CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA LASKEY, JAGGARD ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT
Cererile nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/93
Hotărâre
19 februarie 1997
În cauza Laskey, Jaggard şi Brown c. Regatului Unit[1],
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A[2], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Bernhardt, preşedinte,
L.-E. Pettiti,
C. Russo,
A. Spielmann,
SirJohn Freeland,
DniiM.A. Lopes Rocha,,
L. Wildhaber,
P. Kūris,
E. Levits,
precum şi Dnii H. Petzold, grefir, şi P. J. Mahoney, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 28 octombrie 1996 şi 20 ianuarie 1997.
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 decembrie 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se află trei cereri (nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/93) îndreptate împotriva regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi pe care trei cetăţeni ai acestui Stat, Dnii Colin Laskey, roland Jaggard şi Anthony Brown, au înaintat-o Comisiei la 14 decembrie 1992 în virtutea articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 din Convenţie, precum şi la declaraţia marii Britanii de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). . Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză denotă o încălcare din partea Statului pârât a exigenţelor articolului 8 din Convenţie.
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, tatăl răposat al Dlui Laskey şi ceilalţi doi reclamanţi şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au desemnat reprezentanţii (articolul 30).
Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Sir John Freeland, judecător ales din partea Marii Britanii (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Bernhard, vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul A). La 8 februarie 1996, preşedintele Curţii, Dl R. Ryssdal, prin tragere la sorţi a numit ceilalţi şapte judecători: Dnii L.-E. Pettiti, C. Russo, A. Spielmann, M.A. Lopez Rocha, L. Wildhaber, P. Kūris şi E. Levits, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul A).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul A), Dl Bernhard a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernului britanic („Guvernul”), avocaţii reclamanţilor şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţata adoptată în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 2 iulie 1996 şi pe cel al reclamanţilor la 15 iulie 1996.
La 17 iulie 1996, preşedintele a autorizat Rights International, o organizaţie neguvernamentală de apărare a drepturilor omului cu sediul la New York, să-şi prezinte observaţiile scrise cu privire la aspectele concrete ale cauzei (articolul 37 § 2 din regulamentul A), care au parvenit la grefă la 16 august 1996..
Conform deciziei preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public la 21 octombrie 1996, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg. În prealabil Curtea a avut o reuniune de pregătire
S-au prezentat:
- din partea Guvernului
Dnii I. Christie, consilier juridic adjunct, ministerul
Afacerilor externe şi Comunitareagent,
D. Pannick QC,
M. Shaw,avocaţi,
S. Bramley,
DnaB. Moxon,consilieri;.
- din partea Comisiei
Dl G. Ress,delegat;
- din partea reclamanţilor
Lord Lester of Herne Hill QC,
DnaA. Worrall QC, avocaţi,
DniiD. Jonas,Hamilton,
I. Geffen, jurisconsulţi,
J. Wadham,consilier.
Curtea a audiat declaraţiile Dlui Ress, Lordului Lester of Herne Hill, Dnei Worrall şi Dlui Pannick. .
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
Dl Laskey, cetăţean al Marii Britanii născut în 1943, a decedat la 14 mai 1996. Dnii Jaggard şi Brown, de asemenea cetăţeni britanici, s-au născut în 1947 şi, respectiv, în 1935.
În 1987, mai multe casete viceo înregistrate în timpul reuniunilor cu caracter sadomzohist care implicau reclamanţi şi alţi patruzeci şi patru de homosexuali a ajuns pe mâinile poliţiei pe când aceasta efectua multe alte cercetări de rutine referitoare la alte probleme.reclamanţii, împreună cu mai mulţi bărbaţi, fuses în consecinţă acuzaţi de diferite infracţiuni, în special acte violente şi leziuni corporale, intervenite în timpul practicilor sadomazohiste care se desfăşurau pe parcursul a mai multe de zece ani. Unul din capetele de acuzare se referea la un acuzat minor de douăzeci şi unu de ani, vârstă fixată la epoca faptelor pentru asentimentul acordat practicilor homosexuale masculine. În pofida existenţei numeroaselor acte de violenţă, procuratura a limitat capetele de acuzare la doar unele acuzaţii exemplare.
Aceste acte constau în mod esenţial în maltratări aplicate pe părţile genitale (spre exemplu, cu ceară fierbinte, glaspapir, cârlige de pescuit şi ace) şi în ritualuri de flagelare fie cu mâinile goale fie cu ajutorul diverselor obiecte cum ar fi urzicile, centura de sârmă sau biciul. În unele cazuri, marcarea cu fier încins sau leziunile aplicate provocau sângerări şi lăsau cicatrici.
