©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 14 ianuarie 2014
În Cauza Lavric împotriva României
(Cererea nr. 22231/05)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Lavric împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 decembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 22231/05, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elena Lavric („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 iunie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de A. M. Lavric, avocat în Piatra-Neamţ. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a susţinut că dreptul său la protejarea bunei reputaţii a fost încălcat ca urmare a publicării, în luna februarie 2002, a două articole într-un ziar naţional, prin care au fost formulate acuzaţii grave cu privire la activitatea sa profesională în calitate de procuror.
4. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1951 şi locuieşte în Piatra-Neamț.
1. Contextul cauzei
6. Reclamanta (numită în prezenta hotărâre şi procuroarea L.), în calitatea sa de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, a început urmărirea penală împotriva lui A.B. în două ocazii. Reclamanta a întocmit un rechizitoriu prin care se dispunea trimiterea în judecată a lui A.B. în cazul ambelor seturi de procedură.
7. Primul rechizitoriu, întocmit de reclamantă la 17 ianuarie 2000, viza trimiterea în judecată a lui A.B. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii şi distrugere. La 20 septembrie 2001, Judecătoria Ploieşti a declarat-o pe A.B. vinovată şi a condamnat-o la o pedeapsă cu închisoarea de şase luni pentru fiecare infracţiune. Hotărârea a fost menţinută de Tribunalul Prahova, care a respins apelul formulat de A.B. la 7 ianuarie 2002. La 22 martie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte recursul formulat de A.B., subliniind că, în ceea ce priveşte infracţiunea de distrugere, termenul de prescripţie se împlinise.
8. Al doilea rechizitoriu din 25 iulie 2001 nu a fost aprobat de procurorul-şef, care a dispus încetarea urmăririi penale împotriva lui A.B.
9. La 7 februarie 2002, a fost iniţiată procedura disciplinară împotriva reclamantei, ca urmare a unei plângeri depuse de A.B. La 6 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a constatat că reclamanta nu săvârşise nicio abatere disciplinară şi a dispus încetarea cercetării disciplinare.
2. Articolele publicate în ziar cu privire la reclamantă
10. A.S., jurnalist la ziarul naţional România Liberă, a scris două articole referitoare la activitatea profesională a reclamantei în legătură cu urmărirea penală cu privire la A.B.
11. Primul articol, publicat la 13 februarie 2002, a fost intitulat „Corupţie judiciară. Procuroarea L. a falsificat două rechizitorii! Un om nevinovat a fost condamnat la închisoare” şi a avut şase secţiuni. Prima secţiune, intitulată „Rebut profesional, confirmat de şefi”, făcea referire la un rechizitoriu pretins „falsificat”, întocmit de reclamantă la 25 iulie 2001. Rechizitoriul o viza pe A.B., care, conform jurnalistului, era nevinovată şi victima acţiunilor corupte ale reclamantei. În opinia jurnalistului, circumstanţa că rechizitoriul nu a fost confirmat de procurorul-şef dovedea că acesta fusese rezultatul unei falsificări şi putea fi considerat drept un „rebut profesional”.
12. În a doua secţiune, intitulată „Excludere din magistratură”, jurnalistul a făcut referire la „procurorul măsluitor” care „de data aceasta, nu a reuşit să o trimită pe A.B. în faţa unei instanţe pe baza rechizitoriului falsificat de ea. Totuşi, aceasta reuşise deja să o trimită pe A.B. în faţa unei instanţe pe baza altui rechizitoriu, produsul unei falsificări scandaloase". S-a afirmat că examinarea conduitei reclamantei în legătură cu primul rechizitoriu „putea avea ca rezultat, în afara acuzaţiilor în materie penală aduse împotriva ei pentru abuz în serviciu, excluderea sa rapidă din magistratură, de către Comisia de disciplină pentru procurori. Inducându-şi în eroare superiorii, procurorul măsluitor L. a reuşit să o trimită pe A.B. în faţa unei instanţe, la 17 ianuarie 2000, pentru distrugere şi fals în declaraţii. Minciunile şi interpretarea intenţionat eronată cuprinse în cele zece pagini ale celui de-al doilea rechizitoriu falsificat ar putea umple un capitol întreg al unui adevărat manual de corupţie judiciară".
