştrii moldoveni au vizitat Transnistria.

453. Referindu-se la influenţa pe care alte state o au asupra Transnistriei, martorul a subliniat că Transnistria era o piaţă liberă. Sursa sa cea mai stabilă de investiţii era capitalul german, însă erau şi unele investiţii belgiene în întreprinderile locale. Potrivit transnistrenilor, valuta lor era imprimată în Germania.

454. Moldova asigură sistemul de telecomunicaţii pentru Transnistria. În Moldova există un singur „spaţiu” pentru telecomunicaţii. În Transnistria există propria companie de telecomunicaţii, iar populaţia Transnistriei achită facturile pentru telefon acestei companii. Doar telefoanele mobile nu funcţionează în Tiraspol. Campionatul moldovenesc de fotbal include şi Transnistria. Cu adevărat, actuala campioană a Moldovei la fotbal este din Tiraspol şi ea are în Tiraspol un stadion de fotbal foarte bun. Echipa naţională de fotbal a Moldovei urmează să joace cu Olanda la 1 aprilie 2003 pe stadionul din Tiraspol. Prin urmare, în esenţă, Transnistria este o problemă politică.

455. În noiembrie 1990, Parlamentul a adoptat o hotărâre cu privire la măsurile de stabilizare a situaţiei social-economice din Moldova. Această hotărâre a condamnat orice încercări de a soluţiona conflictele interetnice prin forţă. Martorul a lucrat în grupul care a pregătit proiectele de acte relevante. În cadrul Guvernului a fost creat departamentul pentru relaţii inter-etnice. Scopul acestuia era de a proteja minorităţile naţionale. În 2001, a fost adoptată o lege. Însă anterior, în ceea ce priveşte minorităţile etnice, în Moldova exista o problemă gravă.

43.  Pavel CREANGĂ

456. Martorul a fost viceministru al Apărării în perioada mai-iunie 1992. Ulterior, el a fost ministru al apărării din 1992 până în 1997. La momentul audierilor, el era pensionar. Înainte de a fi viceministru al Apărării în 1992, el s-a întors în Moldova în 1990 din Belarus, unde a fost comandant de armată. După ce a lucrat în calitate de consilier cu privire la Cuba, martorul s-a pensionat din armata sovietică şi s-a întors acasă. Ulterior, el a depus jurământul de acceptare a noilor responsabilităţi în Moldova.

Din 1990 până în 1992, el a lucrat la departamentul militar. Din 1997 şi ulterior, el nu a deţinut nicio funcţie oficială.

457. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, unele persoane din Moldova doreau să rămână în componenţa Uniunii Sovietice. Ele au urmărit acest scop prin crearea trupelor paramilitare, aşa-numitele gărzi populare, care au devenit forţe separatiste. Moldova nu a putut accepta acest lucru şi a încercat să soluţioneze problema prin mijloace paşnice. Însă, în 1990, ea a fost obligată să creeze batalioane din forţele de rezervă. Ulterior, au început să-şi facă apariţia grupări armate. Din partea sa, Ministerul Apărării a început să întreprindă ceva în mai 1992, când martorul era viceministru. El a fost viceministru al Apărării şi membru al consiliului consultativ al Preşedintelui. În mai 1992, lui i s-a spus să deschidă în Transnistria un centru de comandă.

Nu era un secret că separatiştii primeau ajutor din Odesa şi Moscova. Moldova a încetat să exercite controlul asupra părţii de est a ţării de la sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992.

În 1992, forţele armate moldoveneşti erau compuse din aproximativ zece batalioane, adică şase mii de trupe active în bază permanentă şi aceasta a fost situaţia până la sfârşitul conflictului. Acestea erau compuse din trupe ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale poliţiei, precum şi din trei detaşamente de voluntari. Aceasta constituia în total aproape şase mii de trupe active. Forţele transnistrene numărau circa şase mii. Armata a Paisprezecea avea în jur de douăsprezece-paisprezece mii de trupe.

Forţele armate moldoveneşti nu aveau echipament de tipul celui deţinut de separatişti. La început, forţele moldoveneşti aveau o armă automată la zece persoane. Ele nu aveau unităţi corespunzătoare.

Armata a Paisprezecea a oferit separatiştilor echipament şi ajutor. Ofiţerii din gărzile populare veneau din Armata a Paisprezecea, iar Armata a Paisprezecea îi aproviziona cu arme.

Martorul a avut o întâlnire cu Iakovlev, care i-a spus că transnistrenii aveau mii de arme. Sub pretextul sechestrării, folosind copii şi femei, a fost transmis un număr mare de arme. Au fost transferate în jur de 30 de tancuri, 32 de maşini de luptă blindate, 24 de unităţi de artilerie, mortiere, lansatoare de grenade anti-tanc, artilerie anti-tanc şi unităţi anti-aeriene. Comandantul Armatei a Paisprezecea, generalul Lebed, a declarat la televiziune că el personal a chemat şi a înarmat doisprezece mii de soldaţi pentru transnistreni şi că el personal a făcut posibilă existenţa forţelor armate transnistrene. Operaţiunile forţelor armate transnistrene erau desfăşurate sub controlul ofiţerilor Armatei a Paisprezecea.

Tancurile care au apărut pe podul de pe Nistru aparţineau Armatei a Paisprezecea. Tancurile aveau numere pe ele.

Martorul a declarat că el avea documente cu privire la transmiterea armelor către separatişti de către Armata a Paisprezecea şi a adăugat că, posibil, documentele se mai află încă la Ministerul Apărării. Predarea fizică sau transferul este o chestiune. Un transfer formal în baza documentelor oficiale este o cu totul altă chestiune. Separatiştii au „sechestrat” arme de la Armata a Paisprezecea folosind copii şi femei. Tancurile care au fost sechestrate cu ajutorul scuturilor umane au fost de la regimentul 183 de infanterie motorizată, precum şi de la alte unităţi ale Armatei a Paisprezecea. Sub pretextul unei sechestrări cu folosirea scuturilor umane, a femeilor şi copiilor, în realitate a avut loc un transfer.

Armamentul şi echipamentul în cauză nu putea fi parte din proprietatea DOSAAF. DOSAAF-ul avea, într-adevăr, un milion de patroane, însă doar arme foarte uşoare. DOSAAF-ul nu avea deloc arme de luptă.

458. Unităţile armate transnistrene erau mai bine echipate decât unităţile moldoveneşti. Ele aveau tancuri, în timp ce moldovenii nu aveau nici măcar un singur tanc. Ei aveau mai multe maşini blindate decât moldovenii. Moldovenii aveau artilerie puternică, spre exemplu, sisteme Uragan, care erau capabile să ajungă până la 27 km, însă care nu au fost folosite. Moldova a folosit doar artilerie, în timp ce transnistrenii au folosit tancuri. Moldovenii i-au avertizat pe transnistreni că dacă aceştia vor folosi tancurile, Moldova va folosi ca răspuns artileria. De asemenea, moldovenii aveau mortiere şi tunuri.

459. Moldova niciodată nu a deschis focul asupra satelor şi a regiunilor locuite. Nicio clădire nu a fost distrusă de forţele moldoveneşti. Acesta nu a fost un război pentru care martorul a fost instruit la şcoala militară.

460. În ceea ce priveşte împuşcăturile de la cetatea din Tighina (Bender), atunci când forţele moldoveneşti au intrat în oraşul Bender, unele din aşa-numitele gărzi populare s-au retras în cetatea ocupată în trecut de batalionul de apărare chimică al Armatei a Paisprezecea. Ulterior, ele au deschis focul, posibil, împreună cu batalionul chimic.

461. Moldova avea muniţii de 122 mm şi le-a folosit. Sistemele de artilerie Uragan pe care le aveau moldovenii erau mult mai eficiente decât sistemele Grad, de care dispuneau transnistrenii. Moldovenii nu au folosit niciodată sistemele Uragan, deoarece ei ştiau cât de distructive sunt ele. Dacă Moldova şi-ar fi dorit victoria cu orice preţ, ea ar fi folosit sistemele Uragan.

Trupele moldoveneşti aveau apărare aeriană, însă nu exista o apărare colectivă cu Ucraina şi România. Forţele moldoveneşti au trebuit să folosească avioane Mig-29 pentru bombardament. De cealaltă parte, existau grupuri armate care foloseau artileria. Aceasta nu era o operaţiune poliţienească. Exista o singură soluţie – de a bombarda podul, dar nu şi cartierele rezidenţiale. Intenţia a fost de a distruge podul pentru a împiedica trecerea tancurilor peste el şi, astfel, de a preveni pierderi mari de partea moldovenească. Aceasta a avut loc la Tighina (Bender).

462. Grupurile de voluntari care luptau de partea Moldovei nu au ucis alte persoane. Ele îşi apărau ţara de separatişti. Forţele armate moldoveneşti nu au tras niciodată în direcţia spaţiilor locuite.

463. Moldova nu a trimis grupări ale serviciilor secrete în Transnistria. Forţele moldoveneşti au folosit persoanele pe care le cunoşteau. Ele nu au trimis pe cineva în mod special să lucreze acolo ca agent al serviciilor secrete. Ele însă aveau persoane care, în mod benevol, le transmiteau informaţii.

464. În timpul conflictului, Armata a Paisprezecea era staţionată pe aerodromul militar din Tiraspol. Acesta era folosit de unul din escadroanele sale. Avioanele aterizau de la Moscova. După conflict, a existat un acord care a prevăzut modul de folosire a aerodromului.

465. În perioada când martorul era ministru al Apărării, au fost semnate acorduri dintre Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea unor unităţi ale Armatei a Paisprezecea. Regimentul nr. 300 de paraşutişti a fost retras, la fel ca şi un batalion de comunicaţii, precum şi alte unităţi. De asemenea, aceste acorduri s-au referit la regimul aerodromului militar din Tiraspol şi la statutul juridic al soldaţilor ruşi de pe teritoriul Republicii Moldova.

[1] Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la subiectul conflictului transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era intitulat “Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.

Full & Egal Universal Law Academy