Aceste activităţi erau liber consimţite şi întreprinse în mod privat, aparent fără un alt scop în afara căutării plăcerii sexuale. Suferinţele erau aplicate conform anumitor reguli, dintre care un cuvânt codificat care permitea „victimei” să pună capăt „agresiunii”, şi nu ducea în nici un caz la infecţii sau leziuni permanente, nici nu necesitau asistenţa unui medic.
Aceste practici se desfăşurat în diferite localuri, dintre care încăperi amenajate în camere de tortură. Şedinţele erau înregistrate cu ajutorul camerelor de luat vederi; casetele erau copiate şi distribuite printre membrii grupului. Urmăririle s-au fondat în esenţă pe conţinutul acestor casete video. Nimic nu demonstra că ele fusese vândute sau utilizate de către alte persoane în afară de membrii grupului.
Reclamanţii pledau vinovaţi pentru acuzaţiile de viol şi provocare a rănilor după ce judecătorul fondului că ei nu pot invoca asentimentul „vitimelor” în calitate de mijloc de apărare.
La 19 decembrie 1990, reclamanţii fusese recunoscuţi vinovaţi şi condamnaţi la diverse pedepse cu închisoarea. Pronunţând verdictul, judecătorul fondului a declarat: „ (...) comportamentul ilegal cu care a fost sesizat acest tribunal va fi examinat în cadrul urmăririlor dirijate împotriva heterosexualilor sau bisexualilor dacă va fi înfătuit de ei. Homosexualitatea inculpaţilor constituie doar fundalul temeiului cauzei.”
Dl Laskey a fost condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare, dintre care patru ani pentru instigare şi complicitate la întreţinerea unei case de toleranţă (paragraful 31 de mai jos), cumulaţi la şase luni pentru deţinerea unei pornografii indecente ce reprezentarea unui copil. De asemenea i-a fost aplicată o pedeapsă, concomitent cu cele precedente, de douăsprezece luni de închisoare pentru diverse acuzaţii de atac care a cauzat leziuni corporale reale şi instigare şi complicitate la atac care a cauzat leziuni corporale reale, în virtutea articolului 47 din legea din 1861 cu privire la infracţiunile contra persoanei („legea din 1861” – paragraful 27 de mai jos).
Dl Jaggard fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de trei ani, dintre care doi ani pentru instigare şi complicitate la vătămări ilegale, în contradicţie cu articolul 20 din legea din 1861 menţionată mai sus (paragraful 25 de mai jos), plus douăsprezece luni pentru atac care a provocat leziuni corporale reale, pentru instigare şi complicitate la săvârşirea acestor infraţiuni, şi vătămări ilegale.
Dl Brown a fost condamnat la închisoare pe un termen de doi ani şi nouă luni, dintre acer douăsprezece luni de închisoare epntru instigare şi complicitate la atac care a provocat leziuni corporale reale, următoarele năuă luni de închisoare pentru atac care a provocat leziuni corporale reale, şi următoarele douăsprezece luni de închisoare pentru alte atacuri care au cauzat leziuni corporale reale.
Reclamanţii au înaintat apeluri împotriva condamnării lor şi sentinţelor pronunţate.
La 19 februarie 1992, Curtea de Apel, Secţia Penală (Court of Appeal, Criminal Division), a respins apelurile împotriva condamnării, dar totodată, curtea a considerat că reclamanţii nu au realizat faptul că acţiunile lor de aplicare a leziunilor aveau un caracter criminal, şi le-a redus sentinţele.
Condamnarea Dlui Laskey fusese astfel redusă la optsprezece luni de închisoare având în vedere acuzaţia de complicitatea la întreţinerea unei case de toleranţă. Ea de asemenea a pronunţat o pedeapsă, concomitent cu cea precedentă, de trei luni de închisoare pentru diverse acuzaţii de instigare şi o pedeapsă cumulată de şase luni de închisoare pentru deţinerea unei fotografii indecente a unui copil, ceea ce în total constituia doi ani.
Ea a redus pedepsele Dlui Jaggard şi Brown la şase luni şi, respectiv, la trei luni de închisoare.
Reclamanţii au sesizat camera lorzilor cu următorul punct de drept de interes general:
„În ipoteza în care A, pe parcursul şedinţelor cu caracter sadomazohist, i-a aplicat lui B răni sau vătămări, provocând astfel un atentat real integrităţii sale fizice, ar trebui oare procurorul să demonstereze lipsa asentimentului lui B înainte de a putea stabili culpabilitatea lui A în virtutea articolelor 20 sau 47 din legea din 1861?”