13. Secţiunile a treia şi a patra ale articolului priveau acţiunea civilă introdusă de A.B., fără nicio referire la reclamantă. A cincea secţiune se referea la o plângere privind infracţiunea de distrugere, depusă de „mafia afaceriştilor corupţi” împotriva A.B. şi repartizată „procurorului măsluitor”. În ultima secţiune, jurnalistul acuza reclamanta, „procurorul măsluitor”, de a fi determinat condamnarea lui A.B. la o pedeapsă cu închisoarea, minţind instanţele prin „rechizitoriul fals” al acesteia.
14. Al doilea articol, publicat la 22 februarie 2002, era intitulat “E.L., procuroarea care falsifică rechizitorii”. Acesta menţiona condamnarea lui A.B. pe baza unui rechizitoriu întocmit de reclamantă. jurnalistul susţinea că ar fi demascat pretinsa influenţă exercitată asupra reclamantei de către S.E., direct interesată în cauză, ceea ce a condus la condamnarea lui A.B. Conform jurnalistului, în repetate rânduri, S.E. „a adus o serie de produse alimentare la domiciliul [reclamantei] în pungi sau în portbagajul maşinii acesteia (...). Odată, a adus o jumătate de porc acasă [la reclamantă], lăsând pete de sânge pe holurile clădirii”.
3. Plângerea pentru calomnie depusă de reclamantă
15. La 15 aprilie 2002, reclamanta a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva lui A.S. Reclamanta s-a plâns că, prin publicarea celor două articole menţionate anterior în februarie 2002, A.S. i-a lezat reputaţia şi demnitatea. Aceasta a solicitat un milion de lei româneşti vechi (ROL) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
16. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2003, Judecătoria Călăraşi l-a găsit pe jurnalist vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie şi l-a condamnat la plata unei amenzi penale în valoare de 10 000 000 lei (ROL), echivalentul a 270 EUR. S-a dispus ca jurnalistul şi ziarul să îi plătească în solidar reclamantei despăgubiri de 300 000 000 ROL, echivalentul a 8 000 EUR. Instanţa a constatat că expresiile „falsificator şi măsluitor” nu corespundeau realităţii, deoarece, în urma cercetării disciplinare, se ajunsese la concluzia că reclamanta se comportase cu profesionalism şi în mod corespunzător în ceea ce priveşte învinuirile formulate împotriva lui A.B. în calitatea acesteia de procuror. Instanţa a luat act de faptul că, în februarie 2002, când au fost publicate articolele, jurnalistul era la curent cu faptul că rechizitoriul procurorului din cadrul primei serii de proceduri fusese confirmat la nivelul primelor două grade de jurisdicţie ale instanţelor interne şi că recursul era încă pendinte. De asemenea, instanţa a subliniat că jurnalistul era la curent că cercetarea disciplinară a reclamantei era pendinte atunci când acesta a scris articolele. Prin urmare, a reţinut că această circumstanţă ar fi trebuit să îl determine pe jurnalist să dea dovadă de o anumită prudenţă în abordare şi în limbajul folosit, având în vedere că ar fi putut expune reclamanta unor sancţiuni disciplinare sau chiar penale.
17. Judecătoria a examinat rechizitoriul din 17 ianuarie 2000, menţionat de A.S. în primul său articol, şi a subliniat că acesta fusese confirmat prin hotărâri definitive ale instanţelor interne.
În ceea ce priveşte al doilea rechizitoriu, instanţa a subliniat că nu fusese aprobat de procurorul-şef la 18 ianuarie 2002. De asemenea, instanţa a subliniat că, la momentul publicării articolelor, decizia procurorului-şef nu era încă finală, deoarece fusese introdusă o plângere împotriva acesteia. Instanţa a considerat că refuzul procurorului-şef de a aproba rechizitoriul reclamantei nu ar fi trebuit să îl determine pe jurnalist să ajungă la concluzia că reclamanta falsificase rechizitoriul.
