CASE OF LAUTSI AND OTHERS v. ITALY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA LAUTSI ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI

(Cererea nr. 30814/06)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

18 martie 2011

Prezenta hotărâre este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Lautsi şi alţii împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa, preşedinte,
Christos Rozakis,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,

Nina Vajić,
Rait Maruste,
Anatoly Kovler,
Sverre Erik Jebens,
Päivi Hirvelä,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
Ann Power,
Zdravka Kalaydjieva,

Mihai Poalelungi,
Guido Raimondi, judecători,
şi Erik Fribergh, grefier,

După ce a deliberat în cameră de consiliu, la 30 iunie 2010 şi, respectiv,
16 februarie 2011,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele menţionate anterior:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30814/06 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care un resortisant al acestui stat, Soile Lautsi (“reclamanta”), a sesizat Curtea la 27 iulie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). Reclamanta a susţinut că introduce prezenta cerere, atât în nume propriu, cât şi în numele fiilor săi, Dataico şi Sami Albertin, care erau minori la data formulării cererii. Cei din urmă, care au devenit, între timp, majori, au confirmat că doresc să-şi menţină calitatea de reclamanţi (“al doilea şi al treilea reclamant”).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către domnul
N. Paoletti, avocat în Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) este reprezentat de către Agentul său, doamna E. Spatafora, şi de către co-Agenţi, domnul
N. Lettieri şi doamna P. Accardo.

3. Cererea a fost atribuită Secţiei a doua a Curţii (conform articolului
52 § 1 din regulamentul Curţii). Pe data de 1 iulie 2008, o cameră a acestei secţii compusă din următorii judecători: Françoise Tulkens, Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş a decis să comunice Guvernului cererea, în temeiul articolului 29 § 3 din convenţie, şi că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

4. Pe data de 3 noiembrie 2009, o cameră a aceleiaşi secţii, compusă din următorii judecători: Françoise Tulkens, preşedinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş a declarat cererea admisibilă şi a decis, în unanimitate, că
a fost încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 1, combinat cu articolul 9 din convenţie, şi că examinarea capătului de cerere întemeiat pe articolul 14 din convenţie nu este necesară.

5. Pe data de 28 ianuarie 2010, Guvernul a cerut ca această cauză să fie trimisă Marii Camere, în temeiul articolului 43 din convenţie şi a articolului 73 din regulament. Pe data de 1 martie 2010, un panel al Marii Camere a admis cererea de trimitere.

6. Compunerea Marii Camere a fost determinată în conformitate cu prevederile articolului 26 §§ 4 şi 5 din convenţie şi a articolului 24 din regulament.

7. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare pe fondul cauzei.

8. Permisiunea de a interveni în procedura scrisă a fost acordată (articolul 36 § 2 din convenţie şi 44 § 2 din regulament) unui grup de treizeci şi trei de parlamentari europeni acționând împreună, organizaţiei neguvernamentale Monitorul Grec Helsinki, care intervenise anterior şi în faţa Camerei, organizaţiei neguvernamentale Associazione nazionale del libero Pensiero, organizaţiei neguvernamentale European Centre for Law and Justice, organizaţiei neguvernamentale Eurojuris, organizaţiilor neguvernamentale Comisia Internaţională a Juriştilor, Interrights şi Human Rights Watch, acţionând împreună, organizaţiilor neguvernamentale Zentralkomitee der deutschen katholiken, Semaines sociales de France şi Associazioni cristiane lavoratori italiani, acţionând împreună, şi guvernelor Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, Principatului Monaco, României şi Republicii San Marino.

Guvernelor Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi Republicii San Marino li s-a permis, de asemenea, să intervină colectiv şi în procedura orală.

9. O audienţă publică a avut loc în Clădirea Drepturilor Omului, Strasbourg, pe data de 30 iunie 2010 (articolul 59 § 3 din regulament).

S-au prezentat în faţa Curţii:

(a) pentru Guvernul pârât
DlNicola Lettieri,co-Agent,
DlGiuseppe Albenzio,consilier;

(b) pentru reclamanţi
DlNicolò Paoletti,avocat,
DnaNatalia Paoletti,
DnaClaudia Sartori,consilieri;

(c) pentru guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, şi Republicii San Marino, terţi intervenienţi:

    DlJoseph Weiler, Profesor de drept, Universitatea New York, avocat,
DlStepan Kartashyan, Reprezentant Permanent Adjunct al
Armeniei pe lângă Consiliul Europei,
DlAndrey Tehov, Ambasador, Reprezentant Permanent al Bulgariei
pe lângă Consiliul Europei,
DlYannis Michilides, Reprezentant Permanent Adjunct al Ciprului
pe lângă Consiliul Europei,
DnaVasileia Pelekou, Reprezentant Permanent Adjunct al Greciei
pe lângă Consiliul Europei,
DlDarius Šimaitis, Reprezentant Permanent Adjunct al Lituaniei
pe lângă Consiliul Europei,
DlJoseph Licari, Ambasador, Reprezentant Permanent al Maltei
pe lângă Consiliul Europei,
DlGeorgy Matyushkin, Agent Guvernamental al Federaţiei Ruse,
DlGuido Bellatti Ceccoli, co-Agent al Guvernului Republicii
San Marino,Consilieri.

Curtea a ascultat intervenţiile domnului Nicolò Paoletti, a doamnei Natalia Paoletti, a domnilor Lettieri, Albenzio şi Weiler.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

10. Reclamanta şi cei doi fii ai săi, Dataico şi Sami Albertin, reclamanţi la rândul lor, s-au născut în 1957, 1988, respectiv, 1990 şi locuiesc în Italia. În anul şcolar 2001-2002, Dataico şi Sami au urmat cursurile şcolii publice Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre din Abano Terme. Un crucifix era expus pe perete în fiecare sală de clasă din şcoala respectivă.

11. Pe data de 22 aprilie 2002, în timpul unei întâlniri a consiliului de administraţie a şcolii, soţul reclamantei a criticat prezenţa simbolurilor religioase în sălile de clasă, în mod special a crucifixelor, şi a întrebat dacă ar putea fi înlăturate. Pe data de 27 mai 2002, cu zece voturi pentru, două împotrivă şi o abţinere, consiliul de administraţie a şcolii a decis să menţină simbolurile religioase în sălile de clasă.

12. Pe data de 23 iulie 2002, reclamanta a contestat această decizie în faţa Curţii Administrative din Veneto, susţinând o încălcare a principiului laicităţii, în temeiul articolului 3 (principiul egalităţii) şi a articolului 19 (libertatea religioasă) din Constituţia italiană, a articolului 9 din convenţie şi a principiului imparţialităţii administraţiei publice (articolul 97 din Constituţie).

13. Pe data de 3 octombrie 2002, Ministerul Educaţiei, Universităţilor şi Cercetării a adoptat Directiva nr. 2666, instruind serviciile competente din subordine să adopte măsurile necesare astfel încât consiliile de administraţie ale şcolilor publice să asigure prezenţa crucifixelor în sălile de clasă (a se vedea paragraful 24, infra).

Pe data de 30 octombrie 2003, Ministerul a intervenit în procedura judiciară iniţiată de reclamantă, susţinând că cererea sa este nefondată, deoarece prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice se întemeia pe articolul 118 din decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924 (regulamentele interne ale şcolilor gimnaziale) şi pe articolul 119 din decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 (pentru aprobarea regulamentelor interne ale şcolilor primare, a se vedea paragraful 19, infra).

14. Printr-o decizie adoptată la data de 14 ianuarie 2004, Curtea Administrativă a sesizat Curtea Constituţională cu o cerere de verificare a constituţionalității articolelor 159 şi 190 din decretul-lege nr. 297 din
16 aprilie 1994 (pentru aprobarea textului unic al pachetului legislativ privind educaţia şi stabilimentele şcolare), în raport cu articolele 118 şi 119 ale decretelor regale menţionate anterior şi a articolului nr. 676 din acelaşi decret-lege, având în vedere principiul laicităţii statului şi articolele 2,3,7,8,19 şi 20 din Constituţie.

Articolele 159 şi 190 prevedeau în sarcina municipalităţilor obligaţia de a achiziţiona şi furniza mobilierul în şcolile primare şi gimnaziale. Articolul 119 din decretul din 1928 prevedea ca fiecare sală de clasă să fie dotată cu un crucifix şi articolul 118 din decretul din 1924 prevedea ca fiecare sală de clasă să fie dotată cu un portret al regelui şi cu un crucifix. În articolul 676 din decretul-lege nr. 297 se stipula că prevederile care nu sunt incluse în actul unic rămân în vigoare, “cu excepţia acelor prevederi contrare sau incompatibile cu textul unic, caz în care aceste prevederi vor fi abrogate”.

Printr-o decizie din 15 decembrie 2004 (nr. 389), Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă sesizarea Curţii Administrative, cu motivarea că aceasta privea doar prevederi din regulamente (articolele 118 şi 119
menţionate anterior) şi nu din acte cu statut de lege, aceste prevederi neputând face obiectul unui control de constituţionalitate.

15. Pe data de 17 martie 2005, Curtea Administrativă a respins acţiunea reclamantei. După ce a statuat că articolul 118 din decretul regal din
30 aprilie 1924 şi articolul 119 din decretul regal din 26 aprilie 1929 erau încă în vigoare şi că “principiul laicităţii statului face parte din moştenirea legală a Europei şi a democraţiilor occidentale”, a conchis că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice, având în vedere semnificaţia care ar trebui să li se atribuie, respectă acest principiu. Curtea a arătat că, deşi crucea este un simbol, fără îndoială, religios, este un simbol al creştinătăţii în general şi nu doar al catolicismului, servind astfel ca punct de referinţă şi pentru alte confesiuni. De asemenea, crucifixul este un simbol istoric şi cultural, având o “valoare identitară” pentru poporul italian prin aceea că a “reprezentat, într-o oarecare măsură, o caracteristică a dezvoltării istorice şi culturale a Italiei şi, în general, a întregii Europe şi a fost o bună sinteză a acestei dezvoltări”. Curtea Administrativă a arătat în continuare că trebuie să considerăm crucea ca fiind un simbol al sistemului de valori ce caracterizează Constituţia italiană. Motivarea hotărârii a fost următoarea:

“... 11.1. În acest stadiu, Curtea, conştientă fiind că deschide o cale dificilă şi pe alocuri, alunecoasă, trebuie să observe că religia creştină, împreună cu fratele său mai în vârstă, iudaismul – cel puţin de la Moise încoace şi, în mod cert, conform interpretării talmudice – au plasat toleranţa şi protejarea demnităţii umane în centrul credinţei lor.

În mod singular, creştinismul – de exemplu, prin sintagma binecunoscută şi adesea greşit interpretată “Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului...” – prin accentul pe care-l pune pe iubirea faţă de aproapele şi mai ales, prin importanţa acordată carităţii, conţine, în substanţă, principiile de toleranţă, egalitate şi libertate, care stau la baza statului laic în general şi a statului italian în special.