La 1 martie 1993, Camera lorzilor a respins recursul, înregistrat sub numele R. v. Brown (All England Law Reports 1993, vol. 2, pag. 75), doi din cinci lorzi (law lords) nufiind de acord cu avizul majorităţii.
Lordul Templeman, care aparţinea majorităţii, după o examinare a jurisprudenţei a declarat:
„ (...) precedentele care soluţionează problema atentatelor intenţionate la integritatea fizică nu stabilesc că asentimentul ar fi un mijloc de apărare împotriva acuzaţiilor fondate pe legea din 1861. În opinia lor, asentimentul constituie un mijloc de apărare în cazul în care atentatele la integritatea fizică survin în cadrul activităţilor legale. Întrebarea este de a şti dacă acest mijloc de apărare poate fi invocat şi în cazul atentatelor de această natură, cauzte în timpul întâlnirilor sadomazohiste (...)
Avocaţii petiţionarilor au susţinut că asentimentul ar trebui să constituie un mijloc de apărare (...), deoarece orice individ are dreptul de a dispune liber de corpul său. Eu nu cred căaceastă formulare este suficientă pentru a întemeia decizia de principiu care trebuie s-o adoptăm acum. O persoană comite o infracţiune în cazul când ăşi maltratează corpul şi spiritul său consumând droguri. Legislaţia penală, cu certitudine deseori încălcată, impune restricţii unei practici care ste considerată ca fiind periculoasă şi ofensatoare pentru indivizi şi care, dacă ea este tolerată şi generalizată, prejudiciază întreaga societate. În orice caz, în speţă, petiţionarii nu şi-au mutilat corpurile, dar au adus atentate la integritate fizică a victimelor voluntare (...)
În principiu, există o diferenţă între violenţa fortuită şi violenţa aplicată cu cruzime. Violenţa sadomazohistă presupune a anumită cruzime din partea sadiştilor, precum şi umilirea victimelor. Această violenţă este nocivă pentru participanţi şi prezintă riscuri imprevizibile. Eu nu sunt dispus să inventez un mijloc de apărare bazat pe asentiment, fiind vorba de întâlniri cu caracter sadomazohist care provoacă şi glorifică cruzimea (...)
Societatea are dreptul şi datoria de a se proteja împotriva cultului violenţei. Este pervers de a primi plăcere din suferinţa altuia. Cruzimea este barbară.”
Lordul Jauncey of Tullichette a considerat.
„În opinia mea, s-ar cuveni să fie trasată o frontieră între actele de violenţă în dreptul comunitar (common law) şi infracţiunea de atac care provoacă leziuni corporale definită în articolul 47 din legea din 1861. Astfel rezultă că asentimentul victimei nu poate servi ca mijloc de apărare a cuiva care este invinuit de această ultimă infracţiune (...) În afară de cazurile relevante de o excepţie bine cunoscută, cum ar fi competiţiile sportive sau jocurile organizate, vătămările corporale aplicate de către părinţi sau actele chirurgicale justificate (...), atentatele reale sau grave la integritatea fizică constituie acte ilegalepe care asentimentul nu le scuză.
(...) În pofida concluziilor la care am ajuns, cred că s-ar cuveni de răspunsla argumentele conform cărora asentimentul pentu acţiunile pe care le practicau petiţionarii nu erau prejudiciabile interesului general.
Petiţionarii au insistat mult asupra bunei organizării şi secretului care înconjura aceste practici şi asupra faptului că acestea nu au cauzat nici o leziune care să necesite îngrijiri medicale. Ei au susţinut că nu era vorba de prozelitism. Această afirmaţie nu corespunde cu următorul pasaj din decizia luată de Lord Chief Justice:
„Ei [Dnii Laskey şi Cadman] recrutau noi participanţi; ei organizau împreună desfăşurarea şedinţelor în casa unde aveau loc majoritatea dintre ele şi unde era stocată o mare parte a instrumentelor de tortură.
Dl Cadman era mai mult obsedat sexual decât sadomazohist, dar Dl Laskey şi el erau parţial responsabili, din cauza şedinţelor pe care le organizat în localul Horwich, de coruperea tânărului „K”, care în prezent pară se întreţină o relaţie heterosexuală normală.”
Oricum ar fi, aceast ar fi o greşeală, având în vedere interesul general, de a examina izolat actele petiţionarilor deoarece, fără îndoială, ei şi partenerii lor nu sunt unicii adepţi a întrunirilor cu caracter sadomazohist între homosexuali din Anglia şi Ţara Galilor. Camera Lorzilor trebuie deci să prevadă posibilitatea că alte persoane se vor deda acestui tip de practici fără să fie la fel de disciplinaţi sau responsabili cum pretind a fi petiţionarii. Fără a reda în detalii toate practicile pentru cei mai puţin curioşi la care recurgeau petiţionarii, se pare că lipsa accidentelor grave se datorează mai mult norocului decât discernământului. Rănile puteau uşor să se infecteze în lipsa îngrijirilor corespunzătoare, sângererile unei persoane seropozitive sau afectate cu sida puteau antrena contaminarea altui individ, şi un sadist obsedat de excitare sexuală, băutură sau droguri putea foarte uşorsă provoace o suferinţă sau răni care depăşeşsc pragul acceptat de „victimă”. Camera nu ştie dacă aceast s-a produs în alte cazuri de sadomazohism. Aceasta cu cetitudine sunt acele riscuri care au determinat-o pe Lady Mallalieu să-şi limiteze propunerile referitoare la interesul general mai curând la rezultatul real decât la eventualele practici litigioase. În opinia mea, această restiricţie este absolut nejustificată. Avându-se în vedere interesul general, prejudiciul potenţial este tot aşa de pertinent ca şi prejudiciu real. După cum a spus judecătorul Mathew în cauza Coney (Queen's Bench, vol. 8, pag. 547):
„Există o jurisprudenţă abundentă conform căreia asentimentul nu ar trebui să facă inofensiv ceea ce, în realitate, este periculor.”
În afară de aceasta, riscul de prolisetizm şi de corupţie a tinerilor constituie un pericol real chiar în cauza dată, şi înregistrarea pe casete video a acestor acte face să se creadă că secretul poate nu este destul de absolut după cum au pretins petiţionarii în faţa Camerei.”
Lord Mustill şi Lord Slynn of Hadley nu au fost de acord cu acest punct de vedere. Primul a considerat că cauza nu trebuie examinată în cadrul legislaţiei penale referitoare la violenţă, dar mai curând în cadrul dispoziţiilor penale referitoare la relaţiile sexuale private. El a acordat importanţă argumentelor reclamanţilor privind articolul 8 al Convenţiei, estimând că deciziile instituţiilor europene apărau clar dreptul reclamanţilor de a-şi trăi viaţa privată fără amestecul dereptului penal. După examinarea jurisprudenţei pertinente, el a considerat că Camera lorzilor trebuia să examineze încă o dată dacă interesul general recurge la sancţiuni penale în cazul în care o persoană care şi-a exprimat asentimentul a fost supusă unui prejudiciu de o asemenea gravitate, pentru căutarea, nu a profitului, dar a plăcerii sexuale. Nu i s-au părut a fi convingătoare argumentele relative la sănătate (riscul pretins de infectare sau răspândirea sida), pericolul acestor practici excluzând orice risc posibil de corupţie a tineretului care ar putea atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea din 1861 pentru acest tip de comportament.
Lord Slynn of Hadley a considerat că, la etapa actuală a dreptului, adulţi îşi pot exprima asentimentul faţă de actele comise în mod privat care nu antrenează un atentat grav la integritatea fizică. El admite că, în ultimă instanţă, este vorba de o problemă de ordine publică într-un domeniu în care factorii morali sau sociali erau extrem de importanţi şi în care mentalităţile pot evolua. Conform opiniei lui, legislaţtorul era obligat să decidă dacă acest tip de comportament se referea la dreptul penal, şi nu instanţele judiciare, din grija pentru „paternalism”, să contribuie la includerea în cadrul infracţiunilor contra persoanei definite de lege a conceptelor care în realitate nu corespund acestor infracţiuni.
Procedura fusese p elarg comentată în presă. Reclamanţii şi-a pierdus posturile de lucru, iar Dl Jaggard a fost supus unui tartament psihiatric îndelungat.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
Infracţiuni împotriva persoanei
Legea din 1861 cu privire la infracţiunile împotriva persoanei
25. Articolul 20 din legea din 1861 cu privire la infracţiunile împotriva persoanei (Offences against the Person Act 1861 – „legea din 1861”) prevede:
„Orice persoană care cauzează alteia o leziune corporală sau un alt atentat grav la integritatea sa fizică, voluntar şi ilegal, cu ajutorul sau fără ajutorulunei arme sau unui instrument (...) este pasibil (...) [de o pedeapsă cu închisoarea] care nu depăşeşte cinci ani.”
26. Conform jurisprudenţei, pentru a constitui o leziune corporală în sensul acestei dispoziţii, rana trebuie să pătrundă profund în corp, nu doar în stratul superficial al pielii sau epidermei.
27. În termenii articolului 47 din legea din 1861:
„Orice persoană acuzată de cauzarea leziunilor corporale va fi condamnată (...) la o pedeapsă cu închisoarea pe un temren până la cinci ani.”
Expresia „leziuni corporale” desemnează orice rană sau vătămare aplicată în scopul de a dăuna sănătatea sau bunăstarea altei persoane” (judecătorul Liksey, în R. v. Miller [1954] vol.2 Queen's Bench Reports, pag. 292).
Jurisprudenţa anterioară R. v. Brown
28. În cauza R. v. Donovan (King's Bench Reports 1934, vol. 2, pag. 498), acuzatul a bătut o fată tânără, cu asentimenul ei, cu o vergea în scopul obţinerii plăcerii sexuale. Judecătorul Swift a declarat.
„Este ilegal de a bate altă persoană cu o violenţă de aşa natură încât să aibă ca rezultat probabil un atentat real la integritatea sa fizică; odată ce un asemenea act este dovedit, asentimentul nu se mai ia în considerare.”
29. În cauza Attorney-General's reference (a 6-a sesizare în 1980) (Queen's bench Reports 1980, pag. 715), în care doi bărbaţi, în rezultatul unei certe, au decis să se bată reciproc, Lordul lane a declarat în faţa Curţii de apel:
„Este contrar interesului general ca indivizii să încerce să cauzeze sau să cauzeze efectiv leziuni corporale fără vreun motiv rezonabil. Evident nu mă refer la riscurile minore. Astfel, în opinia noastră, puţin importă dacă actul a avut loc în mod privat sau în public; este vorba de leziuni corporale odată ce atentatul real la integritatea fizică a fost voit şi/sau caizat. Rezultă că majoritatea cerţilor cu bătaie sunt ilegale, fie că sunt sau nu produse cu asentiment. Bineînţeles, minic din cele expuse anterior nu pune la îndoială legalitatea recunoscută a jocurilor şi sporturilor organizate corect, corecţiilor sau pedepselor corporale legale, intervenţiilor chirurgicale justificate, spectacolelor periculoase, etc. Aceste excepţii aparente ar putea să se justifice prin exercitarea unui drept în cazul corecţiilor sau pedepselor corporaleşi, în alte cazuri, prin caracterul lor necesar în interesul general.”
Jurisprudenţa posterioară R. v. Brown
30. În cauza R. v. Wilson (Weekly Law Reports 1996, vol. 3, pag. 125), în care un bărbat a fost condamnat pentru leziuni corporale pentru faptul că a marcat cu iniţialele sale fesele soţiei sale, care şi-a dat acordul, cu ajutorul unui cuţit încins, camera criminală a Curţii de apel i-a permis persoanei vizate să înainteze un recurs. În hotărârea acesteia, Lordul Justice Russell a declarat:
„ (...) nu există comparaţii posibile între circumstanţele speţei şi cele ale cauzelor Donovan sau Brown; în rezultat, Dna Wilson nu doar a fost de acord cu actele comuse de acuzat, dar ea a fost instigatoarea. Acuzatul nu avuse nici o intenţie agresivă (...)
(...)
Noi nu credem că suntem în drept să presupunem că practicile acuzatului şi a soţiei sale erau într-un mod oarecare mai periculoase sau mai dureroase decât tatuajul (...)
Practicile urmate în mod privat la domiciliul conjugal, la bună lor voinţă, de către soţ şi soţie nu constituie în opinia noastră un obiect de anchetă penală, şi încă mai puţin de urmăriri penale.”
Infracţiuni împotriva pudorii publice
31. Întreţinerea unei „case de toleranţă” constituie o infracţiune în conformitate cu dreptul continental (common law). O casă de toleranţă este definită ca
„un local unde nu există restrângeri a moralităţii, întreţinută într-o modalitate contrară legii şi ordinii publice. Localul trebuie să fie într-o anumită măsură „deschis”, dar nu neapărat tuturor. (...) În cazul în care se pretinde că au fost comise sau observate acţiuni indecente în localuri care ar putea fi locuri de desfrâu, trebuie să fie demonstrat că actele practicate sau expuse vederii sunt de aşa natură încât dacă ar avea loc în public. a) ar fi elemente ale unei infracţiuni împotriva pudorii publice, sau b) ar tinde spre corupere sau depravare, sau c) ar viza într-o altă modalitate să prejudicieze interesul general, astfel fiind necesară condamnarea şi sancţionarea lor” (Archbold's Criminal Pleading, Evidence and Practice 1996, cap. 20, pag. 224).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
32. Dnii Laskey, jaggard şi brown au sesizat Comisia la 14 decembrie 1992. Invocând articolele 7 şi 8 din Convenţie, ei s-au plâns de faptul că condamnarea lor rezulta dintr-o aplicare a dreptului penal pe care i nu au putut-o prevedea şi care, în orice caz, constituia o ingerinţă ilegală şi nejustificată în exercitarea dreptului lor la respectarea vieţii private.
33. La 18 ianuarie 1995, Comisia a declarat cererile (nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/939 admisibile în ceea ce priveşte plângerea în baza articolului 8 din convenţie. În raportul său din 26 octombrie 1995 (articolul 31), ea şi-a exprimat avizul, cu unsprezece voturi împotriva la şapte, că nu a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
Textul integral al avizului său şi două opinii separate care îl însoţesc figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII
34. La audiere, Guvernul a invitat Curtea să se alăture avizului majorităţii Comisiei, care a considerat că în cauză nu a avut loc încălcarea Convenţiei.
Reclamanţii, din partea lor, au invitat Curtea să examineze situaţia fiecăruia dintre ei bezându-se pe faptele recunoscute şi pe pedepsele corespunzătoare şi să conchidă încălcarea dreptului la respectarea vieţii lor private, garantat de articolul 8 din Convenţie, care cuprinde exprimarea persoanlităţii pe plan sexual.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
35. reclamanţii afirmă că urmăririle îndreptate împotriva lor şi condamnarea lor pentru leziunile corporale provocate în cadrul practicilor sadomazohiste între adulţi, care şi-a exprima asentimentul, au încălcat articolul 8 al Convenţiei, formulta astfel.
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora..”
Nici unul dintre cei înfăţişaţi în faţa Curţii nu a contestat faptul că urmăririle penale angajate împotriva reclamanţilor, care au avut drept rezultat condamnarea lor, constituiau o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul lor la respectarea vieţii lor private. De asemenea, toţi au admis că această ingerinţă era „prevăzută de lege”. În afară de aceasta, Comisia şi reclamanţii erau de acord cu afirmaţia Guvernului conform căreia ingerinţa urmărea un scop legitim, mai exact „protejarea sănătăţii sau a moralei, conform termenilor celui de-al doilea paragraf al articolului 8.
36. Curtea a menţionat că orice practică sexuală întreprinsă cu uşile închise nu ţine neapărat de domeniul articolului 8. În speţă, reclamanţii au recurs benevol la acţiuni sadomazohiste în scopul satisfacerii plăcerilor sexuale. Nu există nici o îndoială că tendinţele şi comportamentul sexual se raportă la un aspect intim al vieţii private (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Dudgeon c. Regatului Unit din 22 octombrie 1981, seria A nr. 45, pag. 21, § 52). Totodată, la aceste acte a participat un număr considerabil de persoane, care presupuneau în special recrutarea de noi „membri”, punerea la dispoziţie a mai multe „odăi” echipate special şi înregistrarea numeroaselor casete video distribuite printre „membrii” în cauză (paragrafele 8 şi 9 de mai sus). Este deci permis de a ne întreba, având în vedere circumstanţele particulare a speţei, dacă practicile sexuale ale reclamanţilor se referă pe deplin la noţiunea de „viaţă privată”.
Totodată, deoarece nici unul din cei înfăţişaţi înaintea Curţii nu au contestat acest subiect, Curtea nu a considerat de cuviinţă să-l examineze din propria sa iniţiativă. Deci, pornind de la postulatul că urmăririle angajate împotriva reclamanţilor şi condamnarea lor au constituit o ingerinţă în viaţa lor privată, ea va examina dacă aceasta era „necesar într-o societate democratică” în sensul celui de-al doilea paragraf al articolului 8.
„Necesară într-o societate democratică”
37. Reclamanţii afirmă că ingerinţa în cauză nu putea fi considerată ca „necesară într-o societate democratică”. Guvernul şi majoritatea Curţii nu au fost de acord cu acest argument.
38. În sprijinul argumentării sale, reclamanţii au pretins că toate persoanele care au participat la reuniunile cu caracter sadomazohist erau adulţi care şi-au exprimat asentimentul; că ele erau selectate cu atenţie şi erau alese doar cele care manifestau, la rândul său, tendinţe sadomazohiste; că publicul nu era martorul acestor acte şi că nu exista nici un risc şi nici o probabilitate că ar putut deveni; că nu a vut loc nici o leziune gravă sau permanentă, nici o infecţie în rezultatul rănirilor, şi nu a fost necesar nici un tratament medical. În afară de aceasta, poliţia nu a primit nici o plângere, dar întâmplător cunoştea despre practicile reclamanţilor (paragraful 8 de mai sus).
Reclamanţii considerau că riscurile de vătămări grave sau corupţie erau simple presupuneri. În cazul în care au apărut probleme de morală publică – avându-se în vedere condamnarea Dlui Laskey pentru întreţinerea unei case de toleranţă şi pentru posedarea unei fotografii indecente a unui copil (paragraful 11 de mai sus) – ele au fost examinate din punctul de vedere al dispoziţiilor relative la delictele sexuale pertinente, şi pedepsite în modul cuvenit. Oricum, aceste chestiuni nu făceau parte din cadrul cauzei deferite Curţii.
39. Reclamanţii susţin că cauza lor ar trebui considerată ca raportându-se mai curând la chestiuni de exprimare sexuală, decât la violenţă. În aceste condiţii, frontiera dincolo de care asentimentul nu constituie un mijloc de apărare în caz de prejudiciu corporal nu se poate situa decât la nivelul vătămărilor grave provocate în mod voluntar sau prin negligenţă.
40. Pentru Guvern, Statul era în drepr să pedepsească actele de violenţă de tipul celor pentru care reclamanţii au fost condamnaţi, care nu pot fi calificateca fiind legere sau temporare, indiferent de asentimentul victimei. De fapt, în circumstanţele cauzei, unele din aceste acte puteau foarte bine să se compare cu „torturi genitale2 şi nu am putea spune că un Stat contractat era obligat să tolereze acte de tortură sub pretextul că ele sunt comise în cadrul unei relaţii sexuale consimţite. Statul este cel mai abilitat să interzice anumite practici din cauza pericolului potenţial pe care îl reprezintă.
Guvernul afirmă în plus că dreptul penal trebuie să încerce să deturneze unele tipuri de comportament din motive de sănătate publică, dar şi din considerente mai geneale de ordin moral. În această privinţă, acetele de tortură – de tipul celora din speţă – pot fi de asemenea interzise deoarec ele atentează la respectul reciproc al fiinţelor umane. În orice caz, chestiunea rolului asentimentului în penal denotă o mare complexitate şi Statele contractante trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere pentru a lua în conderare toi factori de ordine publică.
41. Comisia a menţionat că vătămările provocate, sau susceptibile de afi, prin actele reclamanţilor nu erau nesemnificative nici prin natura lor, nici prin gravitate şi că comportamentul în cauză purta incontestabil un caracter extrem. Statul deci nu a depăşit marja sa de apreciere protejând cetăţenii săi de un risc real de prejudicii corporale sau vătămări grave.
42. Conform jurisprudenţei stabilite a Curţii, noţiunea de necesitate implică o ingerinţă fondată pe o necesitate socială imperioasă, şi în special proporţională cu scopul legitim urmărit; pentru a se pronunţa asupra „necesităţii” unei ingerinţe, Curtea ţine cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale (vezi în special hotărârea Olsson c. Suediei (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A nr. 130, pag. 31-32, § 67). Decizia acestora din urmă rămâne să fie supusă controlului Curţii, care va verifica conformitatea sa cu exigenţele Convenţiei.
Amploarea marjei de apreciere nu este aceeaşi pentru toate cauzele, dar variază în funcţie de context. Printre lementele pertinente figurează natura dreptului convenţional pus în joc, importanţa sa pentru individ şi genul activităţilor în cauză (vezi hotărârea Buckley c. Regatului Unit din 25 septembrie 1996.Report of Judgment and Decisions 1996-IV, pag. 1291-1292, § 74).
43. Curtea consideră că unul din rolurile incontestabile ale statului este reglementarea, prin intermediul dreptului penal, practicilor care antrenează prejudicii corporale. Faptul că aceste acte sunt comise într-un cadrul sexual sau de altă natură nu schimbă nimic.
44. Determinarea nivelului prejudiciului tolerat de lege în cazul în care victima şi-a exprimat asentimentul revine în primul rând Statului vizat de oarece miza este legată, pe de o parte, de considerentele de sănătate publică şi pe efectul de descurajare al dreptului penal în general şi, pe de altă parte, de libera alegere a individului.
45. Reclamanţii au subliniat că în speţă, practiciple litigioase se refereau la morala privată, care nu intra în domeniul de intervenţie a Statului. În opinia lor, capetele de urmărire şi condamnare se refereau în exclusivitate la un comportament sexual privat.
Curtea nu a fost de acord cu acest argument. Rezultă evident din faptele stabilite de către jurisdicţiile interne că practicile sadomazohiste ale relamanţilor au antrenat leziuni sau vătămări de o anumită gravitate şi nu doar legere sau temporare. Aceasta este suficient pentru a face o distincţie între cauza prezentă şi cauzele anterioare examinate de către Curte, care au examinat acte homosexuale pe care le practicau în mod privat adulţii, care şi-a exprimat asentimentul, şi nu prezentau o asemenea trăsătură (hotărârea Dudgeon menţionată mai sus, hotărârea Norris c. Irlandei din 26 octombrie 1988, seria A nr. 142, şi hotărârea Modinos c. Ciprului din 22 aprilie 1993, seria A nr. 259).
46. Curtea, cu atât mai mult nu a fost de acord cu argumentul reclamanţilor conform căruia ei nu trebuiau să constituie obiectul urmăririlor deoarece vătămărilor lor nu erau grave şi că nu au avut nevoie de un tratament medical
Pentru a decide de a începe sau nu urmărir, autorităţile Statului erau în drept să ţină cont nu doar de dravitatea prejudiciilor real cauzate – considerate importante după cum a fost indicat mai sus – dar de asemenea, după cum a declarat Lordul Jauncey of Tullichettle (paragraful 21 de mai sus), prejudiciul potenţie indispensabil actelor în cauză. În această privinţă, Curtea reaminteşte că pentru Lordul Templemen, acestea din urmă prezentau „riscuri imprevizibile” (paragraful 20 de mai sus).
47. Reclamanţii susţin în plus că ei au constituit obiectul urmăririlor parţial din cauza prejudecăţii autorităţilor împotriva homosexualilor. Ei se sprijină pe decizia recent adoptată în cauza Wilson (paragraful 30 de mai sus) în care, în opinia lor, un comportament similar din partea unui cuplu heterosexual nu a fost considerat că merită o sancţiune penală.
Curtea nu vede nici un element în susţinerea alegaţiilor reclamanţilor, nici în conducerea procedurii îndereptate împotriva lor, nici în hotărârea Camerei lorzilor. În această privinţă, ea reaminteşte că judecătorul fondului, pronunţând verdictul, a declarat că „comportamentul ilegal cu are a fost sesizat tribunalul a fost examinat în paralel în cadrul urmăririlor îndreptate împotriva heterosexualilor sau bisexualilor care îl practicau” (paragraful 11 de mai sus).
Pe deasupra, rezulrtă clar din hotărârea Camerei lorzilor că avizul majorităţii membrilor săi se baza pe caracterul extrem de practic în cauză şi nu pe tendinţele sexuale ale reclamanţilor (paragrafele 20 şi 21 de mai sus).
În orice caz, ca şi Curtea de apel, Curtea consideră că circumstanţele cauzei Wilson nu sunt deloc comparabile prin gravitate cu cele din speţă (paragraful 30 de mai sus).
48. Prin urmare, Curtea consideră că motivele avansate de către autorităţile naţionale pentru a justifica măsurile luate faţă de reclamanţi erau pertinente şi suficiente în scopurile articolului 8 § 2.
49. Rămâne de a determina dacă aceste măsuri erau proporţionale cu scopul(-rile) legitim(-e) urmărit(-e).
Curtea menţionează că acuzaţiile de leziuni corporale erau numeroase şi se refereau la practici ilegale care se desfşurat mai multe de zec ani. Or, în timpul urmăririlor au fost selectate doar un număr mic dintre acuzaţii. Ea notează în plus că Curtea de apel, recunoscând că reclamanţii ignorau caracterul delictuos al acţiunilor sale, le-a redus pedeapsa (paragrafele 15-17 de mai sus). În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că infracţiunile comise de către reclamanţi prezentau un anumit caracter de organizare, măsurile luate împotriva lor nu putea fi considerate va neproporţionale.
50. Pe scurt, Curtea consideră că autorităţile naţionale erau în drept să considere că urmăririle angajate împotriva reclamanţilor şi condamnarea lor erau măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia sănătăţii în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.
51. Având în vedere această concluzie, Curtea, la fel ca Comisia, nu consideră necesar de a examina dacă amestecul în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea vieţii lor private putea fi justificat de către protecţia moralei. Această constatare nu trebuie totuşi să fie interpretată ca punând în cauză dreptul Statului de a încerca să deturneze îndeplinirea actelor de acest fel în numele moralei.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotătăşte că nu a avut loc încălcarea articolului 8 din Convenţie.
Alcătuită în franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 19 februarie 1997.
Semnat: Rudolf Bernhardt
Preşedinte
Semnat: Herbert Petzold
Grefier
[1]Notele grefierului
Cazul poartă numărul 109/1995/615/703-705. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător (a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.
[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (1 octombrie 1994) şi, după această dată, doar cauzelor referitoare la Statele nelegate prin acest Protocol. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci în mai multe reprize.
[*] Nota grefierului. Din considerente de ordin practic, el este inclus doar în varianta imprimată a hotărârii. Dar oricine îl poate obţine la grefă
Full & Egal Universal Law Academy