18. Instanţa a concluzionat că, în cele două articole, jurnalistul depăşise limitele unui discurs acceptabil, prevăzute la art. 10 din Convenţie.
19. Jurnalistul A.S. şi ziarul au formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 28 decembrie 2004, Tribunalul Hunedoara a admis apelul, a casat hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a procedat la reexaminarea cauzei. Acesta l-a achitat pe jurnalist de acuzaţia de calomnie şi a respins cererea de despăgubire a reclamantei. Tribunalul a hotărât că jurnalistul pur şi simplu oferise detalii cu privire la situaţia lui A.B., astfel cum rezulta aceasta din dosarul instanţei. De asemenea, a declarat că articolul publicat la 22 februarie 2002 fusese pur si simplu o reproducere a plângerii administrative depuse de A.B. la Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public. Tribunalul a considerat că declaraţiile relevante ale jurnalistului erau judecăţi de valoare şi a constatat că era necesar ca expresiile utilizate să fie examinate în raport cu rolul presei într-o societate democratică de a difuza informaţii şi idei cu privire la toate subiectele de interes public, ceea ce era valabil şi pentru cauza cu care a fost sesizat, care privea administrarea justiţiei. A făcut trimitere la hotărârea Dalban împotriva României [(MC), nr. 28114/95, pct. 49, CEDO 1999‑VI], subliniind că jurnalistul a recurs la un anumit grad de exagerare şi provocare.
II. Dreptul intern relevant
20. Dispoziţiile interne relevante din Codul civil şi din Codul penal privind insulta şi calomnia, precum şi răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare din legislaţie, sunt prezentate în hotărârea Timciuc împotriva României (nr. 28999/03, pct. 95-97, 12 octombrie 2010).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
21. Reclamanta s-a plâns de încălcarea dreptului său la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale, ca urmare a publicării unor articole, în privinţa cărora susţinea că sunt insultătoare şi calomnioase, în ziarul România Liberă la 13 şi 22 februarie 2002. De asemenea, s-a plâns că instanţa de ultim grad de jurisdicţie i-a respins plângerea penală şi acţiunea civilă formulate în acest sens. Aceasta a invocat art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
23. Reclamanta a susţinut că cele două articole referitoare la activitatea sa profesională, publicate în ziarul România Liberă, nu numai că au fost insultătoare şi calomnioase, dar au fost scrise cu rea-credinţă.
24. A arătat că, în primul articol din 13 februarie 2002, jurnalistul nu s-a limitat la citarea declaraţiilor făcute de A.B., astfel cum a susţinut Guvernul, ci a acuzat-o direct de falsificarea rechizitoriilor prin care a trimis-o pe A.B. în judecată. Jurnalistul a numit-o în repetate rânduri „procurorul măsluitor”, a acuzat-o de lipsă de profesionalism şi de săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri şi abuz în serviciu, în ciuda faptului că acuzaţiile aduse împotriva acesteia în rechizitorii fuseseră confirmate prin hotărâri definitive ale instanţelor interne. În continuare, aceasta a subliniat că, deşi, în al doilea articol din 22 februarie 2002, jurnalistul repetase pur şi simplu declaraţiile lui A.B., nu făcuse niciun efort să verifice veridicitatea declaraţiilor respective.
25. Reclamanta a susţinut, de asemenea, că nu i se oferise niciodată ocazia de a prezenta versiunea sa asupra evenimentelor. În plus, A.S. a declarat în faţa instanţelor interne că nu considerase necesar să afle opinia acesteia.
26. În ceea ce priveşte pretinsa neprotejare a reputaţiei reclamantei de către instanţe, Guvernul considera a fi întrebarea cheie dacă instanţele au păstrat un echilibru just între dreptul reclamantei la respectarea reputaţiei sale şi libertatea de exprimare a lui A.S.
27. Guvernul a argumentat că, în general, jurnalistul relatase activitatea profesională a reclamantei, care, la vremea respectivă, era procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ. În continuare, a subliniat că, în cele două articole contestate, jurnalistul făcuse referire la acuzaţiile aduse de A.B., o persoană trimisă în judecată de reclamantă în două cauze penale diferite şi care a contactat ziarul pentru a face cunoscute problemele care i-au fost cauzate de abaterile profesionale ale reclamantei. Prin urmare, acesta a citat, în mare parte, expresiile folosite de A.B. în materialele predate ziarului. Ambele articole scrise de jurnalist au oferit o prezentare generală a procedurii judiciare iniţiate de reclamantă împotriva lui A.B. şi rezultatul cercetărilor.
28. În continuare, Guvernul a evidenţiat că articolele contestate făceau referire la o problemă de interes general, şi anume funcţionarea sistemului judiciar, şi, prin urmare, ar trebui să fie examinate în contextul general al luptei împotriva corupţiei şi al preocupării generale a societăţii pentru practicile de lucru ale magistraţilor.
29. Acesta a susţinut că declaraţiile făcute de jurnalist cu privire la reclamantă ar trebui să fie considerate parţial judecăţi de valoare şi parţial fapte obiective. De asemenea, a susţinut că nici chiar simplă lectură a articolelor nu dezvăluia rea-credinţă din partea jurnalistului. A admis că jurnalistul a recurs la un anumit grad de exagerare, dar a considerat că, procedând astfel, nu a depăşit limitele acceptabile.
2. Motivarea Curţii
30. Curtea reiterează că, deşi obiectivul esenţial al art. 8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private şi de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private şi de familie, chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi [a se vedea Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003‑III, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007‑XIII].
31. Curtea consideră că prezenta cauză implică obligaţiile pozitive ale statului, aflate sub incidenţa art. 8, de a asigura respectarea efectivă a dreptului reclamantei la viaţă privată, în special dreptul la protejarea reputaţiei sale. În această privinţă, Curtea reiterează că, în jurisprudenţa sa, s-a stabilit deja că sensul conceptului „viaţă privată” se extinde şi la aspecte legate de identitatea personală şi de reputaţie (a se vedea Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; Petrina împotriva României, nr. 78060/01, 14 octombrie 2008, pct. 27-29 şi 34-36; şi Timciuc, citată anterior, pct. 143). În plus, pentru ca art. 8 să fie aplicabil, atacul adus onoarei şi reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieţii sale private [a se vedea, de exemplu, A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009; Mikolajová împotriva Slovaciei, nr. 4479/03, pct. 55, 18 ianuarie 2011; Roberts and Roberts împotriva Regatului Unit, (dec.), nr. 38681/08, pct. 40-41, 5 iulie 2011 şi Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012].
32. Principiile aplicabile sunt similare celor care rezultă din cauze care implică obligaţiile negative ale unui stat: trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente – în prezenta cauză, dreptul reclamantei la protejarea reputaţiei sale şi dreptul ziarului şi al lui A.S. la libertatea de exprimare.
33. În cauzele în care Curtea a trebuit să contrapună protejarea viaţii private libertăţii de exprimare, aceasta a evidenţiat întotdeauna contribuţia adusă de articolele din presă la dezbaterile de interes general (a se vedea, Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 66 şi 68, CEDO 2001‑I, şi Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 60, CEDO 2004‑VI). În cauze referitoare la dezbateri sau probleme de interes public general, limitele unei critici acceptabile sunt mai largi în privinţa politicienilor sau a altor persoane publice decât în privinţa persoanelor particulare (a se vedea Petrina, citată anterior, pct. 40).
34. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea subliniază că articolele contestate se refereau la activitatea profesională a reclamantei în calitate de procuror. Procurorii sunt funcţionari publici, în cadrul sistemului judiciar, a căror sarcină este de a contribui la buna administrare a justiţiei.
35. Fără îndoială că, într-o societate democratică, persoanele private au dreptul să comenteze şi să critice administrarea justiţiei şi funcţionarii implicaţi în aceasta. Totuşi, o astfel de critică nu trebuie să depăşească anumite limite, deoarece este în interesul general ca procurorii, asemenea judecătorilor, să beneficieze de încrederea publicului. Prin urmare, este posibil să fie necesar ca statul să îi protejeze de acuzaţii nefondate (a se vedea Lešník împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, pct. 54, CEDO 2003‑IV).
36. De asemenea, Curtea reiterează că, atunci când realizarea echilibrului a fost asumată de autorităţile naţionale, în conformitate cu criteriile stabilite prin jurisprudenţa Curţii, acesteia din urmă i-ar fi necesare motive întemeiate pentru a substitui punctul de vedere al instanţelor naţionale punctului său de vedere [a se vedea MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011, şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei, (MC) nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011, şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 107,CEDO 2012].
37. În speţă, instanţele interne care au soluţionat cauza au examinat circumstanţele în care au fost făcute declaraţiile insultătoare şi dacă acestea puteau fi justificate, de exemplu, de conduita procurorului în cauză.
38. Curtea observă că, deşi instanţa de prim grad a constatat, după examinarea tuturor probelor disponibile, că declaraţiile jurnalistului erau nefondate, instanţa de ultim grad de jurisdicţie a clasificat declaraţiile relevante ale jurnalistului drept judecăţi de valoare (a se vedea supra, pct. 19).
39. Curtea reiterează că există o distincţie clară între declaraţiile factuale şi judecăţile de valoare [Cumpǎnǎ şi Mazǎre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 98, CEDO 2004‑XI]. În vreme ce existenţa unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăţilor de valoare nu poate fi dovedită. Curtea admite că problema clasificării unei declaraţii drept fapt sau judecată de valoare ţine, în primul rând, de marja de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor interne. Totuşi, chiar şi în cazul în care o declaraţie constituie o judecată de valoare, trebuie să existe un temei factual suficient pentru a o justifica, în caz contrar fiind considerată excesivă [a se vedea Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 76, CEDO 2004‑XI; Timpul Info-Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37, 27 noiembrie 2007; şi Petrina, citată anterior, pct. 40 şi 41].
40. În prezenta cauză, Curtea nu este convinsă că declaraţiile făcute de jurnalistul A.S. pot fi considerate simple judecăţi de valoare. Curtea subliniază că articolele în cauză conţineau acuzaţii privind o conduită nelegală şi necorespunzătoare a reclamantei. Astfel, jurnalistul a susţinut, în special, că reclamanta, în calitatea sa de procuror, a abuzat de prerogativele acesteia şi a trimis-o în mod nelegal în judecată pe A.B. De asemenea, acesta a pretins că reclamanta a fost implicată în luare de mită şi falsificarea rechizitoriilor referitoare la A.B. Aceste susţineri sunt, în opinia Curţii, declaraţii factuale în privinţa cărora instanţa de ultim grad de jurisdicţie nu a impus să fie susţinute de probe relevante.
41. Curtea consideră că acuzaţiile privind pretinsele fapte de corupţie şi incompetenţa reclamantei erau grave şi susceptibile să o afecteze în exercitarea atribuţiilor sale şi să îi prejudicieze reputaţia.
42. Calitatea de politician a unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea unui temei factual suficient în ceea ce priveşte declaraţiile care îi prejudiciază reputaţia, chiar şi atunci când astfel de declaraţii sunt considerate judecăţi de valoare şi nu declaraţii factuale (a se vedea Petrina, citată anterior, pct. 45 şi 50). În această privinţă, Curtea observă, în continuare, că, în hotărârea pronunţată la 3 noiembrie 2003, judecătoria a subliniat că nu exista nicio dovadă că reclamanta săvârşise vreo abatere disciplinară sau infracţiune în legătură cu activitatea sa profesională (a se vedea supra, pct. 16).
43. Curtea observă că, în materialele prezentate de părţi, nu există niciun indiciu că reclamanta a săvârşit vreo infracţiune constând în fals sau luare de mită în legătură cu exercitarea activităţii sale profesionale, în special în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse A.B.