11.2 Dacă privim dincolo de aparenţe, putem identifica o strânsă legătură între revoluţia creştină de acum 2 000 de ani şi afirmarea dreptului la libertate al persoanei în Europa şi elementele-cheie ale iluminismului (chiar dacă această mişcare, din punct de vedere istoric, s-a opus vehement religiei) şi anume, libertatea oricărei persoane, afirmarea drepturilor omului şi, în cele din urmă, statul laic modern. Toate fenomenele istorice menţionate anterior s-au bazat într-o mare măsură – nu exclusiv – pe concepţia creştină despre lume. S-a observat, în mod judicios, că sintagma “libertate, egalitate, fraternitate” poate fi atribuită cu prisosinţă unui creştin, mai ales cel al treilea termen.

În concluzie, nu este o exagerare să spunem că, prin meandrele istoriei europene, caracterul laic al statului modern a fost obţinut cu un preţ mare şi a fost susţinut, deşi nu în mod exclusiv, de o referire, mai mult sau mai puţin conştientă, la valorile fundamentale ale creştinismului. De aceea, mulţi jurişti creştini din Europa şi din Italia s-au numărat printre susţinătorii fervenţi ai statului laic...

11.5 Legătura dintre creştinism şi libertate implică o coerenţă istorică logică, care nu este imediat vizibilă – precum un râu într-un relief carstic, care a fost explorat recent, deoarece cea mai mare parte a sa curge în subteran – în parte, din cauza relaţiilor fluctuante dintre stat şi biserică în Europa şi, astfel, sunt mult mai uşor de observat numeroasele încercări ale bisericii de a se amesteca în treburile statale şi invers, ca şi numeroasele ocazii în care creştinii şi-au abandonat idealurile, deşi proclamate în mod oficial, în căutarea puterii sau situaţiile în care statul şi biserica
s-au confruntat, uneori în mod violent.

11.6 De altfel, cu o privire prospectivă, identificăm uşor în centrul religiei creştine, în ciuda inchiziţiei, antisemitismului şi a cruciadelor, principiul demnităţii umane, al toleranţei şi al libertăţii, inclusiv al libertăţii religioase, aşadar, în ultimă instanţă, principiile fundamentale ale statului laic.

11.7 Analizând atent istoria, de la distanţa potrivită, putem percepe în mod clar o afinitate (nu identitate) între elementul central al creştinismului, care, plasând spiritul caritabil deasupra a orice altceva, inclusiv deasupra credinţei înseşi, subliniază acceptarea diferenţelor, şi elementul central ale constituţiei republicane, care, în spiritul solidarităţii, acordă valoare libertăţii tuturor şi constituie astfel o garanţie legală a respectului pentru celălalt. Armonia se păstrează totuşi, deşi în jurul acestor elemente centrale – ambele punând accent pe demnitatea umană – au existat de-a lungul timpului numeroase acumulări de elemente exterioare, unele dintre acestea atât de importante încât au subminat aceste elemente fundamentale, mai ales în ceea ce priveşte creştinismul...

11.9 Putem susţine astfel că în realitatea socială de astăzi crucea ar trebui să fie considerată nu doar un simbol al dezvoltării istorice şi culturale, aşadar al identităţii poporului nostru, ci şi un simbol al unui sistem de valori: libertate, egalitate, demnitate umană şi toleranţă religioasă, prin urmare a caracterului laic al statului – principii constituţionale.

Cu alte cuvinte, principiul constituţional al libertăţii are multe rădăcini, care includ în mod cert creştinismul, în chiar esenţa sa. Ar fi aşadar, paradoxal să excludem semnul creştin dintr-o instituţie publică în numele principiului laicităţii, ale cărui rădăcini includ religia creştină.

12.1 Curtea este conştientă de faptul că în trecut au fost atribuite alte valori semnului crucii, cum ar fi, pe vremea statutului Albertin, când catolicismul avea rang de religie de stat şi crucifixul era folosit pentru convertirea la creştinism şi consolidarea puterii şi a autorităţii.

De asemenea, Curtea este conştientă că şi astăzi este posibil să se acorde diferite interpretări semnului crucii şi, dincolo de toate, o interpretare strict religioasă cu referire la creştinism în general şi la catolicism în special. Pe de altă parte, unii dintre elevii care urmează cursurile şcolilor publice pot atribui în mod liber şi legitim diferite valori acestui semn, cum ar fi preferinţa inacceptabilă pentru o anume religie în defavoarea alteia sau încălcarea libertăţii individuale şi a caracterului laic al statului sau, in extremis, semnul controlului politic aparţinând unei religii de stat sau inchiziţia sau chiar un bon gratuit de catehism distribuit în mod tacit chiar şi persoanelor care nu sunt religioase într-un loc neadecvat sau propagandă subliminală în favoarea credinţei creştine. Deşi toate aceste puncte de vedere sunt respectabile, nu sunt relevante în cauza de faţă...

12.6 Trebuie subliniat că semnul crucii are astăzi, prin referirea la valorile de toleranţă, un rol important în contextul în care, în prezent, cursurile şcolilor italiene sunt urmate de numeroşi elevi din afara Uniunii Europene cărora este important să le transmitem principiile de deschidere spre diversitate şi refuzul oricărei forme de fundamentalism – fie el religios sau laic – care ne caracterizează sistemul. Epoca actuală este marcată de rezultatul întâlnirii diferitelor culturi cu a noastră şi pentru a preveni ca această întâlnire să se transforme într-un conflict este indispensabil să ne afirmăm identitatea, chiar şi simbolic, mai ales când aceasta este caracterizată tocmai prin respectul pentru demnitatea oricărei persoane şi solidaritate universală ...

13.2 De fapt, simbolurile religioase implică, în general, un mecanism logic de excluziune, dat fiind faptul că punctul de plecare al oricărei credinţe religioase este credinţa într-o entitate superioară, de aceea adepţii săi, credincioşii, se consideră prin definiţie şi convingere ca fiind parte din adevăr. Pe cale de consecinţă şi în mod inevitabil, atitudinea credinciosului în faţa unui necredincios, aflat deci în opoziţie cu fiinţa supremă, este o atitudine de excludere...

13.3 Mecanismul logic de excludere al necredinciosului este inerent oricărei convingeri religioase chiar dacă adepţii nu sunt conştienţi de acesta, singura excepţie fiind creştinismul – atunci când este corect înţeles, ceea ce nu a fost şi nu este încă în totalitate cazul, chiar şi de către cei care se proclamă creştini. În creştinism, chiar şi credinţa într-un dumnezeu atotştiutor este pe planul al doilea în raport cu spiritul caritabil, însemnând respectul pentru aproapele său. Prin urmare, respingerea unui necreştin de către un creştin presupune o negare radicală a creştinismului însuşi, o abjuraţie fundamentală; acest lucru nefiind valabil în cazul altor religii, pentru care o asemenea atitudine ar însemna, în cel mai rău caz, încălcarea unui principiu important.

13.4 Crucea, ca simbol al creştinismului, nu poate, aşadar, exclude pe nimeni fără a se nega pe sine; constituie într-o oarecare măsură semnul universal al acceptării şi al respectului oricărei persoane, indiferent de credinţa sau religia sa...

14.1 Este necesar să adăugăm că semnul crucii într-o sală de clasă, atunci când este corect înţeles, nu priveşte credinţele nimănui, nu exclude şi, cu siguranţă, nu impune și nici nu prescrie nimic, ba mai mult implică, în respectarea scopului educaţiei şi predării într-o şcoală publică, o reflecţie – condusă în mod necesar de către personalul didactic – asupra istoriei italiene şi asupra valorilor comune ale societăţii noastre, transpuse din punct de vedere legal în Constituţie, printre care, natura laică a statului ocupă un loc primordial....”

16. Reclamanta a contestat această hotărâre în faţa Consiliului de Stat (Curtea Supremă Administrativă), care a confirmat că prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice îşi are baza legală în articolul 118 din decretul regal din 30 aprilie 1924 şi în articolul 119 din decretul regal din
26 aprilie 1928 şi, având în vedere semnificaţia care trebuie să i se acorde, este compatibilă cu principiul laicităţii. Cu privire la acest aspect, a constatat că, în Italia, crucea este simbolul originii religioase a valorilor care caracterizează civilizaţia italiană (toleranţă, respect reciproc, valorizarea persoanei, afirmarea drepturilor individuale, luarea în considerare a libertăţii individuale, autonomia conştiinţei individuale cu privire la autoritate, solidaritatea umană şi refuzul oricărei forme de discriminare). În acest sens, atunci când este expus în sala de clasă, crucifixul poate îndeplini – chiar şi dintr-o perspectivă laică, diferită de cea religioasă care îi este atribuită în mod curent – o funcţie educativă importantă, indiferent de religia elevilor. Consiliul de Stat a statuat că semnul crucii trebuie interpretat ca fiind un simbol care reflectă succesul remarcabil al valorilor civile menţionate anterior, valori care definesc laicitatea în ordinea juridică actuală a statului.

În hotărârea sa (nr. 556) din data de 13 aprilie 2006, Consiliul de Stat a statuat astfel:

“... Curtea Constituţională a recunoscut în câteva rânduri că laicitatea este un principiu fundamental al ordinii noastre constituţionale, apt să rezolve unele dintre chestiunile de legitimitate constituţională (printre numeroase hotărâri, a se vedea cele care privesc caracterul obligatoriu al predării religiei în şcoli sau competenţa instanţelor privind cazurile de validitate a căsătoriilor încheiate conform dreptului canonic şi înregistrate în registrul de căsătorii).

Acesta este un principiu care nu este enunţat în mod expres în Constituţie, un principiu îmbogăţit cu rezonanţe ideologice şi cu o istorie controversată, dar care are, cu toate acestea, o importanţă legală care poate fi dedusă din normele fundamentale ale dreptului nostru. În realitate, Curtea deduce acest principiu din articolele 2, 3, 7,8,19 şi 20 din Constituţie.

Acest principiu foloseşte un simbol lingvistic (“laicitate”) care indică, într-o formă prescurtată, aspecte importante ale prevederilor menţionate anterior, al căror conţinut stabileşte criteriile de interpretare a acestui principiu şi funcţionarea lui. Fără stabilirea acestor criterii, principiul ar rămâne la stadiul de confruntare ideologică şi s-ar putea cu greu încadra în ordinea juridică.

În acest cadru, criteriile de interpretare sunt, în mod evident, determinate cu referire la tradiţia culturală şi obiceiurile fiecărui popor, atât timp cât aceste tradiţii şi obiceiuri sunt reflectate în ordinea juridică şi acest aspect diferă de la o naţiune la alta...

Având în vedere sfera de competenţă acestei curţi şi problema supusă analizei sale şi anume, legitimitatea expunerii crucifixului în sălile de clasă de către autorităţile competente, care au acţionat în conformitate cu prevederile legale expuse anterior, trebuie să se verifice dacă această expunere încalcă normele fundamentale ale ordinii noastre constituţionale, care dau formă şi substanţă principiului “laicităţii”, principiu ce caracterizează astăzi statul Italian şi la care Curtea Constituţională a făcut referire în numeroase ocazii.

În mod evident, crucea este un simbol care poate avea multiple interpretări şi poate servi diferite scopuri, mai ales prin prisma locului unde este expus.

Într-un spaţiu de rugăciune, crucea este, în mod legitim şi exclusiv, un “simbol religios”, deoarece este menită să reprezinte adeziunea pioasă faţă de fondatorul religiei creştine.

Într-un spaţiu fără semnificaţie religioasă, cum ar fi o şcoală, folosit pentru educarea tinerilor, crucifixul poate reprezenta aceleaşi credinţe pentru religioşi, dar, atât pentru aceştia cât şi pentru cei care nu cred, afişarea sa este justificată şi are un rol nediscriminatoriu din punct de vedere religios dacă este apt să reprezinte şi să evoce de o manieră sintetică şi imediat perceptibilă şi previzibilă (ca orice alt simbol) valori importante pentru societatea civilă, în special, acele valori care caracterizează şi inspiră ordinea noastră constituţională, fundamentul vieţii noastre civile. În acest context, crucifixul poate îndeplini rolul – chiar şi dintr-o perspectivă “laică”, diferită de cea religioasă, care îi este specifică – o funcţie simbolică educativă importantă, indiferent de religia elevilor.

Este evident faptul că în Italia, crucifixul este apt să reprezinte, din punct de vedere evident simbolic, dar adecvat, originile religioase ale acestor valori – toleranţă, respect reciproc, valorizarea persoanei, afirmarea drepturilor individuale, luarea în considerare a libertăţii individuale, autonomia conştiinţei morale individuale faţă de autoritate, solidaritate umană şi refuzul oricărei forme de discriminare – care caracterizează civilizaţia italiană.

Aceste valori, care au impregnat tradiţii, un mod de viaţă, cultura poporului italian, reprezintă baza şi izvorăsc din normele fundamentale ale cartei noastre fondatoare – cuprinse în “Principiile Fundamentale” – şi, în special, din cele la care Curtea Constituţională a făcut referire şi care caracterizează forma de laicitate proprie statului italian.

Referirea, prin intermediul crucifixului, la originea religioasă a acestor valori şi complementaritatea lor deplină cu învăţătura creştină, face evidentă transcendenţa acestor valori, fără a pune în discuţie, ci dimpotrivă, confirmând autonomia puterii temporale faţă de puterea spirituală (dar nu opoziţia acestor două puteri, implicită
într-o abordare ideologică a laicităţii care nu se regăseşte în Constituţie), şi fără a ştirbi caracterul “laic”, adaptat contextului cultural specific ordinii fundamentale a statului italian şi manifestat de către acesta. Aceste valori sunt, aşadar, prezente în societatea civilă în mod autonom (şi nu contradictoriu) faţă de religie, astfel încât să fie aplicabile “în mod laic” tuturor, indiferent de adeziunea la credinţa care le-a inspirat şi protejat.

Ca oricărui alt simbol, semnului crucii i se pot atribui multiple înţelesuri diferite; i se poate chiar nega valoarea simbolică şi poate fi redus la un simplu obiect cu valoare artistică. Totuşi, un crucifix expus într-o sală de clasă nu poate fi considerat un simplu obiect cu rol decorativ, dar nici un obiect de cult. Mai degrabă, trebuie perceput ca un simbol apt să reflecte sursele remarcabile ale valorilor civile la care s-a făcut referire mai sus, care definesc laicitatea în ordinea juridică actuală a statului. ...”

II. EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI A JURISPRUDENŢEI INTERNE RELEVANTE

17. Obligaţia de a afişa semnul crucii în sălile de clasă din şcolile primare este prevăzută de articolul 140 din decretul regal nr. 4336 din
15 septembrie 1860 a regatului Piemont-Sardinia, promulgat în conformitate cu Legea nr. 3725 din 13 noiembrie 1859, care prevedea : “fiecare şcoală trebuie negreşit prevăzută cu un... crucifix” (articolul 140).

În 1861, anul în care s-a înfiinţat Statul Italian, Statutul din 1848 al regatului Piemont-Sardinia a devenit actul constituţional al Regatului Italiei şi prevedea, în special că : “religia apostolică romano-catolică va fi religie de stat şi celelalte religii vor fi tolerate, în conformitate cu legea”.

18. Ocuparea Romei de către armata italiană pe data de
20 septembrie 1870, urmată de anexarea oraşului şi proclamarea sa drept capitală a noului Regat al Italiei, a provocat o criză în relaţiile dintre Stat şi Biserica Catolică. Prin Legea nr. 214 din 13 mai 1871, Statul Italian a reglementat în mod unilateral relaţiile sale cu Biserica, acordând Papei o serie de privilegii în materia organizării activităţii religioase. Potrivit susţinerilor reclamanţilor, expunerea crucifixului în şcoli s-a diminuat treptat.

19. În timpul perioadei fasciste, statul a adoptat o serie de măsuri pentru îndeplinirea obligaţiei de a expune crucifixul în sălile de clasă.

De exemplu, pe data de 22 noiembrie 1922, Ministerul Educaţiei a emis o circulară (nr. 68), redactată în următorii termeni: “... în ultimii ani, imaginile lui Isus Hristos şi ale Regelui au fost înlăturate din multe dintre şcolile primare din regat. Aceasta reprezintă o încălcare vădită şi intolerabilă a regulilor şi un atac împotriva religiei dominante a statului şi împotriva unităţii Naţiunii. Prin urmare, ordonăm autorităţilor administrative locale din regat să afişeze din nou, acolo unde au fost înlăturate, cele două simboluri de credinţă şi sentiment patriotic.”

Pe data de 30 aprilie 1924, s-a adoptat decretul regal nr. 965 din
30 aprilie 1924. Acest decret prevedea regulamentele interne ale şcolilor gimnaziale (ordinamento interno delle giunte e dei regi istituti di istruzione media). Articolul 118 prevedea :

“Fiecare şcoală trebuie să fie dotată cu drapelul naţional şi în fiecare sală de clasă trebuie să fie expuse un crucifix şi un portret al Regelui”.

Articolul 119 din decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 privind aprobarea regulamentelor generale de organizare a învăţământului primar (approvazione del regolamento generale sui servizi dell’istruzione elementare), prevedea că crucea trebuie să facă parte din echipamentul necesar pentru dotarea sălilor de clasă”.

20. Pactele Laterane, semnate pe data de 11 februarie 1929, marchează “Concilierea” dintre Statul Italian şi Biserica Catolică. Catolicismul a fost confirmat ca religie oficială a Italiei, articolul 1 din Tratatul de Conciliere prevăzând următoarele:

“Italia recunoaşte şi confirmă principiul stabilit în primul articol din Constituţia Italiană din 4 martie 1848, potrivit căruia religia apostolică romano-catolică este singura religie de stat.”

21. În 1948, Italia a adoptat Constituţia republicană, care prevedea în articolul 7: “ că Statul şi Biserica Catolică, fiecare dintre ele în sfera lor de jurisdicţie, sunt independente şi suverane... şi că relaţiile dintre ele sunt reglementate de Pactele Laterane [şi de] amendamentele ulterioare ale acestora, acceptate de ambele părţi, care nu necesită modificări constituţionale.” Articolul 8 prevedea: “Toate credinţele religioase sunt egale în faţa legii ... credinţele religioase altele decât catolicismul au dreptul de a se organiza în conformitate cu propriile statute, dacă acestea sunt compatibile cu ordinea juridică italiană [şi] relaţiile lor cu Statul vor fi determinate de lege pe baza acordurilor cu reprezentanţii acestora”.

22. Protocolul adiţional la noul concordat, din 18 februarie 1984, ratificat prin Legea nr. 121 din 25 martie 1985, statua că principiul prevăzut de Pactele Laterane potrivit căruia religia catolică este singura religie de stat nu mai era în vigoare.

23. Printr-o hotărâre din 12 aprilie 1989 (nr. 203), pronunţată într-o cauză în care se punea problema caracterului opţional al predării religiei catolice în şcolile publice, Curtea Constituţională a statuat că principiul laicităţii derivă din Constituţie şi că acest principiu nu implică faptul că Statul ignoră religia, ci că acesta trebuie să garanteze protejarea libertăţii religioase în contextul pluralismului confesional şi cultural.

În cauza de faţă, care priveşte o cerere privind conformitatea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile de stat cu principiul laicităţii, Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa de a examina cauza, deoarece textele care prevăd obligativitatea expunerii crucifixului sunt doar regulamente (decizia din 15 decembrie 2004, nr. 389; a se vedea paragraful 14 supra). Chemat fiind să examineze această problemă, Consiliul de Stat a statuat că, având în vedere semnificaţia care trebuie să-i fie acordată, prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile de stat este compatibilă cu principiul laicităţii (hotărârea din 13 februarie 2006, nr. 556; a se vedea paragraful 16 supra).

Într-o altă speţă, Curtea de Casaţie a avut o abordare contrară celei adoptate de Consiliul de Stat, în contextul urmăririi penale pentru refuzul de a participa ca supraveghetor într-o secţie de votare din cauză faptului că un crucifix era expus în sala respectivă. În hotărârea sa din 1 martie 2000
(nr. 439), Curtea de Casaţie a statuat că prezenţa crucifixului a încălcat principiul laicităţii şi a imparţialităţii statului şi principiul libertăţii de conştiinţă a celor care nu se simt legaţi de semnificaţia acestui simbol. A respins în mod expres argumentul că expunerea crucifixului era justificată deoarece reprezintă simbolul “unei întregi civilizaţii sau a unei conştiinţe etice colective” şi – aici Curtea de Casaţie a citat termenii utilizaţi de către Consiliul de Stat într-o opinie din data de 27 aprilie 1988 (nr. 63) – simbolizează, de asemenea, “o valoare universală, independentă de orice credinţă religioasă specifică”.

24. Pe data de 3 octombrie 2002, Ministerul Educaţiei, Universităţilor şi Cercetării a emis următoarea instrucţiune (nr. 2666) :

“...Ministerul

... Considerând că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă se întemeiază pe prevederile legale în vigoare, nefiind incompatibilă nici cu pluralismul religios şi nici cu obiectivele unei educaţii multiculturale în şcolile italiene, neputând fi considerată o limitare a libertăţii de conştiinţă, garantată de Constituţie, deoarece nu se referă la o credinţă religioasă specifică, ci constituie doar o expresie a civilizaţiei şi culturii creştine, făcând, astfel, parte din moştenirea universală a omenirii ;

Apreciind că este de dorit ca şcolile, în limitele autonomiei acestora şi prin decizie a organelor colegiale competente, cu respectarea diferitelor apartenenţe, convingeri şi credinţe, să prevadă ca o parte din sălile lor să fie alocate pentru contemplare şi meditaţie pentru acei membri ai comunităţii şcolare care îşi manifestă această dorinţă, fără obligaţie şi fără ore fixe;

Emite următoarea instrucţiune:

Organele competente ale ministerului ... vor lua măsurile necesare ca:

1) consiliile de administraţie a şcolilor să asigure prezenţa crucifixelor în sălile de clasă ;

2) toate şcolile, în limitele autonomiei acestora şi prin decizie a organelor lor colegiale, să prevadă ca o parte din sălile lor să fie alocate pentru contemplare şi meditaţie pentru acei membri ai comunităţii şcolare care îşi manifestă această dorinţă, fără obligaţie şi fără ore fixe...”.

25. Articolele 19, 33 şi 34 din Constituţie sunt redactate astfel:

Articolul 19

“Oricine este liber să-şi exercite credinţele religioase în orice formă, individual sau colectiv, să le promoveze sau să le celebreze în public sau în privat, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere bunelor moravuri.”

Articolul 33

“Republica garantează libertatea artelor şi a ştiinţelor, care pot fi predate în mod liber.

Republica prevede reguli generale în ceea ce priveşte educaţia şi stabileşte şcolile publice în toate sectoarele şi de toate gradele. ...”

Articolul 34

“Şcolile sunt deschise tuturor.

Educaţia elementară, acordată pentru minim opt ani, este obligatorie şi gratuită. ...”

III. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LEGISLAŢIEI ŞI JURISPRUDENŢEI ÎN STATELE MEMBRE ALE CONSILIULUI EUROPEI CU PRIVIRE LA PREZENŢA SIMBOLURILOR RELIGIOASE ÎN ŞCOLILE PUBLICE

26. În marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei, problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile de stat nu este reglementată printr-o legislaţie specială.

27. Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile de stat este interzisă în mod expres în câteva state membre: fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franţa (excepţie făcând Alsacia şi departementul Moselle) şi Georgia.

Este prevăzută expres – în plus faţă de Italia – în câteva state membre, şi anume: Austria, anumite regiuni administrative din Germania (Länder) şi Elveţia (communes) şi Polonia. Cu toate acestea, asemenea simboluri se găsesc în şcolile publice din câteva state membre unde acest aspect nu e reglementat, cum ar fi: Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San Marino şi România.

28. Curţile supreme din câteva state membre au fost chemate să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

În Elveţia, Curtea Federală a statuat că o ordonanţă comunală care prevedea prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile primare este incompatibilă cu cerinţele neutralităţii confesionale, principiu înscris în Constituţia Federală, fără a critica însă prezenţa acestor simboluri în alte părţi ale şcolii (26 septembrie 1990; ATF 116 1a 252).

În Germania, Curtea Federală Constituţională, a statuat că o ordonanţă similară bavareză este contrară principiului neutralităţii Statului şi este dificil de conciliat cu libertatea religioasă a copiilor care nu sunt catolici
(16 mai 1995; BVerfGE 93,1). Parlamentul bavarez a emis ulterior o altă ordonanţă, care menţinea măsura menţionată anterior, care permitea însă părinţilor să conteste prezenţa crucifixelor în sălile de clasă, în funcţie de credinţele lor religioase sau de principiul laicităţii, introducându-se un mecanism prin care se putea ajunge la un compromis sau la o soluţie personalizată.

În Polonia, Avocatul Poporului a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate a unei ordonanţe din 14 aprilie 1992, emise de Ministerul Educaţiei, care prevedea, în mod special, posibilitatea de a expune crucifixe în sălile de clasă din şcolile publice. Curtea Constituţională a statuat că măsura este compatibilă cu principiul libertăţii de conştiinţă şi religie şi cu cel al separaţiei Bisericii de Stat, garantat de articolul 82 din Constituţie, deoarece expunerea nu era obligatorie (20 aprilie1993; nr. U 12/32).

În România, Curtea Supremă a anulat o decizie a Consiliului naţional pentru Prevenirea Discriminării din 21 noiembrie 2006, prin care se recomanda Ministerului Educaţiei să reglementeze problema prezenţei simbolurilor religioase în instituţiile publice de învăţământ şi, în special, să autorizeze afişarea unor asemenea simboluri doar în timpul orelor de religie sau în săli dedicate instruirii religioase. Curtea Supremă a statuat că decizia de a afişa asemenea simboluri în instituţiile educative ar trebui să fie luată de comunitate, formată din profesori, elevi şi părinţi (11 iunie 2008;
nr. 2393).

În Spania, Înalta Curte de Justiţie din Castilia şi Leon, într-o cauză introdusă de o asociaţie care milita pentru învăţământ laic şi căreia i se respinsese cererea de înlăturare a simbolurilor religioase din şcoli, a statuat că şcolile vizate ar trebui să înlăture simbolurile respective dacă au primit o cerere explicită în acest sens din partea părinţilor unuia dintre elevi
(14 decembrie 2009; nr. 3250).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ŞI A ARTICOLULUI 9 DIN CONVENŢIE

29. Reclamanţii se plâng de faptul că au fost expuse crucifixe pe perete în sălile de clasă ale şcolii publice pe care au urmat-o al doilea şi al treilea dintre reclamanţi. Susţin că acest fapt le-a încălcat dreptul la educaţie, garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 1 în următorii termeni :

“Nimănui nu-i va fi refuzat dreptul la educaţie. Statul, în exercitarea oricăror funcţii pe care şi le asumă în privinţa educaţiei şi predării, trebuie să respecte drepturile părinţilor de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filozofice.”

Susţin, de asemenea, că această măsură le încalcă dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, garantată de articolul 9 din convenţie, care prevede următoarele :

“1. Fiecare are dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie ; acest drept include libertatea de a schimba religia sau credinţa şi libertatea de a-şi manifesta religia sau credinţa, fie individual fie colectiv, în public sau în privat, prin adorare, învăţare, practică sau respectarea ritului.

2. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau credinţa va fi limitată doar în condiţiile legii şi doar dacă această limitare este necesară într-o societate democratică în interesul siguranţei publice, pentru protecţia ordinii publice, a sănătăţii sau a normelor morale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.”

A. Hotărârea Camerei

30. În hotărârea sa din 3 noiembrie 2009, Camera a constatat încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 1, combinat cu articolul 9 din convenţie.

31. În primul rând, Camera a derivat din principiile de interpretare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 stabilite în jurisprudenţa Curţii, o obligaţie în sarcina Statului de a se abţine de la a impune credinţe, chiar şi indirect, în locuri unde persoanele sunt dependente de stat sau în locuri unde sunt vulnerabile, subliniind că şcolarizarea copiilor este un sector sensibil sub acest aspect.

Curtea a continuat prin a afirma că printre numeroasele sensuri pe care le poate avea semnul crucii, interpretarea religioasă este predominantă. A considerat, prin urmare, că prezenţa obligatorie şi extrem de vizibilă a crucilor în sălile de clasă nu doar că este în contradicţie cu convingerile laice ale reclamantei, ai cărei fii urmau cursurile şcolii de stat în perioada de referinţă, dar şi că deranjează din punct de vedere emoţional elevii de religii necreştine sau atei. Privind acest din urmă aspect, Camera a subliniat că libertatea “negativă” de religie nu se limitează la absenţa serviciilor religioase sau a educaţiei religioase, ci se extinde la practici şi simboluri care exprimă, în general sau în special, o credinţă, o religie sau ateismul. A adăugat că acest “drept negativ” merită o protecţie specială atunci când Statul este acela care exprimă credinţa respectivă şi când opozanţii sunt
într-o situaţie din care nu pot ieşi decât cu eforturi şi sacrificii disproporţionate.

Potrivit Camerei, Statul are o datorie de a susţine neutralitatea confesională în educaţia publică acolo unde prezenţa la cursuri este obligatorie indiferent de religie şi această educaţie trebuie să asigure elevilor deprinderea abilităţilor de gândire critică. A adăugat că nu concepe cum expunerea în sălile de clasă din şcolile publice a unui simbol care este în mod rezonabil asociat cu religia majoritară din Italia ar putea servi ideea de pluralism educaţional, care este fundamentală pentru păstrarea “societăţii democratice” în sensul dat de convenţie acestui termen.

32. Camera a conchis că “afişarea obligatorie a simbolului unei credinţe anume, în exercitarea unei autorităţi publice cu privire la situaţii specifice supuse controlului guvernului, în mod special în sălile de clasă, limitează dreptul părinţilor de a-şi educa copiii în conformitate cu propriile convingeri şi dreptul elevilor de a crede sau de a nu crede”. Această practică încalcă acest drept, deoarece “este incompatibilă cu obligaţia Statului de a respecta neutralitatea în exercitarea autorităţii publice, în mod special în domeniul educaţiei” (§ 57 din hotărâre).

B. Susţinerile părţilor

1. Guvernul

33. Guvernul nu a invocat nicio excepţie de inadmisibilitate.

34. Dar regretă că nu s-a pus la dispoziţia Camerei un studiu comparativ privind relaţiile dintre Stat şi religie şi cu privire la problematica expunerii simbolurilor religioase în şcolile de stat. Au arătat că astfel Camera a fost privată de un element esenţial, deoarece un asemenea studiu ar fi arătat că nu există o abordare unitară la nivel european în această materie şi ar fi susţinut ideea că statele au o largă marjă de apreciere. Prin urmare, Camera nu a luat în considerare în hotărârea sa această marjă de apreciere, ignorând astfel un aspect fundamental al acestei problematici.

35. Guvernul critică, de asemenea, hotărârea Camerei, considerând că aceasta a dedus din noţiunea de “neutralitate” confesională un principiu care exclude orice relaţie dintre Stat şi o anume religie, în timp ce neutralitatea cere autorităţilor administraţiei publice să ia în considerare toate religiile. Hotărârea s-a bazat, aşadar, pe o confuzie între “neutralitate” (un “concept inclusiv”) şi “laicitate” (o “noţiune exclusivă”). Mai mult, în opinia Guvernului, noţiunea de neutralitate impune nu doar ca Statul să se abţină de la promovarea unei anumite religii, dar şi de la promovarea ateismului, “laicitatea” din partea unui stat nefiind mai puţin problematică decât prozelitismul său. Hotărârea Camerei s-a bazat, astfel, pe o neînţelegere şi a dus la favorizarea unei abordări nereligioase sau antireligioase pe care o susţine reclamanta, ca membru militant al Uniunii agnosticilor atei şi raţionalişti.

36. Guvernul continuă argumentând că este necesar să se ia în considerare faptul că un singur simbol poate fi interpretat diferit de o persoană sau alta. Acest lucru este valabil, în mod special, în cazul semnului crucii, care poate fi perceput nu doar ca fiind un simbol religios, dar şi ca unul cultural şi identitar, simbolul principiilor şi valorilor care constituie fundamentul democraţiei în statele occidentale; a figurat, de exemplu, pe drapelele mai multor state europene. În opinia Guvernului, oricât de evocatoare ar fi o “imagine”, aceasta este un “simbol pasiv”, al cărui impact asupra persoanelor nu poate fi asimilat impactului unei “conduite active” şi nu s-a susţinut că învăţământul din Italia este influenţat de prezenţa crucifixelor în sălile de clasă.

Prezenţa crucifixelor este expresia unei “specificităţi naţionale”, caracterizate, în principal, prin existenţa unor relaţii strânse între Stat, popor şi catolicism, specificitate ce derivă din dezvoltarea istorică, culturală şi teritorială a Italiei şi din ataşamentul înrădăcinat şi de lungă durată pentru valorile catolicismului. Prezenţa crucifixelor în şcoli este, deci, o metodă de a păstra o tradiţie ce datează de secole. Guvernul susţine că dreptul părinţilor de a-şi respecta “cultura familială” nu ar trebui să împiedice dreptul comunităţii de a-şi transmite cultura sau dreptul copiilor de a o descoperi. Mai mult, sprijinindu-se doar pe existenţa unui “risc potenţial” de dezechilibru emoţional pentru a constata o încălcare a dreptului la educaţie şi la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, Camera a extins în mod considerabil scopul acestor prevederi.

37. Făcând referire, în mod special, la hotărârea adoptată în cauza
Otto-Preminger-Institut împotriva Austriei din 20 septembrie 1994 (seria A nr. 295-A), Guvernul susţine că, deşi faptul că religia catolică este majoritară în Italia trebuie luat în considerare, acest lucru nu poate să constituie o circumstanţă agravantă, aşa cum a considerat Camera. Dimpotrivă, Curtea ar trebui să recunoască şi să protejeze tradiţiile naţionale şi sentimentul dominant al poporului şi să lase la latitudinea statului modalitatea de realizare a echilibrului între interese contrare. Mai mult, din jurisprudenţa Curţii reiese că programa şcolară sau prevederile referitoare la preponderenţa religiei majoritare nu reprezintă o influenţă necorespunzătoare din partea statului sau o încercare de îndoctrinare şi Curtea ar trebui să respecte tradiţiile constituţionale şi principiile de guvernare ale relaţiilor dintre Stat şi diferitele religii – inclusiv, în cauza de faţă, abordarea specifică a noţiunii de laicitate în Italia – şi să ia în considerare contextul fiecărui stat în parte.

38. Considerând, mai mult, că a doua frază a articolului 2 din Protocolul adiţional nr. 1 la convenţie este aplicabil doar în ceea ce priveşte programa şcolară, Guvernul critică hotărârea Camerei prin care s-a constatat încălcarea acestei prevederi fără a se indica în ce măsură simpla prezenţă a unui crucifix în sălile de clasă pe care fiii reclamantei le-au frecventat era capabilă să reducă în mod substanţial capacitatea acesteia de a-i educa în conformitate cu propriile convingeri, singurul motiv indicat fiind acela că elevii ar avea impresia că fac parte dintr-un mediu şcolar marcat de o anumită religie. Acest argument este greşit şi prin prisma jurisprudenţei Curţii din care reiese, în special, că prevederile Convenţiei nu interzic Statelor Membre să aibă o religie de stat, să prefere o religie anume sau să ofere elevilor o educaţie religioasă mai extinsă cu privire la religia dominantă, mai ales, având în vedere faptul că influenţa părinţilor este mult mai mare decât cea a sistemului educativ.

39. În opinia Guvernului, prezenţa crucifixelor în sălile de clasă permite elevilor să înţeleagă comunitatea naţională în care urmează să se integreze. O “influenţare a mediului” este cu atât mai improbabilă cu cât copiii din Italia primesc o educaţie care le permite dezvoltarea unei gândiri critice asupra religiei, într-o atmosferă lipsită de patimă, din care este exclusă orice formă de prozelitism. Mai mult, Italia a optat pentru o abordare binevoitoare cu privire la religiile minoritare în mediul şcolar: legislaţia italiană recunoaşte dreptul de a purta fularul islamic şi a alte elemente ori semne religioase distinctive; începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt adesea celebrate în şcoli; educaţia religioasă este permisă pentru toate credinţele recunoscute şi nevoile elevilor aparţinând credinţelor minoritare sunt luate în considerare, cum este cazul elevilor evrei, spre exemplu, cărora li se permite să nu participe la examene în zilele de sâmbătă.

40. În ultimul rând, Guvernul subliniază necesitatea de a lua în considerare dreptul părinţilor care doresc menţinerea crucifixelor în sălile de clasă. Aceasta este dorinţa majorităţii în Italia şi, de asemenea, dorinţa exprimată în mod democratic în cauza de faţă de către aproape toţi membrii consiliului de administraţie al şcolii. În aceste circumstanţe, îndepărtarea crucifixelor din sălile de clasă ar reprezenta un “abuz din partea unui grup minoritar” şi ar fi în contradicţie cu obligaţia Statului de a-şi sprijini cetăţenii în încercarea de a-şi satisface nevoile religioase.

2. Reclamanţii

41. Reclamanţii susţin că expunerea crucifixelor în sălile de clasă ale şcolilor de stat pe care le-au frecventat cel de-al doilea şi, respectiv, cel
de-al treilea reclamant reprezintă o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libertatea de gândire şi conştiinţă şi o încălcare a principiului pluralismului în educaţie, fiind expresia preferinţei statului pentru o religie anume, într-un spaţiu în care se formează conştiinţe. Exprimându-şi această preferinţă, statul şi-a ignorat obligaţia de a acorda o protecţie specială minorilor împotriva oricărei forme de propagandă sau îndoctrinare. Mai mult, potrivit reclamanţilor, deoarece mediul educativ era astfel marcat de un simbol al religiei dominante, afişarea crucifixului, de care se plâng, a încălcat dreptul celui de-al doilea şi, respectiv, al celui de-al treilea reclamant de a beneficia de o educaţie deschisă şi pluralistă, menită să dezvolte capacitatea de gândire critică. În ultimul rând, deoarece reclamanta era adepta laicităţii, aceasta susţine că i s-a încălcat dreptul de a-şi educa copiii în conformitate cu propriile convingeri filozofice.

42. Reclamanţii susţin că acest crucifix este, fără nicio îndoială, un simbol religios şi încercarea de a-i atribui o valoare culturală reprezintă o încercare disperată şi inutilă de apărare. Nicio prevedere legislativă italiană nu susţine argumentul că acesta este un simbol al identităţii naţionale: potrivit Constituţiei, drapelul este cel care simbolizează această identitate.

Mai mult, aşa cum a subliniat Curtea Constituţională Federală Germană în hotărârea sa din 16 mai 1995 (a se vedea paragraful 28 supra), a interpreta crucifixul de manieră profană l-ar îndepărta de sensul său original şi l-ar dezgoli de natura sa sfântă. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia crucea este doar un “simbol pasiv”, aceasta ignoră faptul că exact ca orice alt simbol – şi mai mult decât altele – aceasta dă formă unei realităţi cognitive, intuitive şi emoţionale care depăşeşte dimensiunea percepţiei imediate. Curtea Constituţională Federală Germană a ajuns, de altfel, la această concluzie, statuând în hotărârea menţionată anterior că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă avea un caracter evocator prin aceea că era reprezentarea conţinutului credinţei pe care o simboliza şi servea drept “material publicitar” pentru aceasta. În ultimul rând, reclamanţii arată că în decizia pronunţată în cauza Dahlab împotriva Elveţiei la data de
15 februarie 2001 (nr. 42393/98, ECHR 2001-V), Curtea a notat influenţa specială pe care o exercită simbolurile religioase în mediul şcolar.

43. Reclamanţii susţin că orice stat democratic are obligaţia de a garanta libertatea de conştiinţă, pluralismul, tratamentul egal al credinţelor şi caracterul laic al instituţiilor sale. Principiul laicităţii impune mai presus de toate neutralitatea din partea statului, care ar trebui să se menţină în afara sferei religioase şi să adopte aceeaşi atitudine cu privire la toate curentele religioase. Cu alte cuvinte, neutralitatea obligă statul să creeze un spaţiu neutru în care fiecare poate trăi în mod liber în conformitate cu propriile convingeri. Impunând simboluri religioase, adică prezenţa crucilor în sălile de clasă, statul italian face exact contrariul.

44. Abordarea reclamanţilor este, astfel, complet diferită de ateismul de stat, care înseamnă negarea libertăţii de religie prin impunerea unei viziuni laice prin modalităţi autoritare. Laicitatea, interpretată în termeni de imparţialitate şi neutralitate a statului, este, dimpotrivă, un mijloc de a asigura libertatea de conştiinţă religioasă şi filozofică pentru toţi.

45. Reclamanţii susţin, în continuare, acordarea unei protecţii speciale credinţelor şi convingerilor minoritare este esenţială, pentru a-i proteja pe adepţii acestora de un “despotism al majorităţii”, acesta fiind un alt argument în favoarea îndepărtării crucilor din sălile de clasă.

46. În concluzie, reclamanţii susţin că, deşi, aşa cum a afirmat Guvernul, îndepărtarea crucifixelor din sălile de clasă din şcolile de stat ar înlătura o parte din identitatea culturală a Italiei, păstrarea lor este incompatibilă cu fundamentul gândirii politice occidentale, cu principiile statului liberal şi pluralist, cu democraţia deschisă şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale prevăzute în constituţia italiană şi în convenţie.

C. Susţinerile terţilor intervenienţi

1. Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi Republicii San Marino

47. În observaţiile lor comune depuse cu ocazia audienţei publice, Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi a Republicii San Marino au arătat că, în opinia lor, raţionamentul Camerei s-a întemeiat pe o înţelegere greşită a noţiunii de “neutralitate”, pe care Camera a confundat-o cu noţiunea de “laicitate”. Au subliniat că în Europa există o mare diversitate de acorduri între Biserică şi Stat şi că mai mult de jumătate din populaţia Europei trăieşte în state
non-laice. Au adăugat că simbolurile statale îşi găsesc locul în educaţia de stat şi că multe dintre acestea au o origine religioasă, Crucea - care este atât un simbol naţional, cât şi unul religios - fiind exemplul cel mai evident. În opinia lor, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiile publice în statele europene non-laice, este tolerată pe scară largă de către populaţia
non-religioasă ca parte a identităţii naţionale. Statele nu ar trebui să înlăture o parte din identitatea lor culturală pentru simplul fapt că această identitate are o origine religioasă. Poziţia adoptată de Cameră nu a fost expresia pluralismului prin care se caracterizează sistemul Convenţiei, ci expresia valorilor statului laic. A extinde această abordare la ansamblul Europei ar reprezenta o “americanizare” a Europei prin aceea că o regulă unică şi o separaţie rigidă între Biserică şi Stat ar fi obligatorie pentru toţi.

În susţinerile lor, favorizarea laicităţii înseamnă adoptarea unei poziţii politice care, deşi respectabilă, nu este neutră. Aşadar, un Stat care, în sistemul său educativ, favorizează laicitatea în detrimentul religiei nu este neutru. În mod asemănător, îndepărtarea crucifixelor din sălile de clasă unde au existat dintotdeauna nu ar fi lipsită de consecinţe asupra sistemului educativ. În realitate, indiferent dacă statele au optat pentru permiterea sau interzicerea prezenţei crucifixelor în sălile de clasă, elementul esenţial este în ce măsură programa şcolară prevede educaţia în spiritul toleranţei şi al pluralismului.

Guvernele care au intervenit în cauză au recunoscut că ar putea exista situaţii în care poziţia statului cu privire la acest aspect ar fi inacceptabilă. Sarcina probei aparţine, însă, persoanelor vizate, iar Curtea ar trebui să intervină doar în cazuri excepţionale.

2. Guvernul Principatului Monaco

48. Guvernul intervenient a declarat că împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului pârât, potrivit căruia crucifixul este “un simbol pasiv” care se regăseşte pe blazoanele şi drapelele multor state şi care, în cazul de faţă, reflectă o identitate naţională înrădăcinată în istorie. Mai mult, principiul neutralităţii statului fiind indivizibil impune autorităţilor să se abţină de la a impune un simbol religios acolo unde nu a existat niciodată vreunul şi de a retrage un astfel de simbol de acolo unde a existat dintotdeauna.

3. . Guvernul României

49. Guvernul intervenient a susţinut că în hotărârea sa, Camera nu a luat în considerare în suficientă măsură marja de apreciere pe care o au Statele Contractante în domenii sensibile şi că nu există un consens la nivel european în această problemă. A subliniat că jurisprudenţa Curţii recunoaşte, în mod special, că Statele beneficiază de o marjă de apreciere largă în ceea ce priveşte portul de simboluri religioase în şcolile de stat; în opinia sa, aceeaşi marjă de apreciere ar trebui recunoscută şi în ceea ce priveşte afişarea unor astfel de simboluri în şcolile de stat. A arătat, de asemenea, că raţionamentul Camerei s-a bazat pe premiza că afişarea simbolurilor religioase în şcolile de stat încalcă articolul 9 din convenţie şi articolul 2 din Protocolul adiţional nr. 1 la convenţie, care intră în conflict cu principiul neutralităţii deoarece, acolo unde este cazul, Statele Contractante sunt obligate să intervină pentru a îndepărta aceste simboluri. În opinia sa, acest principiu ar fi mai bine aplicat dacă deciziile de acest fel ar fi luate împreună de către profesori, elevi şi părinţi. În orice caz, prezenţa crucifixului nefiind însoţită de obligaţii religioase specifice, nu a afectat într-o suficient de mare măsură sentimentele religioase ale celor vizaţi pentru a atrage o încălcare a prevederilor menţionate anterior.

4. Organizaţia neguvernamentală Monitorul Grec Helsinki

50. Potrivit susţinerilor organizaţiei interveniente, crucifixul nu ar putea fi perceput altfel decât ca fiind un simbol religios, astfel că afişarea sa în sălile de clasă ale şcolilor de stat ar putea fi percepută ca fiind un mesaj care militează pentru o anumită religie, transmis de instituţiile statului. A subliniat că în cauza Folgerø Curtea a reţinut că participarea elevilor la activităţile religioase ar putea să-i influenţeze şi a considerat că acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul în care elevii sunt educaţi în clase unde este afişat un astfel de simbol. De asemenea, a atras atenţia Curţii asupra faptului că există riscul ca elevii sau părinţii care s-ar simţi deranjaţi de acest aspect să nu protesteze de teama unor represalii.

5. Organizaţia neguvernamentală Associazione nazionale del libero Pensiero

51. Organizaţia intervenientă, care a considerat că prezenţa simbolurilor religioase în sălile de clasă din şcolile de stat este incompatibilă cu articolul 9 din Convenţie şi articolul 2 din Protocolul nr. 1, a susţinut că restricţiile impuse drepturilor reclamanţilor nu erau “prescrise de lege”, în sensul jurisprudenţei Curţii. În această privinţă, a subliniat că afişarea crucifixului în sălile de clasă din şcolile de stat nu era prevăzută de lege, ci de regulamente adoptate în epoca fascistă. A adăugat că aceste regulamente fuseseră, în orice caz, abrogate implicit prin Constituţia din 1947 şi Legea din 1985, prin care se ratificau acordurile care au modificat Pactele de la Laterano din 1929. A subliniat că Secţia Penală a Curţii de Casaţie a statuat în mod asemănător printr-o hotărâre din 1 martie 2000 (nr. 4273) într-o cauză asemănătoare, cu privire la crucifixelor afişate în sălile de judecată (fără a statua pe fondul cauzei). Exista, aşadar, un conflict de jurisprudenţă între Consiliul de Stat – care a statuat că regulamentele sunt în vigoare – şi Curtea de Casaţie care a afirmat principiul securităţii juridice, elementul de bază al statului guvernat de supremaţia dreptului. Deoarece Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa, nu exista în Italia vreun mecanism prin care acest conflict de jurisprudenţă să poată fi rezolvat.

6. Organizaţia neguvernamentală European Center for Law and Justice

52. Organizaţia intervenientă a susţinut că problema ridicată de acest caz, şi anume, dacă drepturile reclamantei au fost afectate de simpla prezenţă a crucifixului în sălile de clasă, a fost greşit abordată de Cameră în hotărârea sa. Organizaţia consideră că drepturile reclamantei nu au fost lezate. In primul rând, “convingerile personale” ale copiilor reclamantei nu au fost afectate, deoarece nu au fost obligaţi să acţioneze împotriva conştiinţei lor şi nici nu au fost împiedicaţi să acţioneze conform conştiinţei lor. În al doilea rând, “convingerile lor intime” şi dreptul reclamantei de a oferi copiilor săi o educaţie în conformitate cu propriile convingeri filozofice nu au fost încălcate, deoarece copii nu au fost obligaţi să creadă şi nici împiedicaţi să nu creadă. Nu au fost îndoctrinaţi şi nici nu au fost supuşi unor activităţi de prozelitism. Organizaţia intervenientă a susţinut că a fost greşită abordarea Camerei atunci când a considerat că decizia unui stat de a afişa crucifixe în sălile de clasă ar fi contrară Convenţiei (problemă care, de fapt, nu i-a fost adresată). Prin aceasta, Camera a creat “o nouă obligaţie, nu cu privire la drepturile reclamantei, ci cu privire la natura “mediului educativ”. În observaţiile organizaţiei interveniente, aceasta a arătat că, deoarece nu a putut stabili că “cele mai intime şi personale convingeri” ale copiilor reclamantei au fost încălcate, Camera a creat o nouă obligaţie ca statele să se asigure că mediul educativ este în întregime laic, depăşind astfel sfera de aplicare şi limitele sale de jurisdicţie.

7. Organizaţia neguvernamentală Eurojuris

53. Organizaţia intervenientă a fost de acord cu concluziile Camerei. După ce a reiterat prevederile relevante din dreptul pozitiv italian – şi subliniind valoarea constituţională a principiului laicităţii – a făcut referire la principiul stabilit de jurisprudenţa Curţii, potrivit căruia şcoala nu ar trebui să fie un spaţiu de prozelitism sau predică religioasă. A făcut referire, de asemenea, la cauzele în care Curtea a examinat problema portului vălului islamic în mediul şcolar. A continuat prin a sublinia că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile italiene nu este prevăzută de lege, ci de regulamente moştenite din epoca fascistă, care reflectă o concepţie religioasă a statului care astăzi este incompatibilă cu principiul laicităţii prevăzut de legea constituţională. A respins categoric raţionamentul Curţii Administrative italiene, potrivit căruia dispoziţiile legale cu privire la prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice este şi astăzi compatibilă cu acest principiu prin aceea că ar simboliza valori laice. Organizaţia este de părere că un crucifix are exclusiv o valoare religioasă, cu care persoanele care nu sunt creştine nu se pot identifica. Mai mult, prin obligarea şcolilor publice de a afişa crucifixul în sălile de clasă, Statul acordă o importanţă specială unei anume religii, în detrimentul pluralismului.

8. Organizaţiile neguvernamentale Comisia Internaţională a Juriştilor, Interights şi Human Rights Watch

54. Organizaţiile interveniente au susţinut că afişarea obligatorie a simbolurilor religioase, cum ar fi un crucifix, în sălile de clasă din şcolile publice este incompatibilă cu principiul neutralităţii şi cu drepturile garantate elevilor şi părinţilor acestora în temeiul articolului 9 din convenţie şi a articolului 2 din Protocolul nr. 1. În observaţiile lor, organizaţiile interveniente au arătat că pluralismul în educaţie este un principiu bine stabilit, confirmat nu doar de jurisprudenţa Curţii, dar şi de jurisprudenţa unor curţi supreme şi de câteva documente internaţionale. Mai mult, jurisprudenţa Curţii impune o obligaţie de neutralitate şi imparţialitate a Statului cu privire la credinţele religioase în sfera publică, inclusiv în educaţie. Au arătat că acest principiu al imparţialităţii este recunoscut nu doar de către curţile constituţionale din Italia, Spania şi Germania, dar şi de Consiliul de Stat francez şi de Curtea Federală Elveţiană. Au adăugat că, aşa cum au statuat mai multe curţi supreme, neutralitatea statului cu privire la credinţele religioase prezintă o importanţă sporită în mediul educativ, deoarece şcolarizarea fiind obligatorie, elevii sunt vulnerabili la îndoctrinare. Au reiterat, în continuare, concluzia Curţii potrivit căreia, deşi Convenţia nu interzice statelor de a furniza prin educaţie informaţii sau cunoştinţe religioase sau filozofice, acestea trebuie să se asigure că procesul educativ este obiectiv, critic, pluralist şi liber de orice îndoctrinare. Au subliniat că acelaşi principiu se aplică tuturor funcţiilor exercitate în educaţie şi predare, inclusiv cele de organizare a mediului şcolar.

9. Organizaţiile neguvernamentale Zentralkomitee der deutschen katholiken, Semaines sociales de France şi Associazioni cristiane lavoratori italiani

55. Organizaţiile interveniente au arătat că sunt de acord cu raţionamentul Camerei, conform căruia, deşi crucifixul are un înţeles pluralist, este, în primul rând, simbolul fundamental al creştinismului. Au adăugat, totuşi, că nu sunt de acord cu concluzia Camerei şi nu înţeleg cum prezenţa crucifixului în sălile de clasă ar putea fi “deranjantă din punct de vedere emoţional” pentru anumiţi elevi şi cum ar putea împiedica dezvoltarea gândirii lor critice. În opinia lor, simpla prezenţă a acestuia nu poate echivala cu transmiterea unui mesaj religios sau filozofic ; ar trebui, mai degrabă, interpretată ca fiind un mijloc pasiv de a transmite valori morale de bază. Prin urmare, această problemă ar trebui să fie lăsată în sarcina statului, care are responsabilitatea de a decide conţinutul programei şcolare ; părinţii trebuie să accepte că anumite aspecte ale educaţiei publice ar putea să nu fie în deplin acord cu propriile convingeri. Au adăugat că decizia unui stat de a afişa crucifixul în sălile de clasă ale şcolilor publice nu înseamnă că statul respectiv urmăreşte îndoctrinarea, interzisă prin articolul 2 din Protocolul nr. 1. Au arătat că trebuie să se menţină un echilibru între drepturile şi interesele persoanelor religioase şi a celor non-religioase, între drepturile şi libertăţile individuale şi interesele legitime ale societăţii şi între formularea de standarde privind drepturile fundamentale şi menţinerea diversităţii existente în Europa. Astfel, Curtea ar trebui să lase statelor o largă marjă de apreciere în acest domeniu, deoarece organizarea relaţiei dintre stat şi religie variază de la un stat la altul şi – în special cu privire la locul religiei în şcolile de stat – este înrădăcinată în istoria, tradiţia şi cultura unei ţări.

10. Treizeci şi trei de membri ai Parlamentului European acţionând împreună

56. Aşa cum au subliniat intervenienţii, Curtea nu este o jurisdicţie constituţională şi trebuie să respecte principiul subsidiarităţii şi să recunoască Statelor Contractante o largă marjă de apreciere, nu doar în ceea ce priveşte relaţia dintre stat şi religie, dar şi atunci când îşi desfăşoară activităţile educative. În opinia lor, prin decizia sa de a obliga la îndepărtarea simbolurilor religioase din sălile de clasă ale şcolilor de stat, Marea Cameră ar transmite un mesaj ideologic radical. Au adăugat că reiese clar din jurisprudenţa Curţii că un stat care, din motive ce decurg din istoria sau din tradiţia sa, manifestă o preferinţă pentru o religie anume, nu depăşeşte această marjă de apreciere. Prin urmare, afişarea crucifixelor în clădirile publice nu contravine Convenţiei şi prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public nu trebuie văzută ca o formă de îndoctrinare, ci ca o expresie a unei unităţi şi a unei identităţi culturale. Au adăugat că, în acest context specific, simbolurile religioase au o dimensiune laică şi nu trebuie îndepărtate.

D. Aprecierea Curţii

57. Curtea observă, în primul rând, că singura problemă supusă examinării sale este dacă prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice italiene este compatibilă cu cerinţele articolului 2 din Protocolul nr. 1 şi cu articolul 9 din convenţie.

Nu se cere astfel să se examineze problema prezenţei crucifixelor în alte locuri decât în şcolile de stat şi nici nu se cere Curţii să se pronunţe cu privire la compatibilitatea prezenţei crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice cu principiul laicităţii, aşa cum este prevăzut în dreptul italian.

58. În al doilea rând, Curtea subliniază că cei care susţin laicismul pot pretinde că viziunea lor atinge “un nivel suficient de conştiinţă, seriozitate, coeziune şi importanţă” pentru a fi considerată “convingere”, în sensul articolului 9 din convenţie şi 2 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Campbell şi Cosans împotriva Marii Britanii, 25 februarie 1982, § 36, seria A nr. 48). Mai exact, viziunea lor trebuie interpretată ca fiind o “convingere filozofică”, în sensul celei de-a doua fraze din articolul 2 din Protocolul nr. 1, având în vedere că este demnă de “a fi respectată ‘într-o societate democratică ‘” şi nu este incompatibilă cu demnitatea umană şi nici cu dreptul fundamental la educaţie (ibid.).

1. Cazul reclamantei

a. Principii generale

59. Curtea reaminteşte că, în sfera educaţiei şi a predării, articolul 2 din Protocolul nr. 1 este, în principiu, legea specială (lex specialis) faţă de articolul 9 din convenţie, cel puţin în cazurile care, ca şi cazul de faţă, privesc obligaţia ce incumbă statelor contractante, în temeiul articolului 2, de a respecta, în exercitarea funcţiilor asumate în acest domeniu, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filozofice (a se vedea Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei [GC], nr. 15472/02, § 84, ECHR 2007‑VIII, § 84).

Cererea trebuie, aşadar, examinată în principal prin prisma celui de-al doilea alineat al articolului 2 din Protocolul nr. 1 ( a se vedea, de asemenea, Appel-Irrgang şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 45216/07, ECHR 2009‑...).

60. Totuşi, această prevedere ar trebui interpretată nu doar în lumina primului alineat al acestui articol, ci şi a articolului 9 din convenţie (a se vedea, de exemplu, Folgerø, citată supra, § 84), care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, inclusiv libertatea de a nu aparţine unei religii şi care impune Statelor Contractante o “obligaţie de neutralitate şi imparţialitate”.

În acest context, trebuie subliniat că Statele au responsabilitatea de a asigura, în mod neutru şi imparţial, manifestarea diferitelor religii, credinţe şi convingeri. Rolul lor este de a menţine ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică, în special între grupuri aflate în opoziţie (a se vedea, de exemplu, Leyla Şahin împotriva Turciei [GC], nr. 44774/98, § 107, ECHR 2005‑XI). Acest demers priveşte atât relaţiile dintre credincioşi şi cei care nu cred, dar şi relaţiile dintre adepţii diferitelor religii, credinţe şi convingeri.

61. Termenul “a respecta” din articolul 2 din Protocolul nr. 1 înseamnă mai mult decât o “recunoaştere” sau “luarea în considerare”; în plus faţă de un demers de abţinere, implică o serie de obligaţii pozitive în sarcina statului (a se vedea Campbell şi Cosans, citată supra, § 37).

Totuşi, exigenţele noţiunii de “respect”, care apar, de asemenea, în articolul 8 din convenţie, variază considerabil de la caz la caz, dată fiind diversitatea practicilor şi situaţiilor din Statele Contractante. Prin urmare, Statele Contractante dispun de o largă marjă de apreciere în stabilirea etapelor care trebuie urmate pentru a asigura conformitatea cu Convenţia, cu atenţia cuvenită acordată nevoilor şi resurselor comunităţii şi persoanelor. În contextul articolului 2 din Protocolul nr. 1, acest concept presupune, în special, că această prevedere nu poate fi interpretată în sensul că părinţii pot cere statului să organizeze o anumită formă de predare (a se vedea Bulski împotriva Poloniei (dec.), nr. 46254/99 şi 31888/02).

62. Curtea se referă, de asemenea, la jurisprudenţa sa cu privire la locul religiei în programa şcolară (a se vedea, în special, Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976, §§ 50-53, seria A
nr. 23; Folgerø, citată supra, § 84; şi Hasan şi Eylem Zengin împotriva Turciei, nr. 1448/04, §§ 51 şi 52, ECHR 2007‑XI).

Potrivit acestor hotărâri, elaborarea şi planificarea programei şcolare este de competenţa Statelor Contractante. În principiu, nu este rolul Curţii de a se pronunţa în această materie, deoarece soluţiile pot varia în mod legitim în funcţie de ţară şi de perioadă.

În special, al doilea alineat din articolul 2 din Protocolul nr.1 nu interzice statelor ca prin predare şi educaţie să furnizeze informaţii sau cunoştinţe, direct sau indirect, de natură filozofică sau religioasă. Si nu permite părinţilor de a se opune introducerii unor astfel de subiecte în programa şcolară.

Pe de altă parte, deoarece scopul său este de a proteja posibilitatea pluralismului în educaţie, impune statelor, în exercitarea funcţiilor sale cu privire la educaţie şi predare, de a se asigura ca informaţia sau cunoştinţele incluse în programa şcolară sunt furnizate în mod obiectiv, critic şi pluralist, permiţând elevilor să-şi dezvolte gândirea critică, în special cu privire la religie, într-o atmosferă calmă şi lipsită de prozelitism. Statului îi este interzis să urmărească un scop de îndoctrinare care ar putea fi interpretat ca o lipsă de respect faţă de convingerile religioase sau filozofice ale părinţilor. Statul nu poate depăşi această limită (a se vedea hotărârile citate anterior în acest paragraf, §§ 53, 84 (h) şi, respectiv, 52).

b. Apreciere asupra faptelor cauzei în lumina principiilor enunţate

63. Curtea nu acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia obligaţia ce incumbă Statelor Contractante în temeiul celui de-al doilea alineat din articolul 2 din Protocolul nr. 1 priveşte doar conţinutul programei şcolare şi, prin urmare, problema prezenţei crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor de stat excede acestei prevederi.

Este adevărat că o serie de cauze în care Curtea a examinat această prevedere priveau conţinutul şi aplicarea programei şcolare. Totuşi, aşa cum a subliniat Curtea, obligaţia Statelor Contractante de a respecta convingerile religioase şi filozofice ale părinţilor nu se aplică doar conţinutului materialului de predare şi modalităţii în care aceasta este organizată; această obligaţie se referă şi la “exercitarea” tuturor “funcţiilor” – în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 2 din Protocolul nr. 1 – funcţii pe care şi le asumă în legătură cu educaţia şi predarea (a se vedea, în principal, Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, citată supra § 50; Valsamis împotriva Greciei, 18 decembrie 1996, § 27, Rapoarte de Hotărâri şi Decizii 1996‑VI; Hasan şi Eylem Zengin, citată supra § 49; şi Folgerø, citată supra § 84). Aceasta include, fără îndoială, organizarea mediului şcolar acolo unde legea naţională atribuie această funcţie autorităţilor publice.

Astfel, prezenţa crucifixelor în sălile de clasă ale şcolilor publice italiene trebuie plasată în acest context (a se vedea articolul 118 din decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924, articolul 119 din decretul regal nr.1297 din 26 aprilie 1928 şi articolele 159 şi 190 din decretul-lege nr. 297 din 16 aprilie 1994 – paragrafele 14 şi 19 supra).

64. În general, Curtea consideră că acolo unde organizarea mediului şcolar este atribuită autorităţilor publice, această sarcină trebuie să fie văzută ca o funcţie asumată de stat cu privire la educaţie şi predare, în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 2 din Protocolul nr. 1.

65. Aşadar, decizia privind afişarea sau nu a crucifixelor în sălile de clasă ale şcolilor publice face parte din funcţiile asumate de statul pârât cu privire la educaţie şi predare şi, prin urmare, intră în sfera de aplicare a celui de-al doilea alineat al articolului 2 din Protocolul nr. 1. Aceasta face ca obligaţia statului de a respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filozofice să fie pertinentă în materie.

66. În continuare, Curtea consideră că semnul crucii este dincolo de toate un simbol religios. Instanţele naţionale au ajuns la aceeaşi concluzie şi nici Guvernul nu a contestat acest fapt. Întrebarea dacă semnul crucii are şi o altă semnificaţie în afară de cea religioasă nu este decisivă în această etapă a raţionamentului Curţii.

Nu s-a furnizat Curţii nicio dovadă a faptului că expunerea simbolurilor religioase pe pereţii sălilor de clasă poate avea vreo influenţă asupra elevilor, prin urmare, nu se poate susţine în mod rezonabil că poate sau nu poate influenţa persoanele tinere ale căror convingeri sunt în proces de formare.

Totuşi, este de înţeles că reclamanta ar putea vedea în această expunere a semnului crucii în sălile de clasă din şcolile publice pe care le-au frecventat copiii săi o lipsă de respect din partea statului cu privire la dreptul său de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri filozofice. Chiar şi în acest caz, percepţia subiectivă a reclamantei nu este în sine suficientă pentru a atrage o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1.

67. Guvernul, pe de altă parte, a explicat că prezenţa crucifixelor în sălile de clasă din şcolile publice, fiind un rezultat al dezvoltării istorice a Italiei, fapt care dă acestui simbol nu doar o semnificaţie religioasă, ci şi una identitară, corespunde astăzi unei tradiţii pe care consideră important să o continue. A adăugat că, dincolo de sensul religios, crucifixul simbolizează principii şi valori care au constituit baza democraţiei şi a civilizaţiei occidentale, prezenţa sa în sălile de clasă fiind, astfel, justificată.

68. Curtea este de părere că decizia de a perpetua sau nu o nume tradiţie întră, în principiu, în marja de apreciere a statului pârât. Curtea trebuie să ţină seama, totuşi, de faptul că în Europa există o mare diversitate între statele componente, mai ales în privinţa dezvoltării culturale şi istorice. Curtea subliniază că referirea la tradiţie nu poate deroba statul de obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile prevăzute în convenţie şi în protocoalele sale.

În ceea ce priveşte opinia Guvernului despre semnificaţia crucifixului, Curtea notează părerile diferite ale Consiliului de Stat şi ale Curţii de Casaţie şi faptul că nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect Curtea Constituţională (a se vedea paragrafele 16 şi 23 supra). Nu este rolul Curţii să adopte o poziţie cu privire la divergenţa existentă la nivel intern în această privinţă.

69. Ceea ce este evident este că Statele Contractante se bucură de o marjă de apreciere în eforturile lor de a concilia exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în procesul de educaţie şi predare cu respectarea dreptului părinţilor de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri religioase şi politice (a se vedea paragrafele 61-62 supra).

Aceasta se aplică şi la organizarea mediului şcolar şi la stabilirea şi planificarea programei şcolare (aşa cum a subliniat deja Curtea: a se vedea, în principal, hotărârile citate anterior în Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, §§ 50-53; Folgerø, § 84; şi Zengin, §§ 51-52; paragraful 62 supra). Curtea are, aşadar, în principiu, datoria de a respecta deciziile Statelor Contractante în această privinţă, inclusiv asupra locului pe care îl acordă unei anume religii, cu condiţia ca aceste decizii să nu ducă la vreo formă de îndoctrinare (ibid.).

70. În cazul de faţă, Curtea conchide că decizia dacă crucifixele ar trebui sau nu expuse în sălile de clasă din şcolile publice intră, în principiu, în marja de apreciere a statului pârât. Mai mult, faptul că nu există un consens la nivel european cu privire la prezenţa simbolurilor religioase în şcolile de stat (a se vedea paragrafele 26-28 supra) favorizează această abordare.

Această marjă de apreciere, totuşi, se îmbină cu supravegherea la nivel european (a se vedea, spre exemplu, mutatis mutandis, Leyla Şahin, citată supra, § 110), sarcina Curţii fiind, în acest caz, să stabilească dacă limita menţionată în paragraful 69 supra a fost depăşită.

71. Cu privire la acest aspect, este adevărat că reglementând prezenţa crucifixelor în sălile de clasă ale şcolilor se stat – un semn care, indiferent dacă i se dă sau nu şi o semnificaţie laică, se referă, fără îndoială, la creştinism – prevederile respective conferă religiei majoritare din ţara respectivă o vizibilitate sporită în mediul şcolar.

Acest lucru nu este, însă, suficient ca să denote un proces de îndoctrinare din partea statului pârât şi să atragă constatarea unei încălcări a cerinţelor articolului 2 din Protocolul nr. 1.

Cu privire la acest aspect, Curtea se referă, mutatis mutandis, la hotărârile anterior citate, Folgerø şi Zengin. În cauza Folgerø, în care Curtea a fost chemată să examineze conţinutul orelor de “creştinism, religie şi filozofie” (KRL), a constatat că deşi materialul didactic acorda o mai atenţie religiei creştine decât celorlalte religii şi filozofii, acest lucru nu putea fi interpretat ca fiind contrar principiilor pluralismului şi obiectivităţii, nefiind vorba de îndoctrinare. Curtea a explicat că, având în vedere locul pe care îl ocupă creştinismul în istoria şi tradiţia statului pârât – Norvegia – această chestiune trebuie să fie interpretată ca intrând în marja de apreciere cu privire la planificarea şi stabilirea programei şcolare (a se vedea Folgerø, citată supra, § 89). Curtea a ajuns la o concluzie asemănătoare în contextul orelor de “cultură religioasă şi etică” din şcolile turceşti, unde programa şcolară acorda o mai mare atenţie cunoaşterii religiei islamice, pe motiv că, în ciuda caracterului laic al statului, islamul este religia majoritară în Turcia (a se vedea, Zengin, citată supra, § 63).

72. Mai mult, un crucifix pe un perete este esenţialmente un simbol pasiv şi acest aspect este important, în opinia Curţii, mai ales cu privire la principiul neutralităţii (a se vedea paragraful 60 supra). Nu se poate pretinde că ar avea o influenţă asupra elevilor comparabilă cu aceea a unui discurs didactic sau participarea la activităţi religioase (a se vedea cu privire la aceste aspecte, Folgerø şi Zengin, citate supra, § 94 şi, respectiv, § 64).

73. Curtea observă că, în hotărârea sa din 3 noiembrie 2009, Camera a fost de acord cu susţinerile potrivit cărora afişarea crucifixelor în sălile de clasă ar avea un impact major asupra celui de-al doilea şi a celui de-al treilea dintre reclamanţi, care aveau 11 ani şi, respectiv, 13 ani la data faptelor. Camera a constatat că în contextul educaţiei de stat, crucifixele, care nu puteau trece neobservate în sălile de clasă, erau în mod necesar percepute ca fiind o parte integrantă a mediului şcolar şi puteau fi astfel, considerate “simboluri externe puternice” în sensul deciziei din Dahlab, citată supra (a se vedea, §§ 54 şi 55 din hotărâre).

Marea Cameră nu este de acord cu această abordare. Consideră că această decizie nu poate servi ca fundament juridic în această cauză deoarece situaţia de fapt din cele două cauze este complet diferită.

Subliniază că cererea Dahlab privea o măsură prin care i se interzicea unei învăţătoare să poate fularul islamic în timpul orelor, măsură prin care se urmărea protejarea credinţelor religioase ale elevilor şi ale părinţilor acestora şi respectarea principiului neutralităţii confesionale în şcoli, principiu prevăzut de dreptul intern. După ce a constatat că autorităţile au pus în balanţă, în mod adecvat, interesele contrare în cauză, Curtea a decis că, având în vedere mai ales vârsta fragedă a copiilor pe care reclamanta îi avea în grijă, autorităţile nu şi-au depăşit marja de apreciere.

74. Mai mult, efectele unei mai mari vizibilităţi, pe care prezenţa crucifixului o dădea creştinismului în şcoli, trebuie să fie plasate în următorul context. În primul rând, prezenţa crucifixelor nu este însoţită de o predare obligatorie a cunoştinţelor despre creştinism (a se vedea dreptul comparat din Zengin, citată supra, § 33). În al doilea rând, potrivit informaţiilor furnizate de către Guvern, mediul şcolar din Italia este deschis altor religii. În această privinţă, Guvernul a indicat că nu este interzisă purtarea fularului islamic sau a altor simboluri sau totemuri cu semnificaţie religioasă; sunt posibile aranjamente care să fie în concordanţă cu anumite practici ale unor religii minoritare; începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt “adesea sărbătorite” în şcoli; şi educaţie religioasă opţională poate fi organizată în şcoli pentru “toate credinţele religioase recunoscute” (a se vedea paragraful 39 supra). Mai mult, nimic nu sugerează că autorităţile nu ar fi fost tolerante cu elevii care aparţin unor alte religii sau nu sunt religioşi sau care au convingeri filozofice non-religioase.

În plus, reclamanţii nu au susţinut că prezenţa crucifixului în sălile de clasă a încurajat dezvoltarea unor practici de predare cu tendinţe de prozelitism şi nici nu au susţinut că al doilea şi al treilea dintre reclamanţi au experimentat vreodată vreo referire tendenţioasă la acest obiect de către vreun profesor în exercitarea funcţiei.

75. În ultimul rând, Curtea notează că reclamanta şi-a păstrat toate drepturile în calitate de părinte de a-şi educa şi sfătui copiii, de a-şi exercita funcţiile naturale de educator şi de a-i orienta pe un drum care să corespundă propriilor convingeri filozofice (a se vedea, în special, Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen şi Valsamis, citate supra, §§ 54 şi, respectiv, 31).

76. Aşadar, prin decizia de a expune crucifixele în sălile de clasă din şcoala publică la care au învăţat copiii reclamantei, autorităţile au acţionat în limita marjei de apreciere lăsată statului pârât în contextul obligaţiei de a respecta, în exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă cu privire la educaţie şi predare, dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi predarea în conformitate cu propriile convingeri religioase şi filozofice.

77. Aşadar, Curtea constată că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1, în privinţa reclamantei. Constată, de asemenea, că nu se pune nicio problemă separată în temeiul articolului 9 din convenţie.

2. Cazul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea dintre reclamanţi

78. Curtea consideră că atunci când primul alineat din articolul 2 din Protocolul nr. 1 se citeşte, aşa cum ar trebui, în lumina articolului 9 din convenţie şi a celui de-al doilea alineat al articolului 2 din Protocolul nr. 1 această prevedere garantează elevilor dreptul de a beneficia de educaţie
într-o formă care respectă dreptul lor de a crede sau de a nu crede. Este de înţeles de ce elevii care sunt în favoarea laicismului pot interpreta prezenţa semnului crucii în sălile de clasă din şcolile publice ca fiind o încălcare a drepturilor ce decurg din această prevedere.

Totuşi, având în vedere motivele expuse în cazul reclamantei, Curtea constată că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 1 în cazul celui de-al doilea, respectiv, al celui de-al treilea reclamant. Constată, de asemenea, că nu se pune nicio problemă separată în temeiul articolului 9 din convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE

79. Reclamanţii susţin că din cauza faptului că cel de-al doilea şi cel
de-al treilea dintre reclamanţi au fost obligaţi să vadă crucifixul afişat în sălile de clasă ale şcolii de stat pe care au urmat-o, toţi trei reclamanţii, nefiind catolici, au fost supuşi unui tratament discriminatoriu faţă de elevii catolici şi faţă de părinţii acestora. Susţinând că “principiile prevăzute de articolul 9 din convenţie şi de articolul 2 din Protocolul nr. 1 sunt consolidate de articolul 14 din convenţie”, se plâng de o încălcare a acestui din urmă articol, care prevede:

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

80. Curtea a considerat că, având în vedere circumstanţele cauzei şi motivarea care a condus-o la constatarea unei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 1, în combinaţie cu articolul 9 din convenţie, nu este nevoie să examineze cauza şi din prisma articolului 14, separat sau în combinaţie cu aceste prevederi.

81. Curtea, care notează că nu s-au adus suficiente argumente în susţinerea acestui capăt de cerere, reiterează că articolul 14 nu are o existenţă independentă, deoarece produce efecte doar în corelaţie cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de alte prevederi ale convenţiei sau a protocoalelor sale.

Plecând de la ideea că reclamanţii au intenţionat să se plângă de discriminare cu privire la exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de articolul 9 din Convenţie şi articolul 2 din Protocolul nr. 1, pe baza faptului să nu erau catolici şi că al doilea şi al treilea reclamant au fost expuşi afişării crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor de stat pe care au urmat-o, Curtea nu consideră că acest capăt de cerere ridică o problemă diferită de cea examinată anterior din prisma articolului 2 din Protocolul nr. 1, aşadar, nu consideră necesar să examineze acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Decide, cu cincisprezece voturi la două, că nu s-a încălcat articolul 2 din Protocolul nr. 1 şi că nu se pune nicio problemă separată în temeiul articolului 9 din convenţie;

2. Decide, în unanimitate, că nu se impune examinarea capătului de cerere întemeiat pe articolul 14 din convenţie.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată public în Clădirea Drepturilor Omului din Strasbourg pe data de 18 martie 2011.

Erik FriberghJean-Paul Costa
GrefierPreşedinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din convenţie şi 74 § 2 din regulamentul Curţii, sunt anexate la prezenta hotărâre următoarele opinii separate :

(a) Opinie concordantă a judecătorului Rozakis, căruia i s-a alăturat judecătorul Vajić;

(b) Opinie concordantă a judecătorului Bonello;

(c) Opinie concordantă a judecătorului Power;

(d) Opinie dizidentă a judecătorului Malinverni, căruia i s-a alăturat judecătorul Kalaydjieva.

J.-P.C.
E.F.

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

 Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

 Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy