CASE OF ILAŞCU AND OTHERS v. MOLDOVA AND RUSSIA - [Romanian Translation]

ILAŞCU şi ALŢII contra MOLDOVEI şi RUSIEI

 

(Cererea nr. 48787/99)

 

 

HOTĂRÂRE

 

8 Iulie 2004

 

 CUPRINS

 

INTRODUCERE

PROCEDURAAdmisibilitatea procedurilorProcedurile cu privire la fondul cauzei

(a) Observaţiile scrise ale părţilor

(b) Audierile martorilor

(c) Probele documentare

 FAPTELERECLAMANŢIISTABILIREA FAPTELORCADRUL GENERAL A CAUZEI

 Destrămarea USSR şi conflictul Moldavo-Transnistrian cu privire la separarea Transnistriei

 Destrămarea USSR, separarea Transnistriei şi independenţa MoldoveiConflictul armat (1991-1992)Evenimentele de după conflictul armat

 Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi personalul acesteia în Transnistria după Acordul din 21 iulie 1992

 Trupele şi echipamentul GOR în Transnistria

(a). Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

(b). După ratificarea Convenţiei de către Federaţia RusăRelaţiile dintre GOR şi ”RMT”

 Relaţiile economice, politice şi de alt gen dintre Federaţia Rusă şi Transnistria

 Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 1998După ratificarea Convenţiei de către Federaţia RusăRelaţiile Moldavo-Transnistriene

 Înainte de ratificarea Convenţiei de către Moldova, la 12 Septembrie 1997După ratificarea Convenţiei de către Moldova

 CIRCUMSTANŢELE SPECIFICE ALE CAUZEI

 Arestarea reclamanţilor, detenţia de dinaintea procesului şi condamnarea

 Arestarea reclamanţilorDetenţia primilor trei reclamanţi în sediile fostei Armate a 14-aDetenţia în centrul de prevenţie al sediului central al poliţiei de la Tiraspol şi transferul la închisoare în timpul procesuluiProcesul şi condamnarea reclamanţilor

 Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea domnului Ilaşcu

 Detenţia reclamanţilor după condamnare

 Condiţiile de detenţieMaltratarea

 Măsurile întreprinse pînă în mai 2001 în vederea asigurării eliberării reclamanţilor

 Eliberarea domnului Ilaşcu la 5 mai 2001

 Măsurile întreprinse după mai 2001 în vederea asigurării eliberării celorlalţi reclamanţi

 Reacţiile internaţionale cu privire la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

 DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERN ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE

 ÎN DREPT

 

I. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

 Argumentele prezentate Curţii

 Guvernul Reppublicii MoldovaGuvernul Federaţiei RuseReclamanţiiGuvernul Român, intervenţia terţei părţi

 Evaluarea Curţii

 Principiile generale

(a) Conceptul de jurisdicţie

(b) Responsabilitatea Statului pentru o acţiune greşităAplicarea principiilor de mai susConceptul de obligaţii pozitiveDacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive

 

II. DACĂ RECLAMANŢII SUNT SUB JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

 Argumentele prezentate Curţii

 Guvernul Federaţiei RuseGuvernul MoldovenescReclamanţiiGuvernul Român, intervenţia terţei părţi

 Evaluarea Curţii

 Principiile generaleAplicarea principiilor menţionate mai sus

(a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

(b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

 

III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONE TEMPORIS

 Plângerea în conformitate cu articolul 6 al ConvenţieiPlângerile în conformitate cu articolele 3, 5 şi 8 ale ConvenţieiPlângerea în conformitate cu articolul 1 al Protocolului 1 al ConvenţieiPlângerea domnului Ilaşcu în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei

 

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

 Argumentele prezentate CurţiiEvaluarea Curţii

 

 PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

 Argumentele prezentate Curţii

 Evaluarea Curţii

 Principiile generaleAplicarea principiilor de mai sus în cazul de faţă

(a) Dl. Ilaşcu

(b) Ceilaţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratare în timpul detenţiei

(i) Dl. Ivanţoc

(ii) Dl. Leşco şi Dl. Petrov-Popa

 PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEIPRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEIPRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 AL CONVENŢIEIPRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEIAPLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

 PrejudiciuCosturi şi cheltuieliInterese moratorii

 

PREVEDERILE OPERATIVE

 

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI CASADEVALL, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, BÎRSAN, TULKENS ŞI FURA-SANDSTROM

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS

 

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI DL. NICOLAS BRATZA, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEIDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU

 

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES

 

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

 

ANEXA

 

În cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Camera compusă din

 

Dl. L. Wildhaber, preşedinte,

Dl. C.L. Rozakis,

Dl. J.-P. Costa,

Dl. G. Ress,

Dl. Nicolas Bratza,

Dl. L. Loucaides,

Dl. I. Cabral Barreto,

Dna. F. Tulkens,

Dl. C. Bârsan,

Dl. J. Casadevall,

Dl. B. Zupancic,

Dl. J. Hedigan,

Dna. W. Thomassen,

Dl. T. Panţîru,

Dl. E. Levits,

Dl. A. Kovler,

Dna. E. Fura-Sandstrom, judecători,

Dl. P.J. Mahoney, grefierul Curţii,

Deliberând la 23 ianuarie, 26 februarie şi 11 septembrie 2002, 8 octombrie 2003 şi 7 Mai 2004,

Emite următoarea hotărîre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

1. La originea cauzei, se află o cerere (nr. 48787/99) contra Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse depusă la Curte în conformitate cu Articolul 34 al Convenţiei pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale (”Convenţia”) de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ilie Ilaşcu, dl Alexandru Leşco, dl Andrei Ivanţoc şi dl Tudor Petrov-Popa (”reclamanţi”), la 5 aprilie 1999.

 

2. În general cererea se referă la acţiunile comise de către autorităţile ”republicii moldoveneşti transnistrene” (”RMT”), o regiune a Moldovei care şi-a proclamat independenţa în 1991, dar nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

 

3. Reclamanţii au revendicat faptul că ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată transnistreană, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Convenţiei, şi că ei nu au avut parte de un proces echitabil, contrar aceleiaşi prevederi, şi că în urma procesului aceştia au fost lipsiţi de dreptul asupra bunurilor aflate în proprietatea lor, astfel fiind încălcat articolul 1 al Protocolui 1. De asemenea ei au susţinut faptul că arestarea lor în Transnistria nu a fost legală, încălcându-se articolul 5 şi că condiţiile lor de detenţie contraveneau articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei. Pe lângă aceasta, dl. Ilaşcu a pretins o încălcare a articolului 2 al Convenţiei, deoarece el a fost condamnat la moarte. Reclamanţii considerau că autorităţile moldoveneşti, potrivit Convenţiei, erau responsabile de pretinsele violări ale drepturilor asigurate de acest text, deoarece acestea nu au luat măsurile adecvate de a le stopa. Pe lângă aceasta, ei au declarat că Federaţia Rusă împarte şi ea această responsabilitate deoarece teritoriul Transnistriei era şi continuă să fie de facto sub controlul Rusiei, din cauza trupelor şi echipamentului militar rusesc, care staţionează pe acest teritoriu, şi a suportului care ar acorda această ţară regimului separatist.

 

În final, reclamanţii au pretins faptul că Moldova şi Federaţia Rusă au împiedicat exercitarea dreptului lor la recurs individual în faţa Curţii, astfel încălcând articolul 34.

PROCEDURA

 

1. Admisibilitatea procedurilor

 

4. Cererea a fost transmisă fostei Primei Secţiuni a Curţii (Regula 52 par.1 a Regulamentului Curţii). Prima Secţiune a notificat cererea Guvernelor respondente la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise privind admisibilitatea cererii au fost prezentate la 24 octombrie 2000 de către Guvernul moldovenesc, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2 ianuarie 2001 de către reclamanţi.

 

5. La 20 martie 2001 Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în favoarea Marei Camere, fără ca vreo parte să fi avut vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi Regula 72 a Regulamentului Curţii).

 

6. Componenţa Marei Camere a fost determinată în conformitate cu articolul 27, par. 2 şi 3 ale Convenţiei şi Regula 24 a Regulamentului. La ultimele deliberări dl. Cabral Barreto şi dl. B. Zupancic, judecători suplinitori, i-au înlocuit pe dl. L. Ferrari Bravo şi dl. J. Makarczyk, care nu au avut posibilitatea de a participa în continuare la caz (Regula 24 par.3).

 

7. Printr-o hotărâre din 4 iulie 2001, Marea Cameră a declarat cererea admisibilă, după o audiere ţinută la 6 iunie 2001, privind admisibilitatea şi fondul cauzei (Regula 54 par.4). La audiere, Guvernul Moldovenesc a declarat că doreşte să-şi retragă memoriile sale din 24 octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei Ruse.

 

În decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a hotărât că întrebările ce ţin de responsabilitatea şi jurisdicţia Moldovei şi Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformitate cu Convenţia şi dacă Curtea era competentă ratione temporis de a examina plângerile prezentate, erqu strâns legate de fondul cauzei, fapt pentru care ea le-a alăturat.

 

 

2. Procedurile privind fondul cauzei

 

a) Observaţiile scrise ale părţilor

 

8. După ce cererea a fost declarată admisibilă, atât reclamanţii cât şi Guvernele Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse au depus observaţii scrise privind fondul cauzei; Guvernul R.M. la 12 noiembrie 2001 şi la 28 ianuarie 2002, Guvernul Rusiei la 8 decembrie 2001 şi reclamanţii la 27 septembrie şi 2,4,12 şi 16 noiembrie 2001.

 

La fel, au fost prezentate observaţii de către Guvernul României, care a fost invitat de către Preşedinte să intervină în procedură, în scopul unei administrări corecte a justiţiei (articolul 36 al Convenţiei şi Regula 61 par.2 şi 3 a Regulamentului). Părţile au dat răspuns la ele (Regula 61 par.5). De asemenea, de către dna. Ludmila Gusar a fost depusă o solicitare de a interveni, parte civilă în cadrul procedurii care a dus la condamnarea reclamanţilor de către ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT”. Preşedintele Marei Camere a respins acestă solicitare.

 

9. După audierile martorilor (a se vedea par. 12-15 de mai jos), părţile au fost invitate de către Preşedinte să depună observaţiile finale cel tîrziu până la data de 1 septembrie 2003. Preşedintele a refuzat solicitarea Guvernului rus de a acorda prelungirea acestui termen, concluziile finale ale părţilor au parvenit la Curte la această dată.

 

10. Printr-o decizie din 12 ianuarie 2004, Preşedintele Marei Camere a decis să invite Guvernele respondente, în aplicarea articolului 39 din regulament, să ia toate măsurile necesare pentru a asigura dlui Ivanţoc, care era în greva foamei începînd cu 28 decembrie 2003, condiţiile de detenţie corespunzătoare respectării drepturilor sale garantate de Convenţie. Părţile au fost invitate, în conformitate cu articolul 24 par.2 (a), să ofere informaţii despre punerea în aplicare a măsurilor provizorii solicitate. Reprezentantul domnului Ivanţoc, dl Gribincea, împreună cu Guvernul Republicii Moldova au oferit Curţii informaţiile solicitate în scrisorile datate respectiv din 24 şi 26 ianuarie 2004.

 

11. Printr-o decizie din 15 ianuarie 2004, Preşedintele a decis să-l invite pe dl Ivanţoc, în aplicarea articolului 39 din regulament, să înceteze greva foamei. La 24 ianuarie 2004, reprezentantul domnului Ivanţoc a informat Curtea despre faptul că clientul său a renunţat la greva foamei la 15 ianuarie 2004.

 

b) Audierile martorilor

 

12. Pentru a clarifica anumite chestiuni controversate şi, în particular, cea despre eventuala responsabilitate a Moldovei şi/sau Federaţiei Ruse cît priveşte pretinsele violări, Curtea a desfăşurat o anchetă la faţa locului, în conformitate cu articolul 38 par. 1 (a) din Convenţie şi articolul 42 par.2 din regulamentul Curţii (versiune atunci în vigoare). Cercetările Curţii au fost îndreptate asupra faptelor pertinente pentru determinarea jurisdicţiei Moldovei şi a Federaţiei Ruse, şi anume asupra situaţiei din Transnistria şi relaţiilor dintre aceasta, Moldova şi Federaţia Rusă, cît şi asupra condiţiilor de detenţie ale reclamanţilor.

 

Curtea a desemnat patru delegaţi, dl G. Ress, Lordul Nicolas Bratza, dl J. Casadevall şi dl E. Levits, care au audiat martorii la Chişinău şi Tiraspol de la 10 pînă la 15 martie 2003. La Chişinău, martorii au fost audiaţi la sediul misiunii OSCE în Moldova, care a contribuit în mare măsură la organizarea acestor audieri. La Tiraspol, delegaţii Curţii au audiat reclamanţii şi alţi martori care se află în Transnistria în închisoarea nr.3 din Tiraspol, precum şi martorii care aparţineau forţelor armate ale Federaţiei Ruse la cartierul general al Grupului operaţional ale forţelor ruseşti din regiunea transnistreană a Moldovei („GOR”).

 

13. Delegaţii au audiat în total 43 de martori citaţi de către părţi şi de către Curte. Şeful delegaţiei a acceptat la cererea a trei martor de a le păstra anonimatul, ei sînt desemnaţi prin literele X,Y şi Z.

 

14. Alţi şapte martori care au fost citaţi în faţa delegaţilor nu s-au prezentat. La finele audierilor, la cererea delegaţilor, părţile au dat explicaţii scrise asupra motivelor neprezentării martorilor şi măsurilor întreprinse în vederea transmiterii acestora, citaţiile Curţii.

 

Următorii martori nu s-au prezentat: Olga Căpăţină, care a fost internată în spital, chiar înainte de audieri în urma unui atentat; Vladimir Gorbov şi Mikhail Bergman, pe care Guvernele respondente au pretins că nu au fost în măsură de a-i găsi; Petru Godiac, absenţa căruia nu a fost motivată; Valeriu Pasat care nu se afla la momentul respectiv pe teritoriul Moldovei; şi în sfârşit Valeriu Muravschi şi Petru Tăbuica, care nu au motivat absenţa lor.

 

Curtea regretă neprezentarea acestor martori, precum cea a comandantului Bergman, care este greu de crezut, ţinâd cont de notorietatea acestuia, că a fost imposibil de a-l găsi pentru a fi citat în faţa delegaţilor săi. Curtea îşi rezervă dreptul de a face concluziile care se impun în lipsa unor astfel de mărturii.

 

15. Lista martorilor care s-au prezentat în faţa delegaţilor, precum şi rezumatul declaraţiilor acestora pot fi găsite în anexa prezentei hotărâri. A fost executată o înregistrare exactă a declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor, de către grefa Curţii şi a fost inclusă la dosarul cazului.

 

c) Probele documentare

 

16. Pe lângă observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor, Curtea a luat în consideraţie numeroase documente prezentate de către părţi şi autorităţile transnistriene în timpul procedurilor: scrisorile domnului Ilie Ilaşcu; declaraţiile şi scrisorile domnului Andrei Ivanţoc; documentele autorităţilor moldoveneşti cu privire la investigaţiile asupra arestării şi detenţiei reclamanţilor; declaraţiile scrise ale martorilor, inclusiv cele ale Olgăi Căpăţina şi Petru Godiac; documente cu privire la procesul reclamanţilor la ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT” şi graţierea acordată domnului Ilaşcu; documentele şi declaraţiile despre Transnistria şi prezenta cerere a diferitor autorităţi administrative din Moldova şi Federaţia Rusă; extrase din presă care evocă declaraţiile făcute de către politicieni şi alte autorităţi oficiale ale Federaţiei Ruse; documente oficiale cu privire la prezenţa trupelor militare ale Federaţiei Ruse în Transnistria şi reglementarea diferendului Transnistrian, inclusiv tratatele şi acordurile dintre Moldova şi Transnistria şi cele dintre Federaţia Rusă şi Transnistria, precum şi casete video care evocă conflictul din 1992 şi situaţia din Transnistria.

 

17. Curtea de asemenea a consultat anumite documente înregistrate de către ”Ministerul Justiţiei al RMT” prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău, în special extrase din fişele medicale ale reclamanţilor şi registrele ce înregistrează vizitele şi pachetele pe care le-au primit reclamanţii la locurile lor de detenţie. Guvernele respondente de asemenea au înregistrat documente de la Comisia responsabilă de supravegherea punerii în aplicare a acordului din 21 iulie 1992 (Comisia Unificată de Control).

 

18. În sfîrşit, Curtea a dispus, de asemenea, de multe documente publice privind Transnistria şi situaţia reclamanţilor, oferite de către organizaţiile şi organele internaţionale precum OSCE, Comitetul European pentru prevenirea torturii şi tratării inumane sau degradante sau de pedeapsă (CPT), Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, Reprezentantul Guvernamental al Consiliului Europei pentru Drepturile Omului şi Consiliul Uniunii interparlamentare.

 

 

ÎN FAPT

 

I. RECLAMANŢII

 

19. Reclamanţii, cetăţeni ai Republicii Moldova în momentul depunerii cererii, s-au născut în 1952, 1955, 1961 şi 1963 respectiv. În momentul depunerii cererii acestora, ei erau deţinuţi în regiunea transnistriană a Moldovei.

 

20. Deşi era deţinut, dl Ilaşcu a fost ales de două ori în Parlamentul moldovenesc, începând cu 1994 pînă în 2000. În calitate de membru al Parlamentului, el a fost desemnat să facă parte din delegaţia Moldovei la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. La 4 octombrie 2000 dl Ilaşcu a dobândit cetăţenia română. În luna decembrie 2000 el a fost ales senator în Parlamentul român şi desemnat membru al delegaţiei române la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei.

 

21. Dl Leşco şi dl. Ivanţoc şi-au dobândit cetăţenia română în 2001.

 

22. Dl Ilaşcu a fost eliberat la 5 Mai 2001; de atunci el locuieşte în Bucureşti (România). Domiciliile celui de-al doilea şi al treilea reclamant sunt localizate în Chişinău (Moldova), pe când cel de-al patrulea reclamant locuieşte în Tiraspol (Transnistria, Moldova). În prezent aceştia trei sunt deţinuţi în Tiraspol.

 

23. Luând în consideraţie faptul că, după părerea reclamanţilor, nu a fost posibil pentru ei să apeleze direct la Curte, cererea a fost depusă de către soţiile acestora, respectiv dna. Nina Ilaşcu, dna. Tatiana Leşco şi dna. Eudochia Ivanţoc, şi de către sora celui de-al patrulea reclamant dna. Raisa Petrov-Popa.

 

24. Cel de-al doilea reclamant a fost reprezentat la Curte de către dl. Alexandru Tănase, avocat la Baroul din Chişinău. Ceilalţi reclamanţi au fost reprezentanţi de către dl Corneliu Dinu de la Baroul din Bucureşti pînă în momentul morţii sale în decembrie 2002. Începînd cu ianuarie 2003 ei au fost reprezentaţi d către dl Vladislav Gribincea de la Baroul din Chişinău.

 

II. STABILIREA FAPTELOR

 

25. Pentru a stabili faptele, Curtea s-a bazat pe probe documentare, observaţiile părţilor şi declaraţiile martorilor care au dat mărturii imediat la Chişinău şi Tiraspol.

 

26. La evaluarea probelor în scopul stabilirii faptelor, Curtea consideră drept pertinente următoarele elemente:

 

i. În evaluarea atât a probelor scrise cât şi a celor orale, Curtea a adoptat, în general, pînă la momentul dat criteriul de probă „ în afara oricărui dubiu rezonabil”. O astfel de dovadă poate rezulta de pe urma coexistenţei unui fascicul de indici sau în urma unor prezumţii irefutabile, suficient de grave, precise şi armonioase; pe lângă aceasta, comportamentul părţilor în cadrul eforturilor întreprinse de Curte de a obţine probele, poate constitui un element care trebuie luat în consideraţie (vedeţi mutatis mutandis, Irlanda c. Marii Britanii, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp.64-65, paragr. 161; şi Salman c. Turciei [GC], nr. 21986/93, paragr. 100, ECHR 2000-VII).

 

ii. Cu privire la declaraţiile înregistrate de către delegaţi, Curtea este conştientă de dificultăţile care ar putea apărea în evaluarea unor astfel de depoziţii obţinute prin intermediul interpreţilor: prin urmare s-a acordat o deosebită atenţie sensului şi valorii ce trebuie acordate declaraţiilor martorilor în faţa delegaţilor. Curtea de asemenea este conştientă şi de faptul că un număr de fapte relevante se referă la evenimentele ce au avut loc cu mai mult de zece ani în urmă într-un context obscur şi în particular complex, care inevitabil creează un anumit grad de incertitudine a datelor şi a altor detalii. Ea nu consideră că aceasta poate prin sine să lase careva dubiu asupra credibilităţii mărturiilor martorilor.

 

iii. Într-un caz în care sunt păreri contradictorii şi opuse ale faptelor, Curtea inevitabil se confruntă cu dificultăţile pe care le întâmpină orice primă instanţă de judecată în căutarea stabilirii faptelor, la care s-a referit, de exemplu faptul că nu posedă cunoştinţe directe şi detaliate a condiţiilor din regiune. Pe lângă aceasta, Curtea nu are puterea de a sili martorii să se prezinte. În cazul dat, din cei 51 de martori chemaţi, şapte nu s-au prezentat în faţa delegaţilor. În consecinţă, Curtea a trebuit să se ocupe de sarcina dificilă de stabilire a faptelor în absenţa potenţialelor depoziţii importante.

27. Cu ajutorul părţilor, Curtea a efectuat o investigaţie pe loc, în timpul căreia a făcut cunoştinţă cu mărturiile celor 43 de martori:

 

a) cu privire la circumstanţele particulare de arestare, de condamnare şi detenţie ale reclamanţilor: reclamanţii; dna Tatiana Leşco şi dna Eudochia Ivanţoc, soţiile celui de-al doilea şi al treilea reclamant; dna Raisa Petrov-Popa, sora celui de-al patrulea reclamant; dl. Ştefan Urîtu deţinut în 1992 împreună cu reclamanţii; dl Constantin Ţîbîrnă, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1998 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Nicolae Leşanu, medicul care a examinat reclamanţii în perioada 1995-1997 când erau deţinuţi în Tiraspol şi Hlinaia; dl Vladimir Golovachev, directorul Închisorii nr.2 din Tiraspol; dl Stepan Tcherbebchi, directorul Închisorii Hlinaia din 1992-2001; dl Sergey Kotovoy, directorul Închisorii Hlinaia; dl Yefim Samsonov, ”directorul Departamentului Medical al Închisorii din RMT”; şi dl Vasiliy Semenchuk, medic la Închisoarea Hlinaia din 1995;

 

b) în privinţa măsurilor întreprinse de către Moldova pentru a asigura eliberarea reclamanţilor şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre Moldova, Federaţia Rusă şi Transnistria, diferiţi reprezentanţi oficiali şi politicieni precum: dl Dumitru Postovan, procuror general al Moldovei începînd cu 1990 pînă în Iulie 1998; dl Valeriu Catană, procuror general al Moldovei începînd cu 31 Iulie 1998 până în 29 Iulie 1999; dl Vasile Rusu, procuror general începînd cu 18 Mai 2001; dl Vasile Sturza adjunctul procurorului general al Moldovei începînd cu 1990 pînă în 1994 şi ministrul Justiţiei începînd cu 1994 pînă în 1998; dl. Z.,un fost ministru al Moldovei; dl Victor Vieru, vice-ministrul Justiţiei din 2001; dl X., un fost funcţionar oficial al Moldovei; dl Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova din 1990-1996; dl Alexandru Moşanu, Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova din 1990-1992; dl Y., un fost diplomat al Republicii Moldova; dl Andrei Sangheli, Prim ministrul Moldovei din 1992-1997; dl. Anatol Plugaru, ministrul Securităţii Moldovei în 1991-1992; dl. Nicolai Petrică, general în armata Republicii Moldova din 1992-1993; dl Andrei Stratan, fostul director al Vamei; dl Vladimir Molojen, directorul Departamentului Tehnologii Informaţionale; dl Ion Costaş, ministrul Apărării în 1991-1992; dl Valentin Sereda, directorul penitenciarelor din Moldova; dl Victor Berlinschi, deputat în Parlamentului Republicii Moldova din 1990-1994; dl Constantin Obroc, adjunctul Primului ministru în 1991-1992 şi consultant al Preşedintelui Republicii Moldova din 1993-1996; dl Mikhail Sidorov, membru al parlamentului Republicii Moldova; şi dl Pavel Creangă, ministrul Apărării RM din 1992-1997; c) referitor la prezenţa GOR şi trupelor pacificatoare ale Federaţiei Ruse în regiunea Transnistriană a Moldovei, soldaţii din unităţile respective: Generalul Boris Sergeyev, comandant al GOR; Colonelul Alexander Verguz, ofiţer la comandamentul GOR; Locotenentul-Colonel Vitalius Radzaevichus, fost membru al comandamentului GOR; Colonelul Anatoli Zverev, comandant al trupelor pacificatoare ale Federaţiei Ruse în regiunea Transnistriană a Moldovei; Locotenentul-Colonel Boris Levitskiy, preşedintele tribunalului militar de pe lîngă GOR; Locotenentul-Colonel Valeriy Shamayev, procuror militar de pe lîngă GOR; şi Vasiliy Timoshenko, fost procuror militar de pe lîngă Armata a 14-a şi GOR.

 

 III. CONTEXTUL GENERAL AL CAUZEI

 Destrămarea URSS şi conflictul moldo – transnistrean cu privire la separarea Transnistriei

 Destrămarea URSS, separarea Transnistriei şi independenţa Moldovei

 

28. Creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se compunea dintr-o parte a Basarabiei preluată de la România la 28 iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov – Ribbentrop încheiat între URSS şi Germania, locuită majoritar de o populaţie vorbitoare de limba română, şi de o porţiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), Transnistria, care i-a fost transferată în 1940 şi care era locuită de o populaţie a cărei componenţă lingvistică era în 1989, conform datelor publicate, de 40% moldoveni, 28% ucraineni, 24% ruşi şi 8% alţii. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice.

 

În viaţa publică, autorităţile sovietice au impus scrierea în limba română cu caractere chirilice, care devenise astfel, “limba moldovenească”, şi care era pe planul secund după limba rusă (Notă: Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la conflictul transnistrean. Acest document, publicat în engleză pe site-ul Misiunii OSCE în Moldova, era întitulat “Conflictul transnistrean: originile şi principalele probleme”.).

 

29. În august şi septembrie 1989, Sovietul Suprem Moldovenesc a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul celei ruse.

 

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roşu, galben, albastru) cu stema moldovenească şi imnul naţional, care la acea dată, era acelaşi ca şi al României. În iunie 1990, având ca imbold mişcările de autonomie şi independenţă din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească s-a numit Republica Sovietică Socialistă Moldova. Ea şi-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 (extrase din documentul OSCE din 10 iunie 1994, a se vedea nota de la paragraful 28 de mai sus).

 

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova s-a numit Republica Moldova.

 

30. La 2 septembrie 1990 a fost proclamată “Republica moldovenească Transnistria” (“RMT”). La 25 august 1991, “Consiliul Suprem al RMT” a adoptat declaraţia de independenţă a “RMT”.

 

Până în prezent, “RMT” nu este recunoscută de comunitatea internaţională.

 

31. La 27 august 1991, Parlamentul moldovenesc a adoptat Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, care cuprindea şi Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie şi primele tentative pentru a o crea au avut loc câteva luni mai târziu. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS “demararea negocierilor cu guvernul moldovenesc pentru a pune capăt ocupaţiei ilegale a Republicii Moldova şi retragerii trupelor militare sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 

32. După declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, Armata a 14-a a regiunii militare din Odessa a ministerului Apărării al URSS (“Armata a 14-a”), a cărui cartier general se afla la Chişinău din 1956, a rămas pe teritoriul moldovenesc. Unele mişcări importante de materiale au fost semnalate totuşi începând cu anul 1990: printre altele, mari cantităţi de materiale au început să fie retrase de pe teritoriul moldovenesc.

 

33. Pe parcursul anului 1991, Armata a 14-a se compunea din câteva mii de soldaţi, unităţi de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete anti-aeriene), blindate şi aviaţie (inclusiv avioane şi elicoptere de luptă) şi era dotată cu mai multe depozite de muniţii, dintre care unul dintre cele mai mari depozite de muniţii din Europa, situat la Kolbasna, în Transnistria.

 

34. În afara armamentului Armatei a 14-a, DOSSAF-ul, “Asociaţia de ajutor al armatei pe pământ, în aer şi pe mare” (DOSAAF – Dobrovol’noe Obshestvo Sodeistviia Armii Aviatsii i Flotu), situat pe teritoriul moldovenesc, fiind o organizaţie de stat creată în 1951 pentru pregătirea populaţiei civile în caz de luptă, dispunea în special de muniţii.

 

După proclamarea independenţei Moldovei, materialul DOSAAF-ului situat în partea de teritoriu controlată de guvern a trecut în posesia guvernului moldovenesc, iar restul materialului, situat în Transnistria, separatiştilor transnistreni.

 

35. La 6 septembrie 1991, “Sovietul suprem al Republicii moldoveneşti Transnistria” a adoptat o ordonanţă prin care a plasat sub jurisdicţia “Republicii Transnistria” toate instituţiile publice, întreprinderile, organizaţiile şi serviciile de miliţie, ale procuraturii, justiţiei, KGB-ului şi altele, situate în Transnistria, cu excepţia unităţilor militare ale forţelor armate sovietice. Persoanele cu rang, ofiţerii şi subofiţerii unităţilor militare staţionate în Transnistria au fost invitaţi “să dea dovadă de solidaritate civică şi să se mobilizeze pentru a apăra Republica Transnistria alături de muncitorii întreprinderilor în cazul invaziei forţelor din Republica Moldova”.

 

36. La 18 septembrie 1991, “preşedintele Sovietului suprem al Republicii sovietice socialiste moldoveneşti Transnistria” a decis să plaseze unităţile forţelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicţia acestei “Republici”.

 

37. Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova muniţiile, armamentul, mijloacele militare de transport, bazele militare şi alte bunuri aparţinând unităţilor militare ale forţelor armate sovietice staţionate pe teritoriul moldovenesc.

 

38. La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federaţia Rusă şi Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenţei URSS şi s-a constituit Comunitatea Statelor Independente (“CSI” – a se vedea paragraful 290 de mai jos).

 

39. La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Moldova şi Ucraina, au semnat declaraţia de la Alma-Ata, care confirma şi dezvolta acordul de la Minsk, creând CSI. Declaraţia de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, faptul că în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe şi că CSI nu era nici un stat, nici o entitate supra-statală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al şefilor de guverne al CSI, care a decis să susţină Rusia în calitate de stat continuator a URSS în cadrul ONU, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum şi în cadrul altor organizaţii internaţionale.

 

40. La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit membră a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.

 

41. La 8 aprilie 1994, Parlamentul moldovenesc a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldove la CSI, semnat de Preşedintele Moldovei la Alma-Ata la 21 decembrie 1991 (a se vedea paragraful 293 de mai jos).

 Conflictul armat (1991 – 1992)

 

42. Depoziţiile obţinute la faţa locului de către delegaţii Curţii au confirmat existenţa operaţiunilor militare pe parcursul conflictului (anexa, dnii Urîtu, §§64-66 şi 69-71, X §§216, 218 şi 220, Snegur §§230 şi 238, Moşanu §§243-245, Y §254, Z §§271 şi 277-281, generalul Petrică §§296-297 şi 299, Costaş §§401, 405-407 şi 409 şi Creangă §§457-460); ele sunt. de asemenea atestate. şi de către alte documente ale dosarului.

 

Guvernele reclamate nu au contestat veridicitatea informaţiilor detaliate furnizate mai jos, acordând faptelor interpretări diferite (a se vedea mai jos paragrafele 50, 56-57, 60, 62-64).

 

43. Începând cu anul 1989, au început să fie organizate în sudul (Găgăuzia) şi estul ţării (Transnistria) mişcări de rezistenţă contra independenţei Moldovei.

 

44. Confruntări armate de importanţă redusă între separatiştii transnistreni şi poliţia moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie 1990 în estul ţării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.

 

45. În lunile următoare, autorităţile transnistrene au mobilizat detaşamente paramilitare numite “detaşamente muncitoreşti”, în baza cărora a fost creată în 1991 o Gardă Republicană profesională şi complet echipată (documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, nota de la paragraful 28 de mai sus).

 

46. Reclamanţii invocă faptul că la 19 mai 1991, ministrul Apărării al URSS a ordonat comandantului Armatei a 14-a, generalul Netkatchev, mobilizarea militarilor din rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocată în Transnistria, şi de a menţine aceste trupe şi materialul militar în stare de luptă. El ar fi justificat acest ordin astfel: “ţinând cont de faptul că Transnistria este un teritoriu rus şi că situaţia s-a înrăutăţit, noi trebuie să-l apărăm prin toate mijloacele”.

 

47. La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidenţiale, alegeri declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti. Domnul Igor Smirnov a fost ales “preşedinte al RMT.”

 

48. Printr-un decret din 5 decembrie 1991, dl Smirnov a decis să plaseze “unităţile militare ataşate în special circumscripţiei militare din Odesa, dislocate în Republica moldovenească Transnistria, sub comandamentul Şefului Direcţiei naţionale de apărare şi securitate a Republicii moldoveneşti Transnistria”. Şeful acestei direcţii, dl. Ghenadi I. Iakovlev, de altfel comandant al Armatei a 14-a (paragraful 53 de mai jos), a fost invitat să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării şi remiterii armamentului, a materialului şi bunurilor Armatei sovietice ce aparţineau unităţilor militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, materialul şi patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.

 

49. În decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti l-au arestat pe generalul locotenent Iakovlev pe teritoriul ucrainean, acuzându-l de faptul că a ajutat separatiştii transnistreni să se înarmeze din contul arsenalului Armatei a 14-a. El a fost adus pe teritoriul moldovenesc la sfârşitul anchetei.

 

50. Potrivit spuselor reclamanţilor, generalul locotenent Iakovlev a fost arestat de către autorităţile moldoveneşti şi acuzat de înarmarea separatiştilor. După arestarea sa, el ar fi făcut declaraţii care confirmau intervenţia Federaţiei Ruse în conflict şi suportul acordat Transnistriei, declaraţii înregistrate pe zeci de casete. Totuşi, generalul locotenent Iakovlev a fost eliberat, conform spuselor reclamanţilor, ca urmare a intervenţiei pe lângă autorităţile moldoveneşti a generalului rus Nicolai Stolearov, venit la Chişinău de la Moscova în acest scop.

 

Guvernul Republicii Moldova n-a făcut nici un comentariu cu privire la acest subiect.

 

Cu toate că mai mulţi martori au confirmat-o (anexa, dnii Urîtu, §66, Postovan, §182, Z, §272 şi Plugaru, §286), Curtea nu poate considera ca fiind stabilită, fără vreun dubiu rezonabil, eliberarea generalului Iakovlev în schimbul mai multor poliţişti moldoveni, prizonieri ai forţelor transnistrene. Curtea a obţinut diferite depoziţii cu privire la motivele exacte ale eliberării generalului Iakovlev şi, în absenţa oricărei probe documentare referitoare la desfăşurarea instrucţiunii şi eliberarea acestuia, Curtea nu neagă, nici acceptă, depoziţiile martorilor, care au fost, majoritatea dintre ele, în general credibile în opinia delegaţilor Curţii.

 

În schimb, Curtea notează faptul că toţi martorii interogaţi la acest subiect au declarat că un general rus a venit de la Moscova pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.

 

Din acest moment, Curtea consideră ca fiind stabilit în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că autorităţile Federaţiei Ruse au intervenit pe lângă autorităţile moldoveneşti pentru a obţine eliberarea generalului Iakovlev.

 

51. La sfârşitul anului 1991 şi începutul anului 1992, au izbucnit confruntări violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti, care s-au soldat cu mai multe sute de morţi.

 

52. Reclamanţii invocă o serie de fapte care precizează desfăşurarea luptelor. Aceste fapte nu au fost contestate nici de guvernele reclamate, nici de mărturiile obţinute la faţa locului de către delegaţi.

 

53. Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunităţii internaţionale şi Consiliului de Securitate al ONU, preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, preşedintele Parlamentului moldovenesc, Alexandru Moşanu şi primul ministru, Valeriu Muravschi, la 3 decembrie 1991, au protestat împotriva ocupaţiei localităţilor moldoveneşti din Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol şi Râbniţa situate pe malul stâng a râului Nistru, de Armata a 14-a plasată sub comandamentul generalului locotenent Iakovlev, începând cu o dată care nu a fost precizată. Ei au acuzat autorităţile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acţiuni. Militarii Armatei a 14-a au fost acuzaţi că au distribuit material militar separatiştilor din Transnistria şi că au organizat separatiştii în detaşamente militare care terorizau populaţia civilă.

 

54. Printr-un decret din 26 decembrie 1991, dl Smirnov, “preşedintele RMT”, a creat “Forţele armate ale RMT” din trupele şi alte formaţiuni dispersate pe teritoriul “RMT”, cu excepţia forţelor armate care constituiau “Forţele strategice de menţinere a păcii”.

 

55. În ianuarie 1992, generalul locotenent Iakovlev a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei a 14-a de către comandamentul forţelor armate unite al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-şef al forţelor armate unite ale CSI, generalul locotenent Iakovlev a fost pus la dispoziţia Biroului militar de înregistrare din regiunea Primorski, oraşul Odesa (Ucraina).

 

56. În 1991–1992, ca urmare a confruntărilor cu forţele de ordine moldoveneşti, mai multe unităţi militare aparţinând URSS, ulterior Federaţiei Ruse, au trecut cu muniţia lor de partea separatiştilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a 14-a au căzut în mâinile separatiştilor.

 

Părţile nu se pun de acord asupra modului în care aceste arme au trecut în posesia transnistrenilor.

57. Reclamanţii susţin că Armata a 14-a a înarmat separatiştii în două moduri: pe de o parte, depozitele de muniţii aparţinând Armatei a 14-a au fost deschise separatiştilor şi, pe de altă parte, militarii Armatei a 14-a nu au opus nici o rezistenţă atunci când miliţienii şi civili separatişti au încercat să acapareze materialul militar şi muniţiile. De exemplu, nici o forţă nu a fost opusă Comitetului femeilor transnistrene condus de Galina Andreeva.

 

Curtea notează explicaţia acordată de către un militar al GOR (anexa, colonelul Verguz, §359) cu privire la sechestrarea armelor prin folosirea forţei de către femei şi copii şi observă că ea este dezminţită de către toţi martorii moldoveni interogaţi la acest subiect.

 

Curtea consideră ca fiind foarte improbabil faptul că femeile şi copii au putut sechestra arme şi muniţii supravegheate de către militarii înarmaţi din antredepozite închise fără acordul acestor militari.

 

În sumar, Curtea consideră ca fiind stabilit în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului fostei Armate a 14-a staţionată în Transnistria. Militarii Armatei a 14-a au ales să nu se opună separatiştilor veniţi să se înarmeze din depozitele acestei Armate; dimpotrivă, în multe cazuri, ei i-au ajutat pe separatişti să se echipeze, livrându-le arme şi oferindu-le acces la aceste depozite (anexa, dnii Urîtu §65, Petrov-Popa §130, Postovan §§182 şi 201, Costaş §407 şi Creangă §457).

 

58. Reclamanţii au susţinut faptul că militarii aparţinând Armatei a 14-a s-au alăturat separatiştilor cu acordul superiorilor lor.

 

59. Batalionul de genişti din Parcani al Armatei a 14-a, la ordinul generalului Boutkevitch, a trecut de partea separatiştilor. Această informaţie a fost confirmată de către guvernul rus. Reclamanţii au mai adăugat şi faptul că, datorită acestui “transfer”, militarii batalionului dispuneau de un număr important de automate kalachnikov, de gloanţe, pistoale de tip TT şi Makarov, grenade şi lansatoare de grenade, la fel şi de lansatoare de rachete aer–sol. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc şi Coşniţa.

 

Reclamanţii au afirmat, de asemenea, că, la 20 iulie 1992, au fost transferate din unităţile Armatei a 14-a separatiştilor vehicule de luptă blindate, lansatoare de mine, tancuri şi vehicule de transport blindate. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a 14-a au participat la transportarea muniţiilor şi răniţilor de partea separatiştilor.

 

Într-o declaraţie scrisă adresată Curţii de către reprezentantul domnului Leşco la 19 noiembrie 2001, doamna Olga Căpăţână, fostă voluntară recrutată de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova în perioada 15 martie - 15 august 1992, a indicat că pe parcursul acestor 5 luni, cum reiese şi dintr-o confirmare eliberată de acest minister, ea a lucrat în cadrul statului major al armatei ruse, în centrul de comandament şi spionaj al Armatei a 14-a, sub numele de Olga Suslina. Cu această ocazie, ea a transmis Ministerului moldovean al Securităţii Naţionale sute de documente care confirmau participarea trupelor ruseşti la acţiunile armate şi aportul masiv de armament din partea lor. De asemenea ea a cules informaţii care dovedeau că acţiunile militare ale separatiştilor erau dirijate de către Armata a 14-a, care îşi coordona toate acţiunile cu Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

 

60. Reclamanţii au susţinut că cazacii ruşi au venit cu miile din Rusia pentru a lupta de partea separatiştilor; Uniunea Cazacilor, asociaţie rusă, a fost recunoscută de autorităţile ruse. Ei au pretins că sosirea cazacilor din Rusia n-a fost deloc împiedicată de către autorităţile ruse, deşi Preşedintele moldovean, M. Snegur le ceruse acest lucru. Dimpotrivă, ofiţeri ai Armatei a 14-a au primit de la începutul lui martie 1992 în jur de 800 de cazaci pe care i-au înarmat. Reclamanţii au susţinut la acest subiect că în timp ce în 1988 nici un cazac nu se afla pe teritoriul moldovenesc, în prezent aproape 10 000 de cazaci sosiţi din Federaţia Rusă locuiesc pe teritoriul transnistrean.

 

Guvernul rus a subliniat, pe de o parte, că putem găsi cazaci şi în alte părţi ale lumii, şi, pe de altă parte, că fiecare are dreptul la libera circulaţie.

 

Curtea noterază că mai multe documente din dosar precum şi, depoziţii obţinute de către delegaţi atestă sosirea masivă a cazacilor şi altor resortisanţi ruşi în Transnistria pentru a lupta de partea separatiştilor. Ea mai notează de asemenea că guvernul rus nu a negat aceste fapte.

 

De aici încolo Curtea ţine să stabilească în afara oricărui dubiu rezonabil faptul că resortisanţi ruşi au sosit într-un număr masiv în Transnistria pentru a lupta alături de separatiştii transnistreni contra forţelor moldoveneşti.

 

61. Într-o carte editată în 1996 de către editura “Vneshtorgizdat”, şi intitulată “Generalul Lebed – enigma Rusiei”, autorul, Vladimir Polouşin, descrie, în baza unor ample informaţii susţinute prin documente, suportul acordat de către Federaţia Rusă separatiştilor transnistreni. La fel, sunt menţionate crearea de către generalul Lebed a Cartierului general de apărare comună Ruso – Transnistrean şi participarea Armatei a 14-a la operaţiuni militare desfăşurate de forţele transnistrene împotriva “duşmanului” moldovean.

 

Referindu-se la această carte, reclamanţii au menţionat cu titlu de exemplu distrugerea, la 30 iunie 1992, a unei unităţi moldoveneşti la Chiţcani de către această armată şi bombardarea de către Armata a 14-a a mai multor poziţii moldoveneşti la Coşniţa, Dubăsari, Slobozia şi Hârbovăţ între 1 iunie şi 31 iulie 1992.

 

Celelalte părţi nu au formulat comentarii cu privire la informaţiile conţinute în această carte.

 

62. Reclamanţii au susţinut printre altele că capetele podurilor situate pe malul stâng al Nistrului au fost minate de către militarii Armatei a 14-a.

 

Curtea notează că un martor implicat direct şi la cel mai înalt nivel în operaţiunile militare pe parcursul conflictului, a afirmat că o parte a teritoriului situat în partea stângă a Nistrului a fost minată, că acest lucrul a fost efectuat de către specialişti şi că armata moldovenească la sfârşitul conflictului a recurs la specialişti străini pentru a o demina (aneax, dl. Costaş § 406). Aceste informaţii nu au fost contestate de către celelalte părţi.

 

Ţinând cont de credibilitatea acestui martor, Curtea poate considera ca stabilit faptul că o parte a teritoriului moldovenesc situat în partea stângă a Nistrului a fost minat de către forţele opuse armatei moldoveneşti. În schimb, ea notează că acest martor n-a putut afirma categoric că minele au fost puse de către militarii Armatei a 14-a, dar pur şi simplu a susţinut că logic, un lucru de acest nivel tehnic nu putea fi efectuat decât de profesionişti, în aceste împrejurări de militari ai Armatei a 14-a. Ea notează de asemenea că acest martor a afirmat că separatiştii au pus stăpânire pe minele anti-personal care se găseau în arsenalul Armatei a 14-a. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că această afirmaţie nu este sigură şi în afara oricărui dubiu rezonabil şi că nu poate fi considerat ca fiind stabilit faptul că militarii Armatei a 14-a sau ai GOR au pus mine în partea stângă a Nistrului.

 

63. La rândul său, guvernul Republicii Moldova a afirmat că el niciodată nu a pretins că armata Federaţiei Ruse a fost dislocată legal pe teritoriul moldovenesc, şi nici că Armata a 14-a nu s-a implicat în conflictul transnistrean.

 

Dimpotrivă, trebuie susţinut faptul, că aşa cum rezultă din mărturiile obţinute de delegaţii Curţii, Armata a 14-a s-a angajat activ, direct şi indirect, în conflictul transnistrean împotriva forţelor armate ale Moldovei. Separatiştii transnistreni au putut să se înarmeze graţie arsenalului Armatei a 14-a şi cu complicitatea acesteia. Guvernul Republicii Moldova a considerat că nu sunt credibile afirmaţiile potrivit cărora femeile au sechestrat prin forţă arme şi muniţii din arsenalului Armatei a 14-a. În plus, nici un militar rus nu a fost sancţionat pentru neglijenţă sau complicitate la sechestrarea materialului arsenalului Armatei a 14-a.

 

64. Guvernul rus a susţinut faptul că fosta Armată a 14-a se afla în Moldova atunci când conflictul din Transnistria s-a declanşat. Forţele militare ruse ca atare nu au luat parte la acest conflict şi nu au fost implicate în faptele denunţate. Totuşi, deoarece acţiuni armate ilegale au fost desfăşurate împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, au fost întreprinse măsuri apropriate conform dreptului internaţional. La modul general, guvernul rus este gata să recunoască faptul că indivizi care pretindeau a fi din cadrul fostei Armate a 14-a ruse ar fi putut participa la faptele denunţate, dar subliniază că, dacă acest lucru corespundea realităţii, asemenea acţiuni ar fi constituit o violare gravă a legislaţiei ruse şi indivizii responsabili ar fi fost sancţionaţi.

 

Guvernul rus a mai adăugat faptul că Federaţia Rusă a rămas neutră în acest conflict. În mod special, ea nu a susţinut în nici un mod, militar sau financiar, părţile la conflict.

 

65. Curtea relevă faptul că toţi martorii moldoveni interogaţi au confirmat în mod categoric implicarea activă, directă sau indirectă a Armatei a 14-a, şi ulterior a GOR, în transferul armelor către separatiştii transnistreni. Ei de asemenea au confirmat participarea militarilor ruşi la conflict, în special, implicarea în conflict a tancurilor de asalt purtând drapelul Federaţiei Ruse, tragerile în direcţia poziţiilor moldoveneşti din direcţia unităţilor Armatei a 14-a şi transferul unui mare număr de militari ai Armatei a14-a în rezervă pentru a le permite să lupte alături de transnistreni sau să pregătească aceşti combatanţi (anexa, dnii Costaş § 406 şi Creangă § 457).

 

Aceste afirmaţii sunt coroborate de informaţiile conţinute în raportul OSCE nr. 4 din 29 iulie 1993, anexate la dosar de către guvernul român precum şi de alte surse (anexa, dl. Moşanu § 244). La acest subiect, Curtea relevă atât abundenţa cât şi caracterul detaliat al informaţiilor de care ea dispune.

 

Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială credibilitatea martorilor moldoveni audiaţi şi notează că afirmaţiile lor sunt coroborate de către guvernul moldovean care a confirmat faptele în ansamblul observaţiilor depuse de-a lungul întregii proceduri.

 

În ceea ce priveşte pretinsa apartenenţă a martorilor la cercurile politice opuse Federaţiei Ruse, invocate de către guvernul rus, Curtea notează că ea nu a fost susţinută.

 

De altfel, depoziţiile obţinute nu permit Curţii să evalueze în mod precis raportul de forţe între părţile la conflict. Totuşi, ţinând cont de susţinerea acordată de către trupele Armatei a 14-a forţelor separatiste şi transferul masiv de arme şi muniţii din arsenalul Armatei a 14-a separatiştilor, este sigur că armata moldovenească se afla într-o situaţie de inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să preia controlul asupra Transnistriei (anexa, Z, § 271 şi dl. Costaş, § 401).

 

66. La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităţilor ruseşti, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce priveşte susţinerea acordată separatiştilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparţinând Uniunii cazacilor, asociaţie recunoscută de autorităţile ruseşti. Parlamentul moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor veniţi din Rusia de pe teritoriul moldovenesc.

 

67. La 23 martie 1992, miniştrii afacerilor externe ai Moldovei, Federaţiei Ruse, României şi Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declaraţie prin care au stabilit un anumit număr de principii pentru reglementarea politică paşnică a conflictului. În cadrul unor reuniuni ulterioare care au avut loc în aprilie şi mai 1992 la Chişinău, cei patru miniştri au decis formarea unei Comisii quadripartite şi a unui grup de observatori militari în vederea supravegherii aplicării unei eventuale încetări a focului.

 

68. La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat contra imixtiunii Federaţiei Ruse în afacerile interne ale Republicii Moldova, preşedinţia Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse făcând la 20 martie 1992 o declaraţie prin care a indicat Moldovei soluţii pentru reglementarea conflictului din Transnistria cu respectarea drepturilor “poporului transnistrean”.

 

69. La 28 martie 1992, preşedintele Republicii Moldova, M. Snegur, a decretat starea de urgenţă. El a constatat că nişte “aventurieri” au creat în partea stângă a Nistrului, “nu fără ajutor din exterior”, “un pseudo – stat” şi că “înarmaţi până-n dinţi cu material din cel mai performant al armatei Sovietice”, au declanşat un conflict armat, încercând orice pentru intervenţia în acest conflict a Armatei a 14-a a Forţelor armate unite ale CSI. În virtutea stării de urgenţă, Ministerele moldoveneşti ai Securităţii Naţionale şi de Interne, precum şi, alte autorităţi competente, împreună cu unităţile armatei naţionale, au fost însărcinate de către Preşedinte să ia toate măsurile necesare pentru desfiinţarea şi dezarmarea formaţiunilor armate ilagale şi pentru găsirea şi deferirea justiţiei a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat şi a populaţiei Republicii. Iniţiatorii “aşa zisei republici moldoveneşti nistrene” şi complicii lor au fost somaţi să desfiinţeze formaţiunile armate ilegale şi să se predea autorităţilor Republicii Moldova.

 

70. Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a plasat formaţiunile militare ale fostei URSS staţionate pe teritoriul moldovenesc, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, Armata a 14-a devenind astfel Grupul Operaţional Rus din Regiunea Nistreană a Republicii Moldova (“GOR” sau “fosta Armată a 14-a”).

 

71. Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, “preşedintele RMT”, dl Smirnov, l-a destituit pe generalul locotenent Iakovlev din funţiile sale de şef al “departamentului de apărare şi securitate a RMT”.

 

72. La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (fosta Armată a 14-a), a ordonat forţelor moldoveneşti care au încercuit oraşul Tighina (Bender), ocupat de separatişti, să se retragă imediat, în caz contrar armata rusă va riposta.

 

73. Reclamanţii pretind faptul că după acest ultimatum adresat de către generalul Netkatchev, pe poligonul din Tiraspol al Armatei a 14-a au început exerciţii militare comune ale militarilor Armatei a 14-a şi separatiştilor.

 

74. La 4 aprilie 1992, preşedintele moldovean, dl Snegur, a expediat o telegramă şefilor de stat ai ţărilor-membre ale CSI, comandamentului Forţelor armate unite ale CSI şi comandantului Armatei a 14-a, pentru a le aduce la cunoştinţă faptul că Armata a 14-a nu respecta neutralitatea sa.

75. La 5 aprilie 1992, Alexandr Rouţskoi, vice–preşedintele Federaţiei Ruse, s-a deplasat la Tiraspol. Astfel cum rezultă din articolele de presă prezentate de către reclamanţi Curţii şi necontestate de către celelalte părţi, dl Rouţskoi a vizitat mai întâi o unitate militară a Armatei a 14-a, ulterior s-a deplasat în piaţa centrală din Tiraspol în compania dlui Smirnov. Într-un discurs adresat celor cinci mii de persoane prezente, dl Routskoi a declarat că dl Snegur nu dorea un dialog şi că cea mai bună soluţie ar fi fost crearea unei confederaţii în cadrul căreia moldovenii şi ruşii ar trăi uniţi, pe picior de egalitate. El a afirmat în sfârşit că Armata a 14-a trebuia să fie un tampon între forţele participante la conflict, pentru ca poporul nistrean să poată să obţină suveraninatea şi independenţa sa şi să muncească în pace.

 

76. Prin ordinul nr. 026 din 8 aprilie 1992 al comandantului-şef al Forţelor aramte unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele şi unităţile fostei Armate a 14-a staţionate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldova puteau constitui baza de creare a forţelor armate ale Republicii Moldova.

 

Trei unităţi militare aparţinând Armatei a 14-a au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Floreşti (depozitul de muniţii nr.5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni şi regimentul de artilerie de rachete nr.803 din Ungheni.

 

Militarii batalionului independent nr.115 de geniu şi genişti pompieri ai fostei Armate a 14-a au refuzat să se angajeze în forţele armate ale Moldovei şi “s-au plasat sub jurisdicţia regiunii transnistrene”, potrivit termenilor întrebuinţaţi de către guvernul rus.

 

77. Într-un mesaj adresat în aprilie 1992 comandantului şef al Forţelor armate unite ale CSI, Preşedintele Moldovei, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate şi susţinute de “structurile imperiale şi pro–comuniste ale fostei URSS şi succesorii lor în drept” şi că fosta Armată a 14-a nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privinţă, el a subliniat că formaţiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparţinând fostei armate sovietice şi că foarte mulţi cetăţeni ruşi au luat parte la conflict alături de separatişti în calitate de mercenari.

 

78. Într-o scrisoare adresată în aprilie 1992 şefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE şi CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a 14-a de faptul că în decembrie 1991 a înarmat formaţiunile transnistrene şi a denunţat atitudinea celui de al 6-lea congres al deputaţilor Federaţiei Ruse, care a cerut menţinerea în Moldova a unităţilor armatei Federaţiei Ruse ca „forţe pacificatoare”. În încheiere dl Snegur a subliniat că o condiţie esenţială pentru reglementarea paşnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federaţiei Ruse de pe teritoriul molodovenesc şi a cerut comunităţii internaţionale să susţină tânărul stat moldovenesc în lupta sa pentru libertate şi democraţie.

79. La 20 mai 1992, preşedinţia Parlamentului moldovean a protestat contra ocupaţiei din 19 mai 1992 a altor regiuni din Transnistria de către forţele fostei Armate a 14-a sprijinite de mercenarii cazaci şi ruşi şi de către forţele paramilitare din Transnistria. Potrivit preşedinţiei Parlamentului, această agresiune militară din partea Federaţiei Ruse a violat suveranitatea Moldovei şi toate normele dreptului internaţional, făcând iluzorii negocierile în curs pentru găsirea unei soluţii a conflictului din Transnistria. Acuzând Federaţia Rusă de faptul că a înarmat separatiştii din Transnistria, preşedinţia Parlamentului moldovean a cerut Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse să înceteze această agresiune şi să retragă forţele militare ruse de pe teritoriul moldovenesc.

 

80. Acest protest a fost de asemenea îndreptat împotriva alocuţiunilor considerate “pline de agresivitate” la adresa Moldovei pronunţate la Tiraspol şi Moscova de către dl. Routskoi, vice-preşedintele Federaţiei Ruse, la fel ca şi împotriva unei declaraţii făcute la 19 mai 1992 de către Consiliul militar al GOR.

 

81. La 26 mai 1992, Parlamentul moldovean a adresat o scrisoare Sovietului suprem al Ucrainei, exprimând recunoştinţa Parlamentului moldovean faţă de autorităţile ucrainene, care nu s-au alăturat ocupaţiei din 19 mai 1992.

 

82. La 22 iunie 1992, Parlamentul moldovean a lansat un apel către comunitatea internaţională şi s-a opus “noii agresiuni desfăşurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forţele fostei Armate a 14-a”, care prin acţiunile sale de distrugere şi jaf, a impus un mare număr de civili să-şi părăsească căminele. Comunitatea internaţională a fost determinată să trimită experţi la faţa locului pentru a face să înceteze “genocidul” împotriva populaţiei locale.

 

83. La 23 iunie 1992, preşedintele Moldovei, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl. Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre “atacul întreprins împotriva oraşului (Tighina) de către Armata a 14-a”, care reprezenta, în opinia sa, o intervenţie “directă şi brutală în afacerile interne ale Republicii (Moldova)”. El şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea cu privire la declaraţiile Preşedintelui Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi a vice-preşedintelui său, dl Routskoi, “din care rezultă clar faptul că Federaţia Rusă nu este dispusă să renunţe la “drepturile” pe care ea nu le mai posedă, nici de jure nici de facto, asupra unui teritoriu care nu-i mai aparţine ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic”. În sfîrşit, conform spuselor dlui Snegur, “ameninţările recent reînnoite la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent şi suveran, de către administraţia rusă, constituie un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele par să prefigureze alte mijloace de intervenţie în treburile noastre interne, mijloace şi metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic (...)”.

 

84. În prima jumătate a lunii iulie 1992, discuţii intense au avut loc în cadrul CSI la subiectul unei posibile dislocări în Moldova a unei forţe de pace din CSI. A fost menţionat în acest sens un acord semnat la Minsk în martie 1992 cu privire la grupele de observatori militari şi forţele colective de menţinere a păcii ale CSI.

 

85. În cadrul reuniunii CSI care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Moldova a unei forţe de menţinere a păcii a CSI formată din trupe ruseşti, ucrainene, beloruse, române şi bulgare, cu condiţia ca Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forţa respectivă nu a fost niciodată dislocată, anumite ţări revenind asupra consimţământului lor de a participa la o forţă a CSI.

 

86. La 10 iulie 1992, cu ocazia Sumit-ului de la Helsinki al CSCE, Preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în consideraţie posibilitatea de a aplica pentru situaţia din Moldova mecanismul de menţinere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost aplicat pe motivul lipsei unei încetări a focului efective şi durabile (documentul precitat al OSCE din 10 iunie 1994, notă la paragraful 28 de mai jos).

 

87. La 21 iulie 1992, preşedintele Republicii Moldova, dl Snegur şi preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, au semnat un acord cu privire la principiile de reglementare amiabilă a conflictului armat în regiunea transnistreană a Republicii Moldova (“acord de încetare a focului” în continuare - paragraful 292 de mai sus).

 

Pe exemplarul prezentat Curţii de către Guvernul Republicii Moldova figurează numai semnăturile dlor Snegur şi Elţin. Din partea sa, guvernul rus a prezentat Curţii un exemplar pe care figurează semnăturile dlor Snegur şi Elţin, în calitate de Preşedinţi ai Moldovei şi respectiv Federaţiei Ruse. Pe acest exemplar, sub semnătura dlui Snegur se află de asemenea semnătura dlui Smirnov, fără indicarea calităţii sale.

 

Semnătura dlui Smirnov nu figurează pe exemplarul prezentat de către guvernul moldovean. În mărturia sa în faţa delegaţilor Curţii, dl Snegur a confirmat că documentul oficial stabilit în două exemplare a fost semnat doar de către dumnealui şi dl Elţin (anexa, dl Snegur § 228).

 

Aşa precum rezultă din mărturiile obţinute de către Curte, acordul a fost redactat în cea mai mare parte de către partea rusă, care l-a prezentat pentru semanre părţii moldoveneşti (anexa, Z § 281).

 

88. Guvernul rus pretinde că în sensul articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a fost semnatară a acestui acord nu în calitate de parte la conflict, ci în calitate de făuritor al păcii.

 

89. Prin acest acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate, creată prin retragerea armatelor de către “părţile la conflict” (articolul 1 § 2).

 

90. În aplicarea articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control (“CUC”), compusă din reprezentanţi ai Moldovei, Federaţiei Ruse şi Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).

 

Acordul mai constituie şi forţe de menţinere a păcii care să supravegheze respectarea încetării focului şi securităţii, constând din cinci batalioane ruseşti, trei batalioane moldoveneşti şi două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar unificat, subordonat CUC.

 

91. Potrivit articolului 3 al acordului, oraşul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate şi administrată de “autorităţile auto – administraţiei locale, eventual de comun acord cu comisia de control”. CUC i-a fost atribuită sarcina de menţinere a ordinii publice în Tighina, împreună cu poliţia.

 

Articolul 4 prevede că fosta Armată a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, respectă riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancţiuni sau blocade şi fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.

 

În cele din urmă, măsurile prevăzute de acest acord au fost definite ca fiind “o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace de politice” (articolul 7).

 

 

3. Evenimentele ulterioare conflictului armat

 

92. La 29 iulie 1994, Moldova a adoptat o nouă Constituţie. Aceasta prevede printre atele, neutralitatea statului, interzicerea staţionării pe teritoriul său a trupelor aparţinând altor state şi posibilitatea de a acorda o formă de autonomie localităţilor situate în partea stângă a Nistrului (paragraful 294 de mai jos).

 

93. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova (paragraful 296 de mai jos).

 

Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei ruse de pe teritoriul moldovenesc cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru “Regiunea transnistreană a Republicii Moldova”.

 

Nefiind ratificat de către autorităţile Federaţiei Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare (paragraful 115 de mai jos).

 

94. Reclamanţii susţin că forţele ruse de menţinere a păcii nu respectă stricta neutralitate, dar favorizează transnistrenii permiţându-le să modifice echilibrul de forţe existent între părţi la momentul semnării acordului de încetare la focului la 21 iulie 1992.

 

95. La 28 decembrie 1995, delegaţia moldoveană la CUC a adresat o scrisoare şefului delegaţiei ruse la CUC pentru a protesta împotriva unei propuneri a comandantului adjunct al Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse cu privire la transferarea competenţelor unităţilor ruse de menţinere a păcii unităţilor GOR, propunere considerată de delegaţie ca fiind contrară articolului 4 al acordului din 21 iulie 1992. Propunerea fiind considerată inacceptabilă ţinând cont „de un anumit nivel de politizare a persoanelor din cadrul GOR şi lipsa lor de imparţialitate în raport cu părţile la conflict”. Delegaţia moldoveană a scos în evidenţă mai multe violări ale principiului neutralităţii enunţat în acordul din 21 iulie 1992: transferul de către Armata a 14-a autorităţilor anticonstituţionale de la Tiraspol a anumitor echipamente militare şi muniţii; pregătirea trupelor „RMT” de către armata rusă şi trasferele unităţilor militare ale Armatei a 14-a în tabăra „RMT” – spre exemplu, batalionul de ingineri din Parcani, devenit o unitate de artilerie a „RMT”, transferul cetăţii din Tighina / Bender către cea de a doua brigadă de infanterie a „RMT” sau transferul către „RMT” a cantonamentului din Slobozia, cuprinzând un batalion de comunicaţie a Armatei a 14-a.

 

Delegaţia moldoveană a atras atenţia asupra faptului că unităţi militare ale „RMT” au fost aduse în zona de securitate cu acordul trupelor ruseşti ale CUC şi că noi unităţi paramilitare au fost create în oraşul Tighina / Bender, declarat zonă de securitate şi aflându-se în responsabilitatea forţelor de menţinere a păcii a Federaţiei Ruse şi că întreprinderile situate în Tighina / Bender şi Tiraspol fabricau arme şi muniţii.

Delegaţia moldovenească a cerut guvernului său să ia în consideraţie posibilitatea de a înlocui forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria printr-o forţă multinaţională sub egida Naţiunilor Unite sau OSCE. În sfîrşit, delegaţia moldoveană a exprimat speranţa unei aplicări rapide a acordului din 21 octombrie 1994 cu privire la retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul moldovenesc.

 

96. Într-o scrisoare datată cu 17 ianuarie 1996, şeful delegaţiei ruse la CUC a estimat faptul că exemplele de pretinsă absenţă de imparţialitate din partea militarilor Armatei a 14-a, prezentate de delegaţia moldovenească în scrisoarea sa din 28 decembrie 1995, au provenit din “denaturări” ale situaţiei şi au fost contrare realităţii. Delegaţia rusă a estimat că acordul din 21 iulie 1992 a permis fără îndoială Federaţiei Ruse să transfere GOR-ului funcţii ce aparţineau forţelor de menţinere a păcii, şi a cerut delegaţiei moldoveneşti să revizuiască punctul său de vedere şi să reconsidere propunerile făcute în acest sens de către Ministerul rus al Apărării.

 

97. La 8 mai 1997, dl Lucinschi, preşedintele Republicii Moldova, şi dl Smirnov, “preşedintele RMT”, au semnat la Moscova un memorandum care a pus bazele normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict pe care ar putea să-l aibă pe parcursul negocierilor, cu asistenţa, eventuală, a Federaţiei Ruse şi a Ucrainei, în calitate de state-garante ale respectării acordurilor încheiate, precum şi, a OSCE şi a CSI. Aşa-zisul memorandum a fost contrasemnat de către Preşedinţii Federaţiei Ruse, dl Elţin, şi al Ucrainei, dl Kucima. El a fost de asemenea semnat de către dl. H. Petersen, Preşedintele OSCE, prezent la semnare de către părţi şi de către statele-garante.

 

În sensul memorandumului respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe mai multe principii: luarea deciziilor de comun acord, divizarea şi delegarea competenţelor şi garanţiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domeniile care ating interesele sale proprii, definirea acestor domenii trebuie să fie stabilită de comun acord comun. Transnistria ar fi avut dreptul să stabilească şi să întreţină unilateral relaţii internaţionale în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic, cultural şi altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.

 

Memorandumul dovedeşte disponibilitatea exprimată de către Federaţia Rusă şi Ucraina de a acţiona în calitate de state-garante ale respectării dispoziţiilor conţinute în documentele care definesc statutul Transnistriei şi în memorandum. Părţile confirmă de asemenea necesitatea de a continua activităţile întreprinse în comun de către Forţele comune de menţinere a păcii în zona de securitate, conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede de asemenea dreptul părţilor, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultaţii de la statele-garante în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situaţiei. În sfârşit, cele două părţi se angajează să stabilească relaţiile lor în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldoveneşti existente la 1 ianuarie 1990.

98. La 20 martie 1998, reprezentanţii Moldovei, Transnistriei, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au semnat la Odesa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean (vezi paragraful 123 de mai jos).

 

99. În observaţiile din 1999 cu privire la un proiect de raport referitor la Moldova întocmit de către comisia Adunării Parlamentare pentru respectarea obligaţiunilor şi angajamentelor statelor-membre ale Consiliului Europei, guvernul moldovean a indicat faptul că autorităţile separatiste au început “cu acordul tacit al autorităţilor Federaţiei Ruse ale cărei forţe de menţinere a păcii sunt desfăşurate în zona de securitate a regiunii transnistrene moldoveneşti” scoaterea ilegală a armelor din depozitele GOR.

 

100. La 6 februarie 2001, delegaţia moldoveană la CUC a adresat şefilor delegaţiilor ruse şi transnistrene la CUC o scrisoare în care protesta împotriva lipsei de imparţialitate a comandanţilor forţelor de menţinere a păcii. Aceştia au fost acuzaţi de faptul că au permis introducerea echipamentelor militare şi a muniţiilor în zona de securitate, şi crearea unităţilor militare armate ale Transnistriei. Delegaţia moldoveană a subliniat că aceste fapte au fost notate de către observatorii militari pe teren şi a denunţat atitudinea comandantului forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, care nici nu a controlat nici nu a împiedicat militarizarea zonei de securitate, încălcând astfel statutul de forţe de menţinere a păcii. Delegaţia moldoveană a subliniat în încheiere că o asemenea atitudine din partea forţelor ruse de menţinere a păcii reprezenta o încurajare pentru transnistreni.

 

Guvernul rus a afirmat că forţele de menţinere a păcii şi-au păstrat neutralitatea impusă prin acordul din 21 iulie 1992.

 

Curtea notează că mărturia comandantului forţelor ruse de menţinere a păcii, colonelul Zverev (anexa, § 368), potrivit căreia forţele ruse de menţinere a păcii au asigurat respectarea acestui acord. Acest martor a declarat printre altele că nu a fost la curent cu acţiunile ilegale ale transnistrenilor în zona controlată de către forţele ruse.

 

Curtea observă totodată că mărturia respectivă este contrazisă de documentele oficiale ale CUC, de unde rezultă, cu o abundenţă de detalii, că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forţelor de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse, spre exemplu zona Bender / Tighina, forţele separatiste transnistrene au acţionat încălcând acordul de încetare a focului.

 

Ţinând cont de caracterul oficial al documentelor CUC şi de corectitudinea informaţiilor pe care acestea le conţin, Curtea consideră ca stabilit cu un grad suficient de certitudine că, în zona afaltă sub responsabilitatea forţelor ruse de menţinere a păcii, partea transnistrenasă nu a respectat angajamentele care au rezultat pentru ea din acordul din 21 iulie 1992.

 

101. La 16 aprilie 2001, Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin şi al Federaţiei Ruse, dl Putin, au semnat o declaraţie comună, al cărei punct 5 prevede următarele:

 

“Preşedinţii s-au pronunţat în favoarea unei reglementări rapide şi echitabile a conflictului transnitrean prin mijloace exclusiv paşnice, bazate pe respectul principiilor de suveranitate şi integritate teritorială a Republicii Moldova, precum şi pe normele dreptului internaţional în domeniul drepturilor omului”.

 

102. Într-un document datând din 4 septembrie 2001 prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat în regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegaţia moldoveană la CUC scoate în evidenţă nerespectarea, de către partea transnistreană, a obligaţiunilor sale, în sensul că a creat noi unităţi militare, a introdus arme în zona de securitate şi a instalat posturi vamale. Delegaţia moldoveană şi-a exprimat preocuparea faţă de faptul că comandamentul militar unit nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situaţii, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegaţia moldoveană a propus ca măsuri concrete pentru asigurarea respectului obligaţiilor ambelor părţi să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor externe ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În sfârşit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcţiei de observator militar în zona de securitate.

 

103. În martie 2003, forţele de menţinere a păcii ale Federaţiei Ruse în Transnistria numărau 294 de militari, 17 vehicule blindate, 29 vehicule şi 264 de arme de foc.

 

La acea zi, potrivit mărturiilor obţinute de către Curte (anexa, colonelul Anatoli Zverev § 367), nici un militar al fostei Armate a 14-a sau al GOR nu a fost angajat în forţele ruse de menţinere a păcii.

 

104. Contactele autorităţilor moldoveneşti cu partea transnistreană continuă să aibă loc la subiectul diferitelor aspecte al unei posibile reglementări a situaţieie din Transnistria.

 

105. În cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a obţinut crearea, de către partea transnistreană, a unei comisii a cărei sarcină este de a examina posibilitatea de a acorda graţierea tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţe judecătoreşti transnistrene (anexa, dl. Vasile Sturza §§ 309, 312 şi 318).

 

106. Unul din subiectele frecvent înscrise pe ordinea zilei a negocierilor este cel de impunitate cerută de partea transnistreană pentru funcţionarii şi responsabilii din cadrul acestei administraţii (anexa, dnii Sturza § 314 şi Sidorov § 446).

 

107. Începînd cu anul 2002, mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova au fost propuse de OSCE, Federaţia Rusă sau chiar de către Preşedintele Republicii Moldova.

 

108. Ultimile negocieri purtate cu sprijinul OSCE s-au bazat pe propuneri vizând crearea unui stat federal acordând autonomie Transnistriei.

 

109. La 4 aprilie 2003, în cadrul negocierilor cu Transnistria, Parlamentul moldovean a adoptat un Protocol cu privire la crearea unui mecanism de elaborare a unei Constituţii federale pentru Republica Moldova.

 

110. Potrivit unui comunicat de presă al misiunii OSCE în Moldova, prima reuniune a comisiei unificate a avut loc la 24 aprilie 2003 în sediul misiunii OSCE în Moldova. În cadrul acestei reuniuni, s-a decis că un text final trebuia pregătit pentru luna octombrie 2003 pentru ca noua Constituţie să poată fi prezentată poporului moldovean pentru adoptarea în cadrul unui referendum organizat în februarie 2004.

 

 

 Prezenţa armatei Federaţiei Ruse şi a militarilor săi în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992

 Trupele şi materialul GOR-ului prezente în Transnistria

 

a) Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

 

111. Aşa cum prevedea articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Moldova şi Federaţia Rusă au demarat negocieri la subiectul retragerii GOR –ului de pe teritoriul moldovenesc şi statutul său până la retragere.

 

Partea rusă a propus în 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul moldovenesc cu soluţionarea conflictului transnistrean (paragraful 93 de mai sus), această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată de aceasta la insistenţa părţii ruse şi numai după ce a obţinut ca partea rusă să se declare în favoarea unei eliberări rapide a membrilor grupului Ilaşcu (anexa, Y § 254).

 

Într-un comunicat de presă din 12 februarie 2004, ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a indicat că autorităţile moldovene s-au opus categoric la orice sincronizare între reglementarea politică a conflictului transnistrean şi retragerea forţelor armate ruse de pe teritoriul Republicii Moldova şi că ele au aşteptat o retragere completă şi necondiţionată a forţelor armate ruse, conform deciziilor OSCE (vezi mai jos paragraful 124), cu atât mai mult că statele-membre ale OSCE au creat un Fond voluntar destinat finanţării retragerii respective.

 

112. Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 (“primul acord”) prevede retragerea de către partea rusă a formaţiunilor sale militare în decurs de trei ani din momentul intrării în vigoare a acordului, sincronizarea efectuării retragerii în termen indiferent de reglementarea politică a conflictului transnistrean şi stabilirea unui statut special pentru “regiunea transnistreană a Republicii Moldova” (vezi paragraful 296 de mai jos). Referitor la etapele şi datele retragerii definitive a acestor formaţiuni, acelaşi articol prevede că ele trebuie să fie stabilite printr-un protocol aparte care să fie încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părţi.

 

113. Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armanet şi muniţie aparţinând forţelor militare ale Federaţiei Ruse staţionate pe teritoriul Republicii Moldova nu poate să se facă decât printr-un acord special încheiat între guvernele acestor state.

 

114. Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol este utilizat în comun de către aviaţia GOR şi de către “aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”. Un al doilea acord încheiat de asemenea la 21 octombrie 1994 (“al doilea acord”) între ministerele moldovean şi rus ale Apărării stabileşte modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevede că zborurile spre aeroportul din Tiraspol sunt efectuate în conformitate cu prevederile “Regulamentului provizoriu cu privire la aviaţia în comun a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Moldova”, în coordonare cu administrarea de Stat a aviaţiei civile din Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse (vezi paragraful 297 de mai jos).

 

115. La 9 noiembrie 1994, guvernul moldovean a adoptat decizia de punere în aplicare a acordului cu privire la retragerea armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. La o dată neprecizată, guvernul Federaţiei Ruse a decis să supună acest acord ratificării în Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, primul acord din 21 octombrie 1994 nefiind niciodată ratificat de către Dumă, ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a cerut Dumei să-l retragă de pe ordinea de zi, din motivul “că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcţie de evoluţia relaţiilor cu Republica Moldova şi regiunea transnistreană şi a reglementării politice în regiune”. În ianuarie 1999, acordul a fost retras de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord nu a intrat nicioadată în vigoare.

 

Al doilea acord a fost aprobat numai de către guvernul moldovean la 9 noiembrie 1994.

 

116. Guvernul moldovean subliniază faptul că termenul „aviaţia civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova”, care se conţine în acordurile cu Federaţia Rusă, trebuie interpretat ca referindu-se la autorităţile locale constituţionale moldoveneşti, subordonate autorităţilor centrale, ceea ce nu este valabil în cazul regimului separatist transnistrean.

 

Guvernul rus consideră că prin acest termen se subânţeleg autorităţile locale actuale, care sunt considerate simplu partener de afaceri. Acest lucru nu echivalează deloc cu recunoaşterea oficială sau politică a “RMT”.

 

117. Curtea notează faptul că nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare, datorită faptului că nu au fost ratificate de către partea rusă.

 

Ea relevă printre altele, că în conformitate cu mărturia dlui Sergheiev, comandant al GOR-ului, aerodromul din Tiraspol este folosit, în calitate de spaţiu liber, atât de către forţele militare ruse cât şi de către separatiştii transnistreni. Spaţiul aerian este survolat de controlorii aerieni moldoveni sau ucraineni după cum teritoiul survolat este ucrainean sau moldovenesc. Reiese de asemenea că aparatele de zbor ruse nu pot decola sau ateriza pe aeroportul din Tiraspol fără autorizarea autorităţilor competente ale Republicii Moldova.

 

Securitatea zborurilor pe acest aeroport este controlată de către forţele ruse fie că este vorba de decolarea, aterizarea şi staţionarea la sol a aparatelor ruseşti şi de către separatiştii transnistreni dacă este vorba de aparatele lor de zbor. Nici autorităţile GOR, nici forţele ruse de menţinere a păcii nu interferează cu maniera în care partea transnistreană foloseşte acest aerodrom. La rândul lor, separatiştii transnistreni nu interferează cu maniera în care forţele ruse folosesc aeroportul (anexa, generalul Sergueiev para. 340).

 

118. Aşa precum rezultă din studiul domnului Iurie Pântea, “Aspectul militar al soluţionării conflictului în regiunea de est a Republicii Moldova” (publicat de către Institutul Moldovean de Politici Publice în august 2001 şi prezentat Curţii de către reclamanţi), formaţiunile militare ale “RMT” au preluat comanda postului de control şi a instalaţiilor tehnice ale aerodromului din Tiraspol, încălcând prevederile acordului din 21 octombrie 1994, în timp ce partea aerodromului folosită de GOR servea de asemenea şi altor scopuri decât cele menţionate în acord, de exemplu pentru vizitele în Transnistria a oamenilor politici ruşi la fel ca şi pentru oparaţiuni de vânzare a armelor.

 

Celelalte părţi nu au comentat aceste informaţii.

 

119. Articolul 13 al primului acord prevede că toate spaţiile de locuit şi de cazarmament, parcurile, poligoanele de tir şi utilajul fix, depozitele şi utilajul pe care acestea le conţineau care erau dezafectate ca urmare a retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, urmează a fi transferate pentru gestionare “autorităţilor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” în cantitatea existentă de facto. Articolul prevede de asemenea faptul că modul de cesiune sau vânzare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse urmează a fi determinat într-un acord special încheiat între guvernele părţilor.

 

120. Potrivit articolului 17 al acordului, în vederea asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenul stabilit buna lor funcţionare în cadrul noii amplasări a lor pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova trebuie să contribuie în dependenţă de cotele-părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a localurilor necesare instalării acestor formaţiuni militare.

 

121. În avizul său nr. 193 din 1996 cu privire la aderarea Federaţiei Ruse la Consiliul Europei, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei ia notă de intenţia exprimată de către Federaţia Rusă “de a ratifica, într-un termen de 6 luni după aderarea sa, acordul încheiat la 21 octombrie 1994 între Guvernele rus şi moldovenesc, şi de a continua retragerea Armatei a 14-a şi a materialului său de pe teritoriul Moldovei într-un termen de trei ani de la data semnării acordului”.

 

122. Într-un raport datat din 30 august 1996, procurorul militar principal al procuraturii generale a Federaţiei Ruse, general- locotenentul G.N. Nossov, a constatat faptul că au fost comise nereguli şi ilegalităţi în cadrul GOR în ceea ce priveşte gestiunea materialului militar. În particular, el releva absenţa controlului, ceea ce a favorizat abuzurile şi furturile, nerespectarea deciziilor cu privire la remiterea conducătorilor din Transnistria a mai multor vehicule, comunicarea acestor conducători a inventarului stocurilor de material pentru geniştii militari care se aflau în depozitele GOR, determinarea acestora din urmă să excludă exigenţele cu privire la creşterea cantităţilor de bunuri transferate şi transferul fără autorizare către „RMT” a mai multor sute de pise de echipament tehnic şi a mai multor mii de tone de material.

 

În consecinţă, procurorul militar a cerut Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse să ia toate măsurile complementare pentru a pune capăt încălcărilor sistematice ale legii în cadrul GOR, să studieze oportunitatea de a aplica sancţiuni disciplinare general-locotenentului E. şi generalul-maiorului D. pentru lipsa controlului şi neândeplinirea obligaţiunilor de serviciu şi de a i se comunica rezultatele.

 

123. La 20 martie 1998 a fost semnat la Odesa (Ucraina), printre alte documente cu privire la reglementarea situaţiei din Transnistria, un Protocol de acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale fostei Armate a 14-a (paragraful 299 de mai jos). Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomârdin, în numele Federaţiei Ruse şi dl Smirnov, “preşedintele RMT”.

 

Potrivit calendarului care figura în anexa respectivului protocol, retragerea şi casarea anumitor elemente, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice, trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2001, cu condiţia, printre altele, de a obţine autorizarea autorităţilor Republicii Moldova, “în mod special a celor din regiunea Transnistriei”. 

 

Retragerea (cesiunea şi casarea) surplusului de muniţii şi alte materiale ale GOR era prevăzută pentru cel târziu 31 decembrie 2002. Retragerea materialului şi a efectivelor GOR care nu făceau parte din Forţele de menţinere a păcii trebuia terminată la 31 decembrie 2002, cu anumite condiţii: definitivarea procesului de retragere în Rusia a muniţiilor şi altor materiale, cedarea sau casarea altor materiale şi respectarea de către Moldova a obligaţiunilor sale care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.

 

b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

 

124. În declaraţia lor de la Summitul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, şefii de Stat şi de guverne ale Statelor OSCE au indicat faptul că ei aşteaptă o retragere rapidă, în ordinea corespunzătoare şi completă a trupelor ruse din Moldova şi s-au felicitat cu prilejul angajamentului asumat de către Federaţia Rusă de a înfăptui înainte de finele anului 2002 retragerea forţelor de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârşit, ei au reamintit faptul că o misiune internaţională de evaluare era gata să purceadă imediat la examinarea retragerii şi distrugerii muniţiilor şi armamentului ruseşti.

 

125. În observaţiile adresate în 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, guvernul moldovean a menţionat că la acea dată, cifra oficială prezentată de către autorităţile ruseşti cu privire la cantitatea de arme şi muniţii ale GOR stocate în Transnistria era de 42 000 tone, dar că această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autorităţile ruseşti, cât şi separatiştii transnistreni au refuzat orice misiune de evaluare internaţională.

 

Autorităţile moldoveneşti au atras atenţia asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR neînsoţită de o evacuare a arsenalului enorm al GOR ar fi ridicat riscul ca separatiştii transnistreni să intre în posesia acestor arme.

 

126. Mai multe trenuri încărcate cu echipament aparţinând GOR au fost evacuate în perioada 1999 şi 2002.

 

127. La 15 iunie 2001, Federaţia Rusă şi Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare şi a muniţiilor.

 

128. La 19 noiembrie 2001, guvernul rus a prezentat Curţii un document din care rezultă că în octombrie 2001, Federaţia Rusă şi “RMT” au încheiat un acord cu privire la retragerea forţelor ruse. În virtutea acestuia, “RMT” urma să primească, ca urmare a retragerii unei părţi a echipementului militar rus staţionat în Transnistria, o reducere de 10 milioane de dolari americani a sumei datoriei contractuale pentru consumul de gaz importat din Federaţiei Rusă la fel ca şi cesiunea de către GOR, în cadrul aşa zisei retrageri, a unei părţi din echipament de destinaţie civilă.

 

129. Potrivit unui document prezentat Curţii în noiembrie 2002 de către guvernul moldovean, volumul (tehnicii militare) de muniţii şi echipament militar aparţinînd GOR şi retras până în noiembrie 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994 reprezenta numai 15% din volumul total, declarat în 1994 ca fiind staţionat pe teritoriul Republicii Moldova.

 

130. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al OSCE, la 24 decembrie 2002 au fost evacuate 29 de vagoane, care transportau materiale de construcţie a podurilor şi alte materiale (de uz casnic).

 

Acelaşi comunicat de presă reia de asemenea declaraţia comandantului şef al GOR, generalul Boris Sergheiev, potrivit căruia ultimele retrageri au fost posibile datorită unui acord, încheiat cu transnistrenii, care prevedea faptul că autorităţile transnistrene vor primi jumătate din echipamentele şi materialele fără caracter militar retrase. Generalul Sergheiev a dat drept exemplu retragerea, la 16 decembrie 2002, a 77 de camioane, care a fost urmată de transmiterea a 77 de camioane ale GOR către transnistreni.

 

131. În iunie 2001, potrivit informaţiilor prezentate Curţii de către guvernul rus, GOR mai număra încă aproximativ 2200 de militari în Transnistria. În depoziţiile sale, generalul Sergheiev a afirmat că în 2002, GOR nu avea mai mult de 1 500 de militari (anexa, § 338).

 

Curtea nu a primit nici o informaţie precisă cu privire la cantitatea de arme şi muniţii stocate de GOR în Transnistria. Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor şi mărturiilor obţinute de către delegaţii Curţii (anexa, dl Snegur § 235), în 2003 GOR dispunea de mai puţin de 200 000 de tone de material militar şi de muniţii, grupate în principal în depozitul de la Colbasna.

 

Potrivit unei informaţii prezentate de către guvernul rus în iunie 2001 şi necontestată de către celelalte părţi, GOR dispunea printre altele de materialul următor: 106 maşini de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transport al trupelor, 54 de vehicule blindate de recunoaştere, 123 tunuri şi mortiere, 206 de arme antitanc, 226 de arme antiaeriene, 9 elicoptere şi 1 648 vehicule diverse. În depoziţiile sale, generalul Sergheiev a afirmat că 108 maşini de luptă au fost distruse în cursul anului 2002 şi că sistemele de apărare antiaeriană erau în curs de distrugere (anexa, § 341).

 Relaţiile dintre GOR şi “RMT”

 

132. Militarii GOR, procurorii şi judecătorii militari detaşaţi în cadrul GOR nu au primit instrucţiuni specifice cu privire la relaţiile lor cu autorităţile transnistrene (anexa, locotenent-colonel Chamaiev § 374).

 

133. Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a materialului militar, GOR informează în prealabil autorităţile transnistrene. Ocazional, izbucnesc incidente la acest subiect, aşa cum a fot cazul de sechestrare de către transnistreni a trei vehicule aparţinînd GOR (anexa, locotenent-colonel Radzaevichus § 363 şi locotenent-colonel Chamaiev § 376). În asemenea cazuri, în lipsa instrucţiunilor, autorităţile GOR încearcă să negocieze direct cu autorităţile transnistrene. Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în Federaţia Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să sesizeze direct autorităţile moldoveneşti, teritoriul transnistrean neţinând de jurisdicţia lor. Orice furt sau altă infracţiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autorităţile GOR autorităţilor competente ale Federaţiei Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autorităţile moldoveneşti.

 

În realitate, ancheta în acest tip de infracţiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.

 

134. Pentru infracţiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea sa, organele de anchetă ale GOR au competenţa de a înfăptui ancheta, dar numai în ceea ce-l priveşte pe militarul respectiv. Cu toate acestea, nici un caz de acst tip nu a fost raportat până în prezent (anexa, locotenent-colonel Levitsky § 371 şi dl Timoşenko § 379).

 

135. După cum rezultă din documentele prezentate Curţii de către guvernul rus, material militar şi instalaţii de folosinţă civilă aparţinând GOR au fost transferate “RMT”. De exemplu, clădirea în care reclamanţii au fost deţinuţi în 1992 de către Armata a 14-a a fost transferată în 1998 separatiştilor transnistreni. Potrivit declaraţiilor martorului Timoşenko, în prezent această clădire este în folosinţa “procuraturii RMT” (anexa, para. 380).

 

136. Potrivit studiului dlui Iurie Pântea (§ 118 de mai sus), depozitul militar de la Colbasna a fost divizat în 1994 în două părţi, dintre care una a fost atribuită „RMT”, care a instalat acolo un depozit de muniţii pentru armata sa. Potrivit autorului, securitatea depozitului „RMT”, era asigurată, la data publicării studiului respectiv în 2001, de către o brigadă de infanterie motorizată a armatei „RMT”, formată din 300 de persoane şi dotată cu vehicule blindate, tunuri antitanc şi lansatoare de mine şi cu o baterie antiaeriană, şi care asigura în acelaşi timp controlul asupra ieşirilor din întregul depozit. Securitatea depozitului GOR era asigurată de către militarii GOR. În ceea ce priveşte ieşirile din partea depozitului aparţinînd GOR, un post de vameşi transnistreni era special instalată. Securitatea şi deplasările în interiorul întregului depozit nu puteau fi supravegheate din exterior.

 

 Relaţiile economice, politice şi de altă natură între Federaţia Rusă şi Transnistria

 Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă, la 5 mai 1998

 

137. Din declaraţiile nedatate făcute în presă, prezentate Curţii de către reclamanţi şi necontestate de către celelalte părţi, rezultă că Vicepreşedintele Federaţiei Ruse la acea dată, dl. Ruţkoi, a recunoscut “legitimitatea entităţii create în partea stângă a Nistrului”.

 

138. În cadrul unei intervenţii televizate nedatate, preluate de către presa scrisă, prezentată Curţii de către reclamanţi şi necontestă de către celelalte părţi, Preşedintele Federaţiei Ruse, dl Elţin, a afirmat că “Rusia a acordat, acordă şi va acorda suportul său economic şi politic regiunii transnistrene”.

 

139. La sfârşitul conflictului, ofiţerii superiori ai fostei Armate a 14-a au participat la evenimentele din viaţa publică a Transnistriei. În mod special, militari ai fostei Armate a 14-a au participat la alegerile din Transnistria, la defilările militare ale forţelor transnistrene şi la alte manifestaţii publice. După cum rezultă din documentele de la dosar şi din mai multe mărturii concordate şi necontestate de către celelalte părţi, la 11 septembrie 1993, generalul Lebed, şef al GOR, a fost ales deputat în “Sovietul suprem al RMT” (anexa, dl Ilaşcu § 26, dl Urâtu § 72, şi X §. 220).

 

140. Reclamanţii pretind faptul că un consulat al Federaţiei Ruse ar fi fost deschis pe teritoriul transnistrean, pe teritoriul GOR, fără acordul autorităţilor moldoveneşti şi că diverse acţiuni, inclusiv de vot, s-au desfăşurat în cadrul acestuia.

 

Guvernul rus neagă existenţa unui consulat rus pe teritoriul transnistrean.

 

La 27 februarie 2004, Ministerul moldovean al Afacerilor Externe a adresat Ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău o notă în care autorităţile moldoveneşti exprimau regretul lor cu privire la deschiderea pe teritoriul transnistrean, de către autorităţile Federaţiei Ruse, a şaptesprezece birouri de vot fixe pentru alegerile prezidenţiale din 14 martie 2004, fără acordul autorităţilor moldoveneşti şi a indicat de asemenea, că autorităţile ruse le-au pus în faţa faptului împlinit, creând un precedent nedorit. Autorităţile moldoveneşti au mai subliniat în această notă că era dorită simpla deschidere a birourilor de vot în cartierul general al GOR din Tiraspol, în cartierul general al forţelor de menţinere a păcii din Bender / Tighina, în cadrul Ambasadei ruse la Chişinău şi a posturilor mobile de vot.

 

141. Curtea notează că în afara afirmaţiilor reclamanţilor, nici un alt element de probă nu a dovedit existenţa unui consulat rus la Tiraspol care să efectueze proceduri consulare obişnuite, deschise tuturor transnistrenilor care aveau cetăţenia rusă sau doreau să o dobândească. Mai mult, nici un martor audiat în Moldova nu a putut confirma asemenea alegaţii. Ţinând cont de lipsa altor mijloace de probă, Curtea nu poate considera ca fiind stabilit faptul că un consulat rus a fost deschis cu titlu permanent la Tiraspol pentru toţi transnistrenii cu cetăţenie rusă sau care doresc să dobândească această cetăţenie.

 

În consecinţă, Curtea consideră ca stabilit faptul că posturi consulare fixe, având funcţia de birouri de vot, au fost deschise de către autorităţile ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităţilor moldoveneşti.

 

Referitor la articolele de presă prezentate de către reclamanţi care se refereau la existenţa unui birou consular al Federaţiei Ruse pe teritoriul GOR, Curtea relevă că acestea nu sunt susţinute de nici o altă probă. Totuşi, Guvernul rus nu a negat existenţa unui astfel de birou. Curtea estimează, că luând în consideraţie situaţia specială a GOR, staţionat pe teritoriul transnistrean, este plauzibil faptul că, datorită unor motive de ordin practic, un birou de consular ar fi fost deschis pe teritoriul GOR pentru a permite militarilor ruşi să soluţioneze diferite probleme care în mod normal ţin de competenţa unui consulat.

 

142. Reclamanţii afirmă faptul că, la 12 martie 1992, Banca Centrală a Rusiei a deschis conturi pentru Banca transnistreană. Celelalte părţi nu au contestat veridicitatea acestei informaţii.

 

143. Într-o rezoluţie nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a declarat Transnistria “zonă de interes strategic special pentru Rusia”.

 

144. Personalităţi politice şi reprezentanţi ai Federaţiei Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susţinerea acordată de către Federaţia Rusă Transnistriei. Reprezentanţi ai Dumei şi alte personalităţi ale Federaţiei Ruse au vizitat Transnistria şi au participat în cadrul manifestaţiilor oficiale.

 

La rândul lor, reprezentanţi ai regimului “RMT” au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma rusă.

 

145. Reclamanţii subliniază de asemenea şi faptul că, pe parcursul mai multor ani după conflict, susţinerea acordată de către autorităţile ruse la crearea regimului transnistrean a fost confirmată public în cadrul unei emisiuni televizate difuzate la o dată neprecizată pe canalul rus “TV CENTRE”, la care au participat dnii Voronin, Smirnov şi Hasbulatov. Pe parcursul emisiunii, dl Hasbulatov, fost Preşedinte al Parlamentului rus în perioada 1991 – 1993, a declarat faptul că, atunci când a devenit clar că Republica Moldova a ieşit din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse, o “enclavă teritorială administrativă a fost creată acolo”. În cadrul aceleeaşi emisiuni, dl Voronin, Preşedinte al Republicii Moldova, a afirmat că fostul Preşedinte rus, dl Elţin, l-a susţinut pe dl Smirnov pentru a-l folosi împotriva regimului democratic de la Chişinău.

 

Celelalte părţi nu au contestat aceste fapte.

 

146. La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a 14-a şi fostul şef al departamentului de apărare şi securitate al „RMT”, a devenit cetăţean al Federaţiei Ruse.

 

147. În 1997, dlui Mărăcuţa, “preşedinte al sovietului suprem al RMT”, i-a fost acordată cetăţenia rusă.

 După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

 

148. În 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMT”, de asemenea, a dobândit cetăţenia rusă.

 

149. Dlui Smirnov i-a fost acordată cetăţenia rusă, în 1997 potrivit spuselor guvernului rus, şi în 1999 potrivit spuselor reclamanţilor.

 

150. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, necontestate de către celelalte părţi, industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este direct susţinută de către întreprinderile ruse implicate în producerea armelor în Transnistria.

 

Conform studiului dlui Iurie Pântea (paragraful 118 de mai sus), începând din 1993, întreprinderile de producere a armamentului transnistrene s-au specializat în producerea armamentului de tehnologie înaltă, graţie fondurilor şi diferitelor comenzi parvenite de la întreprinderi ruse, dintre care grupul rus de producere şi vânzare a armelor „ROSVOORUJENIE”. Întreprinderile ruse furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologie şi echipament necesar pentru producerea armamentului modern, la fel ca şi materiale pentru destinaţie militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc, de asemenea, piese separate destinate producerii armelor ruse. De exemplu, întreprinderea Elektrommaş primeşte din Federaţia Rusă piese separate pentru pistoalele cu amortizoare pe care ea le produce şi livrează piese separate pentru sistemele de armament variate care sunt asamblate în Federaţia Rusă.

 

151. Bazându-se pe studiul dlui Pântea, reclamanţii susţin că, sub pretextul retragerii, GOR furnizează întreprinderilor transnistrene piese şi utilaje de folosinţă militară. Uzina metalurgică din Râbniţa, care produce mortiere de 82 de mm, ar fi primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere şi obuze de provenienţă din depozitul GOR din Kolbasna, sub pretextul distrugerii muniţiilor netransportabile.

 

152. Mai mult, există o interdependenţă între interesele transnistrene, economice sau de altă natură şi GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.

 

Astfel, conform aceluiaşi studiu al dlui Iurie Pântea, mai mult de 70% din comandamentul unităţii militare al GOR-ului staţionat la Kolbasna (aici incluzându-se depozitul de muniţii) este constituit de locuitori din Râbniţa şi din Kolbasna, în timp ce 100% din personalul tehnic al depozitului de la Kolbasna (sefi de depozite, tehnicieni, mecanici) este constituit din locuitori ai regiunii.

 

În total, 50% din ofiţerii GOR şi 80% din subofiţeri sunt locuitori ai “RMT”.

 

Celelalte părţi nu au contestat aceste informaţii.

 

153. Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deţinuţi între Federaţia Rusă şi Transnistria, fără participarea autorităţilor moldoveneşti. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deţinuţii ruşi aflaţi în Transnistria au putut fi transferaţi într-o închisoare din Rusia (anexa, colonelul Golovaciov §136 şi dl Sereda §423).

 

154. După cum rezultă din afirmaţiile reclamanţilor, susţinute şi de articolele din presă, au continuat să aibă loc vizite între oficialii din Federaţia Rusă şi cei din Transnsitria. Numărul ziarului “Transnistria” din 16 februarie 1999 a descris vizita efectuată de către o delegaţie a “Sovietului suprem al RMT”, inclusiv a dlui Maracuţa, Caraman şi Antiufeev, la Duma Federaţiei Ruse. De exemplu, la 1 iunie 2001, o delegaţie a Dumei compusă din opt persoane a venit la Tiraspol, unde s-a aflat până la 4 iunie 2001.

 

Printre altele, la 28 august şi 2 septembrie 2001, membrii Dumei de Stat au participat la festivităţile organizate cu ocazia celei de a 10-a aniversări a declaraţiei de independenţă a “RMT”.

 

155. Conducătorii “RMT” au primit distincţii oficiale din partea diferitor instituţii ale Federaţiei Ruse şi au fost întâmpinaţi de către autorităţile de Stat ale Federaţiei Ruse cu toate onorurile. După cum rezultă din documentele prezentate de către reclamanţi, dl Smirnov a fost invitat la Moscova de către Universitatea de Stat din Moscova.

 

156. Federaţia Rusă are relaţii directe cu “RMT” în ceea ce priveşte exportul de gaze.

 

După cum rezultă dintr-o telegramă adresată la 17 februarie 2000 de către Preşedintele grupului Gazprom vice–primministrului moldovean, contractele de livrare a gazului către Republica Moldova nu se referă şi la Transnistria, căreia gazul îi este livrat separat în condiţii financiare mai avantajoase decât cele acordate restului Republicii Moldova (anexa, Y §261 şi dl Sangheli, §268).

 

157. Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă.

 

158. Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piaţa rusească, dintre care anumite mărfuri sunt prezentate ca fiind produse originare din Federaţia Rusă (anexa, dl Stratan §333).

 

159. GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piaţa transnistreană (anexa, general Sergheev §347).

 

160. Întreprinderile ruse au participat la privatizări în Transnistria. Aşa cum rezultă din documentele prezentate de către reclamanţi, întreprinderea rusă „ITERRA” a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziţiei exprimate de către autorităţile moldoveneşti.

 

161. De altfel, în ianuarie 2002, guvernul moldovean a prezentat Curţii o casetă video conţinând înregistrarea unei emisiuni televizate ruse care se referea la relaţiile ruso-moldoveneşti şi la regimul transnistrean. Comentatorul rus a menţionat în primul rând tratatul de prietenie încheiat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în care Moscova şi Chişinăul condamnau “separatismul sub toate formele sale” şi s-au angajat “să nu acorde susţinere mişcărilor separatiste”. Conform jurnalistului, acest tratat confirma fără ambiguitate susţinerea acordată de către Federaţia Rusă a Republicii Moldova în conflictul transnistrean. Restul reportajului a fost consacrat diferitor aspecte ale economiei transnistrene, prezentate ca fiind în întregime controlată de către familia Smirnov şi a cărei principală resursă ar fi producerea şi exportul armelor spre destinaţii cum ar fi Afganistan, Pakistan, Irak sau Cecenia. Emisiunea s-a bazat pe informaţii conform cărora autorităţile transnistrene au întrerupt difuzarea programei pe teritoriul “RMT”, sub pretextul condiţiilor meteorologice rele.

 D. Relaţiile moldo - transnistrene

 Înaintea ratificării Convenţiei de către Moldova la 12 septembrie 1997

 

162. Autorităţile moldoveneşti nu au recunoscut niciodată oficial autorităţile „RMT” în calitate de entitate statală.

 

163. Ca urmare a acordului din 21 iulie 1992, cele două părţi au stabilit relaţii cu scopul de a pune capăt conflictului.

 

Stabilite şi menţinute în mod principal prin intermediul comisiilor de negocieri, relaţiile se refereau, pe de o parte, la chestiunea politică a statutului Transnistriei, şi, pe de altă parte, la reglementarea diferitelor aspecte ale vieţii curente (economice, sociale etc.).

 

164. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale mai multor martori (anexa, dnii Urâtu §66, Postovan §182, Z §272, Plugaru §286 şi Obroc §430), primele relaţii stabilite între Republica Moldova şi Transnistria s-au referit la schimburile de prizonieri capturaţi de o parte şi de alta în timpul conflictului din 1992. În general, aceste schimburi se refereau la grupe de prizonieri.

 

165. Conform depoziţiilor concordante ale mai multor martori (anexa, dnii Urâtu §67, Snegur §239, şi Sturza §311), din momentul încetării focului la 21 iulie 1992, persoanele fizice şi delegaţiile oficiale implicate în negocieri s-au putut deplasa în Transnistria. Au avut loc şi incidente ca urmare a faptului că gărzile transnistrene nu au permis accesul în Transnsitria.

 

166. În calitate de particulari, medicii pot circula destul de liber spre Transnsitria, fie pentru a acorda consulaţii fie pentru a participa la congrese profesionale (anexa, dnii. Ţîbîrna para. 84 şi Lesanu para. 85).

 

167. Începând cu anul 1993, autorităţile moldoveneşti au început să intenteze proceduri penale contra anumitor responsabili transnistreni acuzaţi de uzurparea funcţiilor oficiale de stat (paragrafele 221 şi 230 de mai jos).

 

168. Cu toate acestea, persoane acţionând în calitate de demnitari ai “RMT” au putut reveni în Moldova şi ocupa în continuare funcţii înalte de răspundere. De exemplu, dl Sidorov, fost “ministru al Justiţiei al RMT” în 1991, a ocupat mai multe funcţii înalte de stat după reîntoarcerea dumnealui din Transnistria: membru al Parlamentului moldovean în perioada 1994–1998, de Avocat parlamentar al Moldovei 1998–2001 şi membru al Parlamentului moldovean şi preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale începând cu anul 2001 (anexa, dl Sidorov §§437-438).

 

169. La 7 februarie 1996, în prezenţa mediatorilor OSCE, ai Federaţiei Ruse şi ai Ucrainei, autorităţile moldoveneşti au adoptat un protocol cu privire la anularea posturilor vamale aparţinând Transnistriei.

 După ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova

 

170. Circulaţia persoanelor între Transnistria şi restul Moldovei după 1997 s-a derulat în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, autorităţile transnistrene decizând trecerea persoanelor într-un mod absolut discreţionar. Fie că era vorba de delegaţii oficiale sau de personalităţi moldoveneşti care doreau să se deplaseze în Transnistria, era necesar o înştiinţare prealabilă în vederea obţinerii autorizaţiei, în plus o asemenea autorizaţie putea fi în orice moment revocată (anexa, dl Sereda §418). De exemplu, guvernul Republicii Moldova a afirmat faptul că în anul 2003, pentru a protesta contra unei decizii adoptate în februarie 2003 de către Consiliul Uniunii Europene care a interzis pe parcursul unui an deplasarea în Uniunea Europeană a domnului Igor Smirnov şi altor şaisprezece conducători transnistreni, autorităţile transnistrene au declarat persona non grata anumite persoane cu funcţii înalte de răspundere din Republica Moldova, dintre care Preşedintele Republicii Moldova, Preşedintele parlamentului, Primul ministru, Ministrul Justiţiei şi Ministrul Afacerilor Externe.

 

171. Reclamanţii invocă faptul că liderii transnistreni, printre care domnii Smirnov, Maracuţa şi Caraman, ar fi avut, de asemenea, şi cetăţenie moldovenească şi că ar fi fost în posesia paşapoartelor diplomatice moldoveneşti. Printre altele, guvernul moldovean le-ar fi acordat distincţii oficiale.

 

Guvernul Republicii Moldova a afirmat că liderii transnistreni nu posedă cetăţenia Republicii Moldova, deoarece niciodată nu au solicitat documente de identitate moldoveneşti.

 

Curtea relevă faptul că, martorul interogat de către delegaţi la acest subiect a negat eliberarea oricărui document de identitate moldovenesc domnilor Smirnov, Maracuţa şi Caraman (anexa, dl Molojen §396).

 

În lipsa oricărei alte probe care să confirme alegaţiile reclamanţilor, Curtea consideră că nu a fost stabilit ca fiind cert faptul că autorităţile moldoveneşti au eliberat paşapoarte liderilor transnistreni.

 

172. Mai mulţi demnitari moldoveni, dintre dl Sturza, Ministru al Justiţiei al Republicii Moldova, Procuror-general adjunct şi, după anul 2000, şef al Comisiei pentru negocierile cu Transnistria, au continuat să se deplaseze la Tiraspol pentru a se întâlni cu responsabilii transnistreni, dintre care domnii Smirnov, Maracuţa, şi “procurorul general al RMT”, şi “Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a RMT”. Printre subiectele abordate cu ocazia respectivelor întruniri a figurat în special situaţia reclamanţilor, eliberarea lor şi negocierile cu privire la viitorul statut al Transnistriei, inclusiv a actelor adoptate de către autorităţile locale transnistrene (anexa, dl Sturza §312).

 

173. Preşedintele Parlamentului moldovean, dl Diacov, la 16 mai 2000 l-a vizitata pe dl Ilaşcu în celula sa de la Tiraspol. În aceeaşi zi, Preşedintele Republici Moldova, dl Lucinschi, a efectuat o vizită la Tiraspol.

 

174. La 16 mai 2001, Preşedintele Moldovei, dl Voronin, şi liderul transnistrean, dl Smirnov, au semnat două acorduri, unul cu privire la recunoaşterea reciprocă a documentelor eliberate de către autorităţile molodoveneşti şi cele transnistrene şi altul cu privire la măsurile menite să atragă şi să protejeze investiţiile străine.

 

175. Referitor la cooperarea economică, reclamanţii pretind că autorităţile moldoveneşti au eliberat certificate de origine pentru produsele de provenienţă din Transnistria.

 

Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu ca răspuns la alegaţiile respective.

 

176. În ceea ce priveşte, pretinsa eliberare de către autorităţile moldoveneşti a certificatelor de origine pentru bunurile exportate din Transnistria, invocată de către reclamanţi la fel ca şi, de către guvernul rus, Curtea declară că această alegaţie nu a fost confirmată de către vreun martor. Dimpotrivă, dl Stratan, Directorul Departamentului Vamal, a negat existenţa unei astfel de practici (anexa, §327).

 

În aceste circumstanţe, în lipsa altor mijloace de probă care să susţină alegaţiile reclamanţilor, Curtea nu consideră ca fiind stabilit faptul că autorităţile moldoveneşti au dus o politică de susţinere a economiei transnistrene prin intermediul unor astfel de certificate de export.

 

177. Pe lângă colaborarea instituită în virtutea acordului încheiat de către Preşedintele Republicii Moldova şi „preşedintele RMT”, astfel după cum rezultă din depoziţiile obţinute de către delegaţii Curţii, există relaţii mai mult sau mai puţin de facto între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene în alte domenii. La fel, există relaţii între Ministerul Justiţiei transnistrean, în particular departamentul instituţiilor penitenciare, şi Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (anexa, locotenentul-colonel Samsonov §172). Relaţii neformale există, de asemenea, între autorităţile moldoveneşti şi transnistrene în materie juridică şi de securitate, în vederea prevenirii infracţionalităţii. Cu toate că nu există nici un acord de cooperare, sunt cazuri în care procurorii sau ofiţerii moldoveni responsabili de înfăptuirea anchetei în cazuri penale telefonează colegii lor din Transnistria, în special, pentru a obţine informaţii şi de a invita martori în proces (anexa, dnii Postovan §190, şi Catană §206).

178. Sistemul de telefonie este unic pentru întreg teritoriul Republicii Moldova, inclusiv în Transnistria. O convorbire telefonică între Chişinău şi Tiraspol este considerată convorbire naţională (anexa, dnii Molojen §398, şi Sidorov §454).

 

179. Departamentul Tehnologii Informaţionale de pe lângă Guvernul Republici Moldova eliberează documente de identitate (buletine de identitate) oricărei persoane care locuieşte pe teritoriul Republici Moldova, inclusiv în Transnsitria (anexa, dl Molojen §339).

 

180. În anul 2001, în cadrul acordurilor încheiate cu Organizaţia Mondială a Comenrţului, autorităţile moldoveneşti au instalat de-a lungul frontierei cu Ucraina posturi vamale mixte moldo-ucrainene introducând astfel noi bariere vamale inaccesibile autorităţilor transnistrene. Nu a fost precizat faptul dacă posturile vamale moldo-ucrainene funcţionează permanent.

 

181. Ca răspuns la măsurile menţionate în paragraful precedent, autorităţile transnistrene au informat autorităţile moldoveneşti, printr-o scrisoare din 18 septembrie 2001, despre suspendarea unilaterală a negocierilor cu privire la statutul Transnistriei şi au ameninţat că vor întrerupe livrarea de gaz şi electricitate către Republica Moldova care tranzitează Transnistria.

 

182. Guvernul moldovean afirmă că, drept urmare a unui incident care s-a petrecut în 2001, autorităţile transnistrene au imobilizat pe calea ferată din Tighina/Bender 500 de vagoane conţinând donaţii umanitare pentru copii şi persoane în vârstă din Republica Moldova, la fel ca şi livrări de petrol şi alte mărfuri de provenienţă din Uniunea Europeană destinate întreprinderilor moldoveneşti.

 

183. Într-o declaraţie făcută publică la 6 februarie 2002, misiunea OSCE în Moldova a denunţat acţiunile autorităţilor transnistrene care începând cu 16 ianuarie 2002, au interzis reprezentanţilor OSCE intrarea pe teritoriul controlat de către “RMT”, încălcând astfel acordul încheiat la 26 august 1993 între OSCE şi dl Smirnov.

 

184. După cum rezultă dintr-un document prezentat Curţii de către guvernul moldovean la 15 martie 2002, prin ordonanţa nr. 40 din 7 martie 2002, “ministrul securităţii al RMT” a refuzat intrarea pe teritoriul “RMT” a reprezentanţilor Ministerelor Apărării, Afacerilor Interne şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, precum şi, a altor structuri militare moldoveneşti.

 

185. În fine, campionatul naţional de fotbal include şi echipe din Transnistria şi meciurile echipei naţionale de fotbal a Moldovei, inclusiv cele internaţionale, se desfăşoară uneori la Tiraspol, aşa cum a fost cazul meciului disputat cu echipa naţională a Olandei, în aprilie 2003 (anexa, dl Sidorov §454).

 

 

IV. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI

 

186. Curtea a rezumat mai sus faptele referitoare la arestarea, detenţia provizorie, condamnarea şi la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor, astfel cum au fost prezentate de către reclamanţi şi confirmate prin probe documentare şi depoziţii ale martorilor.

 

Curtea notează faptul că, în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, guvernul moldovean a exprimat acordul său cu versiunea prezentată de către reclamanţi cu privire la circumstanţele în care ei au fost arestaţi, condamnaţi şi deţinuţi. În aceleaşi observaţii, el a indicat că reclamanţii au fost cu certitudine arestaţi fără mandat, că ei s-au aflat două luni în încăperile fostei Armate a 14-a şi că perchiziţiile şi sechestrările au fost efectuate, de asemenea, fără mandat.

 

Guvernul moldovean a estimat că alegaţiile reclamanţilor cu privire la condiţiilor de detenţie au fost foarte asemănătoare cu adevărul.

187. Din partea sa, guvernul rus a declarat că nu a avut cunoştinţă de circumstanţele arestării şi condamnării şi de condiţiile de detenţie ale reclamanţilor.

 Arestarea, detenţia provizorie şi condamnarea reclamanţilor

 

1. Arestarea reclamanţilor

 

188. După cum rezultă din mărturiile reclamanţilor, ale soţiilor lor şi ale dlui Urâtu, confirmate într-un mod general prin depoziţia dlui Timoşenko, reclamanţii au fost arestaţi la domiciliul lor, în Tiraspol, între 2 iunie şi 4 iunie 1992, în primele ore ale dimineţii. Ei au fost arestaţi de mai multe persoane, dintre care câteva erau îmbrăcate în uniforme purtând insigna Armatei a 14-a a fostei URSS, în timp ce altele purtau uniforme de camuflaj fără semne distinctive.

 

Mai jos sunt expuse detaliile arestării lor.

 

189. Al doilea reclamant, Alexandru Leşco, a fost arestat la 2 iunie 1992, la ora 2 şi 45 min dimineaţa. A doua zi, la domiciliul său a fost efectuată o percheziţie în prezenţa vecinilor săi.

 

190. Primul reclamant, Ilie Ilaşcu, care era la acea dată liderul local al Frontului Popular (partid reprezentat în Parlamentul moldovean) şi milita pentru unirea Moldovei cu România, a fost arestat la 2 iunie 1992, în jurul orelor 4 şi 30 min, când zece sau doisprezece indivizi înarmaţi cu pistoale automate au pătruns cu forţa la domiciliul său din Tiraspol. Acolo ei au efectuat o percheziţie sechestrând mai multe obiecte. Printre acestea figura un pistol, care, potrivit reclamantului, a fost plasat în casa sa de către persoanele care au efectuat percheziţia. Reclamantul pretinde că arestarea şi percheziţia au fost efectuate fără mandat. El a fost informat că a fost arestat deoarece în calitatea sa de membru al Frontului Popular, el prezenta pericol pentru stabilitatea “RMT”, care era în stare de război cu Moldova.

191. Al treilea reclamant, Andrei Ivanţoc, a fost arestat la domiciliul său la 2 iunie 1992, la ora 8, de către mai multe persoane înarmate, care l-au lovit cu pumnii şi picioarele. Potrivit reclamantului, ca urmare a percheziţiei efectuate, mai multe covoare, 50 000 ruble şi un ceas “frumos” au fost confiscate.

 

192. Cel de-al patrulea reclamant, Tudor Petrov–Popa, a fost arestat la 4 iunie 1992 la ora 6 şi 45 min de către două persoane printre care un agent de poliţie, Victor Guşan. În jurul orei 11, doi procurori, dnii Starojuk şi Glazirin, au efectuat o percheziţie la domiciliul său în lipsa sa.

 

193. Într-un rechizitoriu de 140 de pagini întocmit, printre altele, de către procurorul Starojuk, reclamanţii au fost acuzaţi de activităţi anti sovietice şi de faptul că au combătut prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub îndrumarea Frontului Popular din Moldova şi România. Ei au fost acuzaţi că ar fi comis un anumit număr de infracţiuni pedepsite, conform rechizitoriului, atât de Codul Penal al Republicii Moldova, cât şi de cel al Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Printre faptele de care au fost acuzaţi reclamanţii figura omorul a doi transnistreni, dnii Gusar şi Ostapenko (a se vedea de asemenea paragrafele 225 de mai jos).

 

194. După cum rezultă din depoziţiile concordante ale reclamanţilor şi ale altor martori (anexa, dl Urâtu §§55 – 56 şi 60-61, dnele Leşco §§30-31 şi Ivanţoc §§38 şi 41), reclamanţii au fost mai întâi conduşi la sediul poliţiei din Tiraspol, care era probabil şi sediul “ministerului securităţii al RMT”, unde au fost interogaţi şi supuşi tratamentelor rele pe parcursul mai multor zile. Printre cei care i-au interogat a fost şi Vladimir Gorbov, “vice–ministru” al aşa–numitului minister, Vladimir Antiufeev (sau Şevtsov), “ministru”, şi o persoană numită Guşan. Anumite gărzi şi anchetatori purtau uniforme similare, dacă nu chiar identice cu cele folosite de militarii sovietici ai Armatei a 14-a. Pe parcursul primelor zile de detenţie în încăperile poliţiei, reclamanţii au fost bătuţi cu regularitate şi cu severitate şi nu li s-a dat aproape nimic să mănânce sau să bea. Interogatoriile aveau loc deseori, noaptea, iar ziua nu li se permitea să se odihnească.

 

195. Potrivit primului reclamant, el a fost condus după arestarea sa, în biroul ministrului securităţii al “RMT”, unde se mai aflau cinci persoane, care i-au fost prezentate ca fiind colonei ai serviciului de contra– pionaj rus. Aceştia i-au cerut în schimbul eliberării sale, de a folosi în favoarea Transnistriei aptitudinile pe care le-a obţinut pe parcursul serviciului său militar în cadrul trupelor speciale ale URSS, şi de a se numi drept un agent de lucru pentru serviciile secrete române. Reclamantul pretinde că, dacă el refuza această propunere, el ar fost ameninţat că nu avea altă alegere decât cimitirul.

 

2. Detenţia primilor trei reclamanţi în încăperile fostei Armate a 14-a

 

196. După câteva zile după arestare, primii trei reclamanţi au fost conduşi separat la garnizoana (komendatura) Armatei a 14-a din Tiraspol, strada Suvorov, în vehicule care purtau insigne ruseşti.

 

Reclamanţii susţin că, pe parcursul detenţiei lor pe teritoriul Armatei a 14-a, ei au fost păziţi de către soldaţii acestei armate şi că, pe parcursul acestei perioade, au venit în celule să-i viziteze poliţişti transnistreni. Reclamanţi mai pretind că, pe parcursul acestei perioade, ei au fost torturaţi de către militarii Armatei a 14-a.

 

Din partea sa, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că în lumina depoziţiilor date de martorii moldoveni şi de către dl Timoşenko în faţa delegaţilor Curţii, rezultă clar că militari ai Armatei a 14-a au participat la arestarea şi interogarea reclamanţilor.

 

În observaţiile sale din 1 septembrie 2003, guvernul rus reiterează poziţia sa iniţială, conform căreia Curtea nu are competenţă ratione temporis să examineze evenimentele care au avut loc în 1992.

 

Cu privire la fondul cauzei, el admite totuşi că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a14-a, dar afirmă că această detenţie a fost de foarte scurtă durată şi, în orice caz, ea a fost ilegală. Guvernul a declarat că procurorul militar Timoşenko a pus capăt ilegalităţii din momentul în care a fost informat despre această detenţie. Guvernul rus nu s-a pronunţat asupra chestiunii de a şti dacă militari ruşi au participat la arestarea iniţială a reclamanţilor.

 

El susţine că în afara faptului că au oferit celule pentru detenţia reclamanţilor, militarii Armatei a14-a nu au comis nici o ilegalitate. În mod special, ei nu au păzit celulele unde erau deţinuţi reclamanţii. În această privinţă, guvernul a subliniat faptul că reclamanţii nu ar fi putut vedea insigne „Rusia” pe uniformele gardienilor, deoarece noua insignă a Rusiei care a înlocuit-o pe cea a URSS nu a fost introdusă decât prin ordinul nr. 2555, emis la 28 iulie 1994 de către Ministrul Apărării al Federaţiei Ruse.

 

Guvernul rus a susţinut printre altele că colonelul Gusarov (paragraful 270 de mai jos) nu şi-a desfăşurat activitatea în cadrul formaţiunilor militare ruse staţionate pe teritoriul Transnistriei, dar în cadrul “ministerului afacerilor interne al RMT”.

 

197. Curtea notează că primii trei reclamanţi pretind că ar fi fost deţinuţi timp de două luni în garnizoana Armatei a 14-a (anexa, dnii Ilaşcu §2, 4 şi 11 şi Urâtu §55 – 56, Ivanţoc §§94-95, Leşco §§114 şi 117 şi Petrov-Popa §124, şi dnele Leşco §§33-34, Ivanţoc §39, Petrov-Popa §48).

 

La acest subiect, Curtea noteză că dl Timoşenko a afirmat în depoziţia sa (anexa, §381) că reclamanţii ar fi rămas în încăperile Armatei a 14-a o perioadă de timp foarte scurtă, fără a fi în stare să precizeze durata.

 

Fără a pune la îndoială într-un mod general depoziţia dlui Timoşenko, pe care ea o consideră ca fiind credibilă, Curtea estimează că aceasta conţine un anumit număr de detalii, printre care cele cu privire la durata aflării reclamanţilor în încăperile Armatei a 14-a, sunt confuze şi, mai mult, infirmate de alte depoziţii.

 

198. Garnizoana din Tiraspol era condusă de Mihail Bergman. Reclamanţii au fost deţinuţi acolo fiecare în câte o celulă. Un anume dn Godiac, arestat în acelaşi timp ca şi reclamanţii, era de asemenea deţinut în clădirea respectivă. Reclamanţii i-au observat, în timpul interogatoriilor lor sau cu ocazia vizitelor în celule, pe dl Gorbov şi pe ofiţerii, dintre care unii purtau uniforma Armatei a 14-a. Ei erau interogaţi mai ales noaptea, interogatoriile fiind însoţite de tratamente rele. Ei de asemenea au fost bătuţi în afara interogatorilor. Reclamanţii erau loviţi cu regularitate şi cu severitate de către soldaţi în uniforma Armatei a 14-a. Poliţiştii transnistreni au participat adeseori la tratamentele rele aplicate reclamanţilor.

 

Ilie Ilaşcu a fost supus de patru ori la simulări de execuţie: prima dată, lui i s-a citit condamnarea la pedeapsa capitală, în timp ce în celelalte cazuri el a fost condus cu ochii legaţi pe un câmp unde gardienii au tras în sus până când el îşi pierdea cunoştinţa.

 

Al doilea reclamant a fost ameninţat cu violul. La sfârşitul unei luni, ca urmare a loviturilor primite, cel de-al treilea reclamant a fost internat într-un spital psihiatric, unde el s-a aflat timp de o lună (anexa, Ivanţoc §97).

 

199. Celulele nu dispuneau de veceuri, de apă sau lumină naturală. O lampă ardea în permanenţă în celulă. Patul, fixat la perete şi pliant, era coborât la miezul nopţii şi ridicat la ora cinci dimineaţă.

 

Reclamanţii nu dispuneau decât de 15 minute zilnic pentru plimbare, care avea loc într-un spaţiu închis. Pe parcursul detenţiei lor în garnizoana Armatei a 14-a, ei nu a putut nici să se spele nici să-şi schimbe hainele.

 

Veceurile se aflau pe coridor şi deţinuţii erau conduşi acolo o singură dată pe zi de către gardieni însoţiţi de un câine-lup german. Ei erau obligaţi să-şi satisfacă necesităţile biologice timp de 45 de secunde, în caz contrar câinele era lăsat să-i atace. Deoarece ei nu erau conduşi la veceu decât o singură dată pe zi în condiţiile descrise mai sus, reclamanţii trebuiau să-şi satisfacă necesităţile biologice în celulă (anexa, dnii Ivanţoc §95, Leşco §115, dna Leşco §33, şi Ivanţoc §40).

 

Ei au fost izolaţi de lumea din afară. Familiile lor nu puteau lua legătura cu ei, nici trimite colete. Ei nu puteau trimite sau primi corespondenţă, la fel, ei nu au avut acces la un avocat.

 

200. La 23 august 1992, când generalul Lebed a devenit comandantul Armatei a 14-a, persoanele deţinute în garnizoana din Tiraspol a acestei armate, inclusiv cei trei reclamanţi, au fost transferaţi în încăperile poliţiei din Tiraspol. Transferul a fost efectuat de militarii Armatei a 14-a, în vehiculele sale (anexa, dnii Ilaşcu §11, Urâtu §55 şi dna Ivanţoc §39).

 Detenţia în centrul de detenţie provizorie al poliţiei din Tiraspol şi transferul în închisoare în timpul procesului

 

201. Circumstanţele detenţiei reclamanţilor, aşa cum rezultă din declaraţiile scrise sau depoziţiile lor, la fel ca şi din depoziţiile altor martori care au confirmat informaţiile prezentate de ei (anexa, dl Urîtu §§56 şi 60-61, dnele Ivanţoc §41, şi Leşco §§30-31), se rezumă după cum urmează.

 

202. Primul reclamant s-a aflat într-o celulă situată în sediul poliţiei din Tiraspol timp de aproape şase luni, până în aprilie 1993, când a început procesul său.

 

203. Al doilea reclamant a fost transferat din garnizoana Armatei a 14-a în încăperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până în luna aprilie 1993, data începutului procesului său.

 

204. Al treilea reclamant s-a aflat o lună în garnizoana Armatei a 14-a. Ulterior, el a fost internat într-un spital psihiatric, unde s-a aflat aproape o lună. La întoarcerea sa din spital, el a fost condus din nou în garnizoana Armatei a 14-a şi imediat deţinut în încăperile poliţiei din Tiraspol, unde s-a aflat până la sfârşitul lunii aprilie 1993.

 

205. Cel de al patrulea reclamant a fost deţinut până la începutul procesului în încăperile poliţiei din Tiraspol.

 

206. În centrul de detenţie provizorie în încăperile poliţiei din Tiraspol, interogatoriile aveau loc noaptea. Reclamanţii aici erau bătuţi cu regularitate, mai ales pe parcursul lunii care a urmat întoarcerii lor din garnizoana Armatei a 14-a.

 

207. Celulele erau lipsite de iluminare naturală. Pe parcursul primelor săptămâni, ei nu au putut primi vizite din partea familiilor sau a avocaţilor lor. Ulterior, ei au putut primi vizite doar din partea persoanelor apropiate, într-un mod discreţionar, şi colete din partea familiilor lor într-un mod neregulat. Deseori ei nu au putut profita de mâncarea trimisă de către familiile lor, deoarece ea se deteriora în cursul controlului efectuat din motive de securitate. Reclamanţii nu au putut primi, nici să expedieze corespondenţă şi nu au putut comunica cu avocaţii lor.

 

208. Pe parcursul acestei perioade, reclamanţii nu au putut fi consultaţi de către un medic decât foarte rar şi, datorită faptului că erau supuşi la tratamente rele, vizita medicului avea loc după aceste acţiuni.

 

Dlui Alexandru Ivanţoc i-au fost administrate produse halucinogene care i-au provocat migrene cronice. Pe parcursul acestei perioade, el nu a fost tratat de durerile de cap şi soţia sa nu a avut permisiunea de a-i trimite medicamente.

 

209. Ilie Ilascu şi-a putut vedea avocatul pentru prima dată în septembrie 1992 după multe luni după arestarea sa.

 

210. La o dată neprecizată, reclamanţii au fost transferaţi în închisoarea din Tiraspol cu ocazia procesului. Pe parcursul detenţiei lor provizorii, ei fost supuşi diverselor tratamente inumane şi degradante, au fost bătuţi cu barbaritate, câinii-lupi germani au fost lăsaţi să-i atace, ei au fost izolaţi şi li s-au comunicat date false cu privire la situaţia politică şi asupra stării de sănătate a familiilor lor,fiindu-le promisă eliberarea cu condiţia semnării mărturiilor.

 

211. Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov–Popa au fost supuşi tratamentelor cu substanţe psihotrope în urma căruia dl Ivanţoc a suferit tulburări psihice.

 Procesul şi condamnarea reclamanţilor

 

212. Reclamanţii au fost aduşi în faţa „Tribunalului suprem al Republicii moldoveneşti transnistrene”, care îşi avea sediul în sala de festivităţi a întreprinderii de stat Kirov şi în sala dedicată evenimentelor culturale din Tiraspol. Pe parcursul dezbaterilor judecătoreşti, care au început la 21 aprilie 1993 şi au luat sfârşit la 9 decembrie 1993, au fost autorizaţi să intre în sală doar cetăţeni moldoveni care dispuneau de viza de reşedinţă în Transnistria. Poliţiştii şi militarii înarmaţi erau prezenţi în sală şi pe scena unde se aflau judecătorii. Reclamanţii au asistat la procesul lor, închişi în cuşti metalice. Martorii audiaţi au putut asista liber la proces, fără a fi obligaţi să părăsească sala în timpul audierii depoziţiilor altor martori. În numeroase ocazii pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii nu au putut discuta cu avocaţii lor decât în prezenţa poliţiştilor înarmaţi. Audierile au avut loc într-o atmosferă apăsătoare, publicul arborând pancarte ostile acuzaţilor. Aşa cum arată o fotografie prezentată grefei de către reclamanţi, făcută în sala de audieri şi care a apărut într-un ziar moldovenesc, una din pancarte conţinea lozinca “Teroriştii trebuie să răspundă!” (“Terorivtov – k otvetu!”).

 

213. Reclamanţii au fost judecaţi de către un colegiu compus din trei judecători şi anume, dna Ivanova, fostă judecătoare la Curtea Supremă a Moldovei, care a prezidat şedinţele de judecată, şi dl Meazin, în vârstă de 28 de ani la data procesului, care a lucrat timp de un an la Procuratura Generală din Moldova, înainte de numirea sa la „Tribunalul suprem al RMT” şi, dl Zenin.

 

214. După cum rezultă din textul hotărârii, comandantul Mihail Bergman, ofiţer al GOR, a fost audiat în calitate de martor în faţa tribunalului respectiv. El a declarat că reclamanţii nu au fost maltrataţi de către subordonaţii săi în timpul detenţiei lor în încăperile Armatei a 14-a şi că ei nu au înaintat plângeri.

 

215. Tribunalul a pronunţat hotărârea sa la 9 decembrie 1993.

 

216. El a recunoscut primul reclamant ca fiind vinovat de mai multe infracţiuni prevăzute de Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, printre care instigarea la crime împotriva securităţii statului (articolul 67), organizarea activităţilor în scopul comiterii infracţiunilor deosebit de grave contra statului (articolul 69), omorul unui reprezentant al statului în scopul de propagare a teroarei (articolul 63), omor cu premeditare (articolul 88), însuşirea ilegală a mijloacelor de transport (articolul 182), distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea ilegală sau fără autorizare a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227). Tribunalul l-a condamnat la pedeapsa capitală cu confiscarea bunurilor sale.

 

217. Instanţa de judecată a recunoscut al doilea reclamant ca fiind vinovat de omorul unui reprezentant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi folosirea fără autorizaţie a muniţiilor sau materiilor explozibile (articolul 227 §2). Instanţa l-a condamnat la 12 ani de privaţiune de libertate, pedeapsă care urma să fie ispăşită într-un lagăr de muncă cu regim sever, cu confiscarea bunurilor sale.

 

218. Al treilea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului cu scopul propagării teroarei (articolul 63), de folosirea neautorizată şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile (articolele 227 şi 227-1 §2), de însuşirea ilegală a mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 §3), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127) şi de aplicarea leziunilor corporale (articolul 96 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de libertate, pedeapsă care urma să fie ispăşită într-un lagăr de muncă cu regim sever, şi confiscarea bunurilor sale.

 

219. Al patrulea reclamant a fost recunoscut vinovat de omorul unui reprezentant al statului în scopul propagării teroarei (articolul 63), de aplicarea leziunilor corporale (articolul 96 §2), de folosirea neautorizată a mijloacelor de transport cu tracţiune animală (articolul 182 §3), de distrugerea intenţionată a bunurilor altor persoane (articolul 127), şi de utilizarea neautorizată şi furtul muniţiilor sau materialelor explozibile (articolele 227 şi 227–1 §2). El a fost condamnat la 15 ani de privaţiune de libertate cu confiscarea bunurilor sale.

 

 Evenimentele ulterioare condamnării reclamanţilor; eliberarea dlui Ilaşcu

 

220. La 9 decembrie 1993, Preşedintele Republicii Moldova a decretat condamnarea reclamanţilor ca fiind ilegală, din motivul că a fost pronunţată de către o instanţă de judecată anticonstituţională.

 

221. La 28 decembrie 1993, Procurorul General adjunct al Moldovei a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva judecătorilor, procurorilor şi altor persoane implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor în Transnistria, acuzaţi în virtutea articolelor 190 şi 192 din Codul Penal al Republicii Moldova, de arestare ilegală.

 

222. La 3 februarie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a examinat din oficiu hotărârea din 9 decembrie 1993 a „Tribunalului suprem al RMT”, casând-o din motivul că instanţa care a pronunţat-o era anticonstituţională, şi a ordonat retrimiterea dosarului Procurorului General al Republicii Moldova în virtutea articolului 93 al Codului de Procedură Penală. După cum rezultă din depoziţii, din informaţiile prezentate de către guvernul moldovean şi martorii audiaţi de către Curte la Chişinău în martie 2003, ordonanţei din 3 februarie 1994 nu i s-a mai dat curs (anexa, dnii Postovan §184 şi Rusu §302).

 

223. Printre altele, Curtea Supremă a Republicii Moldova a revocat mandatul de detenţie provizorie a reclamanţilor, ordonând eliberarea lor şi au cerut Procurorului General al Republicii Moldova să examineze oportunitatea de atragere la răspundere penală a judecătorilor aşa-zisului tribunal suprem din Transnistria pentru pronunţarea intenţionată a unei decizii ilegale, infracţiune pedepsită de articolele 190 – 192 ale Codului Penal.

 

224. Autorităţile RMT nu au dat curs hotărârii din 3 februarie 1994.

 

225. Autorităţile moldoveneşti au iniţiat în aprilie şi respectiv în mai 1992 o anchetă cu privire la moartea dlor Gusar şi Ostapenko, procuratura a suspendat-o la 6 iunie 1994, în virtutea articolului 172 §3 al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova, în lipsa oricărei cooperări din partea autorităţilor judiciare şi ale poliţiei din Transnistria. Această anchetă a fost redeschisă la 9 septembrie 2000. În consecinţă, mai multe cereri de cooperare (transmitere a documentelor) au fost adresate “procurorului RMT”, V.P. Zaharov. În lipsa vreunui răspuns, Procuratura Generală a Moldovei a suspendat din nou ancheta la 9 decembrie 2000. De atunci ea nu a mai fost redeschisă.

 

226. Printr-un decret din 4 august 1995, Preşedintele Republicii Moldova a promulgat o lege de amnistiere cu ocazia primei aniversări de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Această lege amnistia îndeosebi condamnările pentru infracţiunile prevăzute de articolele 227, 227/1 şi 227/2 ale Codului Penal comise începând cu 1 ianuarie 1990 în mai multe raioane din stânga Nistrului.

 

227. La 3 octombrie 1995, Parlamentul Republicii Moldova a cerut, pe de o parte, guvernului moldovean să trateze în prioritate problema detenţiei reclamanţilor, ca deţinuţi politici, şi să informeze în mod regulat Parlamentul despre evoluţia situaţiei ca şi despre acţiunile întreprinse la acest capitol, şi, pe de altă parte, Ministerului Afacerilor Externe de a căuta susţinere fermă de la statele în care Republica Moldova avea misiuni diplomatice în vederea eliberării reclamanţilor (“grupului Ilaşcu”).

 

228. Primul reclamant, deşi deţinut, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova succesiv la 25 februarie 1994 şi la 22 martie 1998 dar, fiind privat de libertate, nu a participat niciodată la şedinţele Parlamentului.

 

229. La 16 august 2000, Procurorul Republicii a anulat ordonanţa din 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” şi „procurorilor” „RMT” (a se vedea paragraful 221 de mai sus) din cauza faptului că nu a existat privarea ilegală de libertate în sensul articolelor 190 şi 192 ale Codului Penal deoarece măsura nu a fost luată de către judecătorii şi procurorii desemnaţi conform legislaţiei Republici Moldova, ceea ce nu era în cazul respectiv. El a considerat, de asemenea, ca fiind inoportună deschiderea unei anchetei pentru privarea ilegală de libertate sau pentru uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, infracţiuni prevăzute de articolele 116 şi 207 din Codul Penal, din motivul existenţei prescripţiei şi că persoanele în cauză s-au sustras de la urmărirea penală.

 

230. În aceeaşi zi, Procurorul Republicii a ordonat deschiderea unei anchete penale împotriva şefului închisorii de la Hlinaia, acuzat de privarea ilegală de libertate şi de uzurparea puterii şi a titlului unei persoane oficiale, în virtutea articolelor 116 şi 207 ale Codului Penal. După cum rezultă din informaţiile prezentate de către guvernul moldovean şi din depoziţiile martorilor audiaţi de către Curte la Chişinău în martie 2003 acestei anchete penale nu i s-a mai dat curs (anexa, dnii Rusu §302 şi Sturza §314).

 

231. La 4 octombrie 2000, la cererea dlui Ilaşcu, autorităţile române i-au acordat cetăţenia română în virtutea legii nr. 21 din 1991.

 

232. La 26 noiembrie 2000, dl Ilaşcu o fost ales senator în Parlamentul României. Renunţând la cetăţenia Republicii Moldova şi la mandatul său de deputat în Parlamentul moldovean, acest din urmă fapt a pus capăt mandatului său la 4 decembrie 2000.

 

233. În 2001, la cererea lor, dlor Ivanţoc şi Leşco li s-a acordat cetăţenia română.

 

234. La 5 mai 2001, dl Ilaşcu a fost pus în libertate. Circumstanţele eliberării sale, care sunt controversate, sunt rezumate mai jos (paragrafele 279 – 282).

 

C. Detenţia reclamanţilor după condamnarea lor

 

235. Primul reclamant a fost deţinut în închisoarea nr. 2 din Tiraspol până la condamnarea sa, la 9 decembrie 1993. Ulterior, el a fost transferat în închisoarea de la Hlinaia, în sectorul celor condamnaţi la moarte, unde s-a aflat până în luna iulie 1998. La această dată, el a fost din nou transferat în închisoarea nr. 2 de la Tiraspol, unde el a rămas până la eliberarea sa din mai 2001.

 

236. Dl Alexandru Leşco a fost transferat după proces la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, unde s-a aflat în permanenţă.

 

237. Andrei Ivanţoc a fost transferat după condamnarea sa la închisoarea nr. 2 din Tiraspol unde s-a aflat în permanenţă.

 

238. Dl. Tudor Petrov–Popa a fost transferat la puţin timp înaintea procesului său la închisoarea nr. 2 de la Tiraspol. După eliberarea dlui Ilaşcu în mai 2001, dl. Petrov–Popa a fost transferat la închisoarea din Hlinaia, unde s-a aflat până la 4 iunie 2003, dată la care a fost transferat la închisoarea nr. 3 din Tiraspol, în vederea “facilitării întrevederilor sale cu avocatul”, conform spuselor administraţiei penitenciarului.

 

239. Din primele luni ale arestării reclamanţilor, guvernul moldovean a acordat susţinere financiară familiilor lor. Printre altele, autorităţile au găsit spaţiu locativ pentru familiile reclamanţilor care au fost obligate să părăsească Transnistria şi le-a acordat ocazional ajutor, pe de o parte, pentru întrevederile cu reclamanţii, punându-le la dispoziţie mijloace de transport, şi pe de altă, pentru ameliorarea condiţiilor de detenţie a reclamanţilor, trimiţându-le medici şi furnizându-le ziare (anexa, dnii Snegur §240, Moşanu §248 şi Sangheli §267).

 Condiţiile de detenţie

 

240. Reclamanţii au fost deţinuţi, cu excepţia unor perioade scurte de timp, fiecare în celula sa, cu excepţia dlui Leşco, care nu a fost deţinut singur decât în primii ani.

 

Dl Ilaşcu a fost întotdeauna deţinut în îzolare. El nu a avut dreptul să corespondeze, cu toate acestea, el a reuşit să expedieze câteva scrisori.

 

241. În închisoarea de la Hlinaia, dl Ilaşcu a fost deţinut în sectorul condamnaţilor la moarte. Condiţiile sale de detenţie erau mai stricte decât cele ale celorlalţi reclamanţi. În interiorul celulei sale era instalată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În interiorul cuştii se găsea un pat şi o masă, la fel din metal.

 

Dl Ilaşcu nu avea dreptul să vorbească cu alţi deţinuţi sau gardieni. În consecinţă, el era condus singur pentru plimbarea sa zilnică, care avea loc seara, într-un spaţiu închis.

 

Mâncarea dlui Ilaşcu se compunea din 100 de grame de pâine de secară de trei ori pe zi şi un pahar de ceai fără zahăr de două ori pe zi. Seara, el primea de asemenea un amestec în bază de resturi de porumb numit “balanda”.

 

242. Celulele reclamanţilor nu erau iluminate natural singurele raze de lumină proveneau de la o lampă suspendată în coridor.

 

243. Reclamanţii nu puteau face duş decât foarte rar. Ei puteau sta mai multe luni fără a se spăla.

 

244. Niciuna din celulele ocupate de către dl. Ilaşcu pe parcursul detenţiei sale nu era încălzită, inclusiv pe parcursul iernii.

 

245. Atât la Hlinaia cât şi la Tiraspol, reclamanţii dispuneau de apă rece în celulele lor, care erau dotate cu veceuri neseparate de restul celulei.

 

246. Reclamanţii au putut primi colete şi vizite ale familiilor lor, cu toate că directorul închisorii sistematic nu le acorda autorizarea în acest sens.

 

În anumite perioade de timp, autorizarea de a primi vizite sau colete le-a fost refuzată prin ordinul dlor Igor Smirnov sau Vladimir Antiufeev/Şevţov.

 

247. Coletele erau supuse controlului, mâncarea care se găsea în ele devenea deseori neconsumabilă. Pentru a protesta împotriva cantităţii insuficiente de mâncare care li se servea în închisoare şi împotriva refuzului autorităţilor închisorii de a le distribui uneori mâncarea trimisă de către familiile lor şi contra deteriorării mâncării respective în urma controalelor efectuate, reclamanţii au declarat de mai multe ori greva foamei.

 

248. În 1999, dl Ilaşcu a putut primi vizita doamnei Josette Durrieu de la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, de asemenea, vizita dlui Vasile Sturza, preşedintele Comisiei pentru negocierile cu partea transnistreană.

 

249. Într-o scrisoare adresată în martie 1999 Parlamentului moldovean care se referea la criza guvernamentală cu care Republica Moldova se confrunta, dl Ilaşcu a afirmat susţinerea sa dlui Ion Sturza, candidat la funcţia de Prim-ministru. Citită la tribună de către Preşedintele Parlamentului, scrisoarea a permis Parlamentului de a atinge majoritatea necesară pentru desemnarea dlui Sturza în calitate de Prim-ministru.

 

În 1999, ca urmare a votului său exprimat în favoarea guvernului Sturza şi pe parcursul a nouă luni de guvernare, dl Ilaşcu nu a putut primi nici o vizită din partea familiei sale, nici colete. Ceilalţi reclamanţi, în special dl Ivanţoc, au fost supuşi unor restricţii similare.

 

250. Într-o scrisoare adresată Curţii şi datată la 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că dl Ilaşcu a scris Parlamentului moldovean faptul că, condiţiile de detenţie ale reclamanţilor, în special cele ale dlui Ilaşcu, s-au înrăutăţit.

 

251. Într-o scrisoare din 17 iulie 1999, Andrei Ivanţoc a informat publicul despre faptul că a declanşat greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor severe în care el şi ceilalţi reclamanţi erau deţinuţi. Astfel, el a indicat faptul că nu putea lua legătura cu avocatul său şi că i-au fost interzise vizitele din partea medicilor sau reprezentanţilor Crucii Roşii. Potrivit spuselor acestuia, pasivitatea autorităţilor moldoveneşti faţă de situaţia din Transnistria, şi mai ales faţă de “grupul Ilaşcu”, echivala cu acordul susţinerii tacite a autorităţilor transnistrene.

 

252. Într-o declaraţie scrisă datând din 29 iulie 1999, Andrei Ivanţoc, care se afla în a 77-a zi de grevă a foamei, a acuzat liderii de la Chişinău de faptul că nu au făcut nimic pentru a proteja drepturile omului în Moldova şi de “colaborare” cu liderii separatişti din Transnistria. El s-a plâns, de asemenea, de refuzul autorităţilor închisorii din Tiraspol de a-i permite, lui-însuşi şi lui Ilie Ilaşcu, accesul la un medic şi a indicat faptul că Ilie Ilaşcu, deţinut în celulă în izolare de mai mult timp, era maltratat. În consecinţă, toată mobilă sa din celulă a fost scoasă, i-au fost luate hainele, cu excepţia unui maiou de corp, şi era bătut de persoane din cadrul “forţelor speciale”, care i-au sugerat să se sinucidă.

 

253. Într-o scrisoare din 10 mai 2000 adresată Curţii, dl Ilaşcu a declarat că el nu a putut consulta un medic din 1997. Medicii veniţi de la Chişinău l-au examinat şi au întocmit un raport cu privire la starea sa de sănătate, calificând-o drept gravă. În aceeaşi scrisoare, el acuza autorităţile Republicii Moldova de ipocrizie, declarând că în pofida declaraţiilor lor în favoarea eliberării reclamanţilor, ei făceau totul pentru a-i împiedica să redobândească libertatea.

 

254. La 14 ianuarie 2002, reprezentantul reclamanţilor, dl Dinu, a informat Curtea că condiţiile de detenţie a celor trei reclamanţi încă încarceraţi s-au deteriorat începând cu luna iunie 2001. Dlui Ivanţoc i s-a refuzat vizita soţiei sale, fără nici o explicaţie.

 

Dl Ivanţoc şi dl Leşco au început să nu primească decât pâine în lipsa altei mâncări. În ceea ce–l priveşte pe dl Petrov–Popa, el a fost transferat la închisoarea din Hlinaia unde, în condiţii de izolare totală, el nu putea primi nici o vizită pe parcursul a şase luni.

 

255. Cu excepţia dlui Ilaşcu, reclamanţii au putut coresponda în rusă, româna fiindu-le interzisă. Corespondenţa lor era cenzurată. Ei nu puteau în general primi ziare în limba română.

 

256. Dlui Ivanţoc i-a fost refuzată o vizită din partea soţiei sale la 15 februarie 2003. Această vizită a putut avea loc o săptămână mai tîrziu.

 

257. Ca urmare a audierilor martorilor în faţa delegaţilor Curţii la Tiraspol în martie 2003, administraţia penitenciară transnistreană s-a angajat să permită avocaţilor reclamanţilor să se întâlnească cu clienţii lor deţinuţi în Transnistria. Dl Tănase a putut să-şi vadă pentru prima dată clientul, dl Leşco, la o dată neprecizată, în mai sau iunie 2003. Dl Gribincea a putut să-şi întâlnească clienţii pentru prima dată după încarcerarea lor la 20 iunie 2003.

 

258. Condiţiile în care s-au desfăşurat examinările medicale ale reclamanţilor au fost stabilite de către Curte în baza depoziţiilor martorilor şi altor documente din posesia sa, inclusiv registrele consultaţiilor medicale, păstrate la locurile de detenţie ale reclamanţilor.

 

259. Într-un mod general, Curtea notează că, pe parcursul detenţiei lor, starea sănătăţii reclamanţilor s-a deteriorat.

 

Reclamanţii au putut fi examinaţi, la cerere, de către medicul închisorii, care s-a limitat în majoritatea cazurilor, la palpări şi auscultări.

 

260. Ilie Ilaşcu, deşi suferea de artrită acută, de pancreatită şi de abces dentar, i s-a refuzat vizita unui medic. Vederea sa, de asemenea s-a deteriorat.

 

261. În 1995, dl Leşco a fost totuşi condus la un spital din Tiraspol unde a suferit o intervenţie chirurgicală pentru tratarea pancreatitei.

 

262. Cu anumite excepţii, maladiile reclamanţilor nu au fost tratate. Singurele medicamente care le-au fost administrate au fost cele trimise de către familiile lor. Invocând raţiuni de securitate, “autorităţile” penitenciare nu au permis reclamanţilor să primească notiţele care însoţeau aceste medicamente.

 

263. După negocieri cu autorităţile moldoveneşti, şi mai ales după intervenţia Preşedintelui Snegur, autorităţile penitenciare din Transnistria au permis specialiştilor din Chişinău să examineze reclamanţii. Astfel, de mai multe ori, în perioada 1995 şi 1999, reclamanţii au fost examinaţi de către o comisie compusă din medici veniţi din Moldova, din cadrul căreia făceau parte dnii Leşan şi Ţâbârnă. În 1999, vizitele au avut loc din ianuarie până în martie, şi din nou, în noiembrie.

 

Cu o ocazie, dl Ilaşcu a putut face o electrocardiogramă, dl Ivanţoc a fost operat la ficat, dlui Petrov-Popa i s-a pus o injecţie pentru tratarea tuberculozei şi i s-a prescris un tratament.

 

Examinările medicale au avut loc în prezenţa medicilor închisorii şi a gardienilor. Ordonanţele medicilor moldoveni, înscrise în registrele medicale ale închisorii, nu au fost executate, singurele medicamente primite de către reclamanţi fiind cele aduse de către familiile lor.

 

De două ori, dl Ilaşcu a putut fi examinat de către medicii de la Crucea Roşie Internaţională.

 

264. Dl Petrov-Popa, bolnav de tuberculoză, a fost tratat pe parcursul a aproximativ a şase luni, până în martie 1999. Totuşi, cea mai mare parte a medicamentelor a fost transmisă de către familia sa.

 

265. Nici un reclamant nu a putut beneficia de produse alimentare dietetice, cu toate că acestea au fost prescrise de către medici: dl Ilaşcu pentru maladia sa a aparatului digestiv, dl Ivanţoc pentru maladia sa de ficat, dl Leşco pentru consecinţele pancreatitei sale şi dl Petrov-Popa pentru tuberculoza sa.

 

Dnii Leşco, Ivanţoc şi Petrov-Popa au afirmat că sufereau de pancretită, de o maladie de ficat şi respectiv, de tuberculoză, şi că nu au putut primi îngrijirile corespunzătoare.

 

266. Dl Petrov-Popa ocupă în prezent la Hlinaia aceeaşi celulă în care a fost deţinut dl Ilaşcu înaintea eliberării sale, cu toate că în această închisoare este prevăzut un sector special rezervat pentru cei care suferă de tuberculoză. Începând cu intrarea în vigoare în 2002 a noului cod de procedură penală transnistrean, condiţiile de detenţie la Hlinaia ale dlui Petrov-Popa s-au îmbunătăţit, deoarece el poate primi trei colete şi trei vizite suplimentare pe an. Această îmbunătăţire a fost decisă de către directorul închisorii de la Hlinaia datorită bunei conduite a reclamantului.

 

2. Tratamentele rele

 

267. Pe parcursul primelor luni de detenţie la Hlinaia, Ilie Ilaşcu a fost de mai multe ori maltratat.

 

Sub cel mai mic pretext, dl Ilaşcu era pedepsit cu detenţia în carceră.

 

268. După transferul său la închisoarea nr. 2 din Tiraspol, situaţia dlui Ilaşcu s-a mai îmbunătăţit, pedepsele nemaifiind atât de numeroase ca la Hlinaia, tratamentele rele survenind doar ca urmare a anumitor evenimente.

 

Astfel, după apariţia în ziare a unui articol despre reclamanţi, gardienii închisorii au intrat în celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc şi au confiscat sau distrus toate obiectele care se aflau acolo. Ei au lovit dur reclamanţii şi i-au ţinut în carceră timp de 24 de ore.

 

269. Celulele dlor Ilaşcu şi Ivanţoc au fost devastate după votul dlui Ilaşcu exprimat în favoarea guvernului Sturza, în 1999, şi după depunerea cererii lor la Curte. Printre altele, au fost distruse bunurile personale, de exemplu, fotografiile copiilor reclamanţilor şi icoanele. De asemenea, ei au fost bătuţi cu barbaritate.

 

După introducerea cererii sale la Curte, dl Ilaşcu a fost bătut de către militari, cu aplicarea loviturilor de picioare şi de arme. De asemenea, i s-a pus un pistol în gură şi a fost ameninţat cu moartea dacă ar fi încercat pe viitor să expedieze scrisori în afara închisorii. Datorită acestui fapt, el şi-a pierdut un dinte.

 

270. În scrisoarea sus-menţionată din 14 mai 1999, Andrei Ivanţoc a indicat faptul că, la 13 mai 1999, civili purtând cagule au pătruns în celula sa, lovindu-l cu un baston în cap, în spate şi în ficat şi i-au aplicat lovituri cu pumnii la nivelul gâtului. Ei l-au trântit apoi în coridor unde l-a văzut pe un anume colonel Gusarov gata să-l lovească pe Ilie Ilaşcu cu capul de un perete şi să-i aplice lovituri cu piciorul. Dl Gusarov a pus apoi un pistol în gura dlui Ilaşcu şi l-a ameninţat cu moartea. Colonelul Gusarov a declarat reclamanţilor că motivul acestei agresiuni era cererea lor adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. În aceeaşi scrisoare, Andrei Ivanţoc a îndemnat Parlamentul şi Guvernul Republicii Moldova, mijloacele de informare în masă internaţionale şi organizaţiile de protecţie a drepturilor omului, să intervină pentru a face să înceteze torturile la care el însuşi şi ceilalţi reclamanţi au fost supuşi.

 

271. Ca urmare a acestor evenimente, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 1 septembrie 1999 adresată Curţii de către reprezentantul dlui Leşco, reclamanţii au fost privaţi de mâncare timp de două zile şi de lumină timp de trei zile.

 

272. Celula dlui Ivanţoc în închisoarea din Tiraspol a fost devastată şi cu alte ocazii în noiembrie 2002 şi la 15 februarie 2003.

 

 Demersurile întreprinse pînă în luna mai 2001 pentru eliberarea reclamanţilor

 

273. Negocierile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la retragerea forţelor ruse din Transnistria, pe parcursul cărora a fost menţionată şi reglementarea chestiunii transnistrene, nu s-au referit niciodată la situaţia reclamanţilor. Totuşi, în cadrul discuţiilor dintre Preşedintele moldovean şi Preşedintele Federaţiei Ruse, partea moldovenească a ridicat cu regularitate chestiunea eliberării reclamanţilor (anexa, Y § 254).

 

274. În cadrul creării de către partea transnistreană a unei comisii competente pentru examinarea posibilităţii de graţiere a tuturor persoanelor condamnate şi deţinute în Transnistria ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele transnistrene (anexa, dl Sturza §§ 309 şi 311), autorităţile moldoveneşti au obţinut o promisiune de eliberare a reclamanţilor. În acest context, adjunctul Procurorului General moldovean, dl Vasile Sturza, s-a deplasat de mai multe ori la Tiraspol pentru a negocia eliberarea reclamanţilor, vizitându-l pe dl Ilaşcu deţinut în închisoarea de la Hlinaia chiar în 1996).

 

Dl Sturza s-a deplasat o ultimă dată la Tiraspol la 16 aprilie 2001 cu scopul de a-i aduce pe reclamanţi la Chişinău, dar fără rezultat. Dl Ilaşcu a fost eliberat doar la 5 mai 2001 (paragraful 279 de mai jos).

 

275. Într-o scrisoare din 23 februarie 2001, Preşedintele Moldovei, dl Lucinschi şi şeful misiunii OSCE în Moldova, dl Hill, au cerut dlui Smirnov eliberarea reclamanţilor din motive umanitare.

 

276. La 12 aprilie 2001, noul Preşedinte al Moldovei, dl Voronin, a prezentat dlui Smirnov o nouă cerere de eliberare a reclamanţilor fondată pe motive de ordin umanitar.

 

277. De la începutul negocierilor cu partea transnistreană, situaţia reclamanţilor a fost deseori pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti. În acest context, au avut loc discuţii cu reprezentanţii „procuraturii RMT”, ai „Curţii Supreme a RMT”, la fel şi cu „ministrul justiţiei al RMT” şi cu dl Igor Smirnov.

 

278. Reclamanţii au prezentat Cuţii o notă verbală datată din 19 aprilie 2001 adresată ambasadei Moldovei la Moscova, în care Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a atras atenţia guvernului moldovean asupra faptului că observaţiile depuse de acesta din urmă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în octombrie 2000 au dat o evaluare subiectivă a rolului Rusiei în cauza grupul Ilaşcu şi nu reflecta deloc caracterul amical al relaţiilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Nota suna astfel:

 

„Examinarea memoriului respectiv de către Marea Cameră a Curţii Europene, fixată la 1 mai acest an, poate aduce un prejudiciu grav intereselor Federaţiei Ruse şi ale Moldovei.

 

În acest context, partea rusă, bazându-se pe acordul la care au convenit şefii serviciilor Afacerilor Externe ale celor două ţări în ceea ce priveşte necesitatea retragerii memoriului respectiv, solicită urgent Guvernului Moldovei să ia toate măsurile pentru a asigura retragerea acestui document înainte de 30 aprilie şi să informeze oficial Curtea Europeană la fel ca şi Reprezentantul Rusiei pe lângă acest organ.”

 

 

E. Eliberarea dlui Ilaşcu la 5 mai 2001

 

279. Dl Ilaşcu a afirmat că la 5 mai 2001 dimineaţă, în jurul orei 5 şi 30, Vladimir Şevtsov, de asemena, cunoscut şi sub numele de Antiufeev, „ministru al securităţii al Transnistriei”, a intrat în celula sa şi i-a zis să se îmbrace rapid, deoarece urma să fie prezentat „Preşedintelui RMT”. Reclamantul a lăsat toate bunurile sale în celulă şi a fost urcat într-un automobil, fiind ataşat cu cătuşe la doi soldaţi. Vladimir Şevtsov a luat, de asemena, loc în automobil. Reclamantul a fost astfel condus la Chişinău şi l-a cîteva sute de metri de Preşedinţie, el a fost predat şefului serviciilor secrete din Moldova, dlui Pasat. Reclamantul pretinde că dl Şevtsov ar fi citit în faţa dlui Pasat actul său de transfer, redactat în următorii termeni: „Deţinutul Ilaşcu, condamnat la pedeapsa capitală, este transferat organelor competente ale Republicii Moldova”. După transmiterea documentului, dl Şevtsov ar fi declarat că condamnarea rămânea valabilă şi că ea ar fi pasibilă de executare dacă dl Ilaşcu s-ar întoarce în Transnistria.

 

Forţele speciale moldoveneşti l-au însoţit pe reclamant la Ministerul Securităţii, unde el a fost succint interogat apoi repus în libertate.

 

280. La 22 iunie 2001, guvernul moldovean a informat Curtea că Preşedintele Republicii Moldova, dl Voronin, a solicitat eliberarea dlui Ilaşcu printr-o scrisoare adresată dlui Smirnov la 5 mai 2001. În această scrisoare, dl Smirov a cerut în schimbului gestului favorabil al autorităţilor transnistriene ca Republica Moldova să condamne „agresiunea din 1992 comisă de ea împotriva poporului transnistrian”, să repare integral prejudiciul material suferit de „RMT” ca urmare a agresiunii şi „să prezinte scuze popoului transnistrian pentru durerea şi suferinţele cauzate”.

 

281. Într-o scrisoare din 19 noiembrie 2001, guvernul moldovean a prezentat Curţii copia mai multor decrete semnate de dl Smirnov, „preşedintele RMT”.

 

Decretul nr. 263, semnat la 6 iulie 1999, prevede introducerea unui moratoriu asupra aplicării pedepsei capitale pe teritoriul „RMT” începând cu 1 septembrie 1999. Acest moratoriu ar fi fost de asemenea aplicabil hotărârilor judecătoreşti pronunţate înaintea acestei date, dar neexecutate până la intrarea în vigoare a decretului care ar fi intervenit la momentul semnăturii şi publicării sale in Monitorul Oficial. Decretul nr. 198 semnat de către dl Smirnov la 5 mai 2001 a acordat graţiere dlui Ilaşcu şi a ordonat punerea sa în libertate. Decretul a intrat în vigoare în ziua semnării lui.

 

Guvernul moldovean nu a făcut nici un comentariu cu privire la pretinsul transfer al dlui Ilaşcu, mulţumindu-se să prezinte Curţii decretul dlui Smirnov cu privire la reclamant. El nici nu a formulat comentarii cu privire la veridicitatea aşa–zisului decret. Totuşi el a mai adăugat faptul că a auzit rumori conform cărora, înainte de a semna respectivul decret, dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa cu moartea pronunţată împotriva dlui Ilaşcu cu închisoarea pe viaţă.

 

 

Din partea sa, dl Ilaşcu a afirmat că decretul dlui Smirnov este un fals şi că a fost adoptat după eliberarea sa. Conform opiniei dumnealui, cu toate că a fost eliberat, condamnarea sa a rămas valabilă şi, dacă el ar reveni în Transnistria, el ar fi pasibil de pedeapsa cu moartea.

 

282. Curtea nu dispune decât de alegaţiile dlui Ilaşcu, de o copie a decretului din 5 mai 2001 elaborat de dl Smirnov şi de declaraţiile guvernului moldovean cu privire la comutarea pedepsei. Nici una din aceste expuneri nu a fost confirmată prin alte probe şi Curtea nu remarcă nici un element obiectiv care s-o determine să ia o poziţie în favoarea unei sau altei teze. În consecinţă, Curtea estimează că nu are posibilitatea, în starea actuală a probelor prezentate ei, să tragă o concluzie în ceea ce priveşte motivele şi baza legală a eliberării dlui Ilaşcu.

 

F. Demersurile întreprinse după luna mai 2001 în vederea eliberării celorlalţi reclamanţi

 

283. După eliberarea dlui Ilaşcu, reprezentantul dlui Leşco a afirmat într-o scrisoare parvenită la Curte la 1 iunie 2001 că această eliberare ar fi fost datorată intervenţiei autorităţilor ruse pe lângă autorităţile transnistrene. Trebuie menţionat faptul că într-un interviu acordat unei staţii publice de radio din Republica Moldova „Radio Moldova”, Ministrul Afacerilor Externe al acestui stat dl Nicolae Cernomaz, ar fi declarat că: „Ilie Ilaşcu a fost eliberat ca urmare a intervenţiei Ministrului rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, care, la cererea Preşedintelui moldovean dl Voronin, a purtat o convorbire telefonică la acest subiect cu administraţia de la Tiraspol. El (le-)a explicat că era vorba de o problemă internaţională care atingea onoarea Federaţiei Ruse şi a Moldovei”. Dl Cernomaz ar fi continuat explicând că dumnealui s-a întâlnit cu dl Ivanov în scopul de a-l convinge că „cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi retrasă deoarece dl Ilaşcu era un deţinut politic, un ostatic al conflictului din 1992”.

 

 

284. Urmare a audierii din 6 iunie 2001, guvernul moldovean a mulţumit acelor care au contribuit la eliberarea dlui Ilaşcu, în special Federaţiei Ruse, şi a indicat ca el dorea să revină asupra poziţiei exprimată anterior în observaţiile sale din 24 octombrie 2000, în particular cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse. El a explicat gestul său prin dorinţa de a evita survenirea unor consecinţe nedorite, şi a tensiunilor sau încetarea procesului cu privire la găsirea unei soluţii paşnice a diferendului transnistrean şi obţinerea eliberării celorlalţi reclamanţi.

 

285. După eliberarea dlui Ilaşcu, între acesta şi autorităţile moldoveneşti au avut loc întâlniri cu privire la perspectivele eliberării celorlalţi reclamanţi.

 

Cu ocazia unei conferinţe de presă pe care a susţinut-o la 31 iulie 2001, preşedintele Moldovei, dl Voronin, a declarat: „Dl Ilaşcu este cel care îi menţine pe camarazii săi în detenţie la Tiraspol”. El a subliniat în această privinţă că el i-a propus acestuia retragerea cererii sale depusă la Curte împotriva Federaţiei Ruse şi Moldovei, în schimbul eliberării celorlalţi reclamanţi înainte de 19 iunie 2001, dar că dl Ilaşcu a refuzat această propunere. Conform agenţiei de presă moldoveneşti Basa-press, dl Voronin a sugerat de asemenea că în cazul în care dl Ilaşcu va obţine cîştig de cauză în faţa Curţii, acest lucru va face mai dificilă eliberarea celorlalţi reclamanţi.

 

 

G. Reacţiile internaţionale la condamnarea şi detenţia reclamanţilor

 

286. Într-un raport din 20 februarie 1994 întocmit la cererea Biroului de instituţii democratice şi drepturile omului al OSCE de către dl Andrzej Rzeplinski, profesor de drept penal şi dreptul drepturilor omului la Universitatea din Varşovia, şi de către dl. Frederick Quinn, de la OSCE, în urma unei misiuni de anchetă în Transnistria, procesul reclamanţilor în faţa „Curţii supreme a RMT” a fost analizat din punctul de vedere al respectării drepturilor fundamentale. Autorii relevă, printre altele, grave încălcări ale drepturilor la apărare, lipsa oricărui contact al reclamanţilor cu un avocat pe parcursul primelor două luni după arestarea lor, accesul lor fiind foarte limitat ca urmare, încălcarea dreptului de a fi judecat de către un tribunal imparţial, instanţa de judecată respectivă refuzând examinarea alegaţiilor reclamanţilor conform cărora au fost impuşi să mărturisească ca urmare a aplicării tratamentelor inumane, şi încălcarea dreptului prevăzut de articolul 14. 5 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, procesul reclamanţilor desfăşurându-se conform unei proceduri excepţionale fiind lipsiţi de orice drept la un recurs.

 

În fine, autorii au calificat procesul ca fiind un eveniment politic de la început şi până la sfârşit. Ei au conchis că anumite acuzaţii de terorism formulate la adresa reclamanţilor, în baza Codului Penal sovietic, ar fi fost considerate în statele democratice moderne ca simple chestiune referitoare la libertatea de expresie.

 

287. La 28 septembrie 1999, Preşedintele Adunării Parlamentare şi Secretarul General al Consiliului Europei au lansat un apel autorităţilor separatiste din Transnistria pentru ca Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) să poată efectua o vizită reclamanţilor şi au cerut îmbunătăţirea imediată a condiţiilor de detenţie a acestora.

 

288. Efectuând o vizită în Transnistria la 18 şi 19 octombrie 2000, în cadrul unei vizite în Moldova în perioada 16– 0 octombrie 2000, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a cerut autorităţilor transnistrene permisiunea de a-l vizita pe dl Ilaşcu pentru a verifica condiţiile sale de detenţie. Permisiunea nu i-a fost acordată din motivul că, din cauza lipsei de timp, autorizaţiile necesare nu ar fi putut fi obţinute.

289. În noiembrie 2000, ca urmare a vizitei sale în Moldova, inclusiv în regiunea Transnistriei, Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT- ul) a elaborat raportul său. Cu privire la situaţia de detenţie în Transnistria, CPT a subliniat problema suprapopulării în carcere şi şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la practica de detenţie prelungită în izolare a anumitor deţinuţi şi referitor la nivelul inadecvat al îngrijirilor acordate deţinuţilor bolnavi, în special, lipsa totală a îngrijirilor pentru cei ce suferă de tuberculoză, aici incluzându-se posibilitatea de a beneficia de produse alimentare dietetice.

 

Potrivit CPT, situaţia instituţiilor penitenciare din Transnistria în 2000, lăsa mult de dorit, mai ales în închisoarea din Hlinaia, unde condiţiile de detenţie erau deplorabile: lipsa aerisirii, a luminii naturale şi a condiţiilor sanitare adecvate, precum şi suprapopularea.

 

Referitor la situaţia reclamanţilor în special, CPT a indicat faptul că trei membri ai grupului Ilaşcu erau deţinuţi de opt ani în condiţii de izolare fapt care avea consecinţe grave asupra a cel puţin unuia dintre ei. CPT a mai indicat că detenţia în izolare putea, în anumite condiţii, constitui tratament inuman şi degradant şi că în orice caz, o izolare prelungită pe parcursul a mai multor ani era de neiertat. CPT a cerut autorităţilor transnistrene să îmbunătăţească condiţiile de detenţie a celor trei membri ai grupului Ilaşcu deţinuţi în izolare, prin asigurarea lor a accesului la presa la alegerea lor, şi acordarea posibilităţilor de a primi vizite din partea familiilor şi avocaţilor lor.

 

Medicii din delegaţia CPT au putut consulta trei din cei patru reclamanţi, inclusiv pe dl Ilaşcu. În ceea ce-l priveşte pe ultimul, medicii au recomandat acordarea acestuia a tratamentului medical potrivit patologiei sale.

 

CPT a prezentat declaraţii conform cărora în mai 1999, membrii grupului Ilaşcu deţinuţi la Tiraspol ar fi fost bătuţi de către indivizi mascaţi.

 

DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL INTERN ŞI ALTE ACORDURI PERTINENTE

 

290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 prevăd următoarele:

 

„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (R.S.F.S.R.) şi Ucraina, membre-fondatoare ale Uniunii R.S.S., semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante), constatăm că Uniunea R.S.S., ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică încetează a mai exista.

 

Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între ele, precum şi, ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,

 

Aspirând să construim state democratice de drept,

 

Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii statale, a principiilor egalităţii în drepturi şi neamestecului în afacerile interne, ne recurgerii la forţă sau la orice alt mijloc de presiune, în special economice, al reglementării paşnice a diferendelor, a altor principii şi norme universal recunoscute ale dreptului internaţional (...)

 

Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa;

 

Angajându-ne să respectăm normele internaţionale universal acceptate ale drepturilor omului şi popoarelor,

Am convenit asupra următoarelor:

 Articolul 1

 

Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. (...)

 Articolul 6

 

1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare. (... )

 

2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat neutru.

 

3) Statele-membre ale Comunităţii vor păstra şi susţine, sub comandament unit, spaţiul militar strategic comun, inclusiv controlul unic asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.

 

4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice. (...)

 Articolul 12

 

Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei Uniunii R.S.S.”

 

291. La 24 decembrie 1991 reprezentantul permanent al URSS la Naţiunile Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a comunicat Secretarului Naţiunilor Unite o scrisoare a Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:

 

„Aderarea Uniunii Republicii Sovietice Socialiste la Naţiunile Unite, inclusiv în Consiliul de Securitate şi toate celelalte organe şi organisme ale sistemului Naţiunilor Unite, este continuată de Federaţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de Federaţie Rusă, să fie utilizată de Naţiunile Unite în locul „Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile URSS ce reies din Carta Naţiunilor Unite, inclusiv obligaţiunile de natură financiară. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actualmente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Naţiunile Unite să reprezinte Federaţia Rusă în organele Naţiunilor Unite.”

 

292. La 21 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a conflictului armat din regiunea Transnistreană a Republicii Moldova:

 

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,

 

Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a conflictului armat în regiunea transnistreană;

 

Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;

 

Salutând faptul că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse au ajuns la un acord de principiu;

 

Au convenit asupra următoarelor:

 Articolul 1

 

1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.

 

2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, armamentul şi echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.

 Articolul 2

 

1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea conflictului, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.

 

2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la Bender.

 

3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contingentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea conflictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această privinţă. Efectivele, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contingentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.

 

4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va face investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile potrivite în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.

 Articolul 3

 

Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţinerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.

 

Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun acord cu Comisia de Control.

 Articolul 4

 

Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova vor respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a 14-a, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.

 

Toate chestiunile legate de statutul Armatei a 14-a sau de etapele şi termenele de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.

 Articolul 5

 

1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind inacceptabile. În acest sens, vor fi suprimate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.

 

2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.

 

3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului umanitar pentru regiunea conflictului.

 Articolul 6

 

Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.

 Articolul 7

 

Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a soluţionării conflictului prin mijloace politice.

 Articolul 8

 

Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.

 

Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.

 

293. La 8 aprilie 1994 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu următoarele rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente:

 

„(...) 2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 (...)

 

Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fiind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”

 

294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 stipulează următoarele:

 Articolul 11

 

„ 1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.

2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”

 Articolul 111

 

„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o lege organică. (...)”

 

295. Prevederile relevante ale Codului Penal al Republicii Moldova sunt astfel redactate:

 Articolul 116

 

„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de liberate până la un an.

 

Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”

 Articolul 207

 

„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”

 

 

296. La 21 octombrie 1994 Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui prevederi fundamentale sunt:

 

„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentanţilor Regiunii Transnistrene,

 

Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,

 

Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,

 

Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi colaborare,

 

Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,

 

Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,

 

Au convenit asupra următoarelor:

 Articolul 2

 

Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat prin prezentul Acord.

 

Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.

 

Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amenajarea trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.

 

Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

 

Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili printr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.

 Articolul 5

 

În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea conflictelor de ordin intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.

 

Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.

 Articolul 6

 

Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.

 

În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.

 Articolul 7

 

Aerodromul militar Tiraspol este aerodromul de amplasare comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.

 

Survolurile navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.

 Articolul 13

 

Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în starea fizică reală.

 

Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.

 Articolul 17

 

În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amenajarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord separat.

 Articolul 23

 

Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre îndeplinirea procedurilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

 

Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”

 

 

297. La 21 octombrie 1994 la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord prevăd:

 Articolul 1

 

„Aerodromul militar Tiraspol este utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retragerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.

 

Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.

 Articolul 3

 

Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă de către Părţi).

 Articolul 5

 

Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor de şcoală şi antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de comandă).

 

Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Moldova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Totodată, decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.

 Articolul 7

 

Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de ele în comun.

 Articolul 8

 

Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

 

În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”

 

298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica Moldova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi rezerve, partea pertinentă conţinând următoarele:

 

„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele pînă la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

 

(...)”

 

299. La 20 martie 1998 reprezentantul Federaţiei Ruse, dl. V. Cernomârdin şi reprezentantul „RMT”, dl. Igor Smirnov, au semnat la Odesa (Ucraina) un Protocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea următoarele:

 

„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezenţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:

 

Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:

- prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse, muniţiile sale şi bunurile sale;

- a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;

- a treia categorie include armament, muniţii, material militar şi alte echipamente care pot fi cedate (rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt stocate.

 

Venitul obţinut din cesiunea patrimoniului care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi în următoarele proporţii:

 

Federaţia Rusă – 50 %

Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a treia categorie.

 

Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.

 

2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.

 

3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestor bunuri.

 

4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi ne transportabile din împrejurimile satului Kolbasna cu respectarea cerinţelor de securitatea ecologică şi altele.

 

5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Transnistriei au convenit că cartierele eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act lor oficial care indică valoarea lor reală.

 

6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate a Rusiei staţionate în Transnistria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transparente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate a Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, prin intermediul misiunii acesteia la Chişinău.”

 

 

 

ÎN DREPT

 

 

I. DACĂ RECLAMANŢII ŢIN DE JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA

 Argumente aduse în faţa Curţii

 Guvernul Moldovenesc

 

300.Guvernul Republicii Moldova estimă că reclamanţii nu relevau, nici în trecut nici în perioada actuală de “jurisdicţia” de facto a Republicii Moldova.; cererea ar fi deci ratione personae incompatibilă cu prevederile Convenţiei.

   Luând în consideraţie articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante, recunosc fiecărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite într-un teritoriu determinat funcţiile sale statale: acte legislative, jurisdicţionale şi administrative. Dar în cazul în care un stat nu controlează efectiv o parte din întreg teritoriul său, el nu poate exercita real competenţa şi suveranitatea teritorială. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi „teritoriu” n-ar putea fi confundate. Pentru ca Convenţia să fie aplicabilă, ar fi trebuit să fie posibil ca statul să recunoască şi să asigure drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană relevă de jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este vorba de a determina dacă, în momentul comportamentului incriminat, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra victimelor presupuse.

 

301. În speţă, localităţile din stânga Nistrului nu se mai află sub controlul organelor constituţionale ale Republicii Moldova, de cel puţin de la sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Transnistriană”, care dispune de propriile sale instituţii, incluzând forţele armate, poliţie şi o structură vamală. Anume din această cauză, la momentul ratificării Convenţiei, Moldova a făcut o declaraţie vizând excluderea responsabilităţii sale referitor la actele comise pe teritoriul transnistrian, pe care aceasta nu-l controlează.

   Guvernul moldovean subliniază că absenţa controlului din partea Republicii Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea regimului transnistrian a fost confirmată de toţi martorii audiaţi de Curte.

 

302.Se consideră că situaţia ce rezultă din imposibilitatea de a exercita un control efectiv asupra teritoriului transnistrian este asemănătoare cu cea descrisă de Curte în hotărârea Cipru vs. Turcia ([GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, § 78), unde s-a ajuns la concluzia că Guvernul din Cipru era în imposibilitate să exercite un control efectiv asupra teritoriilor „RNCT”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.

303.El respinge orice fel de afirmaţie de cooperare din partea sa cu autorităţile transnistrene şi evidenţiază faptul că anumite măsuri au fost luate în ceea ce priveşte aplanarea conflictului transnistrian, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa mediatorilor OSCE, pe când altele au fost luate ţinând cont de interesul populaţiei moldoveneşti ce se găseşte pe teritoriul aflat sub controlul regimului transnistrian.

304.Guvernul Moldovei consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, atât generale, în termenii de găsire a unei soluţii pentru soluţionarea conflictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrian, cât şi specifice, în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie.

   În această privinţă, el s-a referit la numeroasele tentative făcute pentru a soluţiona conflictul, confirmate de depoziţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri ce condamnă ilegalitatea detenţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3 februarie 1994 a Curţii Supreme a Republicii Moldova urmate de măsuri cu caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi, alte măsuri economice, şi altele adoptate în scopul de a reafirma suveranitatea pe întreg teritoriul Republicii Moldova, incluzând partea transnistriană.

   Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect, dat fiind faptul că „RMT” este o entitate capabilă de a funcţiona în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că autorităţile transnistriene au recurs la represalii drept răspuns la unele măsurile luate.

    Prin urmare, Guvernul moldovean consideră că el nu dispune de alte mijloace de care ar putea face uz în scopul de a obţine respectul drepturilor garantate reclamanţilor de către Convenţie fără a pune în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.

 Guvernul Federaţiei Ruse

 

305.Guvernul rus se limitează în a pune în evidenţă faptul că Guvernul Republicii Moldova este unicul Guvern legitim al Moldovei. Deoarece teritoriul transnistrian constituie o parte integrantă a Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată drept responsabilă de acţiunile care au loc pe acest teritoriu.

 

 

3.Reclamanţii

 

306.Reclamanţii consideră că Republica Moldova trebuie să fie considerată drept responsabilă de violările Convenţiei care după părerea lor au fost comise pe teritoriul transnistrian, în măsura în care această regiune face parte din teritoriul său naţional, şi în pofida absenţei controlului efectiv, Guvernul moldovenesc ar fi obligat să ia măsuri suficiente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de către Convenţie asupra întregului său teritoriu, ceea ce el nu a făcut. Efectiv, reclamanţii consideră că măsurile pozitive luate de către autorităţile modoveneşti erau limitate şi insuficiente, ţinând cont de mijloacele politice şi economice la dispoziţia lor.

   Nu numai că Guvernul moldovenesc nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sale pozitive, care îi revin în virtutea Convenţiei, dar el ar fi mers chiar până la luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei. Despre aceasta ne mărturiseşte eliberarea generalului Iakovlev (vezi paragraful 50), transferul d-ului Ilaşcu autorităţilor moldoveneşti pe data de 5 mai 2001, (vezi paragraful 279), acordurile încheiate la data de 16 mai 2001, (vezi paragraful 174) şi cooperarea, în particular în domeniul vamal şi cel al poliţiei (vezi paragrafele 176 şi 177). Reclamanţii au declarat că discursul susţinut de Preşedintele Republicii Moldova, în care acesta l-a acuzat pe d-ul Ilaşcu, după eliberarea acestuia, de a fi responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în virtutea Convenţiei.În ultimul rând, reclamanţii consideră că autorităţile moldoveneşti ar fi trebuit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să controleze regimul transnistrian, pentru a asigura eliberarea lor.

 

 

4.Guvernul României, partea terţă care a intervenit

 

308.Intervenţia Guvernului român, ca terţă parte, subliniază cu uşurinţă că el nu doreşte să-şi exprime poziţia asupra responsabilităţii Republicii Moldova în speţă. El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice capabile să susţină cauza acelor dintre reclamanţi care sunt cetăţenii săi.

309.El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea să-şi limiteze cadrul obligaţiilor pe care le-a contractat la ratificarea Convenţiei invocând faptul că el nu exercită jurisdicţia sa conform articolului 1. Statele contractante trebuie să asigure drepturile garantate de Convenţie indivizilor ce locuiesc pe teritoriul lor şi li se cere să ia măsurile necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.

Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive, nu trebuie să fie interpretată de un mod ce ar impune autorităţilor sarcini insuportabile sau excesive, cu toate acestea statelor li se cere numaidecât să manifeste o diligenţă rezonabilă.

Guvernul român consideră în speţă, că autorităţile Republicii Moldova nu au demonstrat faptul că ele au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suveranitatea lor pe teritoriul transnistrean. În particular, el reproşează autorităţilor moldovene că nu a luat nici o măsură efectivă pentru a executa hotărârea Curţii Supreme a Republicii Moldova de pe data de 3 februarie 1994, şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMT” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova cu scopul de a putea să exporte mărfuri provenite din regiunea transnistreană.

 

 

 

 

 Aprecierea Curţii

 Principii generale

 

(a) Concepţia de „jurisdicţie”

 Articolul 1 al Convenţiei prevede:

 

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane ce relevă de jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite la titlul I (...) al Convenţiei.”

 

311.Din articolul 1 reiese faptul că Statele părţi trebuie să răspundă de orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie, comise asupra indivizilor aflaţi sub „jurisdicţia” lor.

Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant să fie considerat responsabil de actele sau omisiunile care i se imputează şi care dau loc unei plângeri de încălcare a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

312. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia noţiunea de „jurisdicţie”,în sensul articolului1 al Convenţiei, trebuie să reflecte concepţia acestei noţiuni în dreptul internaţional public (vezi Gentilhomme, Schff – Benhadji şi Zerouki vs. Franţa, hotărârea de judecată din 14 mai 2002, paragraful 20; Bankovic şi alţii vs. Belgia şi alte 16 State Contractante 8dec.), nr. 52207/99, § 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanidze vs. Georgia, CEDO2004-..., § 137).

Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „relevând din jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând faptul că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială, (vezi decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar de asemenea în acest sens este presupusă că ea se exercită în mod normal pe întreg teritoriul statului.

Această presupunere poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este împiedicat de a-şi exercita autoritatea pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare, prin forţele armate, ale unui alt stat care controlează efectiv acest teritoriu ( vezi Loizidou vs. Turcia, (excepţii preliminare), hotărâre de judecată luată pe data de 23 martie, 1995, Seria A nr. 310, şi Cipru vs. Turcia [GC], nr. 25781/94, CEDO 2001-VI, paragrafele 76 – 80, asemenea celor citate în decizia Bankovic, menţionată mai sus, paragrafele 70-71), în cazuri de război sau revolte, sau încă în cazurile unui Stat străin susţinând instalarea unui regim separatist pe teritoriul statului respectiv.

 

 

     313. Pentru a conchide la existenţa unei asemenea a situaţii excepţionale, Curtea trebuie să examineze pe de o parte toate elementele factologice obiective capabile de a limita exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său, şi pe de altă parte, comportamentul statului propriu-zis. De fapt, angajamentele luate de către o parte contractantă, în virtutea articolului 1 al Convenţiei includ, în afară de datoria de a nu interveni în drepturile şi libertăţile garantate, obligaţiile pozitive de a lua măsurile potrivite pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (vezi, printre alte, Z. vs. Regatul Unit [GC] , nr. 29392/95,paragraful 73, CEDO 2001 – V).

 

 

 

 

 

Aceste obligaţii subzistă de asemenea în cazul unei limitări de exercitare a autorităţii sale pe o parte a teritoriului său acestuia, astfel încât,  statului îi revine de a lua toate măsurile necesare, care stau în puterea sa.

 

 

      314.De altfel, Curtea observă că, dacă ea a accentuat preponderenţa principiului teritorial în aplicarea Convenţiei în cazul Bankovic(decizie citată mai sus, paragraful 80), ea a adus la cunoştinţă de asemenea că noţiunea de „jurisdicţie” din conţinutul articolului 1 al Convenţiei, nu se circumscrie doar teritoriului naţional al Înaltelor Părţi Contractante (vezi Lizidou vs. Turcia (fondul ), hotărâre judecătorească luată la 18 decembrie 1996, Rapoartele Hotărâtelor de Judecată şi Deciziile luate 1996 – VI, pp. 2234 – 2235, paragraful 52).

 

 

Curtea a recunoscut că în circumstanţe excepţionale, actele Statelor Contractante înfăptuite sau producând efecte în afara teritoriului lor, pot fi analizate în exercitarea de către ele a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 a Convenţiei.

 

 

Aşa cum reiese din principiile pertinente ale dreptului internaţional, un stat contractant poate angaja responsabilitatea sa atunci când, în urma unei acţiuni militare – legale sau ilegale – statul exercită în mod practic controlul efectiv asupra unei zone situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de către Convenţie, derivă din faptul acestui control, pe care el îl exercită în mod direct, prin intermediul forţelor armate ale acestui stat, sau prin intermediul unei administraţiei locale subordonate (ibid).

 

 Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită controlul în detalii asupra politicii şi acţiunilor autorităţilor din spaţiul situat în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control global asupra acestui teritoriu poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (ibid., pp. 2235 – 2236, paragraful 56).Dacă un Stat Contractant îşi exercită controlul global asupra unui teritoriu aflat în afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată numai asupra actelor comise de soldaţii sau funcţionarii aflaţi pe acest teritoriu, dar se extinde în egală măsură şi la actele administraţiei locale care supravieţuieşte numai datorită susţinerii militare sau datorită altor susţineri. (vezi Cipru vs. Turcia [GC], citat mai sus, paragraful 77).Responsabilitatea unui stat poate de asemenea fi angajată pe baza actelor care au cauzat repercusiuni asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni se manifestă în afara jurisdicţiei acestui stat. Prin urmare, cu referinţă la extrădarea către un stat care nu este Contractant, Curtea a susţinut că un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu prevederile din Convenţie, „această moştenire comună a tradiţiilor politice, a respectului libertăţii şi a preeminenţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive serioase pentru a crede că acea persoană poate fi în faţa unor riscuri reale de a fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (vezi Soeringvs. Regatul Unit, hotărârea de judecată luată la 7 iulie, 1989, Seria A nr. 161, p. 35, paragrafele 88 – 91).În plus, dacă autorităţile unui stat contractant aprobă formal sau tacit acţiunile particularilor care violează altor persoane particulare care se află sub jurisdicţia sa drepturile garantate de Convenţie, responsabilitatea acestui stat poate să fie angajată în lumina Convenţiei. (vezi Cipru vs. Turcia, citat mai sus, paragraful 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către Statul în cauză a actelor ce emană de la autorităţi autoproclamate şi care nu sunt recunoscute în planul dreptului internaţional. Un stat poate de asemenea fi ţinut responsabil chiar dacă agenţii săi acţionează cu exces de împuterniciri sau nu respectă instrucţiunile primite. Efectiv, Convenţia prevede faptul că autorităţile unui stat îşi asumă responsabilitatea obiectivă pentru acţiunile subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa şi n-ar putea să se ascundă după incapacitatea lor de a asigura ca aceasta să fie respectată (vezi Irlanda vs. Regatul Unit, hotărârea judecătorească luată la 18 ianuarie, 1978, Serie A nr. 25, p. 64, paragraful 159; de asemenea vezi articolul 7 al Proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional despre responsabilitatea Statelor în cazul actelor internaţional ilicite(2001)(„lucrările CDI”), p. 104, şi cazul Caire, examinat de Comisia Generală de Plângeri, 1929 Culegere de Sentinţe Arbitrale (RSA),V, p.516).

 

 responsabilitatea unui stat în cazul unei acţiuni ilegale

 

 Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsabilităţii unui stat în cazul unei violări a unei obligaţii internaţionale. Despre aceasta ne vorbesc lucrările CDIUn act ilicit poate fi calificat drept continuu dacă el se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul are loc şi rămâne în contradicţie cu obligaţia internaţională (vezi comentariul despre proiectul articolului 14 paragraful 2, p. 147 al lucrărilor CDI).

 

 

 

 

În plus, Curtea consideră că în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuând atâta timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (vezi de asemenea proiectul articolului 15 paragraful 2 al lucrărilor CDI).

 

 Aplicarea acestor principii

 

 Curtea trebuie deci să precaute dacă responsabilitatea Republicii Moldova este angajată în baza faptului atât a obligaţiei de a se abţine cât şi a obligaţiilor pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei.Curtea declară că în primul rând Republica Moldova afirmă faptul că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, anume regiunea transnistriană.Curtea reaminteşte că, în decizia sa de admisibilitate, ea a considerat că declaraţia consemnată de Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului transnistrian nu constituia o rezervă validă în sensul articolului 57 al Convenţiei.

 

 

 

Întrebarea care reiese este deci de a şti, dacă, în pofida concluziei menţionate mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Moldovei, este de natură să producă efecte juridice în planul responsabilităţii Moldovei în lumina Convenţiei.

 În speţă, Curtea relevă că, proclamată suverană de către Parlamentul său la 23 iunie 1990, şi devenind independentă la 27 august 1991 şi fiind astfel recunoscută de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişcare separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor prezidenţiale în unităţile adiministrative locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti (vezi paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva dintre soldaţii Armatei a 14-a. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea situaţiei, a fost declarată stare de urgenţă (vezi paragraful 69 de mai sus).

 

În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv şi unul adresat Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pe data de 23 iunie 1992 (vezi paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate să-i susţină în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea Transnistriei separatiste, ele au rugat de mai multe ori partea rusă să-şi oprească „agresiunea” împotriva lor (vezi paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).

 Pe data de 21iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului care instituia status quo –ului şi stabilirea unei zone de securitate pentru menţinerea acestuia (vezi paragrafele 87 până la 89 de mai sus).

 

La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată, care în articolul 111 enunţă posibilitatea de a oferi o formă de autonomie, printre altele, regiunilor din stânga Nistrului şi interzice în articolul 11 staţionarea trupelor străine pe teritoriul său ( vezi paragraful 294 de mai sus).

 

 

 Subsecvent, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica Moldova odată cu instrumentul său de ratificare a depus o declaraţie care susţinea imposibilitatea de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ceea ce priveşte teritoriile aflate sub controlul efectiv al organelor „Autoproclamatei Republici Transnistrene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (vezi paragraful 298 de mai sus).Acordul de încetare a focului încheiat la 21 iulie 1992, a sfârşit prima parte a eforturilor Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea asupra întregului său teritoriu.Curtea declară că după această perioadă, Republica Moldova a adoptat mai degrabă o politică de consimţire, menţinând un control limitat asupra regiunii transnistriene, printre altele, ca eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor vamale (vezi paragraful 179 şi 180 de mai sus).

 

  De aici, Curtea vede în declaraţia anexată la instrumentele de ratificare a Convenţiei de către Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.

.

 

 

 

          330. În baza tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei, unicul Guvern legitim al Republicii Moldova în lumina dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unor părţi ale teritoriului său, şi anume acea parte care se află sub controlul efectiv al „RMT”.

 

Aceasta nu duce nici la o controversă între părţi. La acest punct, guvernul român este de acord cu părerea exprimată a părţilor.

 

 

                   Totuşi, chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra teritoriilor transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă prevăzută în articolul 1 al Convenţiei de a lua măsuri care sunt în puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional - fie de ordin economic, diplomatic sau juridic sau de altă natură - în scopul de a asigura reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie.

 

 Cu privire la noţiunea de obligaţii pozitive

 

           332. Pentru determinarea domeniului obligaţiilor pozitive ce revin unui stat, trebuie să se ia în vedere adevăratul echilibru care trebuie să existe între interesul general şi cele ale individului, diversitatea situaţiilor între Statele Contractante şi alegerea care trebuie făcută, în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod  care să impună o sarcină insuportabilă sau excesivă (vezi Ozgur Gundem vs. Turcia, hotărârea din 16 martie, 200, nr. 23144/93, paragraful 43, CEDO 2000 – III).  

 

 

 

333. Curtea consideră că, atunci când un stat contractant este împiedicat de a-şi exercita autoritatea asupra întreg teritoriului său, printr-o situaţie de facto constrângătoare, cum ar fi stabilirea unui regim separatist însoţit sau nu de ocuparea militară a teritoriului de către un alt stat, acest stat nu încetează să-şi exercite jurisdicţia în sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat.

 

 

Totuşi, o asemenea situaţie factologică are drept efect reducerea domeniului acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul luat de către statul contractant în virtutea articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în cazul obligaţiilor pozitive ale statului în privinţa persoanelor aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să se străduie, prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-a-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

 

 

 

334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice care sunt măsurile mai eficace care trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor, ea trebuie totuşi să se asigure dacă măsurile luate efectiv erau corespunzătoare şi suficiente în cazul în speţă. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fie întreprins. O astfel de sarcină este cu atât mai mult necesară atunci când este vorba de o violare invocată a drepturilor absolute ca şi cele garantate de către articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.

 

 

335. În consecinţă, Curtea conclude că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile invocate - comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor pozitive care îi revin în virtutea Convenţiei.

 

4. Dacă Moldova a respectat obligaţiile sale pozitive

 

336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Moldovei au îndeplinit obligaţiile lor pozitive care le revin pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie, sau dacă, aşa cum reclamanţii şi Guvernul României au declarat, Guvernul Moldovei n-a întreprins măsurile suficiente în acest scop.

 

 

 

337. În speţă, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră că, în primul rând, întrebarea dacă Moldova a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă, cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie de luat în consideraţie şi influenţa pe care ar putea-o exercita Moldova prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor pe teritoriul moldovenesc din Transnistria.

 

 

338. Curtea observă că ea nu are competenţa de a examina compatibilitatea cu cerinţele Convenţiei a faptelor ce s-au produs anterior datei ratificării acestui instrument de către Moldova. Ea totuşi poate să facă referinţă la faptele sau acţiunile comise înainte de data ratificării, în contextul examinării obligaţiilor pozitive ce revin Moldovei şi de a le utiliza drept elemente de comparaţie în cercetarea eforturilor întreprinse de acest stat începând cu 12 septembrie 1997.

 

 

339. Obligaţiile pozitive ce revin Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrian, drept expresie a jurisdicţiei sale, cât şi măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor, incluzând şi eliberarea lor.

 

 

340. În ceea ce priveşte obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei, aceasta presupune, pe de o parte ca Republica Moldova, să se abţină de la susţinerea regimului separatist al ”RMT”, şi pe de altă parte ca ea să acţioneze şi să ia toate măsurile aflate la dispoziţia sa, politice, economice şi juridice sau altele, în vederea restabilirii controlului său pe acest teritoriu.

 

 

Nu este de datoria Curţii să definească care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Moldova ar fi trebuit să le ia, sau pe care ar trebui să le ia în acest scop, nici dacă aceste măsuri erau suficiente sau nu. Curtea trebuie doar să se asigure de voinţa Moldovei, exprimată prin  acţiuni sau măsuri specifice, de a restabili controlul asupra teritoriului „RMT”.

 

 

341. În speţă, de la începutul ostilităţilor în anii 1991 – 1992, autorităţile moldoveneşti, nu au încetat niciodată de a se plânge de agresiunea pe care ei o considerau că o suportă respingând proclamarea independenţei „RMT”.

În opinia Curţi, în prezenţa unui regim susţinut din punct de vedere militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (vezi paragrafele 11 şi 116 de mai sus), Moldova nu avea decât puţine posibilităţi de a reuşi să-şi restabilească autoritatea asupra teritoriului transnistrian. Mărturie în acest sens este sfârşitul conflictului militar, care a arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloacele necesare de a se impune pe teritoriul transnistrian, împotriva forţelor rebele susţinute de militarii Armatei a 14-a.

 

 

342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în luna iulie 1992, să ia măsurile necesare pentru a prelua controlul asupra Transnistriei. Astfel, din anul 1993  ele au început să intenteze procese penale împotriva unor oficiali transnistrieni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale (vezi paragrafele 167 şi de la 220 la 223 de mai sus).

 

 

343. Eforturile Republicii Moldova de a restabili autoritatea sa asupra regiunii transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile au continuat să-şi revendice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMT”, atât în plan intern cât şi internaţional (vezi paragrafele 31, 53, 66, 68-69 şi de la 77 până la 83 de mai sus): în 1994 Moldova a adoptat noua sa Constituţie care prevedea, inter alia, posibilitatea de a oferi o anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă în privinţa retragerii trupelor armate de pe teritoriul Transnistriei în termen trei ani.

 

 

La 12 septembrie 1997, ea a ratificat Convenţia şi a confirmat în rezervele sale la Convenţie, voinţa sa de a prelua controlul asupra regiunii transnistrene.

 

 

 

344. Aceste eforturi au continuat şi după anul 1997, în ciuda reducerii numărului de măsuri judiciare luate pentru a afirma autoritatea Moldovei în Transnistria: procesele intentate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au încetat în anul 2000, pe când un fost demnitar al regimului transnistrean a putut, după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină posturi înalte în cadrul statului (vezi paragraful 168 de mai sus).

 

 

În schimb, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic: în luna martie 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de acorduri cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean; contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţii Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În final, din anul 2002 şi pînă în prezent, mai multe proiecte de reglementare a conflictului au fost propuse şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE, şi Federaţia Rusă (vezi paragrafele de la 107 până la 110 de mai sus).

 

 

Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea Republicii Moldova de a încerca să-şi exercite jurisdicţia în regiune, având în vedere faptul că mai multe măsuri care au fost luate de autorităţile moldoveneşti, s-au lovit de represaliile RMT (vezi paragrafele de la 181 la 184 de mai sus).

 

 

 

Curtea denotă în egală măsură că, Guvernul Moldovei a afirmat că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii reintegrării Transnistriei în cadrul legal al Moldovei , sunt un răspuns în urma cerinţelor exprimate de partea separatistă în timpul discuţiilor referitoare la reglementarea situaţiei în Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei a renunţat astfel la măsurile adoptate mai devreme, în special la măsurile de ordin legal. Curtea denotă probele aduse în acest sens de dl Sturza (vezi anexa, paragrafele 309 – 314) şi d-ul Sidorov (vezi anexa, paragraful 446).

 

 

345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate acorduri de cooperare economică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovenesc şi „Parlamentul RMT”, de mai mulţi ani a existat şi o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există şi anumite forme de cooperare în alte domenii cum ar fi spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul (vezi paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).

 

 

Guvernul Moldovenesc a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate de autorităţile Republicii Moldova din preocuparea de a îmbunătăţi viaţa cotidiană a populaţiei din Transnistria şi de a face totul ce este posibil pentru a permite acestora să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru şi Guvernul Moldovenesc, aceste acte n-ar putea fi considerate, datorită caracterului şi naturii lor limitate, drept o susţinere a regimului transnistrian. Din contră, ele reprezintă afirmaţia voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistriene.

 

346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea denotă faptul că înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, Guvernul Moldovenesc a luat un anumit număr de măsuri atât în plan juridic cât şi în plan politic şi administrativ. Acestea au inclus:

 

 

 

- Anularea la 3 februarie 1994 de către Curtea Supremă a Republicii Moldova a hotărârii de condamnare a reclamanţilor pronunţată la 9 decembrie 1993, şi revocarea cu aceeaşi ocazie a mandatului lor de detenţie (vezi paragrafele 222 şi 223 de mai sus);

- Procedurile penale intentate la 28 decembrie 1993, împotriva „judecătorilor” „ Curţii supreme a Transnistriei” (vezi paragraful 223 de mai sus);

- Amnistia decretată de către Preşedintele Republicii Moldova la 4 august 1995 ( vezi paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului moldovenesc din 3 octombrie 1995 (vezi paragraful 227 de mai sus);

- Trimiterea medicilor din Republica Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi în Transnistria (vezi paragrafele 239 şi 163 de mai sus); şi

- Ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de aceştia pentru facilitarea vizitelor reclamanţilor ( vezi paragraful 239 de mai sus).

 

 

În timpul acestei perioade, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor, în timpul discuţiilor cu autorităţile transnistriene, reprezentanţii Republicii Moldova au ridicat sistematic întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (vezi paragrafele 172 şi 274 – 277 de mai sus). În particular, Curtea relevă eforturile considerabile întreprinse de autorităţile judiciare, de exemplu vice-ministrul Justiţiei, dl V. Sturza, care a făcut numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.

 

347. Chiar şi după anul 1997, de către Moldova au fost luate măsuri în vederea asigurării respectării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi medici pentru a-i examina (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în 1999), familiile reclamanţilor au primit ajutor financiar din partea autorităţilor, pe când dl Sturza, fost ministru al justiţiei şi preşedintele Comisiei de negocieri cu Transnistria, a continuat să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor în faţa autorităţilor transnistrene. Având în vedere acestea, Curtea denotă că, luând în consideraţie dovezile aduse de anumiţi martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. De altfel,  în urma acestor negocieri dl Sturza a făcut o vizită în Transnistria în luna aprilie a anului 2001, pentru a se întoarce la Chişinău cu cei patru reclamanţi ( vezi paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, paragrafele 310 – 312).

 

Este adevărat faptul că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite măsuri luate anterior, în special investigaţiile referitoare la persoanele implicate în condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa controlului asupra teritoriilor transnistriene de către autorităţile Republicii Moldova, orice anchetă judiciară împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau ţinând de fapte comise pe teritoriul Transnistriei s-ar dovedi a fi ineficientă. Acest lucru este confirmat şi de dovezile aduse de martori (vezi anexa, dl Postovan, paragraful 184, dl Catana, paragraful 208 şi dl Rusu, paragraful 302).

 

 

În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la autorităţile „RMT”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale, pentru a obţine asistenţa lor în ceea ce priveşte eliberarea reclamanţilor (vezi anexa, dl Mosanu, paragraful 249).

 

 

348. În schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice că, de la eliberarea dlui Ilaşcu, în luna mai 2001, autorităţile au luat măsuri eficace pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor prevăzute de Convenţie a celorlalţi reclamanţi, de care aceştia se plâng. Cel puţin, în afară de mărturiile dlui Sturza, care aduce dovezi despre faptul că situaţia reclamanţilor continuă să fie invocată cu regularitate de autorităţile moldoveneşti în relaţiile lor cu regimul „RMT”, Curtea nu are nici o altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Moldovei a avut o atitudine diligentă cu privire la situaţia reclamanţilor.

 

 

În negocierile lor cu autorităţile separatiste, autorităţile moldoveneşti s-au mărginit doar la ridicarea întrebării situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să se ajungă la încheierea unui acord care să garanteze respectul drepturilor prevăzute de Convenţie ( vezi anexa, dl Sturza, paragrafele 310 - 313).

 

 

Într–un mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproape 12 ani, nu există încă nici un plan global de reglementare a situaţiei transnistrene adus la cunoştinţa Curţii, care să se ocupe de situaţia reclamanţilor şi Guvernul Moldovei n-a susţinut că un asemenea document a existat sau că negocieri referitoare la acest subiect încă mai au loc.

 

 

349. În relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă, autorităţile moldoveneşti nu s-au arătat mai atente referitor la soarta reclamanţilor .

 

În opinia Curţii, faptul că la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovenesc a renunţat de a pune în discuţie eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse de violările invocate, având în vedere staţionarea armatei sale pe teritoriul transnistrian, şi aceasta pentru a nu împiedica procesul intentat pentru a „ pune capăt (...) detenţiei reclamanţilor” (vezi paragraful 360 de mai jos), echivala din partea sa cu admiterea influenţei pe care autorităţile ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian, în vederea încercării de a elibera reclamanţii. Or, contrar celor ce s-au întâmplat înainte de mai 2001, când autorităţile moldoveneşti au ridicat în faţa autorităţilor ruse întrebarea în ceea ce priveşte eliberarea reclamanţilor, după această dată intervenţiile la acest capitol par să se fi stopat.

 

Care n-ar fi starea lucrurilor, Curtea n-a fost informată despre nici un fel de demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse după luna mai 2001, pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi.

 

 

350. Sumar, Curtea denotă faptul că negocierile făcute pentru soluţionarea situaţiei din Transnistria, în care Federaţia Rusă are rolul de Stat garant, au loc din 2001 fără ca întrebarea reclamanţilor să fie abordată într-un mod oarecare şi fără ca vreo măsură să fie luată sau preconizată de către autorităţile Republicii Moldova pentru a asigura reclamanţilor respectul drepturilor prevăzute de Convenţie.

 

 

351. Ţinând cont de totalitatea de elemente aflate în posesia sa, Curtea consideră că, chiar după eliberarea d-ului Ilaşcu care a avut loc în luna mai 2001, era de datoria Guvernului Moldovei să ia măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.

 

 

352. Curtea conchide din acest moment, că Republicii Moldova ar putea să i se angajeze responsabilitatea sa în lumina Convenţiei cu privire la încălcările obligaţiilor sale pozitive ca urmare a acţiunilor care au fost denunţate după luna mai anul 2001.

 

 

 

Pentru a determina dacă responsabilitatea Guvernului Moldovei este efectiv angajată în cadrul Convenţiei, Curtea trebuie să examineze fiecare plângere depusă de către reclamanţi.

 

 

 

 

 

 

II. DACĂ RECLAMANŢII RELEVĂ DE JURISDICŢIA FEDERAŢIEI RUSE

 Argumentele aduse Curţii

 

 Guvernul Federaţiei Ruse

 

 

353. Guvernul Rus susţine că reclamanţii nu relevă de „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

 

 

 

354. Federaţia Rusă n-a exercitat şi nici nu exercită jurisdicţia asupra regiunii transnistrene, care este un teritoriu aparţinând Republicii Moldova. În particular, Federaţia Rusă niciodată n-a ocupat o parte a teritoriului Republicii Moldova şi forţele armate care sunt staţionate acolo, sunt doar cu acordul acestui stat. Unităţile fostei Armate a 14-a nu s-au implicat în conflictul armat dintre Republica Moldova şi Transnistria, dar, în virtutea acordurilor dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă, ele şi-au asumat sarcina de menţinere a păcii, şi prin urmare au prevenit o agravare a conflictului şi o mărire a numărului victimelor printre populaţia civilă. Desigur, când au avut loc acţiuni armate ilegale, atât din partea Transnistriei, cât şi din partea Moldovei, comise împotriva soldaţilor fostei Armate a 14-a, aceştia au fost obligaţi să se apere.

 

 

Nu a fost posibil de a onora angajamentul luat de Federaţia Rusă în anul1994 de a-şi retrage forţele sale militare de pe teritoriul Republicii Moldova în perioada primilor trei ani de la semnarea acordului, deoarece această retragere nu depinde doar de Federaţia Rusă. Pe de o parte, autorităţile „RMT” se opun acestei acţiuni, şi pe de altă parte, şi consideraţiile de ordin tehnic legate de retragerea arsenalului trebuie luate în vedere. La reuniunea OSCE de la Istanbul, termenul limită a fost din nou stabilit la 31 decembrie 2002, şi Federaţia Rusă intenţionează să onoreze acordurile încheiate cu această ocazie.

 

 

355. Guvernul rus a declarat că staţionarea trupelor ruse în Transnistria nu poate fi comparată cu prezenţa trupelor armate a Turciei, aflate în partea de Nord a insulei Cipru, caz tratat de Curte în hotărârile Loizidou vs. Turcia şi Cipru vs. Turcia,( hotărâri de judecată, ambele menţionate mai sus). Diferenţa rezidă în primul rând în numărul de trupe, având în vedere că GOR avea numai 2000 militari, pe când în Nordul insulei Cipru se aflau peste 30000 de soldaţi.

 

 

Trupele GOR nu acţionau împreună sau de partea „RMT”, dar au avut o misiune de menţinere a păcii , obiectivul comandamentului GOR fiind menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi de a supraveghea arsenalul imens care încă era depozitat acolo. Cât despre forţele de menţinere a păcii, ele îşi menţin neutralitatea cerută de acordul încheiat la 21 iulie 1992.

 

 

Cu titlu de rezumat, prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, cu consimţământul Republicii Moldova, cu scopul de a menţine pacea în această Republică, nu poate să angajeze responsabilitatea Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei.

 

 

 

356. Guvernul rus a negat categoric faptul că ei ar fi exercitat sau exercită vreun control asupra teritoriului transnistrean şi subliniază că „RMT” şi-a creat propriile sale structuri ale puterii, inclusiv un parlament şi o putere judiciară.

 

 

Federaţia Rusă n-a exercitat nici un fel de control economic asupra regiunii transnistrene. Efectiv, aceasta îşi duce propria sa politică economică în mod independent în cadrul Republicii Moldova, de exemplu, prin exportul de produse alimentare şi alcool, cu propriile sale mărci, dar fiind considerate drept produse de Republica Moldova şi urmând regulile aplicabile în fiecare câmp de activitate. De aici, în comparaţie cu situaţia din nordul insulei Cipru, regimul transnistrean este departe de a-şi datora supravieţuirea Federaţiei Ruse. În cazul retragerii complete a trupelor Federaţiei Ruse de pe teritoriul Transnistriei, aceasta nu ar avea nici o dificultate de a-şi continua toate activităţile în voie.

 

 

357. Federaţia Rusă niciodată nu a acordat autorităţilor transnistrene nici cea mai mică susţinere militară sau financiară sau de altă natură. Ea n-a recunoscut niciodată şi nici nu recunoaşte în prezent „Republica autoproclamată Transnistreană” aşa cum aceasta se numeşte. Ea consideră că „Regiunea Transnistreană” drept o parte integrală a teritoriului Republicii Moldova, la fel ca şi Găgăuzia.

 

 

 

Guvernul respinge declaraţia reclamanţilor conform căreia Federaţia Rusă ar fi deschis un consulat pe teritoriul transnistrean, dar recunoaşte că acest subiect este de mai mult timp în agenda de discuţii cu Republica Moldova .

 

 

Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 cu privire la patrimoniul Armatei a 14-a (vezi paragraful 299 de mai sus) şi alte acorduri cu privire la cooperarea economică cu „RMT”, sunt contracte de drept privat între două părţi private şi nu relevă de dreptul internaţional. În baza acestor acorduri, nu ar putea fi făcută nici o concluzie despre faptul că Rusia recunoaşte „RMT”.

 

Într-un mod similar, nu ar putea fi trasă nici o concluzie din conţinutul articolelor 7 şi 13 ale acordului încheiat la 21 octombrie 1994 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă (vezi paragraful 296 de mai sus), care prevede folosirea în comun a aeroportului militar de la Tiraspol, de către aviaţia militară a Federaţiei Ruse şi de către „aviaţia civilă a Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova”, cât şi transferul către „organele administraţiei publice locale ale Republicii Moldova” a încăperilor şi utilajului rămase după retragerea completă a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse. După guvernul rus, „regiunea Transnistreană” a fost numită în acest caz o „entitate de afaceri”, care îşi conduce propriile sale activităţi în cadrul unui anumit teritoriu.

 

 

358. În urma declaraţiilor făcute de către martorii din Republica Moldova, în special ale fostului procuror militar, dl Timoshenko, guvernul rus admite faptul că reclamanţii au fost deţinuţi în încăperile Armatei a 14-a, dar declară că această detenţie a fost ilegală în conformitate cu regulamentul disciplinar al GOR-ului şi că, de altfel, a fost numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp, având în vedere faptul că dl Timoshenko a pus capăt acelei situaţii ilegale imediat. În consecinţă, care n-ar fi starea lucrurilor, o eventuală violare a prevederilor legale a fost redresată şi reclamanţii nu s-ar putea considera victime.

 

În ceea ce priveşte restul plângerilor, Guvernul Rus a declarat că nu există nici o legătură cauzală între prezenţa forţelor armate ruse pe teritoriul transnistrean şi situaţia reclamanţilor.

 

 Guvernul Moldovei

 

 

359. În observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse ar putea fi angajată în speţă în virtutea articolului 1 al Convenţiei, având în vedere staţionarea trupelor militare şi a echipamentului care aparţine Federaţiei Ruse  pe teritoriul transnistrean. Guvernul Moldovei s-a bazat în acest scop pe decizia comisiei de la 10 iulie 1978, în cazul menţionat mai sus, Cipru vs. Turcia şi hotărârea Curţii în cazul Loizidou vs. Turcia (excepţii preliminare), menţionat mai sus.

 

 La audierea din 6 iunie 2001, Guvernul moldovean a declarat faptul că ei şi-ar dori să-şi schimbe poziţia adoptată anterior exprimată în observaţiile sale scrise din 24 octombrie 2000, cu privire la o eventuală responsabilitate a Federaţiei Ruse. Guvernul moldovean şi-a justificat noua poziţie, pe care aceştia pretind să o fi luat pentru a „evita consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului iniţiat pentru a pune capăt diferendului transnistrean şi detenţia celorlalţi reclamanţi.”

 În observaţiile sale scrise din 1 octombrie 2003, Guvernul moldovean subliniază faptul că Armata a 14-a a luat o parte activă, atât direct cât şi indirect, la conflictul din 1991-1992, susţinând partea separatistă şi oferindu-le acestora suport logistic şi militar. Guvernul moldovean consideră că Federaţia Rusă este statul continuator, într-un context internaţional al fostei URSS şi că este, prin urmare responsabilă de acţiunile comise de organele fostei URSS, în acest caz, de către Armata a 14-a, care a devenit GOR-ul, şi anume crearea regimului transnistrean separatist, şi a consecinţelor acelor acţiuni.

 

 

  Mai mult, Guvernul moldovean a declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse trebuie să fie angajată, având în vedere participarea militarilor Armatei a 14-a în procesul de arestare şi interogare a reclamanţilor, detenţia lor, în încăperile Armatei a 14-a şi transferul lor în mâinile separatiştilor transnistreni.

 

 Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova consideră că, în general, în virtutea articolului 1 al Convenţiei, acţiunile comise pe teritoriul transnistrean relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse până la soluţionarea definitivă a diferendului transnistrean.Guvernul moldovean evidenţiază că, în timp ce ei nu s-au opus transferului unor echipamente civile Transnistriei, care aparţin GOR-ului, ei întotdeauna s-au pronunţat categoric împotriva transferului în regiune a oricărui tip de armament sau tehnică militară sau tehnică cu dublă întrebuinţare ( atât de uz militar, cât şi civil).

 

În ceea ce priveşte sensul termenului „administraţia publică locală a regiunii transnistrene a Republicii Moldova” figurând în anumite acorduri cu Federaţia Rusă prin care drepturi specifice sunt acordate acelei administraţii, despre care Guvernul Moldovei subliniază că aceşti termeni se referă la o administraţie creată în conformitate cu regulile constituţionale ale Republicii Moldova şi subordonate autorităţilor centrale. El respinge orice fel de interpretare în conformitate cu care administraţia locală implicată în acele acorduri ar fi cea subordonată autorităţilor de la Tiraspol.

 Reclamanţii

 

 Reclamanţii au declarat că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată, în baza mai multor factori: contribuţia făcută de fosta URSS şi Federaţia Rusă în privinţa creării „RMT”, participarea forţelor armate ruse şi a Cazacilor Ruşi în conflictul armat din 1991-1992 dintre Republica Moldova şi „RMT” şi susţinerea economică şi politică oferită de către Federaţia Rusă „RMT”.În primul rând, autorităţile ruse au susţinut Transnistria separatistă atât din punct de vedere politic, cât şi prin participarea la conflictul armat. În această privinţă, reclamanţii s-au referit la probele factologice prezentate  pentru a demonstra susţinerea Federaţiei Ruse (vezi paragrafele 111 – 136 de mai sus) şi apelurile numeroase făcute împotriva agresiunii Armatei a 14-a asupra teritoriului moldovenesc, de către Republica Moldova. Ei de asemenea denunţă declaraţiile publice făcute de către comandanţii Armatei a 14-a şi conducătorii ruşi în favoarea separatiştilor, prin participarea acelor comandanţi la alegerile din Transnistria, la paradele militare a forţelor transnistrene şi alte manifestaţii publice.Reclamanţii au declarat că Federaţia Rusă nu a luat nici o măsură pentru a preveni Cazacii şi alţi mercenari ruşi de a ajunge în Transnistria pentru a lupta alături de separatişti. Din contră, Federaţia Rusă ar fi încurajat mercenarii să acţioneze astfel, în timp ce fosta Armată a 14-a ar fi înarmat şi antrenat separatiştii.Reclamanţii au declarat că aşa-zisele organe de putere ale „RMT” n-ar fi altceva decât marionetele Guvernului Rus.Mai mult, ei au declarat că „RMT” a fost recunoscută de către Guvernul Rus. Ei s-au referit în această privinţă la Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998, în ceea ce priveşte bunurile fostei Armate a 14-a, între Federaţia Rusă şi Transnistria (vezi paragraful 299 de mai sus) şi la plângerile precum că partidele politice ale Federaţiei Ruse ar avea filiale la Tiraspol, faptul că Ministerul Afacerilor Externe rus ar fi deschis un consulat al Federaţiei Ruse la Tiraspol fără acordul autorităţilor Republicii Moldova şi faptul că liderii de la Tiraspol, inclusiv pe dl Smirnov, dl Maracuţa şi dl Caraman, ar fi deţinut paşapoarte ruseşti.În afară de recunoaşterea de facto a „RMT”, Federaţia Rusă ar susţine regimul de la Tiraspol economic şi financiar, aşa cum ne mărturiseşte acordul menţionat mai sus, încheiat la 20 martie 1998, care acordă „RMT” o parte din veniturile obţinute în urma vânzărilor echipamentului GOR-ului, o reducere a Federaţiei Ruse a datoriilor Transnistriei faţă de ea, relaţiile economice dintre producătorii de armament rusesc „Rosvoorujenye” şi autorităţile transnistrene, şi deschiderea conturilor de către Banca Transnistreană pe lângă Banca centrală rusă.După părerea reclamanţilor, asemenea acţiuni, combinate cu controlul de facto exercitat de către Federaţia Rusă asupra teritoriului transnistrean, au drept consecinţă angajarea responsabilităţii Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului care a fost comisă acolo.

 

 

Reclamanţii invocă jurisprudenţa Curţii în cazul menţionat mai sus, Loizidou vs. Turcia (excepţiile preliminare),în susţinerea opiniei precum că Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă de acţiunile comise în afara teritoriului său, dar într-o regiune aflată sub controlul acesteia.

 

 

Ei invocă de asemenea şi jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a accentuat, în avizul consultativ în ceea ce priveşte prezenţa sud-africană pe teritoriile Namibiei, faptul că statele se află în obligaţia de a asigura faptul că acţiunile comise de anumiţi indivizi să nu afecteze locuitorii teritoriului respectiv. Ei de asemenea s-au referit la cazul Kling, , în care Comisia Generală de Plângeri, stabilită de către Statele Unite şi Mexic în anul 1923, a concluzionat că Statul este responsabil de acţiunile rebele comise de către soldaţii acestuia.

 

 

 

 Guvernul României, parte terţă care intervine

 

 Guvernul României subliniază îndată că scopul său era de a interveni şi de a oferi precizări factologice şi raţionamente juridice pentru susţinerea cazului reclamanţilor, care sunt cetăţeni ai acestei ţări.Acceptând faptul că acţiunile care au fost denunţate au avut loc într-adevăr şi continuă să aibă loc în „RMT”, parte a teritoriului Moldovei, sub autoritatea de facto a administraţiei separatiste de la Tiraspol, Guvernul României insistă asupra influenţei trupelor Federaţiei Ruse în crearea şi menţinerea regiunii Transnistrene, care se află în afara controlului de la Chişinău.

 

În opinia sa, fosta Armată a 14-a a contribuit la crearea forţelor militare separatiste. După terminarea conflictului, militarii fostei Armate a 14-a au continuat să rămână pe teritoriul Republicii Moldova.

 Guvernul român se referă la jurisprudenţa organelor Convenţiei, după care responsabilitatea unei Părţi Contractante poate de asemenea fi angajată atunci când, în rezultatul unor acţiuni militare, aceasta îşi exercită controlul în practică asupra unei regiuni în afara teritoriului său naţional (Cipru vs. Turcia, cererea nr. 8007/77, decizia de Comisie de la 10 iulie, 1978, menţionată mai sus; Loizidou vs. Turcia (excepţiile preliminare), menţionate mai sus; şi Cipru vs. Turcia, cererea nr. 25781/94, Raportul Comisiei de la 4 iunie, 1999).

 

 

Ei au declarat că această jurisprudenţă ar fi întru totul aplicabilă faptelor cazului prezent, în primul rând, din cauza participării forţelor armate ale fostei Armate a 14-a în conflictul militar, în care Moldova a încercat să-şi restabilească concret jurisdicţia sa suverană asupra teritoriilor respective, şi în al doilea rând, datorită staţionării trupelor forţelor armate pe teritoriul „RMT”. Puţin importă faptul că numărul real al militarilor Federaţiei Ruse a scăzut treptat, reducându-se proporţional cu progresul autorităţilor locale în a-şi forma forţele armate proprii, luând în consideraţie că elementul disuasiv reprezentat de menţinerea Armatei a 14-a, continuă să fie prezent pe teritoriul moldav.

 

 

374. De altfel, organele Federaţiei Ruse ar exercita o influenţă politică asupra autorităţilor separatiste de la Tiraspol.                  Guvernul român este de părerea că un stat este responsabil de acţiunile comise de organele sale, incluzând excesul de putere, şi s-a referit la acest subiect la anumite declaraţii făcute de către autorităţile ruse şi preşedintele Elţin, şi despre cazul soldaţilor care au trecut de partea separatistă. Mai mult, ei au declarat faptul că un stat ar trebui considerat responsabil de acţiunile ilegale comise de persoane particulare, în cazul în care acele acţiuni au fost rezultatul unei deficienţe din partea organelor de stat, fie sub forma unui eşec de a le preveni, fie din lipsa de control, sau din neglijenţă.

 

 Aprecierile Curţii

 Principii generale

                   Curtea consideră că principiile de bază, rezumate mai sus (vezi paragrafele 310 – 321) sunt pertinente unei examinări a întrebării de a şti dacă reclamanţii relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse.

 

2.Aplicarea principiilor menţionate mai sus

 

                   În speţă, sarcina Curţii este de a determina dacă, luând în consideraţie principiile menţionate mai sus (vezi în special paragrafele 314 – 316), Federaţia Rusă poate fi considerată responsabilă de încălcările invocate.                  Curtea notează de la început că Federaţia Rusă este continuatoare a URSS în cadrul dreptului internaţional (paragraful 290 mai sus). Ea mai notează că în cadrul creării CSI Moldova nu s-a raliat exerciţiilor forţelor armate ale CSI; Moldova a confirmat de altfel mai apoi că nu dorea să participe la compartimentul militar al cooperării în cadrul CSI (paragrafele 293 şi 294 sus citate).

 

 Înainte de ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

                   Curtea denotă faptul că la 14 noiembrie 1991, când URSS a fost destrămată, tânăra Republică Moldova a declarat dreptul său la echipamentele şi arsenalul Armatei a 14-a, care a fost staţionată pe teritoriul acesteia (vezi paragraful 37 de mai sus).

 

 

De altfel, ea a început negocieri cu Federaţia Rusă cu scopul de a retrage această armată de pe teritoriul său.

 

 

    380. Curtea a observat că în perioada de conflict a Republicii Moldova, anii 1991 – 1992, forţele armate ale Armatei a 14-a (care a aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului, şi Federaţiei Ruse), staţionate pe teritoriul Transnistriei, o parte integrală a Republicii Moldova, au luptat cu şi de partea forţelor separatiste transnistrene. Mai mult, cantităţi enorme de arme din arsenalul Armatei a 14-a (care mai târziu a devenit GOR) au fost voluntar transferate separatiştilor, care de asemenea au putut obţine posesiunea altor arme, fără opunere din partea soldaţilor ruşi, ( vezi paragrafele 48 – 136 de mai sus).

 

 

Curtea notează că din decembrie 1991, autorităţile moldoveneşti au denunţat sistematic, inclusiv şi în faţa instanţelor internaţionale, ceea ce ei numeau „acţiuni de agresiune” ale fostei Armate a 14-a împotriva Republicii Moldova şi au acuzat Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor transnistrieni.

 

 

Având în vedere principiul responsabilităţii statului pentru abuzul de autoritate, puţin importă, după părerea guvernului rus, faptul că Armata a 14-a nu ar fi participat de fapt la asemenea operaţii militare între forţele Moldovei şi rebelii separatişti.

 

 

381. Pe parcursul confruntărilor dintre autorităţile Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni, conducătorii Federaţiei Ruse au susţinut autorităţile separatiste prin declaraţiile lor politice (vezi paragrafele 46, 75, 137 şi 138 de mai sus). Federaţia Rusă a schiţat în linii generale acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 pe care ea, de altfel l-a semnat ca parte.

 

    382. În vederea tuturor acestor elemente, Curtea consideră că responsabilitatea Federaţiei ruse este angajată, în ceea ce priveşte acţiunile ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru a-i ajuta în procesul de stabilire a unui regim separatist, şi participarea militarilor săi la luptele care au avut loc. Aceasta fiind, efectiv, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană, care este o parte integrală a Republicii Moldova.

 

Curtea a notat în continuare faptul că, chiar şi în urma acordului de încetare a focului încheiat la 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să susţină regimul separatist, prin suport militar politic şi economic ( vezi paragrafele 111 – 116 de mai sus), prin urmare permiţându-i acestuia să supravieţuiască să se întărească şi să obţină autonomie certă, vis-a-vis de Republica Moldova.

 

 

       383. Curtea denotă în continuare că, în contextul evenimentelor menţionate mai sus, reclamanţii au fost arestaţi în luna iunie 1992, cu participarea soldaţilor Armatei a 14-a (devenită GOR). Primii trei reclamanţi au fost apoi deţinuţi în încăperile Armatei a 14-a şi supravegheaţi de militarii acesteia. Pe perioada detenţiei lor, aceşti trei reclamanţi au fost interogaţi şi au fost supuşi unor tratamente care pot fi considerate contrare articolului 3 al Convenţiei. Apoi, ei au fost transmişi poliţiei transnistrene.

 

În acelaşi mod, în urma arestului său de către soldaţii Armatei a 14-a, al patrulea reclamant a fost transmis poliţiei separatiste transnistrene, apoi deţinut, interogat şi supus, în încăperile poliţiei, la tratamente care ar putea, de asemenea, fi considerate contrare articolului 3 al Convenţiei.

 

 

         384. Curtea consideră că luând în consideraţie aceste fapte, reclamanţii relevau de jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul pe care articolul 1 al Convenţiei îl conferă acestei noţiuni, chiar dacă în perioada în care acestea au avut loc, Convenţia încă nu intrase în vigoare pentru Federaţia Rusă.

 

 

Efectiv, trebuie de considerat drept fapte generatoare ale responsabilităţii Federaţiei Ruse nu doar acţiunile la care au participat agenţii săi de stat, de exemplu arestul şi detenţia reclamanţilor, dar de asemenea transferul lor în mâinile regimului şi a poliţiei transnistrene, şi apoi, tratamentul la care aceştia au fost supuşi de poliţia respectivă, deoarece procedând în aşa mod, agenţii Federaţiei Ruse erau foarte conştienţi de faptul că reclamanţii sunt înmânaţi unui regim ilegal şi neconstituţional.

 

 

Mai mult, având în vedere acţiunile de care reclamanţii au fost acuzaţi, agenţii Federaţiei Ruse ştiau sau ar fi trebuit să ştie ce soartă îi aştepta pe aceştia.

 

385. În opinia Curţii, toate acţiunile comise de soldaţii ruşi cu privire la reclamanţi, incluzând transferul acestora autorităţilor unui regim separatist, în contextul colaborării autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură a da naştere unei responsabilităţi pentru consecinţele nu chiar aşa de îndepărtate ale acţiunilor acestui regim.

 

 

Rămâne doar de determinat faptul dacă responsabilitatea a rămas angajată sau dacă aceasta încă era angajată în momentul ratificării Convenţiei de către Federaţia Rusă.

 

 

b) După ratificarea Convenţiei de către Federaţia Rusă

 

 

386. Cu privire la perioada posterioară ratificării Convenţiei, la 5 mai 1998, Curtea denotă următoarele:

 

387. Armata rusă este încă staţionată pe teritoriul Republicii Moldova în violarea sarcinilor acesteia de a o retrage definitiv, asumate de Federaţia Rusă la Summitul OSCE în Istanbul (1999) şi Porto (2001). Deşi numărul trupelor ruseşti staţionate acolo, pe teritoriul transnistrean, a scăzut dramatic din 1992 (vezi paragraful 131 de mai sus), Curtea denotă faptul că arsenalul ce aparţine GOR încă este depozitat acolo.

 

 

Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui arsenal, (vezi paragraful 131 de mai sus), importanţa militară a GOR în regiune şi rolul său sa disuasiv persistă.

 

 

388. Curtea observă că, în virtutea acordurilor încheiate de către Federaţia Rusă, pe de o parte, şi autorităţile moldave şi transnistrene respective, pe de altă parte (vezi paragrafele 112 – 120 şi 123 de mai sus), autorităţile „RMT” trebuiau să beneficieze de infrastructura şi arsenalul GOR în timpul retragerii sale definitive. Trebuie de notat în această privinţă faptul, că interpretarea dată de către Guvernul Rus a termenilor „administraţie locală” a regiunii transnistrene, care figurează, printre altele, în acordul de la 21 octombrie 1994 (vezi paragraful 116 de mai sus), este diferită de cea avansată de către Guvernul moldovenesc, ceea ce a permis regimului „RMT” să beneficieze de această infrastructură.

 

 

 

389. Având în vedere relaţiile militare, Curtea denotă faptul că delegaţia Republicii Moldova în cadrul Comisiei Unificate de Control, a formulat constant plângeri referitor la coliziunea dintre personalul militar al GOR şi autorităţile transnistrene, în ceea ce priveşte transferul de arme către ultimele . Ea relevă că personalul militar al GOR a negat toate acele acuzări în prezenţa delegaţilor, declarând că o parte din echipament ar fi putut ajunge în mâinile separatiştilor, ca rezultat al furturilor care au loc.

 

 

Or, ţinând cont de acuzaţiile făcute împotriva GOR şi de natura periculoasă al arsenalului său depozitat, Curţii îi este greu să înţeleagă de ce trupele GOR nu dispun de mijloace legale şi eficace de a preveni asemenea transferuri sau furturi, aşa cum reiese din dovezile aduse de ei în faţa delegaţilor.

 

 

390. Curtea acordă o importanţă deosebită suportului financiar de care s-a bucurat „RMT”, în virtutea acordurilor următoare, încheiate de aceasta cu Federaţia Rusă:

 

 

- Protocolul acordului încheiat la 20 martie 1998 între Federaţia Rusă şi reprezentanţii „RMT”, care au prevăzut divizarea venitului obţinut din vânzările echipamentului GOR între „RMT” şi Federaţia Rusă;

- protocolul încheiat la 15 iunie 2001 cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, tehnicii militare şi a muniţiilor;

- reducerea datoriilor pe care „RMT” le avea faţă de Federaţia Rusă cu până la 100 de milioane de dolari americani; şi

- aprovizionarea Transnistriei cu gaze venite de pe teritoriul Rusiei, la un preţ mai avantajos decât cel oferit pentru restul Republicii Moldova (vezi paragraful 156 de mai sus).

 

 

Curtea, de altfel, notează în continuare informaţia adusă de către reclamanţi, care nu este negată de Guvernul Rus în conformitate cu care întreprinderile şi instituţiile Federaţiei Ruse, în mod normal controlate de stat, sau a căror politică reprezintă subiectul unei autorizaţii statale, operând în special, în domeniul militar, au fost capabile să intre în relaţii comerciale cu întreprinderi similare ale „RMT” (vezi paragrafele 150 şi 151 de mai sus).

 

 

391. În continuare, Curtea denotă faptul că, atât înainte cât şi după data de 5 mai 1998, în zona de securitate controlată de forţele de menţinere a păcii ruse, regimul „RMT” continuă să -şi desfăşoare trupele ilegal şi să fabrice şi să vândă arme, în violarea acordului încheiat la 21 iulie 1992 (vezi paragrafele 99, 100, 150 şi 151 de mai sus).

 

 

392. Toate cele menţionate mai sus dovedesc faptul că „RMT”, stabilită în 1991 – 1992 cu suportul Federaţiei Ruse şi dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă, a Federaţiei Ruse, şi în orice stare de lucruri, că ea supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă.

 

 

393. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că există o legătură continuă şi neîntreruptă a responsabilităţii din partea Federaţiei Ruse în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor, deoarece politica Federaţiei Ruse de a susţine regimul şi de a colabora cu acesta, a continuat şi după data de 5 mai 1998, Federaţia Rusă nu a făcut nici o încercare de a pune capăt situaţiei reclamanţilor provocată de către agenţii săi, şi nu a luat măsuri pentru a împiedica încălcările care se pretind a fi comise după data de 5 mai 1998.

 

 

Luând în vedere aceste fapte, puţin importă că, începând cu data de 5 mai 1998, agenţii Federaţiei Ruse să nu fi participat direct la evenimentele denunţate în prezenta cerere.

 

 

394. În concluzie, reclamanţii relevă deci de „jurisdicţia” Federaţiei Ruse în cadrul scopurilor prevăzute de articolul 1 al Convenţiei şi responsabilitatea sa este determinată, luând în consideraţie acţiunile care au fost denunţate.

 

 

III. JURISDICŢIA CURŢII RATIONAE TEMPORIS

 

395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat faptul că violările presupuse de reclamanţi erau de natură continuă şi că Curtea este, prin urmare, competentă de a le examina.

 

 

396. Guvernul Rus a declarat că acţiunile care au fost denunţate de reclamanţi au avut loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei, în ceea ce priveşte Rusia, pe data de 5 mai 1998, şi că, prin urmare ei nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.

 

 

397. Reclamanţii au declarat că încălcările comise pe care ei le-au denunţat erau de natură continuă şi că Curtea ar fi prin urmare competentă de a le analiza.

 

 

398. Guvernul României nu se pronunţă la acest subiect.

 

399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova, la 12  septembrie 1997 şi pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998. Ea reaminteşte că, în privinţa fiecărei Părţi Contractante, Convenţia este aplicată numai în cazul evenimentelor subsecvente intrării sale în vigoare cu privire la acea Parte.

 

 

 Plângerea încadrată în articolul 6 al Convenţiei

 Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa „Curţii Supreme a „RMT”.

 

Or, procedura care a avut loc înaintea acelui tribunal s-a sfârşit cu hotărârea de judecată din 9 decembrie 1993 (vezi paragraful 215 de mai sus), înaintea datelor la care au avut loc ratificările Convenţiei, atât în cazul Republicii Moldova, cât şi în cazul Federaţiei Ruse, şi că procesul dat nu prezintă caracter continuu.

 

   Prin urmare, Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis de a examina plângerea depusă în cadrul articolului 6.

 

 Plângerile depuse în cadrul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei

 

 Reclamanţii contestă legalitatea detenţiei lor, având în vedere că hotărârea de judecată în virtutea căreia ei au fost deţinuţi, şi pentru cei trei care se află în detenţie până în prezent, nu a fost luată de un tribunal competent. Ei au declarat că, atâta timp cât s-au aflat în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze sau să primească vizitele corespunzătoare din partea familiilor lor. Ei de asemenea s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.Curtea relevă faptul că pretinsele încălcări au trăsături cu fapte care au început cu încarcerarea reclamanţilor în 1992 şi mai continuă să aibă loc.Curtea, prin urmare, este competentă ratione temporis de a examina plângerile depuse până acum, deoarece acestea conţin evenimente care au avut loc după data de 12 septembrie 1997, în cazul Republicii Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Federaţiei Ruse.

 

 

 

 

 

 Plângerile încadrate în articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei

 

 Reclamanţii s-au plâns de faptul că ei au fost privaţi de bunurile lor, în violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 , deoarece hotărârea de judecată care a fost luată i-a privat de bunurile lor, lucru considerat de ei ilegal. Ei se consideră victime a unei încălcări continue.Curtea relevă faptul că reclamanţii nu au adus nici un fel de dovadă sau detalii despre executarea deciziei de confiscare, care ar putea determina să se pronunţe dacă încălcarea presupusă are caracter continuu sau nu. Totuşi, luând în vedere concluzia de mai jos (vezi paragraful 474), ea nu consideră necesar de a determina dacă ea are competenţă ratione temporis pentru a analiza această plângere.

 

 Plângerea d-ului Ilaşcu încadrată în articolul 2 al Convenţiei

 Invocând articolul 2, d-ul Ilaşcu se plânge de condamnarea sa la pedeapsa cu moartea şi evidenţiază că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o şi că aceasta ar putea fi executată în orice moment, în cazul în care el s-ar întoarce pe teritoriul Transnistriei.Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat la moarte de un tribunal ce releva de autorităţile separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute pe plan internaţional. În perioada în care Convenţia era ratificată de statele reclamate, sentinţa dată nu a fost anulată de autorităţile care au luat-o; prin urmare, aceasta este încă în vigoare.Prin urmare, Curtea este competentă ratione temporis de a examina această plângere.

 

 

IV. Despre violarea invocată a articolului 2 al Convenţiei

 

 D-ul Ilaşcu s-a plâns de faptul că el a fost condamnat la moarte de un tribunal ilegal şi invocă riscul, care presupune de a fi executat oricând. Primul paragraf al Convenţiei prevede:

 

„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”

 

 Argumente aduse Curţii

 Reclamantul a declarat că decretul de eliberare semnat de preşedintele Transnistriei, la 5 mai 2001, a fost un fals creat cu unicul scop de a minţi Curtea, şi faptul că condamnarea sa la pedeapsa capitală de către autorităţile „RMT” rămâne încă în vigoare.

 

 

El a declarat că pe data de 22 iunie 2001, în urma eliberării sale, autorităţile moldave au declarat că nu aveau în posesia lor nici un document care să declare graţierea reclamantului. Numai pe data de 16 noiembrie 2001, în urma întrebărilor suplimentare ale Curţii, Guvernul a înmânat acesteia o copie a acestui decret. Reclamantul declară că, pe data de 5 mai 2001, el a fost „înmânat” autorităţilor de la Chişinău datorită unui act de transfer încredinţat şefului serviciului de informaţie moldav de către dl Chevtsov, „ministrul securităţii al RMT”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată, în cazul în care d-ul Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.Guvernul rus nu a făcut nici o declaraţie cu privire la această plângere.Guvernul moldav nu a negat faptul că s-a produs o încălcare a drepturilor reclamantului, prevăzute în articolul invocat de reclamant.Guvernul României a declarat că, având în vedere că hotărârea Curţii Supreme a Republicii Moldova de la 3 februarie 1994, cu privire la anularea sentinţei nu a fost încă pusă în aplicare la această dată, riscul ca executarea dlui Ilaşcu să fie îndeplinită există, dacă acesta s-ar întoarce pe teritoriul Transnistriei.

 

 Aprecierea Curţii

 Curtea denotă faptul că Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 al Convenţiei care aboleşte pedeapsa capitală pe timp de pace la 1 octombrie 1997, şi că aceasta a semnat Protocolul nr. 13 al Convenţiei în ceea priveşte abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr. 6, şi nici Protocolul nr. 13, dar a declarat un moratoriu în privinţa pedepsei capitale.Pedeapsa capitală, la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Curtea Supremă a RMT”, a fost declarată nulă de către Curtea Supremă a Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar această anulare nu a avut nici un efect până în ziua de azi (vezi paragraful 222 de mai sus).

 

 

 

Numai în luna noiembrie 2001, Guvernul Moldovei a înmânat Curţii o copie a decretului „ preşedintelui Transnistriei” de la 5 mai 2001, care acorda graţierea reclamantului (vezi paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Moldovei a adus la cunoştinţa Curţii, zvonurile, potrivit cărora dl Smirnov ar fi schimbat sentinţa dlui Ilaşcu, de la pedeapsa cu moartea, la închisoare pe viaţă. Curtea denotă faptul că autenticitatea actului de graţiere, dat de către dl Smirnov a fost pus la îndoială de către reclamant, care relevă că a fost pur şi simplu înmânat autorităţilor moldave, sentinţa sa rămânând încă în vigoare, astfel, el ar risca să fie executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.

 

 Luând în consideraţie dovezile de care ea dispune, Curtea nu se află în măsură de a stabili nici circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu, nici faptul dacă pedeapsa sa a fost comutată de la cea cu moartea la închisoare pe viaţă (vezi paragraful 282 de mai sus).

 

 

Având în vedere că dl Ilaşcu a fost eliberat şi se află acum în România cu familia sa, ţară a cărei cetăţenie acesta o are şi unde deţine o poziţie înaltă în Senat (vezi paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa pronunţată la 9 decembrie 1993 împotriva dlui Ilaşcu să fie aplicată este mai mult de natură ipotetică decât reală.

 

 

 Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, în urma ratificării Convenţiei de către cele două state reclamate, dl Ilaşcu a trebuit să sufere atât de condamnarea sa la pedeapsa cu moartea cît şi de condiţiile de detenţie, ameninţat de executarea acestei pedepse.În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare aparte în sensul articolului 2, dar că mai degrabă ar trebui examinate corespunzător sub unghiul articolului 3.

 

 

 

 

 

V. Violările invocate ale articolului 3 al Convenţiei

 Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care erau supuşi în perioada detenţiei. Din partea sa, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile detenţiei sale în aşteptarea executării sentinţei care i s-a dat. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:

 

 

„ Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”

 

 

 

 

 Argumentele aduse în faţa Curţii

 

 

 

 Reclamanţii au declarat că tratamentele foarte grave la care au fost supuşi pe perioada lor de detenţie au adus atingere demnităţii şi erau înjositoare, şi că au avut efecte dezastruoase asupra stării lor mintale şi fizice. În cazul dlui Ilaşcu, ar mai trebui de adăugat incertitudinea în care el a trăit referitor la posibilitatea ca sentinţa pronunţată împotriva sa, pedeapsa capitală, să fie aplicată.Guvernul Rus a argumentat faptul că declaraţiile reclamanţilor nu au nimic de-a face cu Federaţia Rusă, şi că, indiferent de starea lucrurirol, sunt nefondate.Guvernul moldav a declarat faptul că în observaţiile sale din 24 octombrie 2002, cu privire la condiţiile de detenţie a lor, declaraţiile făcute de reclamanţi sunt plauzibile.Guvernul României, ca parte terţă care intervine, a declarat faptul că tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii poate fi clasificat ca ”tortură”, în sensul articolului 3, având în vedere caracterul definitiv al acestora, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat suferinţe grave şi crude reclamanţilor.

 Aprecierea Curţii

 Principii generale

 Curtea repetă faptul că articolul 3 al Convenţiei consacră cu sfinţenie una dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, aşa cum ar fi lupta împotriva terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de celelalte clauze substanţiale ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 - 4, articolul 3 nu are nici un fel de prevederi în ceea ce priveşte restricţiile, şi nici o derogare de la faptul că este permis aşa cum prevede articolul 15, paragraful 2, al Convenţiei chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă publică, care ameninţă viaţa naţiunii ( vezi, printre alte autorităţi, Selmouni vs. Franţa [GC], nr. 25803/94, paragraful 95, CEDO 1999-V; şi Labita vs. Italia, [GC], nr. 26772/95, paragraful 119, CEDO 2000-IV).Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece îndeosebi acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir, provocând leziuni corporale sau suferinţe mintale şi fizice intense. Ea , de altfel, a considerat că un tratament era „degradant”, pin aceea că el era de natură să provoace victimelor sentimente de frică, durere şi inferioritate, capabile să-i umilească şi să-i înjosească (vezi, de exemplu, Kudla vs. Polonia [GC], nr. 30210/96, paragraful 92, CEDO 2000-XI).Pentru a determina dacă un anumit tratament poate fi considerat tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3, dintre acest termen şi cel de tratament inuman şi degradant. Aşa cum a fost declarat şi mai devreme, această distincţie a fost consacrată de Convenţie, pentru a marca josnicia tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte severe şi crude, aceeaşi distincţie este prevăzută şi în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite ( vezi hotărârea de judecată menţionată mai sus, Selmouni, paragraful 96):

 

 

„Pentru scopurile acestei Convenţii, termenul „tortură” înseamnă orice fel de acţiune prin care se provoacă dureri sau suferinţe severe, fizice sau mintale, sunt provocate intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o persoană terţă informaţii, confesiuni, de a o pedepsi pentru actul pe care ea sau o persoană terţă l-a comis sau este bănuită de a-l fi comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra ei, sau de a intimida sau a face presiune asupra unei persoane terţe, sau pentru orice alt motiv fondat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, dacă o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al funcţiei publice sau orice altă persoană acţionând cu titlu oficial sau la instigarea acesteia sau cu consimţământul său expres sau tacit.(...)”

 

 

 Curtea a susţinut de asemenea faptul că criteriul pe care îl reprezintă calificativul „sever” este relativ prin esenţa ca şi de altfel „de gravitate minimă”,  cerut în cazul aplicării articolului 3, (ibid., paragraful 100): de asemenea el depinde de toate circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale şi, în anumite cazuri, sexul vârsta şi starea sănătăţii victimei (vezi, printre alte autorităţi, Kalashnikov vs. Rusia, nr. 47095/99, paragraful 95, CEDO, 2002-VI; şi hotărârea de judecată menţionată mau sus Labita, paragraful 120). În afară de aceasta, precăutând dacă tratamentul este de natură „degradantă”, în cadrul articolului 3, Curtea va trebui să examineze dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana cauză, şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, măsura a afectat personalitatea acesteia într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude definitiv o constatare de violare a articolului 3 (Valasinas vs. Lituania, nr. 44558/98, paragraful 101, CEDO 2001-VIII).Curtea a accentuat în permanenţă faptul că, suferinţa şi umilinţa care au avut loc, trebuie să depăşească pe cele care comportă inevitabil o formă oarecare de tratament sau pedeapsă legală. Măsurile care privează fiecare persoană de libertatea sa sunt, de obicei asociate cu astfel de suferinţe şi umilire . Articolul 3 cere statului să asigure ca fiecare prizonier să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectul demnităţii sale umane, ca metodele executării acestor măsuri să nu-l facă subiectul suferinţei cumplite sau a unei dureri de o intensitate care să depăşească nivelul unei suferinţe inevitabile inerente detenţiei şi că având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate adecvat ( vezi Kudla vs. Polonia, menţionat mai sus, paragrafele 92-94).Curtea a susţinut preventiv că, având în vedere evoluţia politicii penale a Statelor Membre ale Consiliului Europei şi standardele acceptate în comun în această sferă, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în ceea ce priveşte conţinutul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care sentinţa este pedeapsa cu moartea, circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea cu privire la gravitatea crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei, sunt exemple de factori care sunt capabili de a încadra tratamentul sau pedeapsa primită de către deţinut în Articolul 3 (vezi Soering vs. Regatul Unit, hotărârea de judecată de la 7 iulie 1989, Serie A nr. 161, p. 41, paragraful 104; şi Poltoraski vs. Ucraina, nr. 38812/97, paragraful 133).Pentru fiecare prizonier condamnat la moarte, un oricare element de întârziere dintre pronunţarea şi executarea sentinţei, şi experienţa unui stres sever în condiţiile necesare pentru o încarcerarea strictă, sunt inevitabile ( vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus, paragraful 11). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care întrece marja stabilită în articolul 3, când, de exemplu o lungă perioadă de timp trebuie petrecută „în aşteptarea morţii” în condiţii extreme, cu cantităţi enorme de emoţii şi frica existente în timpul aşteptării executării pedepsei cu moartea (vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus, p. 44, paragraful 111).Mai mult, anxietatea şi suferinţa provocată de o asemenea sentinţă poate fi numai agravată de natura arbitrară a procedurilor care duc la ea, deci, considerând că o viaţă umană este în joc, sentinţa devine o încălcare a Convenţiei.Interzicerea contactului cu alţi prizonieri, datorită motivelor de securitate, disciplinare sau de protecţie, nu este considerat în sine, un tratament inuman sau pedeapsă. Pe de altă parte, izolarea senzorială, împreună cu izolarea socială totală, poate distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de alte motive ) vezi, printre altele, Messina vs. Italia(dec.), nr. 25498/94, CEDO 1999-V).În afară de aceasta, când sunt stabilite condiţiile de detenţie, trebuie să se ia în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii cât şi plângerile specifice ale reclamantului ( vezi Dougoz vs. Grecia, nr. 40907/98, paragraful 46, CEDO 2001-II).

 

 

 Aplicarea principiilor în speţă

 

(a) Referitor la dl Ilaşcu

 

 Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993, şi a fost ţinut în detenţie până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (vezi paragrafele 215 şi 234 de mai sus).

 

Curtea repetă faptul că Convenţia nu obligă Statele Contractante decât în ceea ce priveşte evenimentele care au avut loc de la intrarea ei în vigoare, datele relevante fiind 12 septembrie 1997, pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Federaţiei Ruse. Totuşi, pentru a stabili efectele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care acesta şi-a petrecut-o în detenţie, Curtea de asemenea poate lua în consideraţie întreaga perioadă , incluzând perioada precedentă intrării în vigoare a Convenţiei, luând în consideraţie fiecare stat reclamat.

 

 

 

 Pe perioada foarte lungă a timpului petrecut condamnat la moarte, reclamantul a trăit mereu ameninţat cu moartea, de teama executării. Nefiind capabil să găsească vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, incluzând perioada de după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie apte să-i reamintească mereu de sentinţa sa, care ar fi putut fi aplicată în orice moment (vezi paragrafele 196-219 şi 240-253 de mai sus).

 

 

În special, Curtea denotă că, în urma trimiterii unei scrisori adresate Parlamentului Republicii Moldova, în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut cu sălbăticie de paznicii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (vezi paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi i-a fost interzisă lumina zilei timp de trei zile (vezi paragraful 271 de mai sus).

 

   Cât despre executările false care au avut loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei (vezi paragraful 198 de mai sus), nu există dubii cu privire la faptul că asemenea acţiuni barbare au mărit anxietatea simţită de către reclamant pe întreaga perioadă a sa de detenţie, în ceea ce priveşte executarea sa.

 

 Teama şi suferinţa pe care acesta le-a simţit s-au agravat din cauza faptului că sentinţa nu avea temei legal şi nu era legitimată de scopurile Convenţiei. Curtea Supremă a Transnistriei, care a dat sentinţa în cazul dlui Ilaşcu, a fost stabilită de o entitate care este ilegală din punct de vedere a dreptului internaţional şi nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care abia se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional sau legal care să reflecte o tradiţie judiciară compatibilă cu prevederile din Convenţie. Acest lucru este evidenţiat de natura patentă arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, după cum descriu ei, într-un mod care nu a fost disputat de celelalte părţi (vezi paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum este descris şi analizat de către instituţiile OSCE (vezi paragraful 286 de mai sus).

 

 Hotărârea de judecată luată de Curtea Supremă a Republicii Moldova în privinţa condamnării reclamanţilor, (vezi paragraful 222 de mai sus) a confirmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii de judecată de la 9 decembrie 1993.Cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor condamnaţi la moarte, Curtea denotă faptul că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 şi până la eliberarea sa din 2001, în luna mai, într-o izolare strictă: el nu avea dreptul de a fi în contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti de dinafară - având în vedere faptul că el nu avea dreptul să trimită sau să primească corespondenţă – şi privat de dreptul de a avea întrevederi cu avocatul său sau de a primi vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu avea încălzire, chiar în condiţii de iarnă severă, şi nu avea lumină naturală sau vreo sursă de ventilaţie. Dovezile arată că d-l Ilaşcu a fost privat de mâncare, aceasta fiind o formă de pedeapsă, şi, că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea pachetelor, chiar şi mâncarea primită din exterior era de multe ori nepotrivită pentru a fi consumată. Reclamantul putea face duş numai foarte rar, de multe ori fiind nevoit să aştepte câteva luni. În privinţa acestui subiect, Curtea face trimitere la concluziile din raportul CPT, în urma vizitei sale în Transnistria, din anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus), calificând drept neadmisă izolarea continuă pe perioada mai multor ani.

 

 

Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte dăunătoare asupra sănătăţii acestuia, care s-a deteriorat în urma tuturor anilor petrecuţi în închisoare. Prin urmare, el nu a primit îngrijiri adecvate, fiind deseori privat de examene medicale şi tratamente (vezi paragrafele 258-260, 262, 263, şi 265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în vedere restricţiile în ceea ce priveşte primirea pachetelor, lui nu i-au putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbunătăţirea sănătăţii sale.

 Curtea denotă cu îngrijorare faptul că existenţa regulilor care autorizează o putere discreţionară în privinţa corespondenţei şi vizitelor în închisoare, exercitate atât de paznicii cât şi de către autorităţile închisorilor, şi accentuează faptul că asemenea reguli sunt arbitrare şi sunt incompatibile cu garanţiile potrivite şi efective împotriva abuzurilor, pe care orice sistem carceral care face parte dintr-o societate democratică, trebuie să le prevadă. Mai mult, în speţă, aceste reguli au făcut condiţiile de detenţie ale reclamanţilor şi mai dificile.Curtea a ajuns la concluzia că pedeapsa cu moartea impusă reclamantului combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus pe perioada de detenţie în urma ratificării Convenţiei, şi ţinând cont de starea în care el se afla după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii, înainte de ratificarea Convenţiei, îmbracă un caracter particular grav şi dur şi trebuie, prin urmare, considerate acte de tortură în sensul Articolului 3 al Convenţiei.

De aici, a avut loc o neîndeplinire a cerinţelor acestei dispoziţii

 

 

 

 

 

 Dl Ilaşcu fiind deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare, în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta din urmă este responsabilă, pentru motivele descrise mai sus (vezi paragraful 393 ) din cauza condiţiilor de detenţie a reclamantului şi tratamentului la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.

 

De altfel, d-l Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001. Şi numai din ziua aceea responsabilitatea Republicii Moldova este angajată, din cauza acţiunilor denunţate, pentru faptul neîndeplinirii obligaţiilor pozitive (vezi paragraful 352 de mai sus). Consecvent, nu a existat nici o încălcare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, cu privire la dl Ilaşcu.

 În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei, cu privire la dl Ilaşcu este atribuită numai Federaţiei Ruse.

 

 

(b) Cei trei reclamanţi; condiţiile de detenţie şi tratamentul în detenţie

 

 

 

 

(i) Referitor la dl Ivanţoc

 Curtea denotă de la început, că niciodată în perioada procedurii în faţa ei, nici unul dintre guvernele reclamate nu a negat realitatea incidentelor invocate.

 

Ea în continuare consideră că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt destul de precise şi întărite de declaraţiile identice făcute în mod repetat de către dânsul în faţa soţiei sale şi reieşind din declaraţiile celorlalţi martori depuse în faţa delegaţilor Curţii.

 

 

Având în vedere totalitatea elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea consideră că poate considera faptul că, pe perioada detenţiei, incluzând partea în care intrarea Convenţiei în vigoare în privinţa statelor pârâte, reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi alte umiliri şi că în unele momente el a fost privat de hrană şi de orice asistenţă medicală, in ciuda stării sale de sănătate slăbite de aceste condiţii de detenţie. În mod particular, Curtea atrage atenţia asupra persecuţiei şi tratamentului necorespunzător la care dl Ivantoc a fost supus în luna mai 1999, în urma înaintării cererii sale la Curte (vezi paragrafele 251 şi 252 de mai sus), şi în anul 2001, luna noiembrie 2002 şi luna februarie 2003, (vezi paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).

 

 Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în 1993 în izolare completă, fără a avea vreun contact cu alţi prizonieri şi fără posibilitatea de a avea accesul la ziare. El este privat de posibilitatea de a vedea un avocat, unicele sale contacte cu lumea din exterior fiind vizitele şi pachetele primite de la soţia sa, autorizate de câtre autorităţile închisorii numai în cazul în care acestea sunt considerate potrivite pentru a fi înmânate reclamantului.

 

Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal, şi lăsate la discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu regimul unei închisori într-o societate democratică. Ele au contribuit la creşterea chinului şi suferinţelor mintale ale reclamantului.

 

 

 Reclamantul a fost deţinut într-o celulă care nu era încălzită sau ventilată şi fără lumină naturală şi el nu a primit tratamentul necesar, datorită stării sale de sănătate, în ciuda unor examinări medicale, care au fost permise de câtre autorităţile închisorii. În privinţa acestui subiect, Curtea se referă la concluzia făcută în raportul CPT în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus).În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să-i provoace reclamantului dureri sau suferinţe, atât mintale, cât şi fizice, care n-ar putea decât să fie sporite de izolarea completă a reclamantului, şi care ar trezi în el sentimente de teamă, anxietate şi vulnerabilitate, care în mod probabil l-ar umili, l-ar înjosi şi l-ar lipsi de rezistenţa şi de voinţa sa.

 

Curtea este de părere că, tratamentul la care a fost supus reclamantul, de către persoanele care aparţin administraţiei „RMT” este intenţionat cu scopul de a-l pedepsi pe acesta, pentru actele pe care se presupune că le-ar fi comis.

 În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, luate la general şi având în vedere gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă, şi scopul la care se aspira, tratamentele la care a fost supus dl Ivantoc i-au cauzat acestuia suferinţă şi dureri (grave), şi ele îmbrăcau un caracter particular grav şi dur. Este necesar de considerat toate ace acţiuni drept acte de tortură, în sensul articolului 3 al Convenţiei.Dl Ivantoc fiind deţinut în perioada intrării în vigoare a Convenţiei, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este deci responsabilă, datorită motivelor menţionate mai sus (vezi paragraful 393), în baza condiţiilor sale de detenţie şi tratamentului la care a fost supus şi a suferinţelor cauzate acestuia în închisoare.

 

 

          Având în vedere concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova in cazul acţiunilor denunţate, de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este responsabilă de încălcarea articolului 3 al Convenţiei, în ceea ce priveşte cazul dlui Ivanţoc, începând cu această dată.

 

 În concluzie, în ceea ce priveşte dl Ivanţoc, a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu data ratificării Convenţiei de aceasta la 5 mai 1998  şi de către Moldova, începând cu luna mai a anului 2001.

 

 

(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa

 

 

 Curtea denotă mai întâi faptul că Guvernele reclamate nici la o etapă a procedurii n-au negat în faţa ei realitatea incidentelor invocate.

 

Ea de asemenea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, incluzând reclamanţii şi soţiile lor, sunt suficient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi aflate în posesia Curţii.

 

 Consecvent, Curtea consideră că se poate considera stabilit faptul că, pe perioada lor de detenţie, incluzând partea care urmează intrarea Convenţiei în vigoare, in cazul ambelor State reclamate, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie extrem de severe:

 

 

- vizitele şi pachetele primite de la familiile lor au fost acordate discreţionar de către administraţia închisorii;

- câte odată aceştia au fost privaţi de alimente, sau alimentele primite nu erau bune de consumat, şi de cele mai multe ori ei nu au avut permisiunea de a primi asistenţă medicală corespunzătoare, dată fiind starea lor proastă de sănătate, care s-a înrăutăţit în acele condiţii;

- lipsa meselor dietetice corespunzătoare în pofida prescripţiilor medicale lor (vezi paragraful 265 de mai sus).

 

Curtea mai subliniază faptul că aceste condiţii au continuat să se deterioreze din anul 2001 (vezi paragraful 254 de mai sus).

 

Mai mult, dl Petrov-Popa este ţinut în izolare completă din anul 1993, fiind lipsit de orice fel de contact cu alţi prizonieri sau de accesul la ziare în limba sa natală (vezi paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).

 

Atât dl Petrov-Popa cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de dreptul de a avea acces la un avocat până în luna iunie a anului 2003 (vezi paragraful 257 de mai sus).

 În opinia Curţii, asemenea tratamente sunt capabile să inducă dureri sau suferinţe, atât fizice, cât şi mintale. Luate în totalitatea lor şi având în vedere gravitatea lor, tratamentele la care reclamanţii au fost supuşi (dl Leşco şi Petrov-Popa), pot fi calificate ca fiind inumane şi degradante, în sensul articolului 3 al Convenţiei.Având în vedere faptul că dl Leşco şi dl Petrov-Popa se aflau în detenţie, atunci când Convenţia a intrat în vigoare, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este considerată responsabilă de motivele menţionate mai sus (vezi paragraful 393), având în vedere condiţiile reclamanţilor de detenţie şi tratamentul la care aceştia au fost supuşi şi suferinţele cauzate acestora pe perioada de detenţie.

 

Având în vedere concluzia la care a ajuns Curtea, în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru acţiunile denunţate de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai anul 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este considerată responsabilă de încălcările articolului 3 al Convenţiei cu privire la situaţia dlor Lesco şi Petrov-Popa începând de la această dată.

 

 În concluzie, în ceea ce priveşte dnii Lesco şi Petrov-Popa, a avut loc violarea articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începând cu ratificarea Convenţiei de către aceasta , la 5 mai 1998 şi de către Moldova începând cu luna mai 2001.

 

 

 

VI. ÎNCĂLCĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI

 

 Reclamanţii au declarat că detenţia lor a fost ilegală, şi Curtea care i-a condamnat nu poate fi considerată una competentă.  Ei s-au bazat pe articolul 5, paragraful 1 al Convenţiei, partea relevantă a cărui prevede următoarele:

 

 

„1.  Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia următoarelor cazuri potrivit căilor legale:

 

 

    (a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;

 

 

       ( ...)”

 Guvernului Rusiei a declarat că afirmaţiile reclamanţilor nu au nimic comun cu Federaţia Rusă, şi sunt nefondate.În observaţiile sale de la 24 octombrie 2000 Guvernul Moldovei accentuat faptul că reclamanţii au fost arestaţi în urma unui ordin de arest şi că ei au rămas timp de două luni în celulele din încăperile ce aparţineau Armatei a 14-a. La audierea de pe data de 6 iunie, 2001, ei au declarat că ei şi-ar dori să-şi schimbe poziţia pe care ei au adoptat-o preventiv, dar nu au exprimat nici o opinie cu privire la încălcările invocate.Ca parte terţă care intervine, Guvernul României a declarat că detenţia reclamanţilor nu a avut o bază legală, având în vedere faptul că decizia a fost luată de către o Curte care nu este recunoscută. Totuşi, anumite acte ale separatiştilor transnistreni, de exemplu certificate de naştere, de deces, şi certificatele de căsătorie, au trebuit recunoscute, pentru a nu prejudeca situaţia cetăţenilor şi mai mult (vezi opinia consultativă luată la 21 iunie 1971, de către CIJ, în ceea ce priveşte consecinţele legale ale continuării prezenţei Africii de Sud pe teritoriul Namibiei , susţinut de către Consiliul de Securitate şi Rezoluţii 276), şi faptul că acestea nu ar trebui să fie posibil de aplicat în cazul tuturor actelor ce emană de la autorităţi nerecunocute de comunitatea internaţională, altfel, acele autorităţi ar fi legitime.

 

 

În cazul de faţă, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei încălcări flagrante de justiţie, dat fiind faptul că aceştia nu au avut parte de un proces echitabil în faţa Curţii Supreme a Transnistriei.

 

 

 Curtea nu are jurisdicţia ratione temporis pentru a lua o decizie în privinţa întrebării dacă , pe perioada detenţiei lor, când reclamanţii au fost condamnaţi de către Curtea Supremă a Transnistriei, au fost violate prevederile din articolul 6 al Convenţiei. În ceea ce priveşte detenţia reclamanţilor, aceasta a continuat şi în urma procesului de ratificare de către statele reclamate, Curtea, are jurisdicţia de a determina dacă, fiecare dintre reclamanţi a fost reţinut „în permanenţă”, „conform legii”, în conformitate cu procedurile descrise de lege, şi în urma „condamnării lor de către un tribunal competent”, prevederi încadrate în articolul 5, paragraful 1 (a) al Convenţiei.Aşa cum este stabilit în cazul Curţii, cuvântul tribunal, folosit în textele franceze ale articolului 5 (Curtea) şi alte articole le Convenţiei, în special, articolul 6 (tribunalul), se referă în primul rând la un corp „stabilit de lege”, satisfăcând un număr de condiţii, care includ independenţa, în deosebi în privinţa executivului, imparţialitatea, durata mandatului membrilor săi, şi garanţiile unei proceduri judiciare (vezi De Wilde, Ooms şi Verszp vs. Belgia, hotărârea de judecată luată la 28 mai, 1970, Serie A, nr. 12, p. 41, paragraful 78).

 

În anumite circumstanţe, o jurisdicţie ce aparţine unui sistem judiciar al unei entităţi nerecunoscute de nici o lege internaţională, acesta poate fi numit un tribunal „stabilit de lege”, având în vedere faptul că acesta face parte dintr-un sistem care operează „pe o bază constituţională şi legală”, reflectând o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţia, şi aceasta pentru a permite indivizilor să beneficieze de garanţiile Convenţiei ( vezi, mutatis mutandis, Cipru vs Turcia, menţionat mai sus, paragrafele 231 şi 236-237).

 Cerinţa regularităţii impusă de articolele 5 paragraful 1 (a) („detenţie regulată” ordonată în conformitate cu procedurile descrise de lege”), nu este satisfăcută numai din simpla asociaţie cu legea naţională relevantă; legea naţională trebuie în sine să fie în conformitate cu Convenţia, incluzând principiile generale de lege care sunt exprimate în Preambulul Convenţiei. Noţiunea care stă la baza expresiei „în conformitate cu procedurile descrise de lege” este una dintre cele cinstite şi corespunzătoare proceduri de lege, având în vedere faptul că orice măsură privând o persoană de libertate ar trebui să emane şi să fie executată de către o autoritate corespunzătoare, şi nu ar trebui să fie arbitrară ( vezi, printre altele, Winterwerp vs. Olanda, hotărârea de judecată de la 24 octombrie, 1979, Serie A, nr. 33, paragraful 45).

 

 

Mai mult, aşa cum scopurile articolului 5 sunt de a proteja individul de la acţiuni arbitrare ( vezi, printre altele, Stafford vs. Regatul Unit [GC], nr. 46295/99, paragraful 63, CEDO 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi rezultatul unei încălcări flagrante a legii (vezi mutatis mutandis, Drozd şi Janousek vs. Franţa şi Spania, hotărârea de judecată luată la 26 iunie, 1992, Serie A, nr. 240, paragraful 110).

 

 

Curtea de asemenea se referă la concluziile sale, care sunt în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor care au avut loc la Curtea Supremă din Transnistria. (vezi paragraful 436 de mai sus)

 

 

 Curtea, de aici a declarat că nici unul dintre reclamanţi n-a fost condamnat de către „ un tribunal” şi că sentinţa, pronunţată de către un corp judecătoresc ca „Curtea Supremă de la Tansnistria”, după o procedură ca cea din cazul în speţă n-ar putea fi considerată drept „detenţie regulară (permanentă) în conformitate cu „procedurile legale”Acest lucru fiind declarat, în asemenea circumstanţe, privarea de libertate a reclamanţilor pe perioada jurisdicţiei ratione temporis a Curţii, cu privire la statele reclamate (în cazul dlui Ilaşcu de la 5 mai, 1998, până în mai 2001, de către Rusia, şi cu privire la ceilalţi reclamanţi de la data ratificării de către fiecare stat reclamat până în prezent)., nu poate să satisfacă condiţiile descrise de paragraful 1 (a) al articolului 5 al Convenţiei.

 

 

     De asemenea a existat şi violarea articolului 5, paragraful 1 al Convenţiei până în luna mai, 2001, cu privire la dl Ilaşcu, şi că continuă să fie încălcate aceste prevederi în privinţa celorlalţi reclamanţi aflaţi în detenţie.

 

 Având în vedere faptul că reclamanţii continuau să fie deţinuţi, chiar şi în urma ratificării Convenţiei cu privire la Rusia, şi luând în consideraţie lucrurile descoperite (vezi paragraful393), Curtea ajunge la concluzia că comportamentul care violează prevederile articolului 5, este atribuit Federaţiei Ruse cu privire la toţi reclamanţii.

 

 

 

Luând în vedere concluzia prezentată mai sus, (vezi paragraful 351) conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova, este angajată în virtutea obligaţiilor sale pozitive începând cu luna mai 2001, Curtea ajunge la concluzia că n-a existat o violare a articolului 5 de către Republica Moldova, în ceea ce priveşte dl Ilaşcu. În schimb, a existat o violare a acestei dispoziţii de către Moldova în ceea ce priveşte ceilalţi reclamanţi.

 

 

 

 

 

      VII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

Reclamanţii se plâng de faptul că ei nu au putut să corespondeze liber cu familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să sesizeze liber Curtea, şi că pentru a face acest lucru au trebuit să apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plâns şi de faptul că nu puteau fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia cazurilor când „preşedintele RMT” îşi dădea acordul. Ei invocă articolului 8 al Convenţiei, prevederile relevante ale căruia prevăd:

 

 

„1. Orice persoană are dreptul la respectare vieţii sale private şi de familie,(...) şi

a corespondenţei sale.

 

2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care , într-o societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, (...) apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

 

 

 

 Guvernul Rus a declarat faptul că denunţările reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă, şi că în orice stare de cauză, sunt nefondate.În cazul observaţiilor făcute de Republica Moldova, la 24 octombrie 2000, Guvernul Moldovei a declarat faptul că reclamanţii nu aveau accesul la un avocat, şi faptul că reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe reclamanţi şi nu au putut menţine legătura în mod normal pe perioada acestora de detenţie. La audierile din 6 iunie 2001, el a declarat că revenea la poziţia sa exprimată anterior, dar nu a exprimat nici un fel de opinie cu privire la violările invocate.Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a coresponda cu familiile lor şi cu Curtea, nu a fost în conformitate cu cerinţele legale din articolul 8 paragraful 2, în primul rând deoarece, legea sovietică aplicată în „RMT”, nu era o lege validă pe teritoriul Republicii Moldova, şi în al doilea rând, deoarece acordul prealabil al „Preşedintelui „RMT” nu poate fi asimilat unei legi, din cauza lipsei unei garanţii în cazul unui arbitrariu.Curtea consideră că această plângere se limitează la faptul că reclamanţii nu au fost lăsaţi să corespondeze în scris în mod liber cu familiile lor şi cu Curtea din închisoare şi la dificultăţile de a primi vizite de la familiile lor. Cât despre plângerea de imposibilitate de a sesiza Curtea din închisoare ea ţine mai mult de articolul 34, pe care Curtea îl va examina aparte.Totuşi, având în vedere aceste plângeri, în cadrul articolului 3 vezi paragrafele 438, 439, 444, şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat din punct de vedere al articolului 8.

 

 

VIII. VIOLAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CONVENŢIEI

 

471. Reclamanţii se plâng, având în vedere articolul 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, de confiscarea bunurilor lor, în urma unui proces contrar articolului 6 al Convenţiei.

472. Guvernul Rus, a declarat că denunţările reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă, şi în orice stare de cauză, sunt nefondate.

473. Guvernele României şi Republicii Moldova, nu au exprimat nici o părere.

474. Chiar considerând că Curtea este competentă rationae temporis de a lua o decizie asupra acestei plângeri, Curtea denotă faptul că baza factologică a acestei plângeri este insuficientă.

 

 

Aşa cum plângerea nu a fost încă susţinută, Curtea consideră că nu a existat nici o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.

 

 

 

IX. NERESPECTAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI

Π          Reclamanţii s-au plâns de o imixtiune în dreptul fiecăruia de a-şi exercita drepturile individuale în faţa Curţii, bazându-se pe articolul 34 al Convenţiei, care prevede:

„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una din Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau Protocoalele sale. Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercitarea eficace a acestui drept.”

 

 

            Reclamanţii au declarat în primul rând , că ei nu au avut permisiunea de a apela la Curte din închisoare şi astfel soţiile lor au fost nevoite să facă acest lucru din numele lor. Ei de asemenea au declarat că au fost persecutaţi în închisoare deoarece ei au încercat să apeleze la Curte.

 

Reclamanţii consideră că declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova dl Voronin, precum că refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage plângerea va fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi reclamanţi, (vezi paragraful 285 de mai sus) reprezintă o atingere flagrantă la dreptul lor de recurs individual.

În fine, interesaţii susţin că nota Ministerului Rus al Afacerilor Externe (paragraful 278 mai sus) reprezintă de asemenea o atingere gravă adusă dreptului lor la recurs individual.

            Guvernul Moldovei confirmă observaţiile dlui Voronin, dar afirmă că acestea au fost determinate de declaraţiile făcute de dl Ilaşcu într-o întrunire cu dl Voronin, că el ar fi gata de a-şi retrage plângerea împotriva Moldovei cu condiţia ca autorităţile moldave să demonstreze prin acţiunile lor dorinţa de a elibera pe ceilalţi trei reclamanţi.  Guvernul Moldovei consideră că în astfel de circumstanţe acuzaţiile aduse dlui Voronin vizează să dăuneze imaginii Republicii Moldova, mai mult decât să denunţe o atingere a dreptului de recurs individual al reclamanţilor.           Guvernul Rus a spus că reclamanţii au obţinut nota menţionată mai sus pe cale frauduloasă şi că, prin urmare acest document nu poate fi adus în faţa Curţii.           Guvernul României a declarat că actele de intimidare aplicate asupra d-ului Ilaşcu întru pedepsirea lui pentru înaintarea acelei petiţii Curţii, constituie o imixtiune în dreptul la recurs individual garantat de către articolul 34 .           Curtea repetă faptul că pentru ca mecanismul de recurs individual prevăzut la articolul 34 al Convenţiei să fie eficace este de cea mai mare importanţă ca reclamanţii declaraţi sau potenţiali să fie liberi să comunice cu Curtea fără ca autorităţile să-i preseze într-un mod oarecare de a-şi retrage sau modifica plângerile (vezi Akdivar şi Alţii vs. Turcia , Hotărâre de judecată luată la 16 septembrie 1996, Rapoarte 1996-IV, p. 1219, paragraful 105; şi Aksoy vs. Turcia, hotărâre de judecată luată la 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2288, paragraful 105).

 

Prin cuvântul „ să-i preseze” trebuie de subînţeles nu doar acţiunea coercitivă directă şi actele flagrante de intimidare, dar de asemenea şi actele sau contactele indirecte şi de natură rea care au drept scop să descurajeze reclamanţii şi să-i facă să-şi schimbe părerea de a continua recursul oferit de Convenţie ( vezi Kurt vs. Turcia, hotărâre de judecată luată la 25 mai, 1998, Rapoarte 1998-II, p. 1192, paragraful 160).

 

 

De altfel, pentru a determina dacă sau nu contactele dintre autorităţi şi reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34, trebuie de determinat precis circumstanţele deosebite ale acestui caz. Având acestea în vedere, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca acesta să nu fie influenţat de autorităţi (vezi Akdivar şi Alţii, p. 1219, paragraful 105, şi Kurt, p. 1192-1193, paragraful 160, ambele citate mai sus).

 

 

 În speţă, reclamanţii au afirmat faptul că ei nu au fost în stare să sesizeze Curtea de la locul detenţiei lor şi că efectiv, cererea lor a fost trimisă de unicul avocat care i-a reprezentat de la bun început, dl Tănase şi că aceasta a fost semnată de către soţiile lor.

 

 

Curtea de asemenea a luat în consideraţie ameninţările care au fost făcute la adresa reclamanţilor de către autorităţile închisorii din Transnistria, şi agravarea condiţiilor lor în urma trimiterii cererii. După părerea Curţii, asemenea acţiuni constituie o formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care le-a adus atingere reclamanţilor în exercitarea dreptului de recurs individual.

 

 

 

Mai mult, Curtea denotă cu îngrijorare conţinutul diplomatic al scrisorii de la 19 aprilie 2001, trimise de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (vezi paragraful 278 de mai sus).Din această notă reiese că autorităţile ruse au cerut Republicii Moldova de a-şi retrage observaţiile prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, de faptul că ele sugerau o responsabilitate a Federaţiei Ruse referitor la violările invocate din cauza staţionării trupelor sale pe teritoriul moldav în Transnistria.

Subsecvent, la audierea din 6 iunie 2001, Guvernul Moldovei a declarat într-adevăr că doreşte să-şi retragă o parte din observaţiilor depuse la Curte la 24 octombrie 2000, cu privire la Federaţia Rusă(paragraful 360 sus-citat).

 

Curtea mai consideră că de acţiuni din partea Guvernului Rusiei, reprezintă pe de o parte o negare a patrimoniului  comun de idealuri şi tradiţii politice, a respectării libertăţii şi preeminenţei dreptului, menţionată în Preambulul Convenţiei şi pe de altă parte, sunt de natură a aduce atingere gravă la examinarea de către ea a cererii introduse în exercitarea dreptului de recurs individual şi prin aceasta, să împiedice însuşi dreptul garantat de articolul 34 al Convenţiei.

 

Deci, totuşi a existat o nerespectare a Articolului 34 de către Federaţia Rusă.

 

            Curtea continuă să observe că, în urma eliberării dlui Ilaşcu, el a avut întrevederi cu autorităţile moldave la subiectul posibilităţii eliberării şi celorlalţi reclamanţi, şi că, in acel context dl Voronin l-a acuzat public pe dl Ilaşcu, ca fiind cauza menţinerii în detenţie a camarazilor săi prin refuzul retragerii cererii sale împotriva Moldovei şi Federaţiei Ruse.

 

 

         În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce provin de la cea mai înaltă autoritate a unui Stat Contractant, care face să depindă ameliorarea situaţiei reclamanţilor de retragerea cererii depuse împotriva acestui stat sau a altui stat contractant, reprezintă o presiune directă destinată să împiedice exercitarea dreptului la un recurs individual. Această concluzie este valabilă care n-ar fi influenţa reală sau teoretică pe care această autoritate poate s-o aibă asupra situaţiei reclamanţilor.

 

Consecvent, declaraţiile dlui Voronin de asemenea pot fi considerate drept piedică din partea Republicii Moldova, în exerciţiul dreptului reclamanţilor la un recurs individual, în pofida articolului 34.

 

 

 

X. APLICAREA ARTIICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

            Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

 

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea, acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 A. Pagubele

            Reclamanţii au înmânat cererile lor de satisfacţie echitabilă în luna noiembrie 2001.

 

Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a declarat noile cereri ale clientului său, dl Leşco, luând în consideraţie şi perioada începând cu anul 2001.

 

 

Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru pentru ceilalţi reclamanţi într-o scrisoare primită de Curte la 24 februarie 2004.

 

            Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor i-au făcut să-şi piardă serviciul. La fel, având în vedere persecuţia la care soţiile lor au fost supuşi, d-na Ilaşcu şi d-na Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la slujbele lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco au fost nevoită să părăsească casa lor de la Tiraspol şi să caute alt loc de locuinţă. Reclamanţii cer rambursarea pentru toate sumele pe care soţiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita pe ei în închisoare şi pentru ca să le transmită pachete. În ultimul rând, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor din punct de vedere fizic, reclamanţii au avut de plătit sume imense pentru medicamente.

 

   În mod specific, reclamanţii au cerut următoarele despăgubiri.

 

Dl Ilaşcu a cerut suma de 1861 de euro (EUR) pentru pierderea salariului şi alte surse de venituri, din cauza detenţiei sale din iunie 1992 până la 28 februarie 1994, data până când el a fost ales în Parlamentul moldav. El a declarat că sumele la care el avea dreptul ca membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Guvernul Moldovei. Dl Ivantoc a cerut 9560 de EUR din cauza pierderii salariului său, şi a altor venituri datorită detenţiei până în prezent. Dl Petrov-Popa a cerut 21510 EUR din cauza pierderii venitului său , din cauza arestului până în prezent. Dl Lesco a cerut 30000 EUR, luând în consideraţie valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care acesta l-a pierdut, din cauza arestului şi condamnării sale şi plecării familiei sale la Chişinău.

 

Dnii Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, au argumentat faptul că, aşa cum numai Federaţia Rusă controla Transnistria, ea singură trebuie să compenseze daunele produse.

 

Luând în vedere seriozitatea încălcărilor denunţate, de circumstanţele cazului, de atitudinea Guvernelor reclamate, de efectele de lungă durată asupra sănătăţii lor, şi traumele suferite de reclamanţi, aceştia cer următoarele sume de bani pentru pagubele de ordin moral: dl Ilaşcu, 7,395,000 EUR; dl Ivantoc, 7,842,000 EUR; dl Petrov-Popa, 7,441,000 EUR; şi dl Lesco, 7,800,000 EUR.

 

Cu privire la sumele cerute pentru pagubele de ordin moral, dnii Ilaşcu, Ivanţoc, Petrov-Popa au spus că ei vor fi mulţumiţi dacă Guvernul Moldovei le-ar plăti câte 1000 EUR la fiecare, iar Federaţia Rusă, restul sumei.

 

 

Pe scurt, luând în vedere toate pagubele, de natură materială şi morală, reclamanţii cer următoarele sume de bani: dl Ilaşcu, 7,396,861 EUR; dl Ivanţoc, 7,851,560 EUR,dl Petrov-Popa, 7,462,5100 EUR; şi dl Lesco, 7,830,000 EUR:

 

 

            Guvernul Moldovei a spus că ei nu se opun cererilor făcute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivantoc şi dl Petrov-Popa, atâta timp cât ei nu trebuie să achite decât câte o mie de EUR fiecăruia. Pe de altă parte, se pare că sumele cerute de dl Lesco sunt excesive şi nefondate.

 

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că ei nu pot fi consideraţi responsabili de violările denunţate. Mai mult, ei au declarat că acţiunile denunţate de reclamanţi împotriva Federaţiei Ruse nu se încadrează în jurisdicţia Curţii ratione temporis.

 

 

În orice stare de cauză, sumele cerute de reclamanţi sunt considerate de el excesive şi ne fondate.

 

            Curtea a repetat faptul că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre de judecată care conţine o violare impune Statului pârât o obligaţie juridică care prevede că acesta trebuie să pună capăt acestei violări şi să elimine consecinţele în aşa mod încât, situaţia să fie restabilită pe cât se poate acea de altă dată, adică înainte de violare. Dacă, în schimb, legea naţională nu permite eliminarea sau numai eliminarea parţială, în urma încălcărilor comise, articolul 41 împuterniceşte Curtea să ofere părţii care a avut de suferit o recompensă considerată de ei corespunzătoare. De aici reiese că statul reclamat recunoscut responsabil de o violare a Convenţiei sau a vreunui Protocol, este chemat nu doar să achite interesaţilor sumele alocate drept satisfacţie echitabilă, dar de asemenea, să decidă, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor măsurile generale şi / sau , dacă e cazul individuale, care să fie adoptate pe plan naţional, pentru a pune capăt încălcărilor constatate de către Curte, şi de a elimina pe cât este posibil, consecinţele, într-aşa un mod, încât să restabilească situaţia pe cât posibil, pentru a o readuce la starea existentă înaintea încălcării (vezi Assanidze vs. Georgia [GC], NR. 71503/01, paragraful 198, de la 8 aprilie 2004, Maestri vs. Italia [GC], nr. 39748/98, paragraful 47 , de la 17 februarie, 2004; Mentes şi alţii vs. Turcia (Articolul50), hotărâre de judecată luată la 24 iulie, 1998, Rapoarte 1998-IV, p. 1695, paragraful 24; şi Scozzari şi Giunta vs. Italia [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, paragraful 249, CEDO 2000-VIII).

 

 

488.Curtea reaminteşte că a făcut concluzia despre violarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Moldova, aceasta din urmă doar începând cu luna mai a anului 2001.

Efectiv, ea a constatat că dnii Ilaşcu şi Ivanţoc au fost supuşi la tratamente pe care ea le-a considerat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei , că alţi doi reclamanţi au fost supuşi la tratamente inumane şi degradante contrar articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi arbitrar în pofida articolului 5 şi că dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov –Popa continuă să fie deţinuţi cu violarea articolului 5 a Convenţiei.

Curtea a mai conchis nerespectarea articolului 34 a Convenţiei atât pentru Federaţia Rusă cât şi pentru Moldova.

 

489.Curtea nu consideră drept determinată realitatea prejudiciului material invocat, dar nu i se pare nerezonabil de a crede că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor şi cu certitudine au avut de suportat cheltuieli directe din cauza violărilor constatate. Printre altele, ea consideră că reclamanţii au suferit incontestabil un prejudiciu moral rezultând din violările constatate şi că simpla constatare a violării n-ar putea să compenseze aceasta.

În consecinţă, având în vedere extrema gravitate a violărilor Convenţiei ale căror victime au fost reclamanţii şi statuând cu echitate cum se cere conform articolului 41 al Convenţiei, Curtea alocă interesaţilor sumele următoare plus orice sumă ce este datorată cu titlu de impozit:

a) pentru fiecare din reclamanţi, 180 000 EUR pentru prejudiciul material şi moral având în vedere violările articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;

b) pentru fiecare dintre reclamanţi, 10 000 EUR pentru prejudiciul moral rezultând din nerespectarea articolului 34 de către Federaţia Rusă şi Moldova.           Curtea consideră printre altele, că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei reclamanţi va duce în mod obligatoriu la o continuare gravă a violării articolului 5 constatată de către Curte şi o încălcare a obligaţiilor care decurg pentru statele reclamate din articolul 46 par. 1 al Convenţiei, de a se conforma hotărârii Curţii.

Ţinând cont de motivele pe care a fost fondată constatarea violării de către cele două state reclamate (paragrafele 352 şi 393 sus-citate), acestea din urmă trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care sunt încă încarceraţi şi să asigure eliberarea lor imediată.

 B.Cheltuieli de judecată

 

491.Pentru onorariul avocatului său dl Ilaşcu cere 8 000 EUR şi dnii Ivanţoc şi Petrov-Popa solicită fiecare câte 8 500 EUR. Ei cer de asemenea 2 500 EUR pentru cheltuieli diverse.

După cum reiese din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul său, dl Leşco cere 200 EUR pentru fiecare lună de lucru pentru avocatul său sau în total 11 800 EUR. Această sumă reprezintă munca şi cheltuielile efectuate de către avocatul său începând cu luna iunie 1999, data introducerii cererii, sau pentru 59 de luni şi anume: redactarea cererii, documentare, redactarea observaţiilor cerute de Curte, pregătirea misiunii de anchetă a Curţii, examinarea rezumatului audierilor în faţa delegaţilor Curţii, cheltuieli de comunicare ( telefon, fax, scrisori poştale simple şi urgente), cheltuieli de traducere şi cheltuieli referitoare la vizitele făcute la reclamanţi în închisoare.

 

492.Guvernul Moldovei se opune acestor sume cerute drept cheltuieli de judecată din cauza că ele n-ar fi fondate.

493. Curtea reaminteşte că pentru a include cheltuielile de judecată într-o compensaţie acordată conform articolului 41, ea trebuie să precaute dacă ele au fost într-adevăr necesare pentru a preveni sau redresa situaţia considerată constitutivă a unei violări a Convenţiei, dacă ele ar corespunde unei necesităţi şi dacă sunt rezonabile în ceea ce priveşte mărimea lor. (vezi de ex. Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, CEDO 2002-VI, par. 146).

 

Curtea notează că prezenta cauză a provocat mai multe serii de observaţii scrise cît şi o audiere contradictorie precum şi, audieri ale martorilor la faţa locului pe parcursul a şapte zile.

Din elementele furnizate Curţii reiese că reprezentanţii reclamanţilor dnii Dinu, Tănase şi Gribincea au suportat cheltuieli cu referinţă la faptele constitutive a violărilor constatate.

 

Statuând cu echitate şi ţinând cont de munca rezonabil necesară pentru a obţine volumul important de documente şi observaţii depuse în numele reclamanţilor, Curtea alocă reclamanţilor suma totală de 21 000 EUR, minus 3 964 EUR vărsaţi deja cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei. Aceste sume corespund a 4363 pentru onorariile şi cheltuielile de secretariat ale dlui Dinu, 3960 EUR pentru onorariul şi cheltuielile dlui Gribincea şi 8 713 EUR pentru onorariul şi cheltuielile d-lui Tănase.

 Penalităţile

 Curtea consideră că rata anuală a dobânzilor moratorii trebuie să fie calculată la cea a înlesnirilor împrumutului marginal al Băncii centrale europene mărit cu trei puncte de procentaj.

 

 

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

 Hotărăşte, cu 11 voturi contra 6, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei cât despre obligaţiile sale pozitive;Hotărăşte, cu 16 voturi contra 1, că reclamanţii relevă de jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei;Hotărăşte, în unanimitate, că Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina plângerea ce decurge din articolul 6 al Convenţiei;Hotărăşte, cu 16 voturi pro şi unul contra, că Curtea nu are competenţă ratione temporis pentru a examina plângerile ce decurg din articolele 2,3,5 şi 8 ale Convenţiei, deoarece se raportă la fapte posterioare la data de 12 septembrie 1997, în ceea ce priveşte Republica Moldova, şi la data de 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă;Hotărăşte, cu 15 voturi pro contra 2, că Curtea nu rezolvă întrebarea de a şti dacă ea este competentă ratione temporis de a examina plângerea ce decurge din articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;Hotărăşte, în unanimitate, că nu este cazul de a examina separat plângerea ce decurge din violarea articolului 2 al Convenţiei referitor la condamnarea d-lui Ilaşcu la pedeapsa capitală de către „curtea supremă a RMT”;Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 3 al Convenţiei de către Moldova din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea eventualei sale executări.Hotărăşte, cu 16 voturi pro contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ul Ilaşcu le-a cunoscut în aşteptarea executării sale eventuale şi că acestea trebuie calificate drept tortură în sensul acestui articol;Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să fie calificate drept tortură în sensul acestui articol;Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ul Ivanţoc le-a cunoscut şi că acestea trebuie să fie calificate drept tortură în sensul acestui articol;Hotărăşte, cu 11 voturi pro, contra 6, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Moldova începând cu luna mai 2001 din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să fie calificate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că a avut loc violare a articolului 3 a Convenţiei de către Federaţia Rusă începând din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie pe care d-ii Leşco şi Petrov- Popa le-au cunoscut şi că acestea trebuie să fie calificate drept tratamente inumane şi degradante în sensul acestui articol;Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că nu a avut loc violare a articolului 5 al Convenţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lui Ilaşcu;Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc şi continue să aibă loc violarea articolului 5 al Convenţiei de către Moldova în ceea ce priveşte detenţia d-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;Hotărăşte, cu 11 voturi pro contra 6, că a avut loc violare a articolului 5 al Convenţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce priveşte d-ul Ilaşcu până în luna mai 2001 şi că a avut loc şi continue să aibă loc violarea acestei dispoziţii în privinţa d-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;Hotărăşte, în unanimitate că nu este cazul de examinat separat plângerea formulată de reclamanţi în câmpul articolului 8 al Convenţiei;Hotărăşte, cu 15 voturi pro, contra 2 că nu a avut loc o violarea a articolului 1 al Protocolului 1 al Convenţiei;Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile ce decurg din articolul 34 al Convenţiei;Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1 că Federaţia Rusă nu şi-a onorat obligaţiile ce decurg din articolul 34 al Convenţiei;Hotărăşte, cu 10 voturi pro, contra 7 că Moldova trebuie să achite în termen de trei luni următoarele sume plus orice sumă care este datorată cu titlu de impozit:

a) D-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, 60000 EUR ( şasezeci mii euro) fiecăruia pentru prejudiciu material şi moral cauzat;

b) pentru fiecare dintre reclamanţi, 3000 (trei mii euro) pentru prejudiciul moral ce decurge din nerespectarea articolului 34;

c) reclamanţilor suma totală de 7 000 (şapte mii euro), minus 1 321, 34 ( o mie trei sute douăzeci şi unu euro şi treizeci şi patru cenţi) percepută cu titlu de asistenţă juridică pentru cheltuielile de judecată , 1 454, 33 EUR ( o mie patru sute cincizeci şi patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D.Dinu, 1 320 EUR (o mie trei sute douăzeci euros) pentru D. Gribincea şi 2 904,33 EUR ( două mii nouă sute patru euro şi treizeci şi trei cenţi) pentru D. Tănase;

 Hotărăşte, cu 16 voturi pro, contra 1, că Federaţia Rusă trebuie să achite în termen de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care este datorată cu titlu de impozit:

a) D-lui Ilaşcu, 180 000 EUR( o sută optzeci mii euro) pentru prejudiciu material şi moral;

b) Pentru fiecare din ceilalţi reclamanţi, 120 000 EUR (o sută două zeci mii euro) pentru prejudiciu material şi moral;

c) Pentru fiecare dintre reclamanţi, 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru prejudiciu moral decurgând din necunoaşterea articolului 34;

d) Reclamanţilor, suma totală de 14 000 EUR (paisprezece mii euro), minus 2 642,66 EUR ( două mii şase sute patruzeci şi doi euro şaizeci şi şase cenţi) percepute cu titlu de asistenţă juridică pentru cheltuieli de judecată, şi anume 2 908 67, EUR (două mii nouă sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D,Dinu, 2640 ( două mii şase sute patruzeci euro) pentru D,Gribincea şi 5 808, 67 EUR ( cinci mii opt sute opt euro şi şaizeci şi şapte cenţi) pentru D.Tănase;

 Hotărăşte, în unanimitate, că statele reclamante trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care rămân încă încarceraţi şi să se asigure punerea lor imediată în libertate;Hotărăşte, în unanimitate, că sumele indicate la punctele 20 şi 21 mai sus trebuie transferate în moneda naţională a locului de reşedinţă a fiecărui reclamant, la rata aplicabilă la data regulamentului şi se vor majora cu o dobândă simplă la o rată anuală echivalentă ratei dobânzii a înlesnirilor împrumutului marginal al Băncii centrale europene mărit cu trei puncte de procentaj din ziua expirării termenului de trei luni până la achitarea banilor;Respinge în unanimitate cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

 

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Platul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 8 iulie 2004.

 

 

Semnătura                                     Semnătura

 

 

PAUL MAHONEY                           LUZIUS WILDHABER              

Grefier                                     Preşedinte

 

La prezenta hotărâre se anexează, conform articolelor 45 par 2 al Convenţiei şi 74 par. 2 al regulamentului, expunerea opiniilor separate următoare:

-opinia parţial separată a d-lui Casadeval la care subscriu d-ul Ress, D-na Tulkens, D-ul Bîrsan şi D-na Fura- Sandstrom;

-opinia parţial separată a D-lui Ress;

-opinia parţial separată a D-lui Nicolas Bratza la care subscriu D-ul Rozakis, D-ul Hedigan, D-na Thomassen et d-ul Panţîru;

-opinia parţial separată a D-lui Loucaides;

-opinia parţial separată a D-lui Kovler.

 

 

Opinia parţial Separată a Judecătorului Casadevall însoţit de Judecătorii Ress, Bîrsa, Tunkles şi Fura-Sandstrom

 

 

1. Nu ţin cont de concluzia majoritară a Marii Camere precum că responsabilitatea Moldovei din pricina neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în lumina Convenţiei, ar fi angajată doar din mai 2001.

 

Această apreciere a condus la constatarea, după părerea mea paradoxală şi incoerentă, precum că Moldova a încălcat Articolele 3 şi 5 ale Convenţiei din pricina maltratării, detenţiei şi condiţiilor de detenţie suferite de către dl. Ivanţoc, dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa (doar după Mai 2001), dar că în schimb, nici o responsabilitate nu i se atribuie pentru aceleaşi fapte şi mai ales, pentru sentinţa cu moartea stabilită de ”Curtea Supremă de Justiţie a RMT” şi pentru riscul execuţiei în ceea ce-l priveşte pe domnul Ilaşcu.

 

Deoarece reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei (paragr.335 al hotărârii), responsabilitatea sa este angajată, după părerea mea, din data ratificării Convenţiei sale şi până-n prezent şi cu privire la toţi reclamanţii, nimic nu permite să se considere, dar din contra, că obligaţiile sale pozitive nu au existat în perioada începând cu 12 septembrie 1997 până în mai 2001, aşa precum a considerat majoritatea. Eu expun cauzele opiniei mele separate, mai jos.

 

2. Acordul de încetare a focului pe parcursul conflictului armat, semnat la 21 Iulie 1992 a marcat sfârşitul unei etape iniţiale a eforturilor reale ale Moldovei de a-şi exercita autoritatea pe tot întregul teritoriului său. După acea dată, ea mai degrabă a adoptat o atitudine încuviinţătoare, unindu-şi eforturile pe calea negocierilor cu scopul de a-şi restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian în loc de a încerca să asigure respectarea drepturilor reclamanţilor, care au fost judecaţi şi deţinuţi ilegal timp de zece ani, în cazul domnului Ilaşcu şi aproape doisprezece ani în cazul celorlalţi trei reclamanţi.

 

3. Aşa precum a menţionat Curtea, din cauza complexităţii faptelor, întrebarea dacă Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, este strâns legată atât de relaţiile dintre Moldova şi Federaţia Rusă cât şi de cele dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. În plus, trebuie de notat influenţa Moldovei care ar fi putut fi exercitată prin intermediul autorităţile Ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor; în sfârşit, trebuie de asemenea de luat în consideraţie anumite fapte şi acţiuni ce datează de dinaintea ratificării, drept elemente de comparaţie la examinarea eforturilor întreprinse de acest stat începând cu 12 Septembrie 1997 (vedeţi paragrafele 337 şi 338 ale acestei hotărâri). De aici, se impune o evaluare globală a situaţiei în timp, a faptelor şi a omisiunilor.

 

4. Este adevărat că, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu au încetat niciodată să se plângă de agresiunea pe care ele o considerau că o suportă şi au respins declaraţia de independenţă a separatiştilor. După încetarea ostilităţilor, în iulie 1992, autorităţile Moldovei au continuat să ia măsuri pentru a-şi restabili controlul prin intentarea de proceduri penale în 1993. Ulterior, după 1994, ele au continuat să-şi afirme suveranitatea lor asupra teritoriului controlat de „RMT”, atât în plan naţional cît şi în plan internaţional (paragrafele 341-343 ale hotărârii).

 

5. Totuşi, începând cu anul 1997, suntem nevoiţi să constatăm o reducere în numărul de încercări ale autorităţilor Moldovei de a afirma controlul lor în Transnistria, şi că aceste încercări se limitau la eforturile de ordin diplomatic. De altfel, Moldova numai fusese acceptată în cadrul Consiliului Europei, şi paradoxal, ea n-a profitat de oportunităţile care i-au fost oferite de acest forum politic.

Din contra, au fost luate măsuri de cooperare expres sau de facto între autorităţile Moldovei şi separatiştii Transnistrieni: au fost încheiate acorduri administrative, economice şi politice, au fost stabilite relaţii între Parlamentul Moldovei şi ”Parlamentul RMT”, a fost instaurată cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de securitate, au fost dezvoltate şi alte forme de participare în domenii aşa ca eliberarea de buletine de identitate, spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul (paragrafele 114, 174, 175, 177, 178, 179 şi 185 ale hotărârii).

 

6. În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, până la ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile moldave au întreprins anumite măsuri aşa precum hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 3 februarie 1994, prin care a fost anulată condamnarea reclamanţilor şi revocarea mandatului detenţia al acestora; urmăririle intentate la 28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor” ”Curţii Supreme a RMT” şi a altor persoane responsabile din Transnistria, acuzate de uzurparea funcţiilor oficiale; amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 August 1995; cererea Parlamentului Moldovei din 3 Octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru a-i examina pe reclamanţii deţinuţi în Transnistria; şi asistenţa oferită familiilor (paragrafele 222, 223, 226, 227, 239 ale hotărârii).

 

7. Dar încă o dată, după 1997, măsurile adoptate pentru a proteja drepturile reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor (ultima vizită a avut loc în 1999), acordarea suportului financiar familiilor acestora şi intervenţiile domnului Sturza pentru a asigura eliberarea lor ( ultima astfel de intervenţie înregistrată în dosar a fost în Aprilie 2001). Guvernul Moldovei recunoaşte că în calitate de răspuns la cerinţele făcute de către separatişti în timpul discuţiilor cu privire la soluţionarea conflictului şi eliberarea reclamanţilor, el şi-a schimbat strategia sa de negociere, acordând mai multă prioritate schimburilor diplomatice în vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul legal al Moldovei, şi renunţând între timp măsurile judiciare care au fost luate anterior (paragr.344 al hotărârii în fine). Se poate de înţeles că unele măsuri de cooperare au fost luate de către autorităţile Moldovei în preocuparea lăudabilă de a îmbunătăţi(uşura) viaţa cotidiană a populaţiei Transnistriene şi de a-i permite să ducă un mod de viaţă normal pe cât este posibil.

 

8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau eficacităţii strategiei politice adoptate de către Moldova pentru a rezolva o întrebare atât de serioasă, ca cea a integrităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistriene, autorităţile Moldovei păstrează obligaţia de a lua toate măsurile necesare ce le stau în putere, fie de ordin politic, diplomatic, economic, juridice sau de alt gen (paragr.331 al hotărârii), pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie, persoanelor în cadrul jurisdicţiei acestora, şi prin urmare a tuturor celor ce se găsesc în cadrul frontierelor internaţionale recunoscute ale Moldovei.

 

Cu privire la natura şi eficacitatea măsurilor luate sau a celor care ar fi putut fi luate, anumite fapte ar putea fi mai semnificative decât altele, în funcţie de consecinţele care le creează. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea domnului Ilaşcu în mai 2001, se poate de presupus că toate măsurile întreprinse pentru a obţine eliberarea reclamanţilor, nu puteau fi considerate inutile ex ante, aşa precum pare să admită majoritatea în alineatul doi al paragr.347 al hotărârii.

 

9. Consider că eforturile făcute de către autorităţile Moldovei în vederea asigurării respectării drepturilor garantate de Convenţie, după ratificarea acesteia în 1997, nu au fost urmate cu fermitatea, voinţa şi convingerea cerute de situaţia gravă în care se aflau reclamanţii. Astfel, trebuie de notat inacţiunea evidentă, uneori contra-acţiunea, cu referinţă la următoarele aspecte.

 

- Printr-o ordonanţă din 8 decembrie 1993, a fost intentată o anchetă împotriva persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor, dar absenţa informaţiei privind măsurile luate de către autorităţi pentru o bună desfăşurare a procedurii, permite de a exprima  dubii serioase cât despre caracterul său efectiv (paragr.221 al hotărârii).

- Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a Moldovei din 3 Februarie 1994, prin care se anulează hotărârea ”Curţii Supreme de Justiţie a RMT” şi se ordonă retrimiterea dosarului organelor procuraturii pentru o nouă investigaţie, n-a avut nici o urmare (paragr.222 al hotărârii).

- Nici un demers n-a efectuat făcut după amnistia declarată la 4 August 1995 de către Preşedintele Moldovei. La fel, Curtea nu a fost informată de nici o acţiune întreprinsă de către Guvernul Moldovei sau Ministerul de Externe în favoarea reclamanţilor, contrar la ceea ce Parlamentul moldav le-a cerut la 3 Octombrie 1995, (paragr.227 al hotărârii).

- Printr-o decizie din 16 August 2000, ordonanţa din 28 Decembrie 1993 a fost anulată de către Procurorul Republicii, pe motiv că faptele fusese calificate incorect din punct de vedere juridic. Prin aceeaşi decizie, s-a procedat la o recalificare, dar intentarea unei anchete la acest subiect a fost considerată inoportună, din cauza termenului de prescripţie. Nu se poate de exprimat decât dubii cu privire la seriozitatea unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani înainte ca să treacă la o nouă calificare juridică a faptelor şi pentru a termina prin a le considera prescrise. Fără a mă putea pronunţa referitor la legalitatea în dreptul moldav a unei prescripţii a faptelor în privinţa cărora o anchetă penală este suspendată, trebuie de remarcat că prescripţia în cauză a fost posibilă mai precis din cauza duratei procedurii care s-a mai şi dovedit a fi neefectivă. (paragr.229 al hotărârii).

- Deschidea de către Procurorul Republicii la 16 August 2000, a unei anchete penale împotriva directorului Închisorii Hlinaia n-a avut urmare. În orice caz, acesta a declarat delegaţilor Curţii că nu a fost informat de ea (paragr.230 al hotărârii şi paragr.137 al Anexei).

- Ca rezultat al suspendării sau anulării anchetelor sus menţionate, la moment este posibil pentru anumiţi funcţionari superiori ai regimului „RMT”, inclusiv dl. Chevstov, de a intra în Moldova, fără a fi realmente neliniştiţi pentru activităţile lor în serviciul acestui regim (vedeţi Anexa, dl. Ilaşcu, paragr.21 şi dl. Rusu, paragr.340).De altfel, se constată nu fără mirare, că un fost „ministru al Justiţiei al RMT”, dl. Sidorov, a ocupat de la întoarcerea sa în Moldova mai multe funcţii înalte în cadrul statului şi că el este Preşedintele Comitetului pentru drepturile omului şi minorităţi în Parlamentul moldav(paragr.168 al hotărârii).

 

10. Trebuie de menţionat faptul că, odată adoptând măsurile de cooperare cu regimul separatist în scopul declarat de a face viaţa mai uşoară pentru populaţia din Transnistria, autorităţile Moldovei nu au dat dovadă de aceeaşi diligenţă în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În negocierile lor cu separatiştii, fie înainte sau după mai 2001, autorităţile Moldovei s-au limitat doar la ridicarea problemei în formă orală, fără a depune efort să se obţină un acord scris, care să prevadă eliberarea acestora (paragrafele 172 şi348 ale hotărârii). În mod similar, deşi trei dintre reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor pentru aproape 12 ani, nici un plan global de reglementare a problemei transnistriene nu tratează situaţia lor(paragr.348 privind amenda).

 

11. Curtea admite că, autorităţile Moldovei în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă nu s-au prezentat a fi un pic mai atente faţă de soarta reclamanţilor, şi că faptul că Guvernul Moldovei ar fi renunţat la audierea din 6 Iunie 2001, să incrimineze eventuala responsabilitate a Federaţiei Ruse şi aceasta în scopul „evitării consecinţelor nedorite, şi anume stoparea procesului preconizat să pună capăt ... detenţiei reclamanţilor” (paragr.360 al hotărârii), este echivalent din partea sa cu admiterea influenţei pe care autorităţile Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrian (paragr.349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea, că autorităţile Moldovei, fie înainte cît şi după 2001, nu au folosit toate posibilităţile de care ele dispuneau, pentru a pune această influenţă în joc în favoarea reclamanţilor.

 

12. În concluzie, se poate de a nu fi de acord cu minoritatea, care consideră că reclamanţii nu relevă de jurisdicţia Moldovei în scopurile Articolului 1 al Convenţiei, că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este angajată pentru violările denunţate, dar o astfel de abordare este perfect coerentă. Din contra, odată ce suntem la concluzia că reclamanţii relevă de jurisdicţia Moldovei şi că Moldova este legată de obligaţiile sale pozitive, responsabilitatea sa este angajată completamente de la data ratificării Convenţiei sale, 12 Septembrie 1997.

 

Data crucială ”mai 2001” mi se pare complet artificială şi constitutiva unui non-sens. Aceasta este opinia mea.

 OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS

(traducere)

1. M-am alăturat opiniei separate a judecătorului Casadevall, dar aş dori să vin cu câteva observaţii privind obligaţiile pozitive ale Moldovei. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova (paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi că declaraţia anexată instrumentului ratificării Convenţiei depusă de Moldova, reprezintă o referinţă la situaţia de control dominând de facto. Chiar în absenţa controlului efectiv asupra regiunii Transnistriene, articolul 1 al convenţiei îi impune obligaţia pozitivă, de a lua măsurile care-i stau în putere în conformitate cu dreptul internaţional pentru a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie. Curtea, pe drept a declarat că în aceste circumstanţe, statul contractant continuă să-şi exercite jurisdicţia chiar dacă este împiedicat să-şi extindă autoritatea sa asupra întregului teritoriu printr-o situaţie de fapt constrângătoare, ca de exemplu organizarea unui regim separatist. Suveranitatea Moldovei asupra întregului său teritoriu n-a fost şi nu este contestată de către comunitatea internaţională. Nici chiar de către Federaţia Rusă, pe când prin intermediul prezenţei trupelor sale ea asigură controlul asupra Transnistriei şi în această calitate, exercită de asemenea o jurisdicţie şi împarte în această măsură cu Moldova o responsabilitate, cu toate că de natură diferită. Nu aş concluziona în modul precum a făcut Curtea în paragraful 333 că ” o astfel de situaţie factologică are (...) drept efect reducerea domeniului acestei jurisdicţii”. ”Domeniul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care decurge din angajamentul luat conform Articolului 1, poate fi considerat de a se raporta doar la obligaţiile pozitive faţă de persoanele din cadrul teritoriului său şi nu la toate acţiunile comise de către autorităţile locale, susţinute de forţele rebele din Transnistria. În ceea ce priveşte întrebările ce ţin de jurisdicţie şi de responsabilitate, statul în cauză trebuie să se străduiască prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce de a continua să garanteze protejarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie.

 

2. Sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii, conform căreia reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova, în sensul Articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate - comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei. Este dificil de înţeles cum Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate acţiunile regimului transnistrian în această parte a teritoriului său. Curtea a concluzionat, dat fiind complexitatea situaţiei factologice şi dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui să ia autorităţile pentru a îndeplini într-un mod mai eficace obligaţiile sale pozitive, că Moldova a luat numeroase măsuri în anii 1991/1992 pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrian. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin intensive şi puternice după ratificarea Convenţiei de către Moldova la 12 Septembrie 1997 şi practic au încetat să mai existe după eliberarea d-lui. Ilaşcu.

 

Aşa precum Curtea pe drept a declarat, această obligaţie de a restabili controlul asupra Transnistriei cerea de la Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine regimului separat al „RMT”, în special după 1997 şi în al doilea rând, ca ea să întreprindă toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispunea, în deosebi pentru a rezolva situaţia reclamanţilor şi a preveni orice altă violare a Convenţiei efectuată împotriva lor. Curtea însăşi menţionează că a avut loc ”o reducere în numărul măsurilor juridice menite să afirme autoritatea Moldovei în Transnistria” (paragr.344). Sunt totalmente de acord cu analiza domnului judecător Casadevall, precum că nu există nimic care ar justifica concluzia, că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive înainte de eliberarea domnului Ilaşcu în mai 2001, dar de la această eliberare, semnele care ar mărturisi despre măsurile efective luate de Guvernul moldav pentru a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate în Convenţie, au fost încă şi mai puţin numeroase, ba chiar inexistente.

 

Este evident faptul că eforturile politice şi juridice depuse de Moldova pentru a-şi restabili autoritatea pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt violărilor Convenţiei în privinţa reclamanţilor au cunoscut diferite „etape” de o eficacitate mai mult sau mai puţin importantă. După ce a fost formată „RMT” în 1991-1992, cu ajutorul Federaţiei Ruse acest teritoriu a rămas tot timpul sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic, financiar şi politic acordat de către aceasta(paragr.392 al hotărârii). În aceste condiţii, era o datorie elementară a autorităţilor Moldovei de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive abordând soarta reclamanţilor în permanenţă în cadrul relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă de eforturi şi argumente diplomatice cu privire la plângerile de violare de către Federaţia Rusă, a fost evidentă după mai 2001, dar de asemenea, după părerea mea , şi după cum Curtea însăşi a declarat, după 1997 (vedeţi paragraful 349). Anume la Federaţia Rusă, acţionând în calitate de Stat garant, că Moldova, ar fi trebuit să se adreseze prin eforturi intense, în cadrul obligaţiilor sale pozitive, invocând responsabilitatea acesteia conform Convenţiei. Nu pot să remarc vreo limită de despărţire între perioada de ratificare şi prezent, fie în mai 2001 sau la orice altă dată.

 

3. Situaţia din Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cipru c. Turcia ([GC, nr.25781/94 par.78, CEDO-IV]), unde Curtea a constatat că Republica Cipru nu întotdeauna era în măsură să execute în nordul Ciprului obligaţiile impuse de Convenţie de faptul că această regiune era ocupată militar de Turcia. În speţă, nu există o ocupaţie a teritoriului transnistrian măcar că un regim rebel este aici instalat şi că Federaţia Rusă exercită aici o influenţă decisivă, şi chiar un control. Totuşi, Moldova a avut şi încă are importante mijloace de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive, mijloace pe care ea nu le-a utilizat cu determinare şi convingere. Ea chiar a adoptat o atitudine de cooperare în diferite domenii de administrare şi a încheiat acorduri cu regimul rebel, ceea ce l-a făcut pe judecătorul Casadevall să spună că ea mai degrabă a adoptat o atitudine încuviinţătoare. Or, dacă un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea asupra unor părţi din teritoriul său din cauza unui regim rebel, responsabilitate sa poate fi angajată chiar dacă el nu dă dovadă de o lipsă de angajament sau efort, aşa cum aceasta constituie o încuviinţare tacită a activităţilor administraţiei ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a fost o încuviinţare tacită, este mai apoi foarte dificil de a considera regimul rebel responsabil de violarea dreptului internaţional. Astfel de încuviinţare de asemenea n-ar permite decât dificil pentru statul în cauză să accepte suportul unui stat terţ în lupta sa cu regimul rebel. Efectiv, acesta ar putea fi uşor asimilată unei intervenţii nejustificate din partea ţării ce acordă asistenţă. În consecinţă, se poate de concluzionat despre o nerespectare a obligaţiei pozitive, odată ce probele de care dispune Curtea, chiar dacă ele nu arată clar că a fost o cârdăşie sau încuviinţare la exercitarea unei autorităţi de către un regim rebel pe teritoriul în cauză, relevă ca şi în speţă o situaţie intermediară, în care statul n-a acţionat cu o determinare şi eforturile aşteptate de la el şi care erau în puterea sa.

 

4. Nu Curtea trebuie să interzică orice acord sau încuviinţare tacită între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Totodată, conform Convenţiei în toate aceste cazuri, statul trebuie, în virtutea obligaţiei sale pozitive, să vegheze ca drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să continue a fi respectate.

 

Cea mai crucială întrebare este – ce măsuri Curtea ar trebui să indice ca fiind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. După părerea mea, pentru a nu fi considerat drept încuviinţător tacit al acţiunilor regimului rebel, statul trebuie să:

 

(a) continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional contra exercitării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;

 

(b) continue să ia toate măsurile posibile şi acceptabile din punct de vedere juridic pentru a recâştiga controlul total pe teritoriul său;

 

(c) continue să caute ajutor, în plan bilateral şi internaţional, în deosebi, prin intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate contra regimului ilegal, deoarece statele contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului pe tot cuprinsul teritoriului acestora; şi

(d) nu acorde astfel de suport regimului rebel, care ar putea fi interpretat ca o încuviinţare evidentă în exercitarea de către acesta a autorităţii.

 

Întrebările care vizează eficacitatea măsurilor mai stricte ca de exemplu o blocadă economică etc., pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen în scopul rezolvării situaţiei, sunt subiecte ale evaluării politice şi diplomaţiei, la care Curtea cu precauţie a încercat să evite să dea un răspuns.

 

5. Contrar situaţiei ce domină în Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale moldoveneşti şi regimul transnistrian nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa precum Curtea a subliniat, existau relaţii privind administrarea aeroportului de la Tiraspol, un sistem de telefonie comun şi acordurile de cooperare la mai multe nivele. Întrucât problema este de a şti dacă Moldova continue să-şi exercite jurisdicţia asupra unor părţi a teritoriului său, toate aceste aspecte de cooperare economică, politică, de securitate şi de altă natură între autorităţile moldoveneşti şi transnistriene, fac dificil de a respinge responsabilitatea Moldovei în speţă. Prin urmare, situaţia este mai aproape de acea din cazul Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-...) decât de cazul Cipru c. Turcia, mai sus menţionat. În prima cauză, cu privire la regiunea Adjariei, autorităţile constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în obţinerea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe tot cuprinsul acestui teritoriu. În speţă, obligaţia pozitivă de a restabili autoritatea şi controlul total ar cere de a continua a afirma ilegalitatea regimului transnistrian şi drepturile Guvernului Moldovei asupra întregii ţări. Aceasta trebuie realizată prin folosirea tuturor puterilor din Stat, judiciară, executivă şi legislativă. Nu pot vedea în continuarea măsurilor judiciare decât doar un efect simbolic. Cum n-ar fi, a existat de asemenea o reducere clară în numărul încercărilor făcute de Moldova la nivel internaţional de a-şi afirma autoritatea în Transnistria începând cu septembrie 1997, şi o diminuare certă a eforturilor sale vizând recunoaşterea drepturilor reclamanţilor, chiar dacă ţinem cont de eforturile făcute de către dl. Sturza.

 

6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu (de mozaic) al măsurilor, dar dacă se recunoaşte că Federaţia Rusă exercită jurisdicţia sa asupra Transnistriei la momentul relevant, şi continue să exercite controlul acolo, atunci se realizează faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, declaraţiilor sau altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, cât şi ţările terţe, Naţiunile Unite şi altor organizaţii internaţionale, în scopul de a-i incita să pună capăt situaţiei ilegale dominând în Transnistria şi situaţiei de neacceptat a reclamanţilor.

 

 

 

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI NICOLAS BRATZA, ÎNSOŢITĂ DE CELE ALE JUDECĂTORILOR ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU

(Traducere)

 

1. Eu sunt de acord cu concluzia majoritară a Curţii precum că violările Convenţiei invocate de reclamanţi şi a căror realitatea fost stabilită angajează responsabilitatea Federaţiei Ruse, în schimb nu pot să împărtăşesc opinia majoritară conform căreia responsabilitatea Moldovei este de asemenea angajată.

 

2. Pentru a determina dacă plângerile formulate pot fi reproşate ambelor state reclamate, este esenţial de a ne pronunţa referitor la întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca ”relevă de jurisdicţia acestora” în sensul Articolului 1 al Convenţiei. În caz afirmativ, responsabilitatea lor va fi angajată din cauza violărilor Convenţiei, care au fost comise sau care au continuat după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa lor, adică în cazul Moldovei la 12 Septembrie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 Mai 1998.

 

3. Aşa precum este stabilită în hotărârea Bankovic (Bankovic şi alţii c. Belgiei şi alte 16 State Contractante,(dec.)[GC],nr.52207/99, paragr.59-61, CEDO 2001-XII) noţiunea de ”jurisdicţie” în sensul Articolului 1 al Convenţiei poartă în esenţă caracter teritorial şi că doar în circumstanţe excepţionale că acţiunile săvârşite sau care produc efecte înafara teritoriului statelor contractante pot fi analizate drept exercitarea ”jurisdicţiei” lor, în lumina acestui articol. Invers, prezumţia conform căreia persoanele ce se găsesc pe teritoriul unui stat relevă de ”jurisdicţia” acestuia în sensul Convenţiei, este una de respins, astfel încât un stat poate, în mod excepţional, să nu poată avea responsabilitatea sa angajată în legătură cu acte contrare Convenţiei, care s-au petrecut în cadrul teritoriul său. Acest lucru este reiese din hotărârea Cipru c. Turcia ([GC], nr.25781/94, paragr.78, CEDO 2001-IV) în care Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile conform Convenţiei în partea de nord a Ciprului” şi astfel la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului”, care va urma din constatarea că reclamanţii nu relevau de jurisdicţia Turciei.

 

4. Întrebările principale care trebuie elucidate sunt (i) dacă în speţă, acesta este un caz excepţional în care reclamanţii trebuie să fie consideraţi relevând de ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în pofida faptului că ei s-au aflat întotdeauna în afara acelui Stat ?(ii) dacă fiind în cadrul teritoriului Moldovei, reclamanţii trebuie să fie consideraţi drept relevând de ”jurisdicţia” acesteia, într-atât încât să angajeze responsabilitatea statului respectiv sau dacă, se cuvine, din contra, de respins prezumţia conform căreia ei au relevat şi relevă întotdeauna de jurisdicţia Moldovei? Cele două întrebări sunt strâns legate şi nu pot fi rezolvate, aşa precum evidenţiază hotărârea Curţii, fără o analiză minuţioasă a situaţiei factologice care domina în Transnistria sau care aveau legătură cu această regiune din 1991 până-n prezent.

 A. Principiile aplicabile

 

5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru acţiunile contrare Convenţiei, ce se petrec în afara teritoriului său, au fost elucidate şi definite în hotărârile Curţii în cazurile Loizidou c. Turcia (excepţiile preliminare)(hotărârea din 23 martie 1995, seria A nr. 310), Loizidou c. Turcia (hotărârea din 18 Decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI,2216) şi Cipru c. Turcia (citată mai sus) şi în decizia sa Bankovic (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi incriminată în caz:

 

i) Dacă în urma unei acţiuni militare – fie legală sau ilegală – un stat exercită controlul efectiv asupra unei regiuni înafara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul forţelor sale armate sau indirect printr-o administraţie locală subordonată (Loizidou (excepţiile preliminare) paragr.62). Odată ce un Stat îşi exercită controlul general asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa n-ar putea fi limitată la acţiunile comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fie că ele au fost sau nu aprobate de către autorităţile înalte ale statului – ”dar se extinde în egală măsură la acţiunile administraţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de alt gen” (Cipru c. Turcia, paragr.77). În plus, odată ce a fost stabilit că un stat exercită un astfel de control, responsabilitatea sa este angajată chiar dacă el nu exercită în detalii un control asupra politicii şi acţiunilor autorităţilor locale (Loizidou, paragr.56).

 

ii) dacă un stat, prin consimţământul, invitaţia sau încuviinţarea guvernului local, exercită totalitatea sau unele dintre puterile publice relevând în mod normal de prerogativele acestuia (Bankovic, paragr.71).

 

6. Jurisprudenţa este mai puţin afirmată în ipoteza inversă care implică responsabilitatea unui stat pe teritoriul căruia au loc violări ale Convenţiei dar care se găseşte în imposibilitatea de a exercita un control efectiv asupra acestuia, fie de faptul că este ocupat militar de forţele armate ale unui alt stat, fie că aici se petrec acţiuni de război sau rebeliuni, fie că el este ocupat şi controlat de un regim separatist susţinut de forţe rebele sau de către un alt stat.

 

Este evident că un individ ”relevă de jurisdicţia” statului şi că prezumţia responsabilităţii Statului nu este respinsă atunci când se stabileşte că statul respectiv cooperează cu guvernul local în exercitarea de către acesta a autorităţii pe teritoriul în cauză . Mai mult, chiar dacă un Stat nu excită controlul efectiv într-o parte a teritoriului său, un individ va fi tratat drept relevând de ”jurisdicţia” acestui stat în legătură cu acţiunile contrare Convenţiei, care au avut loc în această parte, dacă se demonstrează că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la astfel de acţiuni sau au autorizat comiterea lor.

 

7. Majoritatea Curţii merge mai departe considerând că odată ce statul contractant este în imposibilitatea de a-şi exercita autoritatea pe tot cuprinsul teritoriului său printr-o situaţie de fapt constrângătoare, aşa precum organizarea unui regim separatist, prin aceasta el nu încetează să exercite ”jurisdicţia sa” în sensul Articolului 1 al Convenţiei, asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de către forţele rebele sau de către un alt stat; o astfel de situaţie factologică are totuşi drept efect de a ”reduce domeniul acestei jurisdicţii, în sensul că angajamentul luat de statul contractant conform Articolului 1 trebuie să fie examinat de către Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale statului faţă de persoanele ce se găsesc în cadrul teritoriului acestuia” (paragr.333 al hotărârii). Caracterul obligaţiei pozitive a Statului este descris în mod diferit în hotărâre, în calitate de obligaţie „de a lua toate măsurile potrivite care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie (paragr.313); ”obligaţia ... de a lua măsuri diplomatice, economice, judiciare sau de alt gen care sunt în puterea sa în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor respectul drepturilor garantate de Convenţie”(paragr.313); şi datoria de ”a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune vis-à-vis de statele terţe şi organizaţiile internaţionale de a încerca să continue să garanteze respectarea (folosirea) drepturilor şi libertăţilor aşa precum sunt garantate de Convenţie”(paragr.333). În opinia majoritară a Curţii, rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile mai eficace pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile sale, ci mai degrabă să se asigure că masurile care au fost luate efectiv erau potrivite şi suficiente în cazul în speţă, sarcina Curţii fiind ”de a determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fie făcut” (paragr.334 al hotărârii). Aplicând aceste principii în cazul în speţă, majoritatea Curţii consideră că ”reclamanţii relevă de jurisdicţia Republicii Moldova în sensul Articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru acţiunile denunţate, comise pe teritoriul „RMT”, asupra căruia ea nu exercită nici o autoritate efectivă - se stabileşte în lumina obligaţiilor sale pozitive ce-i revin în virtutea Convenţiei” (paragr.335).

 

8. Nu sunt în stare de a fi de acord cu această analiză. În primul rând, mi-e greu să admit că persoanele ce locuiesc pe o parte din teritoriul unui stat asupra căruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către un regim separatist, acest stat nu poate să-şi exercite autoritatea sau controlul, pot cu orice preţ să fie refuzate în a releva de ”jurisdicţia acestui stat în conformitate cu sensul autonom pe care o îmbracă acest termen în Articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are dreptul ”de a recunoaşte oricărei persoane ... drepturile şi libertăţile” definite în acest text. Apoi, îşi este de asemenea dificil de a admite concluzia majoritară a Curţii, conform căreia, într-o astfel de situaţie factologică, persoanele ce se găsesc pe teritoriul său rămân în continuu să ”releve de jurisdicţia” Statului, dar că domeniul acstei ”jurisdicţiei” este redus, statul continuând să datoreze obligaţii pozitive cu privire la toate persoanele ce se află pe acest teritoriu, atunci când merge vorba de drepturile garantate de Convenţie. Folosirea însăşi a termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referinţa care este făcută la hotărârea jurisprudenţei Curţii conform Articolului 1 referitor la astfel de obligaţii, mi se par a fi în acelaşi timp inutile şi înşelătoare în contextul prezentei cauze. Această jurisprudenţă - care ia în consideraţie echilibrul just care trebuie făcut între interesul general şi interesele individului cât şi alegerile care urmează a fi făcute în termenii de priorităţi şi de resurse – a fost concepută în dependenţă de un context factologic unde statul reclamat exercita un control complet şi efectiv pe întregul său teritoriu şi unde indivizii ce se găseau pe acest teritoriu relevau indiscutabil de ”jurisdicţia” sa în scopurile Convenţiei. Judecata Curţii nu poate, după părerea mea, fi imediat adaptată contextului deoarece ea are circumstanţe fundamental diferite în care un stat este împiedicat de circumstanţele pe care el nu le dirijează, să-şi exercite o autoritate oarecare asupra teritoriului în cauză şi unde problema centrală este de a şti dacă indivizii ce se găsesc în cadrul acestui teritoriu urmează a fi consideraţi drept relevând de „jurisdicţia” statului, în scopurile Convenţiei.

 

Într-o atare situaţie, nu pot accepta teza conform căreia statul dat poate fi considerat responsabil de o încălcare a drepturilor pe care indivizii ce se găsesc pe teritoriul în cauză le au în virtutea Convenţiei de singurul fapt că el n-a stabilit să fi îndeplinit eforturi suficiente în plan juridic şi diplomatic pentru a proteja aceste drepturi. În circumstanţele speţei, eu cred că incriminarea responsabilităţii unui stat din cauza detenţiei ilegale a persoanelor în detenţie pe un teritoriu care scapă controlului său efectiv nu poate depinde de aprecierea pe care Curte o aduce asupra punctului de a şti dacă, la un moment oarecare, acest stat a furnizat eforturi dirijate suficiente pentru a obţine eliberarea lor. Nu pot nicicum să mă raliez unei interpretări a Convenţiei care ar obliga Curtea, într-o situaţie internaţională complexă şi instabilă, să se pronunţe referitor la eficacitatea măsurilor juridice sau diplomatice luate pentru a stabili ordinea constituţională pe teritoriul în cauză, referitor la aplicabilitatea lor din punct de vedere practic şi referitor la caracterul adecvat al punerii lor în aplicare de statul dat.

 

9. Pot în schimb să admit că, odată ce un stat este împiedicat în exercitarea oricărei autorităţi sau oricărui control asupra unui teritoriu situat în cadrul frontierelor sale, inacţiunea acestui stat poate totuşi să angajeze responsabilitatea sa conform Convenţiei în privinţa persoanelor ce se găsesc pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsabilitate nu poate, după părerea mea, intra în joc decât în circumstanţe excepţionale, atunci când probele de care dispune Curtea demonstrează clar o astfel de lipsă de angajament sau efort din partea statului în cauză, de a-şi restabili autoritatea sau ordinea constituţională în cadrul teritoriului aşa încât o astfel de atitudine să ajungă să aprobe tacit menţinerea autorităţii sau a „jurisdicţiei” regimului ilegal pe acest teritoriu.

 

 B. Aplicarea principiilor citate în speţă

 

1. Federaţia Rusă

 

10. Aplicând aceste principii circumstanţelor speţei date, eu sunt totalmente de acord cu argumentele majorităţii Curţii care susţin că, odată ce reclamanţii au relevat întotdeauna de ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul Articolului 1 al Convenţiei, şi mai relevă şi acum de această jurisdicţie încă trei dintre ei, este cazul de a incrimina responsabilitatea ce survine pentru încălcările Convenţiei, constatate de către Cirte. În special, consider că elementele probatorii aflate în posesia Curţii au demonstrat ceea ce urmează:

 

i) În timpul conflictului din 1991-92, militarii Armatei a 14-a (după 1 aprilie 1992, Grupul Operaţional al forţelor ruse – GOR) localizaţi în Transnistria au luptat alături şi în numele forţelor separatiste în cadrul teritoriului în cauză şi au transferat voluntar mari cantităţi de armament acestora, sau le-au permis să pună mâna pe ele.

 

ii) În toată perioada conflictului, responsabilii Federaţiei Ruse au oferit suport politic separatiştilor Transnistrieni, îndeosebi, prin declaraţiile lor publice.

 

iii) Reclamanţii au fost arestaţi în Iunie 1992 cu participarea directă a soldaţilor fostei Armate a 14-a/GOR; primii trei reclamanţi au fost deţinuţi în garnizoana fostei Armate a 14-a/GOR, unde ei au fost victimele maltratărilor; apoi reclamanţii au fost ulterior predaţi de către autorităţile militare în mâinile poliţiei separatiste, în cunoştinţă de cauză referitor la incriminările ce li se aduceau şi erau conştienţi de consecinţele probabile pentru reclamanţi în urma predării acestora regimului ilegal şi neconstituţional.

 

iv) În urma acordului de încetare a focului din 21 Iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde suport militar, politic şi economic regimului separatist de pe teritoriul în cauză şi prin aceasta i-a asigurat supravieţuirea continuă.

v) În perioada de după ratificarea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin staţionarea continuă a trupelor sale pe teritoriul moldovenesc, încălcând sarcina sa de a se retrage, susţinând din punct de vedere economic, financiar şi politic regimul ilegal transnistrian, contribuind la stabilire sa, i-a permis regimului să supravieţuiască şi să-şi exercite autoritatea şi controlul teritoriului în cauză.

 

2. Moldova

 

11. Aş menţiona la început că, spre deosebire de situaţia examinată de către Curte în recenta sa hotărâre Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-...), cazul de faţă nu este unul în care autorităţile Moldoveneşti pur şi simplu întimpină „dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie în toate părţile teritoriului acestora” (hotărârea, paragr.146). Aşa cum este menţionat în cazul de faţă (paragr.330), nimeni nu contestă faptul că, de la începutul conflictului în 1991 până azi, Moldova a fost şi este împiedicată să-şi exercite orice autoritate sau control în cadrul teritoriului Transnistriei, ca rezultat al ocupaţiei acestui teritoriului de către regimul ilegal separatist. Pe lângă aceasta, majoritatea Curţii, confirmă în hotărâre că în perioada din 1991 până la data ratificării Convenţiei de către Moldova în septembrie 1997, nu numai că nu a purtat nici o responsabilitate pentru acţiunile în violarea Convenţiei de care se plâng reclamanţii, dar şi nici o critică nu poate fi făcută din lipsa de angajament sau efort din partea Moldovei pentru a-şi reafirma controlul asupra teritoriului sau pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor. Această constatare este, după părerea mea, destul de justă.

 

În perioada ostilităţilor, autorităţile constituţionale ale Moldovei confruntate cu forţe superioare în număr, armament şi putere de luptă, au fost în incapacitatea de a-şi restabili controlul asupra teritoriului Transnistrian. Pe lângă aceasta, aşa precum este menţionat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor, autorităţile Moldovei nu doar că au respins declaraţia de independenţă unilaterală a separatiştilor, dar în mod public au denunţat agresiunea a cărei victimă era Moldova, apelând la asistenţă internaţională. Chiar după ce a încetat conflictul armat, autorităţile Moldovei nu au putut să-şi restabilească concret ordinea constituţională în cadrul teritoriului, fiind confruntate cu un regim care a beneficiat de sprijinul militar, politic şi economic acordat de către Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează că aceste autorităţi ar fi încuviinţat prin ceva controlul exercitat în cadrul acestui teritoriu de către regimul separatist ilegal; dimpotrivă, aşa precum demonstrează probele aşa precum subliniază hotărârea, autorităţile moldave au continuat să denunţe regimul şi să-şi afirme suveranitatea asupra acestui teritoriu, atât în plan intern cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în 1994 Moldova a adoptat o nouă Constituţie care prevedea, în deosebi, posibilitatea de a acorda un anumit grad a autonomiei Transnistriei şi că pe parcursul acelaşi an, Moldova a semnat un acord Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor Ruse de pe acest teritoriu timp de trei ani.

 

12. Cât priveşte situaţia reclamanţilor, nu doar arestarea lor, detenţia şi tratamentul pe care l-au suportat în timpul încarcerării nu sunt prin nimic imputabile autorităţilor moldave dar printre altele, după cum este subliniat în hotărâre, nimic nu lasă de sugerat că ar fi fost vreo cârdăşie sau încuviinţare din partea acestora, în oricare din acţiunile de violare a Convenţiei, din care este formată plângerea. Probele arată din contra că, că responsabilii autorităţilor executive şi judiciare au luat o serie de măsuri pentru a pune în evidenţă caracterul ilegal al faptelor întâmplate şi pentru a asigura eliberarea reclamanţilor, în special, anulând condamnarea reclamanţilor, intentând proceduri penale contra persoanelor responsabile de urmărirea şi condamnarea acestora şi ridicând sistematic întrebărea, cu privire la eliberarea reclamanţilor, atât în discuţiile cu liderii separatişti cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.

 

13. Într-o declaraţie făcută de Moldova şi care se conţine în instrumentul ratificării Convenţiei depusă la 12 Septembrie 1997, Republica Moldova anunţă că ”ea nu va putea garanta respectarea prevederilor Convenţiei în legătură cu omisiunile şi acţiunile comise de către organele republicii autoproclamate Transnistria, în cadrul teritoriului controlat de fapt de aceste organe, până la soluţionarea definitivă a conflictului din regiune.” În timp ce Curtea în decizia sa privind admisibilitatea cererii a susţinut că declaraţia nu reprezenta o rezervă întemeiată în scopurile Articolului 57 al Convenţiei, nu există nici un motiv de crede acest text nu constituie o reflectare a situaţiei de facto care domina în momentul ratificării.

 

14. Anume în perioada posterioară lunii septembrie 1997, că majoritatea Curţii a considerat că autorităţile Moldovei ar fi criticabile. Acceptând că Moldova nu exercită nici un control pe teritoriul Transnistriei, ea nu permite să se subînţeleagă că acest stat  poartă o responsabilitate directă pentru încălcările denunţate. Mai degrabă, majoritatea a constatat că responsabilitatea Moldovei pentru astfel de violări este angajată din cauza neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive constând în luarea măsurilor suficiente, efective şi potrivite în vederea recunoaşterii drepturilor reclamanţilor definite în Convenţie. Totuşi, judecătorii care formează majoritatea sunt împărţiţi în a considera data de la care Moldova poate fi considerată că nu şi-a onorat obligaţiile pozitive şi deci cât despre responsabilitatea Moldovei din cauza acţiunilor contrare Convenţiei, care au fost comise. Un grup (”primul grup”), ale căror păreri sunt reflectate în opinia parţial separată a judecătorului Casadevall, consideră că Moldova nu şi-a onorat obligaţiile pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că corespunzător Moldova este responsabilă de violările Convenţiei care au avut loc după acea dată. Alt grup (”al doilea grup”), ale căror păreri sunt reprezentate în hotărârea propriu-zisă, consideră că o astfel de neîndeplinirea n-a avut loc decât doar după luna mai 2001 şi că responsabilitatea Moldovei nu este angajată în legătură cu violările ce s-au petrecut înainte de data respectivă, inclusiv cele invocate de către dl. Ilaşcu, care a fost eliberat în acea lună. Este necesar de a trata separat judecata ambelor grupuri şi eu voi începe cu opinia ce atribuie o responsabilitate mai mare din partea Moldovei.

 

a. Responsabilitatea din Septembrie 1997

15. Concluzia primului grup conform căreia Moldova nu şi-a obligaţiile sale pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei, este bazată pe trei elemente principali:

 

- reducerea numărului de încercări din partea Moldovei de a-şi stabili controlul în Transnistria şi limitarea acelor încercări la activităţile de ordin diplomatic;

 

- dezvoltarea cooperării administrative, economice, politice, de securitate şi de alt gen între autorităţile Moldovei şi Transnistriei;

 

- o diminuare în măsurile adoptate şi eforturile întreprinse de către Moldova pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor.

 

Ar fi convenabil de studiat dintre aceste elemente, pe rând. După părerea mea nici unul dintre ele nu este suficient el singur pentru a justifica concluzia referitor la responsabilitatea statului moldav, şi aceste motive nu sunt suficiente nici chiar luate împreună.

 

16. În ceea ce priveşte primele dintre aceste elemente, este adevărat că se pare că a fost o diminuare în numărul măsurile judiciare luate în Moldova pentru a afirma autoritatea acestei ţări asupra teritoriului Transnistriei. În special, se pare că ancheta, cu privire la pretinsele infracţiuni contra reclamanţilor, din ordinul Curţii Supreme de Justiţie nu a avut loc şi că ancheta penală deschisă la 16 August 2000 împotriva şefului Închisorii Hlinaia nu a avut nici o urmare. Pe lângă aceasta, la această dată, ordonanţa din 28 decembrie 1993 ce prevedea deschiderea unei anchete la subiectul persoanelor implicate în urmărirea şi condamnarea reclamanţilor a fost anulată.

 

17. Eu nu acord mare importanţă faptului că aceste măsuri n-au fost duse la bun sfârşit, deoarece ele n-au permis să se pună capăt regimului ilegal ce domina pe teritoriul transnistrian sau să-l slăbească şi se pare că ele au avut doar un efect simbolic. Primul grup insistă în particular asupra faptului că, după recalificarea faptelor incriminate persoanelor suspectate de a fi responsabile de anchetarea şi condamnarea reclamanţilor la 16 August 2000, autorităţile Moldovei au considerat inoportun de a deschide o anchetă din motiv că ordinul era deja emis şi ca suspecţii refuzau să coopereze cu autorităţile. Or, aşa precum o relevă primul grup, nu pot fi exprimate decât dubii referitor la seriozitatea unei anchete în care autorităţile aşteaptă şapte ani înainte ca să purceadă la o nouă calificare juridică, nimic nu arată că decizia de recalificare sau cea de a considera faptele drept prescrise în dreptul intern au fost luate cu rea credinţă şi fără motive juridice justificate.

Pe lângă aceasta, poziţia adoptată de către autorităţile judiciare nu permite după părerea mea să susţină teza precum că autorităţile moldave au renunţat la orice efort de a-şi reafirma controlul asupra teritoriului în cauză.

 

18. Mai este un factor important: aşa precum se indică în hotărâre, începând cu anul 1998, eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către activitatea diplomatică cu scopul de a ajunge la o reglementare globală a situaţiei din regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul Transnistrian. În special, în martie 1998, Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi regiunea Transnistriană au semnat un şir de instrumente în vederea reglementării conflictului Transnistrian (hotărârea, paragr. 97); numeroase contacte şi tratative au avut loc între reprezentanţii Moldovei şi regimului separatist în aceeaşi privinţă (hotărârea, paragrafele 103-4 şi 171); şi din 2002 până-n prezent un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate şi discutate între autorităţile Moldovei, Federaţiei Ruse şi OSCE (hotărârea, paragrafele 106-109). Nu văd nici un motiv de a pune la dubii afirmarea Guvernului Moldovei, susţinută de către mărturiile domnului Sturza (Anexa, paragrafele 309-313) şi a domnului Sidorov (Anexa, paragr.446), precum că această trecere la o strategie diplomatic avea drept scop pregătirea întoarcerii Transnistriei, în ordinea juridică moldavă şi prin aceasta, să fie restabilite drepturile constituţionale ale persoanelor ce locuiesc pe acest teritoriu, inclusiv reclamanţilor. Nu pot depista în eforturile care au fost întreprinse sau care continue să fie desfăşurate de către autorităţile Moldovei de a negocia o reglementare generală, nimic ce ar sugera că ele ar susţine regimul separatist sau că ele ar încuviinţa continuarea exercitării ilegale a autorităţii în această regiune.

 

19. Recurgerea la măsurile de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie, după cum eu cred, privită în aceiaşi lumină. Primul grup insistă, în particular, asupra acordurilor încheiate în materie de cooperare economică, stabilirea relaţiilor între Parlamentul Moldovei şi aşa-numitul ”Parlament al RMT”, cooperarea în domeniile poliţiei şi securităţii şi în alte domenii ca de exemplu, spaţiul aerian, telecomunicaţiile şi sportul. Guvernul Moldovei a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost adoptate în preocuparea de a îmbunătăţi condiţiile cotidiene a persoanelor care locuiesc în Transnistria şi de a le permite, pe cît e posibil, de a duce un mod de viaţă normal . Nu a fost înaintat nici un motiv convingător pentru a ajunge să se creadă că nu acesta a fost scopul urmărit – un scop care este acceptat, în opinia primului grup, a fi unul de laudă. În orice stare de cauză, ţinându-se cont de natura lor şi de caracterul lor limitat, aceste măsuri n-ar putea, în opinia mea, să confere cea mai mică susţinere regimului Transnistrian dar dimpotrivă, acestea atestă dorinţa Moldovei de a-şi restabili controlul asupra întregului său teritoriu.

 

20. Primul grup critică faptul că, în luarea de măsuri pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă a celor de pe teritoriul transnistrian, autorităţile Moldovei nu au manifestat aceiaşi silinţă cu privire la reclamanţi. În timp ce Curtea afirma că ea nu trebuie să judece despre pertinenţa sau eficacitatea strategiei politice adoptată de către Moldova, pentru a reglementa o problemă astfel de serioasă ca cea a integrităţii sale teritoriale, primul grup totuşi continuă prin a remarca că autorităţile Moldovei păstrează obligaţia ”de a lua toate măsurile ce-i stau în putere, fie politice, diplomatice, economice, judiciare sau de altă natură(...), pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie persoanelor ce relevă de jurisdicţia lor formală, şi prin urmare tuturor ce se găsesc în cadrul frontierelor Moldovei recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi, independent de faptul că eu nu mă raliez tezei conform căreia persoanele ce se găsesc pe teritoriul Transnistriei trebuie considerate drept relevând de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Convenţiei, aceste critici omit, după părerea mea, faptul că însăşi scopul strategiei politice urmărit a fost şi este acela de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul separatist, ceea ce rămâne o condiţie prealabilă esenţială pentru a recunoaşte drepturile definite de către Convenţie tuturor persoanelor ce se găsesc pe teritoriu, inclusiv şi reclamanţilor .

 

21. Lipsa de eforturi de care ar fi dat dovadă autorităţile Moldovei din 1997, pentru a recunoaşte reclamanţilor drepturile enunţate conform Convenţiei, reprezintă cel de-al treilea element, pe care se bazează primul grup. El critică aceste eforturi, considerând că după ratificare, ele „nu au fost continuate cu fermitate, voinţă şi   convingere solicitată de situaţia gravă în care se aflau reclamanţii”. El declară că începând cu această dată, Moldova s-a limitat la trimiterea medicilor în Transnistria pentru a examina reclamanţii încarceraţi, la acordarea unui suport financiar acordată familiilor acestora şi la intervenţia din partea domnului Sturza în vederea asigurării eliberării acestora.

 

22. Îmi este dificil să înţeleg aceste critice atâta timp cît ele se referă la perioada din 1997 până în 2001. Dl. Moşanu a mărturisit că problema reclamanţilor a fost ridicată la întrunirile OSCE, la întrunirile cu statele străine şi la o adunare a Uniunii Inter-Parlamentare (Anexa, paragr.249). Mărturia necontestată a domnului Sturza, fostul Ministru al Justiţiei şi Directorul Comisiei de tratative cu Transnistria, a fost acea că el a continuat după 1997 să ridice întrebarea eliberării reclamanţilor p lângă autorităţile separatiste. Doar în urma acestor tratative, dl. Sturza a plecat în Transnistria în aprilie 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău pe cei patru reclamanţi, el fiind lăsat să creadă, că toţi reclamanţii vor fi eliberaţi (Anexa, paragr.312) şi, în conformitate cu probele prezentate Curţii, în urma acestor tratative, cel puţin acestor negocieri în parte, că se datorează eliberarea dl-ui Ilaşcu în luna următoare. Cunoscând faptul că autorităţile Moldovei pe timpuri mai sperau încă să obţină eliberarea celorlalţi trei reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu consider deloc surprinzător că domnului Chevtsov i s-a permis să intre în Moldova pentru a-l aduce pe dl. Ilaşcu ”fără ca el să se neliniştească realmente de activităţile [sale] în cadrul serviciului acestui regim”.

 

23. Pot fi de acord cu părerea celui de-al doilea grup de judecători care fac parte din majoritate, că responsabilitatea Moldovei nu este angajată pe motivul unei oarecare violări a Convenţiei constatate  înainte de luna mai 2001.Rămâne de determinat, dacă această responsabilitate este angajată după data respectivă.

 

b. Responsabilitatea după Mai 2001

 

24. Concluzia celui de-al doilea grup precum că responsabilitatea Moldovei este angajată după luna mai 2001 nu este fondată pe diminuarea de la acea dată a numărului de măsuri judiciare destinate să afirme autoritatea Moldovei în Transnistria; dimpotrivă, potrivit acestui grup, această reducere nu trebuie considerată ca o renunţare din partea Moldovei a încercărilor de a-şi exercita jurisdicţia în regiune, ţinându-se cont de faptul că mai multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile moldave s-au lovit de represaliile RMT în 2001 şi 2002 (hotărârea, paragr.344). În schimb, opinia celui de-al doilea grup este fondată în esenţial pe ceea ce el prezintă drept o lipsă de elemente probatorii, că, de la eliberarea domnului Ilaşcu, autorităţile moldave au luate măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor continue ale Convenţiei comise împotriva reclamanţilor. După părerea acestui grup, în afară de mărturiile domnului Sturza, în conformitate cu care situaţia reclamanţilor a continuat să fie evocată cu regularitate de către autorităţile Moldovei în relaţiile lor cu regimul RMT, ”Curtea nu dispune de nici un alt element pentru a concluziona la o atitudine diligentă din partea Guvernului Moldovei cu privire la reclamanţi” (hotărârea, paragr.348).

 

25. Este cert faptul că după luna mai 2001, negocierile cu reprezentanţii administraţiei Transnistriene şi Federaţiei Ruse se pare că s-au concentrat la obţinerea unei reglementări globale a conflictului, decât la situaţia specifică a celor trei reclamanţi care au rămas în detenţie. Pe lângă aceasta, potrivit mărturiei domnului Sturza, după acea dată dl. Smirnov a refuzat orice întrunire consacrată situaţiei reclamanţilor (Anexa, paragr.313). Totuşi, potrivit mărturiilor necontrazise ale aceluiaşi martor d-l Sturza, nu doar că negocierile au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia de făcut în legătură cu sentinţele penale stabilite de autorităţile Transnistriei în cei 10 ani anteriori, dar aşa precum este recunoscut în hotărâre, acest martor a continuat cu regularitate să ridice problema eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la Tiraspol în cadrul Comisiei de de negocieri cu Transnistria (Anexa, paragr.309).

 

26. În timp ce se recunoaşte realitatea acestor eforturi, hotărârea pune accentul pe faptul că autorităţile moldave s-au limitat la ridicare în mod oral a întrebării despre soarta reclamanţilor (paragr.348) şi că Curtea nu a fost informată de nici un plan general pentru soluţionarea conflictului Transnistrian care să se ocupă de situaţia acestora (paragr.348). Hotărârea indică de asemenea, că Curtea n-a fost informată de nici un demers pe care autorităţile moldave l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile ruse în scopul obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi. (paragr.349). Aceste două constatări sunt juste, dar eu nu sunt de loc convins că lipsa unor astfel de probe ar putea servi la sprijinul concluziei majoritare conform căreia Moldova nu a luat măsurile suficiente, efective sau potrivite pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. Şi mai puţin pot admite faptul că probele prezentate Curţii permit să se stabilească că autorităţile Moldovei au încuviinţat menţinerea în detenţie a celor trei reclamanţi.

 

27. Din aceste motive, eu am concluzionat că reclamanţii nici la un moment al perioadei date n-au relevat de ”jurisdicţia” Moldovei în scopurile Articolului 1 al Convenţiei, că Moldova şi-a onorat toate obligaţiile sale în privinţa reclamanţilor aşa precum prevede Articolul respectiv şi că responsabilitatea acestei nu este deci angajată în legătură cu încălcările Convenţiei denunţate de către reclamanţi, fie înainte sau după Mai 2001.

 

28. Reiese, că eu am votat nu doar contra violării de către Moldova a drepturilor garantate de Convenţie în persoana reclamanţilor, dar şi împotriva concluziei că Moldova trebuie să achite o sumă reclamanţilor drept satisfacţie echitabilă. Am votat cu majoritatea privind toate punctele dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Articolului 34 al Convenţiei) în afară de cazul referitor la punctul 21 (c) în conformitate cu care Federaţia Rusă trebuie să achite o sumă pentru prejudiciul moral din cauza nerespectării de către ea a articolului 34. După părerea mea, chiar dacă presupunem că o astfel de nerespectare urmează a fi considerată ”o violare a Convenţiei” în scopurile Articolului 41 al Convenţiei, astfel încât să permită oferirea unei reparaţii echitabile, de ce eu mă îndoiesc, nu consider potrivit în speţă, de a aloca o compensaţie în acest scop.

 

 

 

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES

(traducere)

 

Mai întâi aş dori să reamintesc părerea pe care am exprimat-o în cazul Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, CEDO 2004-...) cu privire la noţiunea de ”jurisdicţie” conform Articolului 1 al Convenţiei, cu care s-a operat în paragrafele 310-314 şi 319 ale hotărârii date.

 

”În opinia mea ”jurisdicţia” semnifică autoritatea reală, adică posibilitatea de a impune dorinţa Statului fiecărei persoane, fie exercitată în cadrul teritoriului Părţii Înalte Contractante sau înafara acestui teritoriu. Prin urmare o Înaltă Parte Contractantă, conform Convenţiei, se află în răspundere de actele sale faţă de orice persoană lezată în mod direct prin orice exercitare a autorităţii din partea acesteia oriunde în lume. O astfel de autoritate poate lua diferite forme şi poate fi legală sau ilegală. Forma obişnuită este acea de autoritatea statală de pe teritoriul propriu Înaltei Părţi, dar de asemenea poate fi vorba de un control global, chiar ilegal a unui alt teritoriu (hotărârea Loizidou c. Turcia (Excepţii Preliminare) din 23 Martie 1995, Seria A nr.310), mai ales a unui teritoriu ocupat (Cipru c. Turcia [GC], nr.25781/94, CEDO-2001-IV). De altfel, această autoritate poate fi manifestată printr-o dominaţie sau influenţă efectivă exercitată prin intermediul unui important suportul politic, financiar, militar sau alt suport acordat guvernului unui alt stat. În plus, după părerea mea ea poate să se concretizeze prin orice fel de acţiuni statale, militare sau orice alt tip de acţiuni duse de către Înalta Parte de referinţă în orice parte a lumii (contrariul cu ceea ce este afirmat în decizia Bankovic, evocată în hotărâre).

 

Criteriul ar trebui să consiste în a determina dacă persoana pretinde să releve din ”jurisdicţia” unui Stat Parte la Convenţie, cu privire la un act dat este de asemenea de a demonstra că actul litigios care este rezultatul exercitării autorităţii de către Statul în referinţă. Orice altă interpretare ce ar exclude responsabilitate unei Înalte Părţi Contractante în ceea ce priveşte actele ce rezultă din exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la afirmaţia absurdă precum că Convenţia prevede obligaţia de a respecta drepturilor omului doar în cadrul teritoriului plasat sub controlul fizic legal sau ilegal a unei astfel de Părţi şi în afara contextului respectiv, lăsând deoparte anumite circumstanţe excepţionale a căror existenţă ar fi fost determinată în fiecare caz, Statul, ca parte de referinţă poate încălca regulile de conduită fără a fi pedepsit stabilite în Convenţie. Consider că o interpretare rezonabilă a prevederilor Convenţiei în lumina obiectului său duce la concluzia că Convenţia reprezintă pentru orice Înaltă Parte un cod de bună conduită pentru oricare din actele ce se află în legătură cu exercitarea autorităţii statale şi având un impact asupra indivizilor”.

 

Doresc să lărgesc poziţia mea aşa precum a fost expusă mai sus prin adăugarea că un Stat poate de asemenea fi responsabil conform Convenţiei, pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale pozitive faţă de o persoană, oricare ar fi ea, deoarece era în măsură să exercite autoritatea sa în mod direct sau chiar indirect asupra persoanei respective sau asupra teritoriului unde locuieşte.

 

În lumina celor de mai sus şi a faptelor şi circumstanţelor cazului aşa precum au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii sunt în ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în scopurile Articolului 1 şi că responsabilitate acesteia este obligatorie cu privire la acţiunile revendicate. Aşa precum este corect subliniat în hotărâre a fost demonstrat ”că RMT formată în 1991-1992 cu ajutorul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi de o administrare proprie, rămâne sub autoritatea efectivă, sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse, şi în orice stare de cauză ea să supravieţuiască datorită suportului militar, economic, financiar şi politic acordat de către Federaţia Rusă” (paragr.409 al hotărârii).

 

Totuşi nu sunt de acord cu majoritatea precum că reclamanţii sunt în ”jurisdicţia” Moldovei şi că responsabilitatea acesteia este angajată pe motiv că ea nu şi-a onorat obligaţiile pozitive unde aceasta din urmă trebuia să ia măsuri suficient de efective şi potrivite pentru a recunoaşte drepturile reclamanţilor enunţate în Convenţie. Nu este nimic de arătat că Moldova a avut de fapt o autoritate directă sau indirectă pe teritoriul unde reclamanţii au fost deţinuţi sau chiar asupra reclamanţilor. Moldova nu se află în răspundere pentru detenţie ilegală a reclamanţilor sau de prelungire a acestei detenţii. Nimic nu demonstrează că Moldova să fi încuviinţat existenţa regimului ilegal sau să fi încurajat acest regim care pe parcursul acestei perioade (cu ajutorul Rusiei aşa precum a fost deja explicat) a exercitat autoritatea reală în regiunea unde au avut loc violările şi unde erau deţinuţi reclamanţii.

 

Nici unul dintre factorii expuşi de către majoritate în susţinerea concluziei acestora, precum că Moldova exercită jurisdicţia sa asupra reclamanţilor, după părerea mea nu poate fi considerată drept echivalent al exercitării sau al refuzului exercitării efective faţă de reclamanţi. În această privinţă, eu asociez abordării domnului Nicolas Bratza aşa precum au fost expuse în paragrafele 15-26 ale opiniei sale parţial separate.

 

În orice stare de cauză, pentru a concluziona că există ”jurisdicţia” asupra anumitor persoane în scopurile Convenţiei pur şi simplu deoarece Guvernul interesat nu a luat măsuri judiciare, politice, diplomatice şi economice sau orice altă măsură din cele sus numite de către majoritate cu scopul de a recunoaşte drepturile reclamanţilor conform Convenţiei, aşa numitul Guvern nu exersa în realitate nici o autoritate asupra acestor persoane, ar echivala să extindă conceptul de ”jurisdicţie” până la absurd. Cu alte cuvinte, după părerea mea, ar fi fals să accept că o Parte Înaltă Contractantă conform Convenţiei are ”jurisdicţia” asupra unei persoane în afara teritoriului său pur şi simplu deoarece ea nu ia măsuri politice şi altele menţionate în termeni generali de către majoritate. La părerea mea un asemenea raţionament ar duce la concluzia alogică precum că toate Înaltele Părţi Contractante ar exercita jurisdicţia lor şi ar vedea responsabilitatea lor angajată de încălcările de drepturi ale omului faţă de persoanele care se găsesc pe teritoriul uneia dintre acestea incluzând şi teritoriul, dar înafară de autoritatea lor ( fie de facto sau de jure sau ambele în dependenţă de teritoriu), din simplul fapt că ele nu activează pentru a obţine respectarea drepturilor conform Convenţiei pe acest teritoriu dirijând acţiuni contra Statului care exercită în realitate autoritate asupra acestor persoane.

 

Consider că un tratat nu trebuie să fie interpretat evident absurd.

 

În hotărârea Bankovic (pe care eu personal o dezaprob) Marea Cameră a Curţii a constatat că bombardarea clădirilor din Belgrad, care a provocat moartea a 16 civili a fost un act extrateritorial ce nu relevă de ”jurisdicţia” Părţilor Înalt Contractante conform Convenţiei responsabile de această bombardare şi din acest motiv plângerea relevantă ale rudelor decedaţilor a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Mi se pare de ne conceput şi cu siguranţă foarte straniu pentru o Parte Înaltă Contractantă să scape responsabilităţii conform Convenţiei pe motiv că aruncarea bombelor din avioanele sale peste o regiune populată în orice parte a lumii nu implică că victimele acestui bombardament relevă de jurisdicţia sa ( adică de autoritatea sa ), adică faptul că o asemenea parte nu ia “toate măsurile în puterea (sa), fie de ordin politic, diplomatic, economic, judiciar sau de alt ordin, ... pentru a respecta drepturile în virtutea Convenţie în prezenţa persoanelor ce relevă de jurisdicţia sa formală [de jure] ”, dar aflându-se, de fapt, în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie acelui Stat şi îi impune obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.

 

În orice stare de cauză, consider că autorităţile Moldovei de fapt au încercat tot ce se putea rezonabil aştepta de la ei în circumstanţele specifice ale cazului. Ar fi ireal şi incorect de a le atribui lor o oarecare responsabilitate din cauza situaţiei denunţate de către reclamanţi.

 

 

 

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

(Traducere)

 

 

”Frontiera între juridic şi politic nu este cea care a fost. Precum nu sunt nici temeliile legalităţii, încă mai puţin normativitatea, care devine  semnificativă şi cu mult mai de difuză” (Lajoie A., Raţionamente referitor la valori, Paris PUF, 1997, p.207)

 

Regret că nu mă aflu printre majoritate şi că , trebuie să exprim public, datorită Articolul 45 paragr.2 al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii Camere în speţă, respectând în acelaşi timp opiniile colegilor mei.

 

Dezacordul meu se referă totodată la metodologia analizei, la prezentarea faptelor, la analiza conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate” şi în sfârşit la concluziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, sunt obligat de a mă opri la fiecare dintre aceste puncte.

            Metodologia analizei

 

Acest caz oferă un exemplu a unei situaţii în care ”drepturile omului devin o politică” (Gauchet M., Democraţia contra ei înseşi, Paris, 2002, p.326). Dat fiind caracterul specific al cazului, în care situaţia reclamanţilor este inseparabilă de un context geopolitic extrem de complex, merge vorba de o situaţie inedită ţinând cont de absenţa unei jurisprudenţe apropriate. Hotărârea Curţii în acest caz ar fi putut forma un precedent pentru situaţiile similare în alte zone de conflict în cadrul Statelor membre ale Consiliului Europei, inclusiv cele care au intrat recent în această organizaţie. Rădăcinile istorice ale conflictului în care ţările regiunii respective erau implicate şi efectul de ”imperiu-fragmentat” ne raportează la conflicte de tip balcanic sau caucazian, ajutându-ne în acest sens apropierea geografică.

 

Or, Curtea (greşit după părerea mea) a preferat să vadă situaţia în termenii unui conflict de tip cipriot, urmând jurisprudenţa sa corespunzătoare şi căzând în capcana acesteia. Similitudinile superficiale dintre prezenta cauză şi cauza Loizidou sunt, în opinia mea, înşelătoare. Unicul punct comun (la care o să revin) este sursele conflictului, şi anume perspectiva pentru ca o comunitate destul de importantă să fie într-o zi anexată altei ţări, de care ea diferă radical prin legăturile sale istorice, economice şi culturale. De aici şi reacţiile şi contra-reacţiile participanţilor la conflict, care au luate forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.

 

Totuşi, chiar această jurisprudenţă Loizidou este bogată în învăţăminte: ea ne permite să evităm concluziile pripite şi simpliste. În opinia sa separată în cazul Loizidou, judecătorul Bernhardt, însoţit de judecătorul Lopes Rocha, accentua: ”În speţă, este imposibil de a separa situaţia personală victimei de o evoluţie istorică complexă şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (hotărârea Loizidou c. Turcia, (Fondul cauzei) din 18 Decembrie 1996,Rapoarte 1996-VI, p.2242). Constatând eşecul negocierilor privind reunificarea insulei, eşec care a cauzat tărăgănarea situaţiei reclamantei, el se întreba: ”Cine este responsabil pentru acest eşec? Doar o singură parte? Este oare posibil de a da un răspuns precis la acest gen de întrebări şi de a ajunge la o concluzie clară din punct de vedere juridic?” (ibidem).

 

În altă opinie separată a aceleiaşi cauze, judecătorul Pettiti constata: ”(...) care n-ar fi ezitările comunităţii internaţionale în încercarea de a rezolva problemele internaţionale ale Ciprului din 1974 ... responsabilităţi fiind de diverse origini şi caractere diferite, problema totală ale celor două comunităţi ( nu merge vorba de minorităţi naţionale în sensul dreptul internaţional) relevă mai mult de politică şi de diplomaţie decât de un examen jurisdicţional european, plecând de la situaţia izolată a doamnei Loizidou în virtutea Protocolului 1” (ibid., pp. 2253-2254). Precauţia şi înţelepciunea acestor cuvinte este pe deplin justificată.

 

Din păcate, în cazul de faţă, Curtea şi-a asumat riscul de a examina în baza situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre deosebire de situaţia din Cipru, nu a fost adus la lumină nici un sistem de reproducere a cazurilor similare) un ansamblu de probleme de ordin diferit: militare (hotărârea conţine analiza aspectelor militare a conflictului transnistrian şi o evaluare minuţioasă a armelor ce ar fi necesare unui cartier general), economice (evaluarea relaţiilor dintre partenerii care au operat timp de decenii în acelaşi spaţiu economic), politice (citaţiile greu de verificat a declaraţiilor ”fără date de referinţă” a conducătorilor politici şi militarilor). Cert, Curtea a fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din partea reclamanţilor, a celor trei State care erau implicate în procedură şi misiunii de anchetă în regiune; ea a îndeplinit o sarcină - demnă de orice laudă - de selectare. Dar problematica pur juridică (de exemplu, calificarea juridică a dreptului popoarelor la autodeterminare, în cadrul limitelor, sau apelurile repetate ale primului reclamant reclamantului la violenţă înainte de a fi arestat) au rămas fără răspuns. După părerea mea, aceasta a fost o a doua eroare metodică, care a dus la o serie de erori ulterioare.

         Prezentarea faptelor

Într-un caz atât de complex şi ”sensibil” precum este acesta, prezentarea detaliată şi obiectivă a circumstanţelor cazului joacă un rol primordial, deoarece ea determină în realitate prejudecarea în sensul pozitiv a acestui termen. Or, după părerea mea contextul general al cazului este prezentat într-un mod sumar denaturând considerabil tabloul factologic. Este punctul de vedere impus de către reclamanţi, pentru scopurile care pot fi înţelese, care domină. Eu pot doar să scot în relief câteva fapte, şi modul în care acestea au fost interpretate, care oferă imagini false a situaţiei.

 

Dificultatea crucială în stabilirea contextului general al cauzei este în originile şi problemele principale ale conflictului moldo-transnistrian. În cauze destul de complicate şi deosebite aşa precum Gorzelik c. Polonia [GC] (hotărârea nr. 44158/98 din 17 Februarie 2004) şi Assanidze c. Georgia ([GC] nr.71503/01, hotărârea din 8 aprilie 2004), Marea Cameră a recurs la secolul al 14-lea pentru a analiza problema sileziană (vedeţi paragr.13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar la secolul al 11-lea pentru a elucida statutul regiunii Adjaria în cadrul Georgiei (vedeţi paragrafele 100-107 ale hotărîrii Assanidze). În cazul de faţă, ceea ce este lăsat „nespus” este mai elocvent decât ceea ce este spus: o fotografie instantanee decupând Basarabia de la România la 28 Iulie 1940 ca rezultat al pactului Molotov-Ribbentrop şi transferul de la Ucraina a ”unei panglici de pământ de pe partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă impresia că istoria acestei regiuni multi-etnice începe acolo (paragr.28) – toate acestea fiind în forma unei referinţe (trebuie de spus că una foarte selectivă) la un document OSCE. Dar documentul citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei regiunii, pe care eu îmi permit să o recapitulez pe scurt mai jos.

 

Principatul Moldovia, care a fost creat în 1360 după ce a fost desprins de la Ungaria, a căzut în 1456 sub dominaţia Imperiului Otoman, care a durat mai multe secole. În 1711 Prinţul Dimitrie Cantemir (fiul căruia, Antiokh, întâmplător urma să devină scriitor Rus renumit şi să slujească ambasadorului Rusiei la Londra şi Paris) a încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei şi 1791 printr-un tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia Ruso-Austriacă (forţele armate ale căreia erau conduse de către A. Suvorov) prin Rusia a obţinut controlul părţii stângi a Nistrului, unde o mare parte a populaţiei era de origine slavă. În 1812, în urma izbucnirii unui nou război dintre Rusia şi Turcia, a fost incorporată prin Tratatul de la Bucureşti la Imperiul Rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru sub numele de Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de Bulgari şi Găgăuzi (un popor creştin vorbitor de limba turcă). După Războiul din Crimeia (1854-1856), Rusia în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856) a cedat partea Basarabiei statelor învingătoare. Acest teritoriu a fost inclus conform tratatului de la Paris în Regatul României (creat în 1859), dar prin Tratatul de la Berlin (1878) Basarabia a fost întoarsă la Rusia, România obţinând în calitate de compensaţie Dobruja. În Ianuarie 1918 România a ocupat Basarabia şi a asigurat un vot de la adunarea locală în favoarea anexării acesteia la Regat.

 

În acelaşi timp Ghidul Ucrainei (la acel moment independent) şi-a proclamat suveranitatea asupra părţii stângi a Nistrului (48% din populaţie la cel moment erau ucraineni, 30% moldoveni, 9% ruşi şi 8.5% evrei) şi în 1924 republica autonomă Moldovenească a fost creată acolo. Din 1924 URSS a silit România să ţină un plebiscit în Basarabia (tratativele la Viena) înainte de ocuparea Basarabiei la 28 Iunie 1940. Aceasta este istoria controversată a regiunii care din 1940 a format entitatea moldovenească ale cărei două jumătăţi au fiecare particularităţile sale istorice, economice, culturale şi lingvistice proprii. Aceste particularităţi nu scăpat de sub atenţia observatorilor informaţi : ”Transnistria, a cărei majoritate a populaţiei este formată din Ruşi şi Ucraineni, s-a simţit întotdeauna aproape de Rusia, din care a făcut parte timp de două secole. Când URSS s-a destrămat, Transnistria a respins politică de unificare cu România a primului Guvern Moldovenesc independent” (Liberation, Paris 1 August 2002).

Cu privire la limbă şi scris, eu nu doresc să fac speculaţii în jurul unei probleme foarte delicate şi regret că Curtea acordă o relatare mai degrabă simplistă a subiectului (paragr. 28 al hotărârii) şi care mă face să apelez la două citate. ”Primul text cunoscut în limba română datează din 1521:reprezintă o scrisoare scrisă de către un boier Neaşcu primarului Braşovului(...). Aceste texte, traduse din Slavonă (limba liturgică a Slavilor Ortodocşi dar de asemenea şi a Românilor), au fost scrise în grafie Chirilică. (...) Totuşi nu a fost decât în secolul al 19-lea când moderna limbă Română a fost în sfârşit stabilită, fiind în deosebi influenţată de limba franceză – un proces la care s-au referit ca la o „re-latinizare”. Tot în acea perioadă folosirea alfabetului Latin a luat locul celui Chirilic” (Sursa: Atlas des peuples de lEurope Centrale, Paris, La Decouverte, 2002, p.137).

 

În ceea ce priveşte limbile folosite, Constituţia din 1978 a Moldovei Sovietice stabilea ... ”drepturi egale, inclusiv dreptul de a folosi limba naţională” (Articolul 43) şi ”predarea în limba naţională” (Articolul 43) şi a prevăzut: legile şi alte acte (... ) sunt publicate în limba moldovenească şi rusă”(Articolul 103) şi ”justiţia va fi administrată fie în limba moldovenească fie în cea rusă, fie în limba majorităţii populaţiei din regiune”(Articolul 158).

 

Mi-am permis să fac aceste digresiuni istorice pentru a reaminti poziţia Curţii : ”Curtea consideră că ar trebui pe cît este posibil să abţină de a se pronunţa, pe cât este posibil, de a se exprima referitor la întrebările pur istorice, care nu relevă de competenţa sa; totuşi, ea poate accepta anumite fapte istorice notorii şi să-şi fondeze raţionamentele pe ele” (vedeţi Zdanoka c. Letonia, hotărârea din 17 Iunie 2004, paragr.77; vedeţi de asemenea Marais c. Franţa, decizia Comisiei din 24 Iunie 1996, DR 86, p.184, şi Garaudy c. Franţa (dec.), nr.65831/01, CEDO 2003-IX). Dar se pare că ”faptele istorice” se dovedesc a fi deformate considerabil în hotărârea noastră, şi ca rezultat, spre marele regret al meu, câteva din raţionamente de asemenea.

 

Paragrafele de la 30 până la 41 menţionează haotic premisele şi dezvoltarea conflictului moldo-transnistrian, accentuând aspectele militare, ca şi cum problema majoră era Armata a 14-a şi materialul DOSAAF (care nu era o organizaţie de Stat conform legislaţiei în vigoare). În calitate de judecător naţional, doresc să subliniez că destrămarea URSS în 1988-1991 a afectat nu doar cele 15 Republici Sovietice care şi-au proclamat suveranitatea una după alta (deseori referindu-se ca la o ”paradă a suveranităţilor”), ci de asemenea şi teritoriile din cadrul anumitor republici multinaţionale aşa precum Nagorno Karabakh, Abhazia, Cecenya şi aşa mai departe. Moldova nu a evitat această mişcare generală, în special deoarece Frontul Popular Moldovenesc proclamase drept scop unificarea Moldovei în întregimea sa cu România, legile referitor la limbă şi noul drapel, menţionate în paragraful 29 constituiau doar primul pas. Găgăuzia, o regiune unde se vorbeşte turca, care îşi proclamase prima suveranitatea la 18 August 1990, a fost urmată de Transnistria la 2 Septembrie 1990. Aceasta nu a fost, după părerea mea, un rezultat al ”rezistenţei la independenţa Moldovei” (paragr.43 al hotărârii), dar mai exact o rezistenţă la politica de refuz a dreptului la autodeterminare. Nu trebuie să dăm uitării faptul că (şi acesta este unul dintre lucrurile ce nu au fost menţionate în hotărâre) prima operaţie lansată de forţele speciale ale poliţiei Moldovei contra ”separatiştilor” din Dubăsari la 12 Iunie 1990, a precedat proclamaţiile de mai sus, şi prin urmare le-a şi stimulat.

 

Anume în această situaţie, după părerea mea, trebuiau căutate originile conflictului, care au avut repercusiuni directe asupra situaţiei celor patru reclamanţi, şi nu în simpla declaraţia din 2 Septembrie 1990, privind crearea ”Republicii Moldoveneşti Transnistria”, conform paragrafelor 30-34 ale hotărârii.

 

Vorbind din punct de vedere juridic, declaraţiile menţionate nu s-au referit la acea perioadă agitată, la o declaraţie de separare (aşa precum este dovedit de cuvântul ”Moldovenesc” în titlul ”RMT”), ci o declaraţie a dorinţei de a-şi lărgi autonomia, inclusiv dreptul la un referendum privind apartenenţa la entitatea Statală în cazul în care acea entitate şi-a proclamat uniunea cu un Stat străin, o perspectivă care a fost percepută ca un pericol adevărat. ”Apariţia în 1990 a primelor mişcări spre autonomie, urmate în August 1991 de proclamarea independenţei, a încurajat adoptarea între Chişinău şi Bucureşti a unui plan pentru integrarea Moldovei de către România sau anexarea acesteia. Dar acel plan, pe care moldovenii iniţial l-au considerat atractiv, a fost abandonat după referendumul de la 6 Martie 1994, unde 95.4% din alegătorii Moldoveni au votat contra ataşării la România, spre marea nemulţumire a Bucureştiului. Dar, ostil ideii independenţei Republicii, şi chiar mai mult posibilităţii anexării acesteia la România, populaţia slavă care locuieşte în Transnistria, un teritoriu de 5000 km pătraţi la est de Nistrului, îşi proclamă autonomia” scrie Jean-Christophe Romer, un profesor la Universitatea de Studii Superioare europene şi Şcoala Specială Militară din Saint-Cyr (Romer J.-Ch., Géopolitique de la Russie, Paris, Economica, 1999, p.63).

 

Aş adăuga la analiza de mai sus, faptul că în Februarie 1992 cel de-al doilea Congres al Frontului Popular din Moldova a proclamat Moldova, inclusiv regiunea Transnistria, o parte integrală a României, şi că în Martie 1992 au început ostilităţile dintre forţele speciale ale poliţiei şi ”separatişti”. La 19 Iunie 1992 – o zi neagră – începutul operaţiei forţelor de poliţie ale Moldovei la Bender. În rezultat: 416 morţi printre populaţia civilă. Doar la 29 Iulie 1992 primele detaşamente ale forţelor pacificatoare Ruseşti au intrat în Tiraspol, în conformitate cu acordul Ruso-Moldovenesc din 21 Iulie 1992. Aş putea continua să restitui cursul evenimentelor, dar mă voi opri aici. Remarc doar faptul că secţiunea privind ”fundalul general al cazului” din textul hotărârii completează absenţa anumitor fapte importante prin citate abundente din declaraţiile politice care reflectă o unică abordare a interpretării evenimentelor. Prin urmare nu este uşor de a constata unde rezidă adevărul. Din nou, eu regret acel fapt.

 

Eu ulterior regret că Curtea nu a luat în consideraţie faptul că evenimentele din 1992 (operaţiunea de ”pacificare” a autorităţilor centrale, rezistenţa armată a rebelilor, perioada de tranziţie doar după destrămarea USSR, etc.) au constituit în realitate un caz al forţei majore la care au participat toate părţile implicate direct sau indirect în conflict, inclusiv Armata a 14-a.

 

Eu sunt de asemenea tentat să ofer cea mai fin umbrită versiune a conflictului armat în 1991-1992, aşa precum eu cred într-adevăr mărimea anormală a acestei părţi a hotărârii (paragrafele 42-110), unicul scop al cărei este clar de a demonstra participarea Rusiei la conflict şi suportul său militar separatiştilor, este rezultatul erorii metodice menţionate mai sus. Chiar în cazul inter-statal Cipru c. Turcia, Curtea a fost mult mai ”economă” cu acest gen de analiză, concentrându-se la problemele legale.

 

Totuşi, deşi nu doresc să încarc textul, nu pot ignora ”întrebarea referitor la cazaci”. Curtea repetă o afirmare făcută de către reclamanţi precum că, ”în 1998 nu [erau] Cazaci pe teritoriul Moldovenesc”(paragr.60). Aş dori doar să subliniez că în 1571-1574 Cazacii Ucraineni au participat în războiul de eliberare a Moldovenilor de sub dominaţia Otomană şi că Cazacii liberi trăiau în Moldova, Podolia şi Zaporojia de secole (vedeţi printre alte surse Longworth Ph., Cazacii, Londra, 1969). Cazacii au fost victimele terorii Staliniste dar au fost reabilitaţi prin decretul Parlamentului Rus din 16 Iunie 1992, ca parte a reabilitării poporului care a căzut victimă represiunii.

 

Doar la 9 August 1995, Preşedintele Federaţiei Ruse a semnat Ordonanţa privind registrul asociaţiilor Cazacilor şi la 16 Aprilie 1996 Ordonanţa privind serviciul civil şi militar a Cazacilor. Libertatea mişcării şi caracterul paramilitar al organizării acesteia sunt trăsăturile bine-cunoscute ale vieţii Cazacilor. Poate fi spus că aceste sunt doar detalii, dar nenorocirea constă în detalii.

 

Astfel de detalii nu sunt puţine în text, inclusiv declaraţiile ”fără dată” ale Vice Preşedintelui Rus (paragr.137 al hotărârii), o apariţie televizată, ”fără dată” a Preşedintelui Rus (paragr.138), o emisiune de intervievare televizată ”la o dată nespecificată” (paragr.145), şi aşa mai departe, împotrivindu-se poziţiei declarate de Curte în următorii termeni în paragraful 26: ”În evaluarea probelor atât scrise cît şi orale, Curtea până acum a aplicat în general, fără îndoială, aşa precum a solicitat criteriul probei „în afara oricărui dubiu rezonabil”. Eu sunt uimit că, contrar precizărilor furnizate Curţii, paragraful 141 al hotărârii reproduce (”consideră ca stabilit”) informaţia falsă în aceea că Rusia a organizat alegerile din 17 Martie 2004 ”fără acordul autorităţilor Moldoveneşti”. Legislaţia electorală a Federaţiei Ruse prevede alegerile pentru cetăţenii Ruşi din străinătate în birouri de vot ad hoc (şi prin urmare nu întotdeauna ”la posturi consulare fixate în calitate de birouri de vot”) doar cu acordul autorităţilor Statului în cauză. Regret că Curtea, ale căror hotărâri sunt studiate oriunde până la cele mai mici detalii, a eşuat de mai multe ori să aplice criteriul formulat în paragraful 26.

 

De asemenea este un păcat că formulând fundalul general al cazului, Curtea nu întotdeauna a urmat principiul pe care ea însăşi l-a stabilit în cazul Irlanda c. Marii Britanii în felul următor: ”În cazurile de referinţă , Curtea examinează în ansamblu elementele tuturor materialelor înaintate, fie de Comisie, de Părţi sau alte surse, şi dacă este necesar, ea din oficiu ea şi le obţine (Irlanda c. Marii Britanii, hotărârea din 18 Ianuarie 1978, Seria A nr.25, p.64, paragr.160).

 

De exemplu, eu regret că Curtea evită cu grijă să menţioneze în hotărârea sa la activităţile grupului ”Bujor” şi a reclamanţilor înainte de arestarea acestora (făcând excepţie paragraful 216, ce se referă la hotărârea din 9 Decembrie 1993). Dar documentele furnizate de către Curte sunt elocvente în această privinţă. În interviul domnului Ilaşcu care a apărut în ziarul de la Leningrad “Smena” la 6 Decembrie 1990, el a dat detalii privind ”Directiva nr.6” notorie. ”Noi avem două liste negre” a spus el. ”În prima sunt 23 de nume, întreaga conducere a aşa-numitei Republicii Transnistria. În a doua sunt 480, membri celui de-al doilea Congres. Pregătiri serioase au fost făcute pentru lichidarea lor fizică”. Concluzia a fost: ”Noi avem politicieni care trebuie să rămână în permanenţă curaţi, dar cineva trebuie să facă munca murdară”. De la declaraţiile de tipul ”suntem capabili de a organiza o uriaşă baie de sânge” până la acţiunile concrete a fost doar un pas scurt. Numele victimelor acestor acţiuni sunt cunoscute, aşa precum sunt cunoscute şi cele ale văduvelor şi orfanilor acestora. Nu e din întâmplare faptul că specialiştii faimoşi menţionaţi în paragraful 286 al hotărârii au propus că reclamanţii ar trebui să fie rejudecaţi într-o ţară neutră, aşa precum a făcut Secretarul General al Consiliului Europei, de fapt, care nu a exclus ”un posibil nou proces al domnului Ilaşcu într-un loc neutru”(SG/Inf.(2000)53, 19 Ianuarie 2001). Care este sensul tuturor rezoluţiilor Naţiunilor Unite în prevenirea terorismului? Din păcate Curtea nu a dat nici un răspuns la aceste întrebări, a refuzat solicitarea uneia dintre văduve, dna. Ludmila Goussar, de a depune mărturie la Curţii (vedeţi paragr.8).

 

 Analiza conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate”

 

Eu regret chiar mai profund faptul că o oportunitate a fost omisă de a fi aplicată unei situaţii inedite până acum o analiză mai fină a conceptelor de ”jurisdicţie” şi ”responsabilitate”. Ne pretinzând a fi justificat în ultimul cuvânt în calitate de custode al adevărului, totuşi aş explica cum văd eu problema.

 

Poziţia mea iniţială, care am exprimat-o în votul privind admisibilitatea la 4 Iulie 2001 (şi pe care o susţin încă), a fost că Curtea ar trebui să declare cererea neadmisibilă ratione loci şi ratione personae cu privire la Rusia, dar recunoscând în acelaşi timp jurisdicţia Moldovei asupra Transnistiei, dar în acelaşi timp constatând absenţa din partea sa a unui control de facto asupra regiunii, cel puţin în momentul când reclamanţii au fost arestaţi.

 

Drept consecinţe ale acestor constatări, Curtea ar fi ajuns la o constatare a ”lapsus legal” sau a unei ”regiuni a ne-dreptului” la care prevederile Convenţiei nu se aplică de facto. Această idee nu este nici absurdă nici nouă. ” Propunerile de recomandare” intitulate ”Regiuni ale ne-dreptului în cadrul teritoriului statelor membre ale Consiliului Europei” prezentat de dl. Magnusson, un membru Suedez al Adunării Parlamentare ( susţinut de un şir de colegi ai săi), a inclus următorul pasaj:

 

”Adunarea trebuie totuşi să admită, că există o serie de regiuni în cadrul teritoriului anumitor state membre în care Convenţia Europeană privind Drepturile Omului şi alte instrumente de protecţie a drepturilor omului nu sunt aplicate în practică.

 

Aceasta a devenit clar în primul rând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele hotărâri ale căreia nu sunt aplicate : cazul Loizidou c. Turcia, privind partea de nord a Ciprului; cazul Matthews c. Marii Britanii, cu privire la Gibraltar.

 

Pe lângă aceasta, regiunile de „ absenţă de drept” au apărut în regiunile cu mişcări naţionale cum ar fi Cecenya, Transnistria, Abhazia sau Nagorno-Karabakh... ” ( Doc. 8993, 8 martie 2001 ).

 

Declaraţia unei rezerve teritoriale făcută de către Moldova la momentul ratificării Convenţiei pledează întro-o oarecare măsură în favoarea recunoaşterii existenţei unui ”lapsus legal” în regiune, o veritabilă ”gaură neagră” în spaţiul juridic european, cu atât mai mult că această constatare ar putea fi urmată de recunoaşterea absenţei unui control de facto, a Moldovei pe acest teritoriu. Sunt mulţumit să fac parte din majoritatea cel puţin la acest subiect: recunoaşterea jurisdicţiei Moldovei, chiar cu formula limitată de „ jurisdicţiei (...) cu privire la obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului).

 

Totuşi, consider că preponderenţa principiului teritorial fiind vorba de noţiunea de ”jurisdicţie” conform articolului 1 al Convenţiei, se aplică totalmente Moldovei, responsabilităţii şi obligaţiilor sale faţă de reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (vezi paragr.313 al hotărârii). În orice caz, Transnistria nu este nici un „teritoriu fără stăpân” nici terra mullius în termeni de drept internaţional: comunitatea internaţională continue să considere Transnistria drept o parte integrală a Moldovei; însăşi faptul că Moldova a exprimat o rezervă în ceia ce priveşte Transnistria la momentul ratificării Convenţiei dovedeşte că ea nu şi-a onorat obligaţiile timp îndelungat faţă de acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a face un dar de nepreţuit tuturor separatiştilor din lume:  pentru prima dată o jurisdicţie internaţională recunoaşte în sfârşit că o parte a teritoriului unui statului este înafara jurisdicţiei autorităţilor centrale. Eu regret doar că majoritatea a menţinut Moldova responsabilă doar din 2001, şi aceasta în pofida faptului stabilit precum că după 1994, în special după ce s-a alăturat Consiliului Europei în 1997, Moldova nu a luat nici cea mai mică măsură pentru a obţine rejudecarea sau eliberarea reclamanţilor. În această privinţă eu sunt de acord cu majoritatea argumentelor din opinia separată a Judecătorului Casadevall şi a colegilor care s-au alăturat lui.

 

Problema jurisdicţiei extrateritoriale este mult mai complexă. Eu cred cu fermitate că Curtea ar trebuie să urmeze tradiţiile ”jurisprudenţa conceptelor”, cu alte cuvinte să pornească de la ideea că conceptele esenţiale ale dreptului pozitiv contemporan au fost elaborate de generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fie pusă în discuţie decât în cazuri excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cazul Bankovic: ”Curtea consideră că Articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie considerat ca reflectând această concepţie ordinară şi esenţial teritorială a jurisdicţiei statelor, alte titluri de jurisdicţie fiind excepţionale şi solicitând de fiecare dată o justificare specială, în circumstanţele specifice ale fiecărui caz” (Bankovic şi Alţii c. Belgia şi alte 16 State Contractante (dec.), nr.52207/99, paragr.61, CEDO 2001-XII). În cauza Bankovic, Curtea a considerat necesar „ de a se convinge că există în speţă circumstanţe (...) excepţionale proprii care impun concluzia unui exerciţiu extrateritorial al jurisdicţiei din partea statelor reclamate” (Bankovic , sus citat, paragr.74).

 

Ce circumstanţe excepţionale ar putea justifica o astfel de concluzie în cazul de faţă?

 

Curtea, în opinia mea umilă, a ales calea uşoară de soluţionare prin aplica rea în hotărârea sa a criteriilor expuse în alt caz excepţional, cazul dificil de a fi evitat Loizidou, şi reieşind din acel precedent o concluzie prea vagă: ”Curtea a acceptat în circumstanţe excepţionale că faptele Statelor Contractante, îndeplinite înafara teritoriului acestora sau care produc efecte acolo, ar putea să fie analizate în exerciţiul de către ele a jurisdicţiei lor în sensul Articolului 1 al Convenţiei (paragr.314 al hotărârii de faţă). Primul criteriu a acestor ”acţiuni” ce relevă din această hotărâre Loizidou, este ocupaţia prin acţiune militară ţintită a teritoriului altui Stat. Dar nu acesta este cazul în cauza noastră, unde forţele militare Sovietice staţionau în regiune timp de decenii.

 

Chiar dacă presupunem că a fost o ”acţiune militară” aşa precum a fost în Cipru, Judecătorii Golcuklu şi Pettiti au avut perfectă dreptate considerând aparte ”responsabilitatea” de ”jurisdicţie”: ”Cert, o Înaltă Parte poate să-şi vadă angajată responsabilitatea sa ca rezultat a unei acţiuni militare înafara teritoriului său; aceasta nu implică exercitarea jurisdicţiei sale” (hotărârea Loizidou (Excepţii preliminare), Seria A nr.310, p.35). Efectiv, cele două concepte posedă o oarecare autonomie una faţă de cealaltă, o ipoteză simplă, s-ar spune...

De ce a neglijat Curtea această nuanţă foarte importantă în prezenta cauză, şi nu a acoperit o lacună în jurisprudenţa sa, din cauza lipsei unui criteriu valabil referitor la jurisdicţia extrateritorială? După părerea mea, pentru a ajunge la concluzii mai directe prin conceptul de responsabilitate inter pusă (vedeţi paragrafele 314-317 ale hotărârii). Este jurisdicţia (teritorială sau extrateritorială) care reprezintă un concept primar, responsabilitatea provenind din jurisdicţie mai degrabă decât invers. Curtea a confirmat indirect această subordonare, recunoscând jurisdicţia Moldovei dar excluzând responsabilitatea sa înainte de 2001! Dar în cercetare jurisdicţiei Federaţiei Ruse ea a preferat logica inversă, este ”jurisdicţie” deoarece este ”responsabilitate”.

 

Chiar dacă a acceptat că este vorba despre o eventuală responsabilitate este atribuită unui Stat străin reclamat, pentru aceasta ar fi necesar de a dovedi că Statul reclamat (a) continue să-şi exercite responsabilitatea angajată prin intermediul unei administraţie locale subordonate; şi (b) continue să controleze întreg teritoriul în cauză printr-un număr mare de trupe ce participă la misiuni active şi care exercită în practică” un control general asupra acestei părţi a insulei”, aşa precum este notat în obiecţiile preliminare în cazul Loizidou. Aceste două aspecte au fost discutate în special în paragr.70 a hotărârii de admisibilitate în cazul Bankovic, în care Curtea a accentuat acest aspect teritorial pe tot parcursul hotărârii înainte de a concluziona: ”Curtea nu este convinsă de existenţa unei legături jurisdicţionale între persoanele care sunt victime ale acţiunii revendicate şi Statele reclamate”(Bankovic, citata mai sus, paragr.82).

 

În determinarea dacă Federaţia Rusă a fost responsabilă de acţiunile revendicate, Curtea, referindu-se la hotărârea Cipru c. Turcia, foloseşte noţiunea de ”contro general asupra unei regiuni înafara teritoriului său naţional”(paragr.316). Mă refer în această privinţă la evaluarea Curţii în cazul Loizidou: ”Turcia de fapt a exercitat control detaliat asupra politicilor şi acţiunilor autorităţilor RTCN. Numărul mare de trupe angajate în misiuni active în partea de nord a Ciprului (...) demonstrează că armata turcă exercită în practică un control general asupra acelei părţi a insulei” (paragr.56 al hotărârii mai sus menţionate). Dacă memoria nu mă înşeală, am învăţat în timpul instruirii mele militare că termenul ”misiune activă” presupune controlul drumurilor şi căii ferate, supravegherea punctelor strategice (posturile telegraf-telefon), şi controlul a staţiunilor aeroporturilor, frontierelor etc. Chiar nefiind un strateg militar, se poate de comparat cele două situaţii: într-un caz 30,000 de soldaţi într-un teritoriu mic populat de 120,000-150,000 de oameni, şi în celălalt caz 2,500 soldaţi şi ofiţeri pe un teritoriu de 4,163 km pătrati cu o frontieră de 852 km., şi o populaţie de mai mult de 750,000 persoane! În sfârşit, diferenţa majoră, nu a fost nici o invazie militară dinafara teritoriului cu scopul de a stabili un astfel de control: trupele Ruse, care numai au încetat să fie trupe Sovietice (2/3 din ele originari din regiune), au fost prinşi de evenimente acolo unde ei staţionau de mulţi ani fără a interveni în conducerea administrativă. Aceşti militari nu exercită nici o ”misiune activă” exceptând păzirea depozitelor de arme şi echipament planificate să fie mutate.

 

Cu privire la subordonarea autorităţilor administrative locale autorităţilor Ruse, simplul fapt că acele autorităţi au împiedicat deseori evacuarea echipamentului este revelator. După eliberarea unuia dintre reclamanţi sub presiunea internaţională, autorităţile RMT, continue să-i reţină pe alţii în pofida interesului evident al „tutorelui lor” prezumat de a se debarasa de o problemă complicată - administraţie caraghioasă „supusă autorităţii străine”.

 

Celălalt argument care pledează în favoarea responsabilităţii Federaţiei Ruse este următoarea: că RMT a fost formată în 1991-1992 cu suportul Federaţiei Ruse. Mă simt obligat să reamintesc că RMT a fost proclamată la 2 Septembrie 1990, mai mult de un an înainte de destrămarea URSS şi la obţinerea independenţei Rusiei ca un stat suveran. Sigur, îmi amintesc de La Fontaine: ”Dacă nu a ai fi fost tu, trebuie să fi fost fratele tău. – Eu nu am nici un frate! – Bine, trebuie să fi fost cineva din familia ta oricum ...”. Argumentul Guvernului Moldovei precum că Rusia, ca succesor al URSS, îşi asumă responsabilitate deplină pentru acţiunile acelui Stat nu este conform ideii admise de dreptul internaţional unde responsabilitate unui subiect de drept de faptul comportamentului unui alt subiect de drept, nu este vorba decât despre o responsabilitate indirectă (Dictionnaire de droit international public, Brussels, 2001, pp.996-997). Pentru acest motiv aparte, spre deosebire de poziţia privind proclamarea TRNC, Rusia nu putea fi responsabilă pentru acea acţiune. Pe lângă aceasta, ea n-a recunoscut niciodată RMT ca un Stat independent. Tratatul de prietenie şi cooperare dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova semnat la 19 Noiembrie 2001, este clar în acea privinţă: ”Părţile condamnă separatismul în toate formele sale şi se angajează să nu acorde nici un suport mişcărilor separatiste”(Articolul 5 paragr.2). Or, Curtea preferă să reproducă declaraţii iresponsabile ”fără dată” a anumitor deputaţi ai parlamentului şi ex-politicieni drept probe a ”susţinerii” politice.

 

”Probele” pretinsului suport economic (paragrafele 156-160 al hotărârii) nu rezistă verificării. Eu compar constatările în hotărâre cu observaţiile unei ONG, Grupul Britanic Helsinki pentru Drepturile Omului (BHHRG), care a analizat situaţia din regiune.

 

Exporturile de gaz ”în condiţii financiare favorabile” (paragr.156). Potrivit BHHRG, costul a 1,000 metri cubi de gaz furnizat de Rusia Transnistriei în 2003 era de 89 USD, acelaşi preţ la gaz precum cel furnizat Estoniei (36 USD pentru cel din Belarusia, 50 USD pentru cel din Georgia).

 

”Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă”(paragr.157). Potrivit BHHRG, piaţa de electricitate este controlată de compania spaniolă ”Union Fenosa”, care produce electricitate utilizând gazul cumpărat în Rusia.

 

”Firma Rusească ITERRA a cumpărat uzinila metalurgică din Râbniţa” (paragr.60). În August 2003, o singură companie din Liechtenstein a cumpărat 15.6% din acţiunile fabricii.
Compania Americană Lucent Technologies controlează toate telecomunicaţiile, în Germania bancnotele sunt imprimate, Uniunea Europeană a acordat premiul ”Arca Europei” pentru producerea textilelor de către compania ”Intercentre Llux”, şi aşa mai departe. (Sursa: Grupul Britanic Helsinki pentru Drepturile Omului, Transnistria 2003: Eye in the Gathering Storm, - ).

 

Următorul argument: furnizarea armelor pentru separatişti. Reclamanţii afirmă (fără a aduce probe concrete) că Armata a 14-a a furnizat separatiştilor arme, un fapt care, în opinia lor, implică chiar şi mai mult responsabilitatea Federaţiei Ruse. Nefiind specialist în subiect, fac referinţă la o sursă de încredere:” Jaful organizat al armelor a început după proclamarea suveranităţii Moldovei la 23 Iunie 1990 şi a devenit o problemă gravă la momentul destrămării URSS în 1991 ( a existat o situaţie similară în Cecenya, Abhazia şi în alte locuri); 21,800 arme, muniţii şi chiar tancuri au fost „expropriate”. Datorită eforturilor comandantului Armatei a 14-a, Generalul Lebed, unele dintre aceste arme au fost confiscate şi întoarse în depozite. A fost deschisă o anchetă de procurorul militar”(Commersant(un ziar Rusesc), 21 Iulie 2001). Potenţialul industrial al regiunii permite practic producerea tuturor tipurilor de arme convenţionale; chiar şi azi vânzările de arme duc la crearea unei cantităţi semnificate de venit pentru regiune, aşa precum menţionează Curtea (paragr.161 al hotărârii).

 

În analiza finală, nu am găsit în materialul factologic cu privire la aspectele militare, politice şi economice nici o probă capabilă de a stabili o intervenţie limitată sau continuă a Rusiei în favoarea Transnistriei, sau dovadă dependenţei militare, politice sau economice a „RMT” de Rusia.

 

În adâncul inimii mele, eu regret că nu există nici o probă a ceea ce acum este numit ”intervenţie umanitară”, o formă mai nobilă a intervenţiilor militare din trecut. Doresc să fiu absolut onest cu privire la responsabilitatea Rusiei în această privinţă: sunt convins că a fost responsabilă de faptul că nu a intervenit mai energic în 1992 pentru a proteja populaţia civilă şi să împiedice pierderea a mai mult de 850 de vieţi (inclusiv folosirea mijloacelor politice şi diplomatice pentru a opri autorităţile Moldovei din conducerea expediţiei militare de pedeapsă contra populaţiei proprii). Acolo unde alte puteri nu ezită să ridice drapelul intervenţiei umanitare pentru a stabili ceea ce a fost numit ”noul umanism militar”(vedeţi: Chomsky N., Noul Umanism Militar, Lecţii de/spre Kosovo. L,1999), autorităţile Ruse ale timpului au preferat o abordare de aşteptare, lăsând câţiva din soldaţii şi ofiţerii ei (majoritatea cu origini din regiunea interesată) preocuparea de a face alegerea lor morală - să apere sau nu familiile lor.

 

Prin urmare, eu propun să răspundem la o întrebare evidentă: ca subiect al dreptului internaţional, dacă Rusia a avut ea în practică posibilităţi reale de a asuma în „RMT” responsabilitatea sa, adică sarcina de soluţionare a problemelor sau a trata o situaţie sistematică? Pentru a facilita răspunsul, propun de a face referinţă la hotărârea Irlanda c. Marii Britanii: ”O practică incompatibilă cu Convenţia constă în acumularea încălcărilor identice sau similare care sunt suficient de multe şi legate între ele pentru a se raporta nu numai la incidente sau incidente izolate, sau la excepţii şi pentru a forma un ansamblu sau sistem(...)”(hotărârea Irlanda c. Marii Britanii, din 18 Ianuarie 1978, Seria A nr.25, paragr.159). Este doar în cazul, în care o situaţie personală denotă violările sistematice percepute că se poate de vorbit despre o responsabilitatea obiectivă a unui Stat străin; aceasta este interpretarea mea a hotărârii citate, cu atât mai mult că reclamaţii nu au prezentat probe a violărilor sistematice de acelaşi gen.

 

Un alt postulat al dreptului internaţional confirmat de jurisprudenţa noastră este, că responsabilitatea extrateritorială a unui Stat este angajată în măsura în care reprezentanţii săi exercită autoritatea lor asupra victimelor presupuse sau proprietăţii acestora (Cipru c. Turcia, Decizia Comisiei, DR 2, p.125, la p.137). Este oare cazul celor patru reclamanţi înafara de scurta perioadă de arestare a acestora în 1992?

Separat de aspectele factologice, trebuie să se ia în consideraţie aspectul juridic al întrebării cu privire la responsabilitatea internaţională a unui Stat.

 

Mă bazez pe un document de importanţă majoră: Rezoluţia 56/83 adoptată la 12 Decembrie 2001 de către Adunarea Generală a NU intitulată ”Responsabilitatea Statului pentru fapt internaţional ilicit”, rezultatul a multor ani de muncă a Comisiei de Drept Internaţional(”CDI”). Referindu-se la munca CDI, paragr.320 al hotărârii ridică problema responsabilităţii unui Stat în baza violării unei obligaţii internaţionale, accentuând în paragr.321”violările continue” în lumina articolului 14 paragr.2 al Rezoluţiei. Or, articolul 13 al aceluiaşi document exprimă :”O acţiune a Statului nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale doar dacă Statul este legat prin obligaţia în cauză la momentul când are loc acţiunea dată”.

 

Evident, acest principiu confirmă principiul ratione temporis a jurisprudenţei noastre. Cu alte cuvinte, înainte de stabilirea caracterului continuu al violării (în cazul nostru, arestarea şi detenţia provizorie a reclamanţilor), este necesar de a decide dacă pretinsa încălcare nu cade în afara examinării ratione temporis a Curţii.

 

Cu referire la principiul ratione temporis, unul din pilonii jurisprudenţei Curţii Europene, mă tem ce acest principiu va fi zdruncinat în faţa  termenului ”jurisdicţie” aşa cum este definit în prezenta hotărâre: „ Curtea consideră că având în vedere aceste fapte reclamanţii relevau de jurisdicţia Federaţiei Ruse conform sensului pe care Articolul 1 al Convenţiei îl conferă acestei noţiuni, deşi în momentul când s-au întâmplat acestea, Convenţia nu era în vigoare cu privire la Federaţia Rusă”(paragr.384).

 

Într-adevăr, nici Moldova şi cu atât mai puţin Rusia, nu au ratificat Convenţia la momentul faptelor (1992), ele nu pot fi acuzate de încălcarea unei obligaţii internaţionale de care ele încă nu erau legate. În consecinţă, nici Articolul 14 (Extinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale) nici Articolul 15 (Încălcarea care constă dintr-o acţiune compusă) ale Rezoluţiei menţionate nu se aplică, contrar la ceea ce spune Curtea în hotărârea sa (paragr.321).

 

Pe de altă parte, o altă dispoziţie a lucrărilor CDI, după părerea mea, este pe deplin aplicabilă pe parcursul examinării pretinsei responsabilităţi Ruse, deoarece ea confirmă ipoteza forţei majore:

”Ilegalitatea unei acţiuni a unui Stat nu în conformitate cu o obligaţie internaţională a acelui Stat este exclusă dacă acţiunea se datorează forţei majore, adică survenirii unei forţe irezistibile sau a unui eveniment exterior neprevăzut, în afara controlului Statului, făcând imposibil din punct de vedere material, dat fiind circumstanţele, de a executa obligaţia”.(articolul 23 paragr.1).

 

Întrebarea mea este: apogeul unui război civil, constituie oare o situaţie de forţă majoră în sensul articolului 23 citat , cu atât mai mult că statul reclamat, în cazul dat, Federaţia Rusă, n-a provocat situaţia pentru simplul motiv că nu exista încă ca un subiect al dreptului internaţional?

 

După părerea mea, Curtea nu poate face excepţie de la regula confirmată de opinia Comisiei în cazul Ribitsch c. Austria: determinând responsabilitatea unui Stat reclamat, Curtea aplică prevederile Convenţiei în baza obiectivelor Convenţiei şi în lumina principiilor dreptului internaţional. Comisia a precizat printre altele: ”Responsabilitatea unui Stat conform Convenţiei, angajată cu privire la acţiunile tuturor organelor de conducere ale sale, agenţilor şi funcţionarilor, nu solicită în mod necesar „vina” în numele statului, fie într-un sens moral, juridic sau politic”(Ribitsch c. Austria, opinia Comisiei, 4 Iulie 1994, Seria A nr.336, paragr.10).

 

IV. Violarea Articolului 34 al Convenţiei

 

Referitor la constatarea unei violări a Articolului 34 de către Moldova şi Rusia, eu doar doresc să spun că sunt şocat de folosirea unui document furat (sau unul cumpărat – nu e mare diferenţă) – o notă diplomatică. Sunt stânjenit că trebuie să accentuez că este în principiul elementar în toate procedurile judiciare că mărturiile obţinute ilegal nu pot fi luate în consideraţie. Încurajând încălcarea confidenţialităţii corespondenţei diplomatice, contrar Convenţiei de la Viena din 18 Aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice, şi în special Articolul 24 care exprimă că arhivele şi documentele misiunilor diplomatice ”sunt inviolabile în orice moment şi oriunde ele pot fi” printr-un citat complice (paragr.278 al hotărârii) şi prin luarea în consideraţie a conţinutului (paragr.481 al hotărârii) îmi pare a fi nedemn de o înaltă instanţă jurisdicţională europeană.

 

Consultaţiile confidenţiale sunt o practică curentă în relaţiile internaţionale – într-adevăr, o practică sprijinită de Tratatul Ruso-Moldav din 19 Noiembrie 2001, Articolul 3 paragr.1 care prevede :”Fiind angajate ferm de a asigura pacea şi securitatea, Înaltele Părţi Contractante vor menţine consultaţii regulare pe probleme internaţionale importante şi de asemenea pe întrebările ce ţin de relaţii bilaterale. Astfel de consultaţii şi schimburi de păreri vor cuprinde (...) întrebările de interacţiune cu OSCE, Consiliul Europei şi alte Structuri Europene”. Pe lângă aceasta, prezentând o notă diplomatică pe cale indirectă, reclamanţii au căzut sub clauza abuzului dreptului de cerere individuală (Articolul 35 paragr.3 al Convenţiei) împreună cu consecinţele care sunt cunoscute în practica noastră. Din păcate, n-a fost cazul. Aşa precum nemuritorul La Fontaine a exprimat: ”Cineva mi-a spus. Trebuie să mă răzbun”.

 

V. Privind aplicarea Articolului 41 al Convenţiei

 

Cu privire la sumele acordate reclamanţilor, în special primului reclamant, care este liber din 2001, Curtea după părerea mea a mers în afara limitelor precedente pentru sumele acordate în caz de constatare a violărilor Articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, chiar în cele mai îngrozitoare cazuri. Depăşind deja pragul în hotărârea recentă Assanidze c. Georgia (citată mai sus), în care a compensat generos reclamantului 150 000 euro ”în legătură cu toate prejudiciile suportate”- Curtea a mers mai departe în cazul de faţă, probabil în baza duratei detenţiei reclamanţilor. Fie. Ceea ce eu contest este că judecând că nu a avut loc violarea articolului 1 Protocol 1 al Convenţiei, Curtea consideră necesar să menţioneze subiectul prejudiciului material şi moral remarcând în paragr.510 al hotărârii :”Curtea nu consideră pretinsul prejudiciu material a fi substanţial, dar nu consideră nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere de venituri şi cu siguranţă au suportat cheltuieli care erau direct datorate violărilor constatate”. Acest argument este neconvingător, după părerea mea, şi chiar periculos pentru jurisprudenţa viitoare, deoarece din imprudenţă deschide cutia Pandorei.

 

VI. Hotărârea, este ea oare executorie?

 

În sfârşit, eu aş vrea să sesizez imposibilitatea obiectivă pentru al doilea stat reclamat de a executa ad literam hotărârea Curţii, omiţând Moldova suverană, în special pentru a pune capăt detenţiei reclamanţilor. (Eu am votat ”pentru” privind punctul 22 al dispozitivului în vederea tuturor acţiunilor posibile). Va fi mult mai dificil de a lua măsuri generale, aşa precum solicită Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Eu vă invit să reflectăm asupra unei dispoziţii din hotărârea Drozd şi Janousek, :” Convenţia nu cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile statelor sau teritoriilor terţe (...)” (hotărârea Drozd şi Janousek c. Franţa şi Spania, nr.12747/87, a hotărârii din 26 Iunie 1992, Seria a nr.240, paragr.110). Când această dispoziţie este tradusă în limbajul dreptului internaţional, se poate face concluzia că nici Convenţia, nici alte documente nu obligă statele semnatare să ia contra-măsuri pentru a pune capăt detenţiei unui cetăţean străin într-o ţară străină : Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea Intervenţiei şi Ingerinţei în Afacerile Interne ale Statelor (Rez. 26/113 din 9 Decembrie 1981) este încă în vigoare. Doar dacă la lectura acestei hotărâri să nu ne pomenim cu apariţia chiar în centrul bătrânei Europe a unui condominium după exemplul Nouvelles-Hebrides. Dar eu mă îndoiesc foarte mult, că ar trebui să ne bucurăm de aceasta .

 

 

 

 

 

 

 

 

Full & Egal Universal Law Academy