44. În cursul procedurilor desfăşurate în faţa instanţelor interne, jurnalistul nu a prezentat niciun material care să fie considerat de către instanţa de judecată suficient pentru a fundamenta susţinerile acestuia şi niciun martor nu a depus mărturie că reclamanta a fost implicată în astfel de activităţi. În plus, astfel cum a evidenţiat instanţa internă de prim grad de jurisdicţie, la momentul publicării articolelor, jurnalistul cunoştea că primul rechizitoriu fusese confirmat la nivelul primelor două grade de jurisdicţie ale instanţelor interne şi că recursul era încă pendinte. Jurnalistul cunoştea, de asemenea, că cercetarea disciplinară care o viza pe reclamantă era pendinte la vremea respectivă. În plus, simplul fapt că un rechizitoriu întocmit de reclamantă nu a fost aprobat de superiorul acesteia nu putea conduce la concluzia că reclamanta săvârşise vreo infracţiune.
45. În continuare, Curtea subliniază că instanţa de ultim grad a hotărât că unul din cele două articole, şi anume articolul publicat la 22 februarie 2002, a fost o simplă reproducere a plângerilor administrative depuse de A.B. la Ministerul Justiţiei şi la Ministerul Public. Guvernul a subliniat, de asemenea, că jurnalistul făcuse referire, în articolele contestate, la acuzaţiile aduse de A.B. şi că, în mare parte, acesta citase expresiile utilizate de A.B. în materialele predate ziarului.
46. Curtea subliniază că ar trebui să facă distincţie între prezenta speţă şi cauza Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei [(MC), nr. 21980/93, CEDO 1999‑III]. Respectiva cauză privea publicarea, într-un ziar local, a unor acuzaţii preluate direct dintr-un raport întocmit de un inspector din cadrul guvernului, într-o calitate oficială. Curtea a decis să încline balanţa în favoarea dreptului la libertatea de exprimare, considerând că jurnaliştii puteau să se bazeze în mod rezonabil pe un raport oficial, fără să fie necesar să efectueze propria lor cercetare privind acurateţea faptelor menţionate în raportul respectiv.
47. În prezenta cauză, conform constatărilor instanţei de ultim grad şi argumentelor Guvernului, în cele două articole contestate, jurnalistul a reprodus pur şi simplu acuzaţiile aduse de o persoană particulară în plângerile administrative depuse împotriva reclamantei. Pe baza unei examinări atente a celor două articole, Curtea consideră că jurnalistul nu s-a disociat de poziţia exprimată de A.B. în plângerile acesteia şi nu a clarificat că articolele sale reprezentau doar o reproducere a acuzaţiilor aduse de A.B. Jurnalistul a reprodus conţinutul plângerilor depuse de A.B. şi le-a prezentat ca fiind un adevăr obiectiv, deşi acestea reprezentau declaraţiile unei părţi. În plus, jurnalistul nu a verificat acurateţea declaraţiilor respective, care erau în mod evident subiective, şi nu i-a oferit reclamantei posibilitatea să răspundă acuzaţiilor care îi erau aduse.
48. În concluzie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, jurnalistul nu a dovedit că a scris articolele cu atenţia profesionistă care se impune jurnaliştilor. Prin urmare, nu este adecvat să se facă referire la marja permisă în general jurnaliştilor în ceea ce priveşte provocarea sau exagerarea atunci când articolele privesc persoane publice.
49. În lumina considerentelor anterioare, Curtea concluzionează că articolele publicate de A.S. în România Liberă au depăşit limita acceptabilă a comentariilor legate de o dezbatere de interes general. Ţinând seama de gravitatea deosebită a acuzaţiilor din prezenta cauză, Curtea constată că motivele invocate de instanţa internă de ultim grad de jurisdicţie pentru a proteja dreptul la libertatea de exprimare al ziarului şi al lui A.S. erau insuficiente pentru a prevala asupra dreptului reclamantei la protejarea reputaţiei sale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
45. Reclamanta a formulat o serie de capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata şi echitatea procedurilor.
46. În lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
47. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
48. Reclamanta a solicitat 150 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
49. Guvernul a susţinut că suma este excesivă şi a contestat existenţa vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul pretins de reclamantă.
50. Ţinând seama de natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
51. Reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte capătul de cerere privind încălcarea dreptului reclamantei la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 ianuarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy