CASE OF LAWLESS v. IRELAND (No. 1) - [Romanian Translation]

În cauza „Lawless”,

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit dispoziţiilor articolului 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 22 din Regulamentul Curţii, într-o Cameră compusă din:

 

Dl. R. Cassin, Preşedinte

 

şi dnii G. Marikiadis

 

E. Rodenbourg

 

R. McGonigal, membru ex officio

 

G. Balladore Pallieri

 

E. Arnalds

 

K.F. Arik, Judecători

 

P. Modinos, Grefier,

 

pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

 

1. Prezenta cauză a fost deferită Curţii la 13 aprilie 1960, de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datează cu 12 aprilie 1960. La cererea sa de deferire a cauzei, Comisia a anexat raportul său potrivit articolului 31 (art. 31) al Convenţiei. Cauza se referă la cererea introdusă în faţa Comisiei, în temeiul articolului 25 (art. 25) al Convenţiei, de dl G. R. Lawless, cetăţean al Republicii Irlanda, îndreptată împotriva Guvernului acestui stat.

 

2. Atât Comisia, cât şi Guvernul irlandez, Parte în această cauză, au ridicat excepţii preliminare şi probleme de procedură în prezenta cauză. Curtea s-a pronunţat asupra acestor probleme în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960.

 

Procedura, aşa precum s-a desfăşurat până la această dată, este expusă în hotărârea precitată.

 

3. Urmare a hotărârii precitate, Preşedintele Camerei, printr-o ordonanţă din 14 noiembrie 1960, a fixat data de 16 decembrie 1960 drept termen limită pentru prezentarea memoriului delegaţilor Comisiei şi data de 5 februarie 1961 drept termen limită pentru prezentarea contra-memoriului Guvernului irlandez.

 

Conformându-se acestei ordonanţe, Comisia a prezentat la 16 decembrie 1960 o „Expunere cu privire la contra-memoriu (fondul cauzei)”, care la 19 decembrie 1960 a fost notificată Guvernului irlandez, Parte în această cauză. La 3 februarie 1961, înainte de expirarea termenului acordat, Guvernul irlandez de asemenea a prezentat un document intitulat „Observaţiile Guvernului irlandez cu privire la Expunerea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1960”. Acest document a fost comunicat delegaţilor Comisiei la 7 februarie 1961, dată de la care cauza putea fi prin urmare examinată în fond.

 

Înainte de deschiderea procedurii orale, delegatul principal al Comisiei a adus la cunoştinţa Curţii, printr-o scrisoare adresată Grefierului la 14 martie 1961, opinia delegaţilor Comisiei cu privire la unele chestiuni ridicate de Guvernul irlandez în documentul său din 3 februarie 1961, copia căreia fiind transmisă Guvernului irlandez şi vărsată, de asemenea, la dosarul cauzei.

 

4. La 7, 8, 10 şi 11 aprilie 1961, la Strasbourg, au avut loc audieri în şedinţă publică, la care au participat:

 

din partea Comisiei:

 

Sir Humphrey Waldock, Preşedinte al Comisiei,

Delegat principal,

 

Dl C. Th. Eustathiades, Vice-Preşedinte

 

şi

 

Dl S. Petren, Membru al Comisiei,

Delegaţi adjuncţi,

 

din partea Guvernului irlandez, Parte în această cauză:

 

Dl A. O'Keeffe, Procurorul General al Irlandei, acţionând în calitate de agent,

 

asistat de:

 

Dl S. Morrissey, Barrister-at-Law, consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe,

Dl A. J. Hederman, Barrister-at-Law,

consilier,

 

şi de către:

 

Dnii D. O'Donovan, Chief State Solicitor,

 

P. Berry, Assistant Secretary-General, Ministerul Justiţiei.

 

5. Înainte de examinarea fondului cauzei, Sir Humphrey Waldock, delegat principal al Comisiei, a ridicat câteva chestiuni de procedură şi a prezentat la acest subiect următoarele concluzii:

 

„Invităm Curtea să statueze că delegaţii Comisiei au dreptul:

 

(a) să considere ca parte integrantă a procedurii cauzei observaţiile scrise ale reclamantului asupra raportului Comisiei, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;

 

(b) să aducă la cunoştinţa Curţii opinia reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;

 

(c) să considere persoana desemnată de către reclamant ca fiind la dispoziţia delegaţilor pentru orice asistenţă pe care aceştia ar considera-o utilă de solicitat, în vederea comunicării Curţii a opiniei reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor.”

 

Dl A. O'Keeffe, acţionând în calitate de agent al Guvernului irlandez, a declarat că lasă această chestiune la discreţia Curţii.

 

6. Asupra acestei chestiuni de procedură, Curtea a adoptat la 7 aprilie 1961 următoarea hotărâre:

 

„Curtea,

 

Ţinând cont de concluziile prezentate de către delegaţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului la audierea din 7 aprilie 1961;

 

Luând notă de faptul că agentul Guvernului irlandez nu doreşte să se pronunţe asupra chestiunii;

 

Considerând că, în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960, Curtea a declarat că la această etapă a procedurii nu consideră necesar să autorizeze Comisia să-i transmită observaţiile scrise ale reclamantului asupra Raportului Comisiei;

 

Considerând că, pe de altă parte, Curtea a recunoscut deja Comisiei în hotărârea precitată, doar versiunea franceză fiind autentică, facultatea de a aduce la cunoştinţă, sub proprie răspundere, opinia reclamantului, ca element ce ar putea servi drept explicaţie Curţii;

 

Considerând că această latitudine a Comisiei se extinde asupra oricăror consideraţii pe care Comisia le-ar obţine de la reclamant în cadrul procedurii în faţa Curţii;

 

Considerând că, pe de altă parte, Comisia dispune de deplina libertate cu privire la alegerea metodelor prin care doreşte să stabilească contactul cu reclamantul şi să-i ofere acestuia ocazia să-i comunice opinia; considerând, în special, că aceasta îi poate cere reclamantului să desemneze o persoană care să fie la dispoziţia delegaţilor Comisiei; considerând că din aceasta nu rezultă că persoana în cauză ar avea locus standi in judicio;

 

Din aceste considerente,

 

Decide în unanimitate:

 

Cu referire la concluziile formulate la litera (a), că, la etapa actuală, nu este cazul de a examina observaţiile scrise ale reclamantului, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960, ca făcând parte integrantă din procedura cauzei;

 

Cu referire la litera (b), că Comisia are deplina latitudine, în cadrul dezbaterilor şi în măsura în care le consideră utile pentru a servi drept explicaţie Curţii, să ia în considerare opinia reclamantului asupra Raportului sau asupra oricărei chestiuni particulare ridicate după transmiterea lui;

 

Cu referire la litera (c), că Comisia este împuternicită, la momentul în care consideră util să o facă, să invite reclamantul să-i pună la dispoziţie o persoană, sub rezerva celor indicate mai sus.”

 

7. În continuare, Curtea a audiat declaraţiile, răspunsurile şi prezentările cu privire la chestiunile de fapt şi de drept asupra fondului cauzei, date de Sir Humphrey Waldock, delegat principal, din partea Comisiei, de dl A. O'Keeffe, Attorney-General, acţionând în calitate de Agent din partea Guvernului irlandez.

 

 

 

ÎN FAPT

 

I

 

1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei – la care este anexat Raportul său, întocmit potrivit dispoziţiilor articolului 31 (art. 31) din Convenţie – are drept obiect de a supune cauza G. R. Lawless spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Guvernul irlandez în temeiul dispoziţiilor Convenţiei.

 

Precum rezultă din cererea şi memoriul Comisiei, G. R. Lawless invocă, în ceea ce îl priveşte, încălcarea din partea autorităţilor Republicii Irlanda a dispoziţiilor Convenţiei, prin faptul că, întru executarea unei ordonanţe emise de către Ministrul Justiţiei în baza articolului 4 al Legii nr. 2 din 1940 de modificare a Legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului, s-a aflat în detenţie fără judecată de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957 într-o tabără de detenţie militară, situată pe teritoriul Republicii Irlanda.

 

2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din Raportul Comisiei, din memorii, probele şi documentele prezentate Curţii, precum şi din concluziile formulate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, în cadrul audierilor orale în faţa Curţii, se rezumă la următoarele:

 

3. G. R. Lawless, născut în 1936, este muncitor în construcţie. El are domiciliu permanent în Dublin (Irlanda).

 

4. G. R. Lawless a recunoscut în faţa Comisiei că a devenit membru al I.R.A. („Irish Republican Army” / „Armata republicană irlandeză”) în ianuarie 1956. Potrivit propriilor sale declaraţii, el ar fi părăsit I.R.A. în iunie 1956 şi un grup disident al I.R.A în decembrie 1956.

 

II

 

5. Potrivit tratatului cu privire la crearea Statului Liber al Irlandei, semnat la 6 decembrie 1921 între Marea-Britanie şi Statul Liber al Irlandei, şase comitate situate în nordul Insulei irlandeze au rămas sub suveranitatea britanică.

 

6. După crearea Statului Liber al Irlandei, cu diferite ocazii, s-au constituit grupuri armate autoproclamate „Armata republicană irlandeză” (I.R.A.), având ca obiectiv evident desfăşurarea activităţilor teroriste ce ar pune capăt suveranităţii exercitate de Marea Britanie asupra Irlandei de Nord. Activităţile acestor grupuri au luat uneori proporţii atât de mari, încât legislaţia ordinară nu mai putea asigura o reprimare eficientă. Astfel, legislatorul i-a acordat cu diferite ocazii Guvernului împuterniciri speciale, de natură să-i permită acestuia să facă faţă situaţiei create prin aceste activităţi ilegale; printre aceste împuterniciri a figurat uneori dreptul de detenţie fără judecată.

 

La 29 decembrie 1937 a fost promulgată Constituţia Republicii Irlanda, în vigoare în prezent. În luna mai a anului 1938, toate persoanele deţinute pentru delicte politice au fost eliberate.

 

La momentul când situaţia politică din Europa prezicea declanşarea războiului, I.R.A. şi-a reluat activităţile şi săvârşea noi acte de violenţă pe teritoriul Republicii Irlanda.

 

La începutul anului 1939, I.R.A. a publicat documente pe care le-a denumit „declaraţie de război Marii Britanii”. În special după această declaraţie I.R.A., acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda, şi-a intensificat actele de violenţă pe teritoriul britanic.

 

7. Pentru a face faţă situaţiei create prin activitatea I.R.A., Parlamentul Republicii Irlanda a adoptat o lege cu privire la atentatele contra securităţii statului („Offences against the State Act, 1939”), care a intrat în vigoare la 14 iunie 1939.

 

III

 

8. Titlul II al legii din 1939 defineşte „activităţile prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului”. Titlul III conţine dispoziţii cu privire la organizaţii a căror activitate cade sub incidenţa legii şi care, din aceste motive, pot fi declarate prin ordonanţă de Guvern „organizaţii ilegale”. În acest sens, articolul 21 din legea din 1939 prevede:

 

„(1) Este interzis oricărei persoane să facă parte dintr-o organizaţie ilegală;

 

(2) Orice persoana care este membru al unei organizaţii ilegale, contrar prezentului articol, se face vinovată de încălcarea dispoziţiilor prezentului articol şi este pasibilă:

 

(a) în cazul constatării vinovăţiei, de o amendă în valoare de cel mult 50 lire sau, la discreţia instanţei de judecată, de pedeapsa cu închisoarea de până la trei luni, sau de ambele pedepse; fie

 

(b) în cazul pronunţării hotărârii de condamnare de către instanţa de judecată, de o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani”.

 

Titlul IV al legii din 1939 conţine diverse dispoziţii cu privire la reprimarea activităţilor ilegale, printre care, articolul 30 prevede următoarea dispoziţie referitoare la arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de implicare în activităţi ilegale:

 

Articolul 30:

 

„(1) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitimaţiei, dacă i se cere) poate fără mandat să oprească, să perchiziţioneze, să interogheze şi să aresteze orice persoana sau să efectueze una sau mai multe dintre aceste măsuri în privinţa oricărei persoane pe care o bănuieşte de a fi comis o încălcare sau este pe cale să comită o încălcare a oricărui articol sau paragraf din prezenta lege, sau un act calificat drept delict în sensul Titlului V din prezenta lege, sau pe care o bănuieşte de a fi posesorul unui document având legătură cu comiterea sau tentativa de comitere a oricărei dintre încălcările sus menţionate.

 

(2) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitimaţiei, dacă i se cere) poate, în scopul exercitării oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent al acestui articol, să oprească şi să perchiziţioneze (făcând uz de forţă, în caz de necesitate) orice vehicul sau navă, corabie sau alt vas pe care îl bănuieşte de transportarea unei persoane pe care este autorizat, potrivit paragrafului susmenţionat, să o reţină fără mandat.

 

(3) Orice persoană reţinută în temeiul prezentului articol poate fi condusă şi deţinută la un post al Gárda Síochána, o închisoare sau orice alt loc corespunzător acestui scop, timp de 24 de ore din momentul reţinerii şi oricărei persoane i se poate, la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, având cel puţin rangul de Comisar principal, prelungi detenţia pentru încă 24 de ore.

 

(4) Orice persoană deţinută ca urmare a aplicării paragrafului precedent poate, în orice moment pe parcursul detenţiei sale, să fie inculpată de săvârşirea unei infracţiuni şi tradusă în faţa Tribunalului de District sau în faţa unei Curţi Penale Speciale, sau eliberată la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, şi trebuie, în cazul în care nu este inculpată sau eliberată, să fie eliberată la expirarea perioadei de detenţie autorizate de paragraful precitat.

 

(5) Orice membru al Gárda Síochána poate lua, cu privire la o persoană deţinută în temeiul prezentului articol, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

 

(a) să noteze numele şi adresa unei astfel de persoane;

 

(b) să perchiziţioneze o astfel de persoana sau să dispună percheziţia;

 

(c) să fotografieze o astfel de persoana sau să dispună fotografierea;

 

(d) să-i ia sau să dispună luarea amprentelor digitale unei astfel de persoane;

 

(6) Orice persoană care va opune rezistenţă exercitării de către un membru al Gárda Síochána a oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent, sau care nu-şi va declara numele sau va refuza să-şi declare numele sau adresa şi va furniza la orice întrebare de această natură un nume sau o adresă falsă sau înşelătoare, se va face vinovat de încălcarea prezentului articol şi va fi, după constatarea vinovăţiei, pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la şase luni”.

 

Titlul V al legii din 1939 are drept obiect crearea unei „Curţi Penale Speciale”, având competenţa de judecare a persoanelor acuzate de delicte în temeiul acestei legi.

 

În cele din urmă, Titlul VI al legii din 1939 conţine dispoziţii care autorizează orice Ministru de Stat – din momentul în care Guvernul a pus în vigoare această parte a legii – să ordone, în anumite circumstanţe, arestarea sau detenţia oricărei persoane în privinţa căreia are convingerea că se dedică unor activităţi declarate ilegale prin lege.

 

9. La 23 iunie 1939, adică după nouă zile de la intrarea în vigoare a legii cu privire la atentatele contra securităţii statului, Guvernul a promulgat, în temeiul articolului 19 al acestei legi, o ordonanţă prin care I.R.A., declarată „Organizaţie ilegală”, a fost dizolvată.

 

10. Ulterior, circa 70 de persoane au fost arestate şi deţinute în temeiul Titlului VI al legii; una dintre acele persoane a înaintat o acţiune în faţa Înaltei Curţi a Irlandei, contestând legalitatea detenţiei sale. Înalta Curte a Irlandei a declarat atunci această detenţie ca fiind ilegală şi a dispus eliberarea persoanei printr-o hotărâre de habeas corpus.

 

Guvernul a ordonat atunci eliberarea tuturor persoanelor deţinute în baza aceloraşi dispoziţii.

 

11. Luând în consideraţie hotărârea Înaltei Curţi, Guvernul a prezentat Parlamentului un proiect de lege de modificare a Titlului VI al legii din 1939 contra securităţii statului. La 9 februarie 1940, după ce a fost declarat constituţional de către Curtea Supremă, acest proiect a fost adoptat de către Parlament, devenind legea nr. 2 din 1940, „Offences against the State (Amendment) Act 1940”.

 

Această lege nr. 2 din 1940 conferă Miniştrilor de Stat împuterniciri speciale de detenţie fără judecata, „dacă şi din momentul în care Guvernul va face şi va publica o declaraţie prin care să declare că împuternicirile atribuite prin prezentul Titlu al legii sunt necesare pentru a asigura menţinerea păcii şi ordinii publice şi că este oportun ca prezentul Titlu al legii să intre imediat în vigoare” (articolul 3, paragraful (2) al legii).

 

Cu toate acestea, în temeiul paragrafului (4) al articolului 3 al legii, declaraţia Guvernului de punere în vigoare a împuternicirilor speciale de detenţie poate fi anulată în orice moment printr-o simplă rezoluţie a Camerei inferioare a Parlamentului irlandez.

 

În plus, potrivit prevederilor articolului 9 al legii, cele două Camere ale Parlamentului trebuie să fie informate în deplină măsură, cu regularitate, despre modul de exercitare a împuternicirilor de detenţie.

 

12. Împuternicirile de detenţie prevăzute de legea precitată sunt încredinţate Miniştrilor de Stat. În acest sens, articolul 4 al legii dispune:

 

„(1) În cazul în care un Ministru de Stat consideră că o persoană este implicată în activităţi care, după părerea sa, sunt prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau a siguranţei statului, el poate, prin ordin sub semnătură proprie şi purtând sigiliul său oficial, să ordone arestarea sau detenţia acelei persoane în baza prezentului articol.

 

(2) Orice membru al Gárda Síochána poate să aresteze fără mandat orice persoană indicată în ordinul emis de către un Ministru de Stat în aplicarea paragrafului precedent.

 

(3) Orice persoană arestată în aplicarea paragrafului precedent va fi deţinută într-o închisoare sau într-un alt loc indicat în acest scop printr-un regulament adoptat în aplicarea prezentului Titlu al legii, până la momentul în care acest Titlu va înceta să mai fie în vigoare sau până la momentul în care aceasta va fi eliberată în temeiul dispoziţiilor subsecvente ale prezentului Titlu al acestei legi.

 

(4) În cazul în care o persoană este deţinută în baza prezentului articol, acesteia i se prezintă, imediat după sosire la închisoare sau în orice alt loc indicat în acest scop prin regulamentele adoptate în aplicarea prezentei părţi a acestei legi, o copie a ordinului emis pe numele său în temeiul prezentului articol, precum şi a dispoziţiilor articolului 8 al prezentei legi”.

 

13. În temeiul articolului 8 al legii nr. 2 din 1940, Guvernul trebuie să instituie, cât de curând posibil după intrarea în vigoare a împuternicirilor de detenţie fără judecată, o Comisie (numită în continuare: „Comisia de detenţie”) care să poate fi sesizată de către orice persoană arestată sau deţinută în temeiul legii, prin intermediul Guvernului, în vederea examinării cauzei sale. Această Comisie trebuie să fie alcătuită din trei membri numiţi de Guvern, printre care un ofiţer al Forţelor Apărării, având cel puţin şapte ani de serviciu, şi alţi doi membri, care trebuie să fie un avocat sau jurisconsult având o experienţă de cel puţin şapte ani, fie judecători sau foşti judecători ai tribunalelor ordinare. În cele din urmă, articolul 8 al legii prevede ca, în cazul în care Comisia conchide că nu există temeiuri pentru menţinerea persoanei în detenţie, aceasta este eliberată în cei mai scurţi termeni.

 

IV

 

14. După o perioadă de mai mulţi ani în care activităţile I.R.A. nu au fost atât de pronunţate, în 1954 şi apoi începând cu al doilea semestru al anului 1956 s-a produs o recrudescenţă.

 

În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie 1956, au fost comise atacuri armate împotriva mai multor unităţi ale poliţiei Irlandei de Nord, iar la sfârşitul lunii a fost ucis un poliţist. În aceeaşi lună, o patrulă a poliţiei circulând pe drumuri frontaliere a fost ţinta unor focuri de armă, au fost doborâţi arbori de-a curmezişul drumurilor, au fost tăiate fire telefonice etc. În ianuarie 1957, incidentele au devenit şi mai frecvente. La începutul lunii, împotriva unităţilor poliţiei din Brookeborough a fost declanşat un atac armat, în cursul căruia doi dintre atacatori au fost ucişi, ambii provenind din teritoriul comitatului 26. Alţi doisprezece, dintre care patru răniţi, au trecut frontiera şi au fost arestaţi de poliţia Republicii Irlanda. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul Republicii Irlanda a adresat publicului, în cadrul unui mesaj radiofonic din 6 ianuarie 1957, un apel insistent de a pune capăt acestor atacuri.

 

La şase zile după acest mesaj radiofonic, adică pe 12 ianuarie 1957, I.R.A. săvârşeşte pe teritoriul Republicii Irlanda un atac armat împotriva unui magazin de explozibile, situat în Moortown, comitatul Dublin, în scopul de a sustrage explozibile. La 6 mai 1957, grupuri armate au pătruns în magazinul de explozibile din Swan Laois, au imobilizat paznicul şi au sustras o mare cantitate de explozibile.

 

Pe 18 aprilie 1957, printr-o explozie care cauzează serioase prejudicii podului de cale ferată din Ayallogue, în comitatul Armagh, la circa 5 mile în partea de nord a frontierei, a fost întreruptă linia de cale ferată Dublin-Belfast.

 

În noaptea din 25 spre 26 aprilie, trei explozii între Lurgan şi Portadown, în Irlanda de Nord, au cauzat daune aceleiaşi linii de cale ferată.

 

În noaptea din 3 spre 4 iulie 1957, o patrulă a poliţiei Irlandei de Nord, în timpul serviciului în imediată apropiere de frontieră, a căzut într-o ambuscadă. Un poliţist a fost împuşcat mortal, iar altul a fost rănit. La locul ambuscadei au fost descoperite 87 de batoane de gelinită plasate pe drum, acoperite cu pietre şi conectate la un detonator.

 

Acest incident s-a produs cu doar 8 zile înainte de Orange Processions, care se desfăşoară anual în numeroase localităţi ale Irlandei de Nord la data de 12 iulie. În trecut, această dată a fost deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice.

 

V

 

15. Împuternicirile speciale de arestare şi detenţie atribuite Miniştrilor de Stat prin legea nr. 2 din 1940, au fost puse în vigoare la 8 iulie 1957 printr-o Declaraţie a Guvernului irlandez publicată în Jurnalul Oficial la 5 iulie 1957.

 

La 16 iulie 1957, Guvernul a constituit Comisia de detenţie, prevăzută de articolul 8 al legii şi a desemnat în calitate de membri ai Comisiei un ofiţer al Forţelor Apărării, un judecător şi un judecător de district.

 

16. Declaraţia Guvernului irlandez de punere în vigoare, la 8 iulie 1957, a împuternicirilor speciale de detenţie prevăzute în Titlul II al legii nr. 2 din 1940, avea următorul conţinut:

 

„Guvernul, în exercitarea împuternicirilor conferite de paragraful 2 al articolului 3 al legii cu privire la atentatele contra securităţii statului din 1940 (nr. 2 din 1940), prin prezenta declară că împuternicirile conferite de Titlul II al legii precitate sunt necesare în vederea menţinerii păcii şi ordinii publice şi că este necesar ca Titlul menţionat să intre în vigoare imediat.”

 

17. Prin scrisoarea din 20 iulie 1957, Ministrul irlandez al Afacerilor Externe a informat Secretarul General al Consiliului Europei că Titlul II al legii nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului a intrat în vigoare la 8 iulie 1957.

 

Paragraful 2 al scrisorii avea următorul conţinut:

 

„... În măsura în care punerea în aplicare a Titlului II al legii, care conferă împuterniciri speciale de arestare şi de detenţie, poate implica o derogare de la obligaţiile ce rezultă din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, am onoarea să vă invit să consideraţi prezenta scrisoare ca una de notificare potrivit articolului 15 (3) (art. 15-3) al Convenţiei.”

 

Scrisoarea indica faptul că detenţia persoanelor în baza legii nr. 2 devenise necesară „în vederea împiedicării săvârşirii delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerii unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”.

 

Secretarului General i se atrăgea atenţia asupra dispoziţiilor articolului 8 al Legii din 1940, care prevedea constituirea unei Comisii căreia i se poate adresa orice persoană deţinută. Comisia a fost instituită la 16 iulie 1957.

 

18. Îndată după publicarea Declaraţiei din 5 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a împuternicirilor de detenţie prevăzute de legea nr. 2 din 1940, Prim-ministrul Republicii Irlanda a anunţat că Guvernul va elibera orice persoană deţinută în temeiul legii menţionate, care îşi va lua angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”.

 

VI

 

19. La 21 septembrie 1936 G.R. Lawless a fost arestat pentru prima dată împreuna cu alţi trei bărbaţi într-un hambar dezafectat la Keshcarrigan, comitatul Leitrim. În acest hambar poliţia a descoperit o mitralieră Thompson, 6 arme de război, 6 arme de vânătoare, un revolver, un pistol automat şi 400 încărcătoare. Lawless a recunoscut că era membru al I.R.A. şi că a luat parte la un atac armat în cadrul căruia au fost furate arme şi revolvere. La 18 octombrie, el a fost acuzat de deţinere ilegală de arme de foc, în temeiul legii din 1925 cu privire la armele de foc (The Firearms Act, 1925) şi a articolului 21 din legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (The Offences against the State Act, 1939) (în continuare „legea din 1939”).

 

G. R. Lawless şi ceilalţi inculpaţi au fost traduşi în faţa Curţii penale de circumscripţie Dublin. La 23 noiembrie 1956, aceştia au fost achitaţi în ceea ce priveşte capătul de acuzare de posesie ilegală de arme de foc. Judecătorul a semnalat juraţilor faptul că nu au fost respectate condiţiile tehnice referitoare la probarea vinovăţiei acuzatului, acuzarea nedemonstrând în mod concludent că nici o autoritate competentă nu îi acordase acuzatului vreun permis ce l-ar fi autorizat să deţină armele în cauză.

 

În cadrul audierilor din data de 26 octombrie în faţa acestei Curţi, judecătorul de district l-a întrebat pe unul dintre inculpaţi, Sean Geraghty, dacă acesta dorea să adreseze întrebări agenţilor de poliţie prezenţi. Sean Geraghty a răspuns în felul următor:

 

„În calitate de soldat al Armatei Republicane Irlandeze şi ca leader al bărbaţilor aici prezenţi, nu doresc sa iau parte la deliberările acestui tribunal.”

 

La întrebarea judecătorului dacă pleda vinovat sau nevinovat, acesta a răspuns din nou:

 

„În numele camarazilor mei şi al meu personal, ţin să declar că armele şi muniţiile găsite asupra noastră urmau să fie utilizate împotriva forţelor britanice de ocupaţie, în scopul realizării reunificării ţării noastre şi irlandezii şi irlandezele, indiferent de opinie politică, nu trebuie să se teamă de noi. Noi reafirmăm că posesia armelor este legală şi credem, de asemenea, că orice irlandez are datoria de a lua arma în mână pentru a-şi apăra ţara”.

 

Ulterior, răspunzând la o întrebare ce i-a fost adresată de către judecător, G.R. Lawless a declarat: „Sean Gergharty a vorbit în numele meu”.

 

La 14 mai 1957, Lawless a fost arestat din nou la Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit de implicare în activităţi ilegale. Asupra lui a fost găsită o schiţă de plan pentru atacarea unor posturi de frontieră între Republica Irlanda şi Irlanda de Nord, având inscripţia: „A se infiltra, a anihila şi a distruge”.

 

În aceeaşi zi la domiciliul lui G. R. Lawless a fost efectuată o percheziţie. În timpul acesteia a fost depistat un document manuscris cu privire la războiul de gherilă, document ce conţinea, printre altele, următoarele declaraţii:

 

„ Mişcarea de rezistenţă este avangarda armată a poporului irlandez în luptă pentru eliberarea Irlandei. Forţa acestei mişcări constă în caracterul său popular şi patriotic. Principala misiune a unităţilor locale ale rezistenţei este de a distruge instalaţiile şi unităţile inamice, localurile Armatei teritoriale, unităţile speciale, birourile de recrutare, posturile de frontieră, depozitele, etc.

 

A ataca aerodromurile inamice şi a distruge hangarele pentru avioane, depozitele de bombe şi de carburanţi, a nimici membrii-cheie ai personalului aerian şi mecanicii, a nimici sau captura ofiţerii inamici de rang înalt şi înalţii funcţionari ai administraţiei coloniale inamice, precum şi trădătorii ţării noastre aflaţi în serviciul acestora, şi anume ofiţeri britanici, agenţi de poliţie, spioni, magistraţi, membri importanţi ai partidului colaboraţionist, etc.”

 

După arestare, G. R. Lawless a fost acuzat:

 

(a) de deţinere de documente compromiţătoare, cu încălcarea articolului 12 din legea din 1939;

 

(b) de apartenenţă la o organizaţie ilegală, I.R.A., cu încălcarea articolului 21 din legea din 1939.

 

La 16 mai 1957, G. R. Lawless a fost tradus în faţa Curţii penale de circumscripţie Dublin, împreună cu alţi trei bărbaţi acuzaţi de infracţiuni similare în temeiul legii din 1939. În ceea ce priveşte primul capăt de acuzare, Curtea l-a condamnat pe Lawless la o lună de închisoare, dar l-a achitat în privinţa celui de-al doilea. Actele Curţii arată că cel de-al doilea capăt de acuzare a fost respins pentru „motive de fond”, fără ca aceasta să fi fost consemnat în vreun proces-verbal oficial al dezbaterilor. Motivele acestei achitări nu au putut fi stabilite cu claritate. G. R. Lawless a fost eliberat în jurul datei de 16 iunie 1957, după ce şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea Mountjoy din Dublin.

 

20. La 11 iulie 1957, G. R. Lawless a fost din nou arestat la Dun Laoghaire de către agentul de securitate Connor, în momentul în care era pe punctul de a se îmbarca pe un vas cu destinaţia Anglia. El a fost deţinut timp de 24 de ore la Comisariatul de poliţie Bridewell din Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit de apartenenţă la o organizaţie ilegală, şi anume la I.R.A.

 

În aceeaşi zi, inspectorul de poliţie McMahon i-a declarat reclamantului că el ar putea fi eliberat dacă ar semna un angajament cu privire la comportamentul său viitor. Dlui G. R. Lawless nu i-a fost prezentat nici un text scris al angajamentului propus. Condiţiile acestuia nu au putut fi stabilite cu exactitate.

 

La 12 iulie 1957, Şeful Comisariatului de poliţie, acţionând în temeiul paragrafului 3 al articolului 30 din legea din 1939, a dispus prelungirea detenţiei dlui G. R. Lawless cu 24 de ore, până la data de 13 iulie 1957, ora 19.45.

 

La 13 iulie 1957, la ora 6 dimineaţa, înainte de expirarea termenului detenţiei sale în temeiul articolului 30 din legea din 1939, G. R. Lawless a fost transferat de la Comisariatul de poliţie Bridewell la închisoarea militară din Curragh, comitatul Kildare (cunoscută sub numele de „Glass House”). El a ajuns acolo în aceeaşi zi la orele 8 dimineaţa şi, din acel moment, a fost deţinut în această instituţie în temeiul unui ordin de detenţie emis la 12 iulie 1957, potrivit articolului 4 din legea nr.2 din 1940, de către Ministrul justiţiei. La momentul sosirii la „Glass House”, Lawless a primit copia ordinului de detenţie precitat, în care Ministrul Justiţiei a declarat că, în opinia sa, G. R. Lawless era implicat în activităţi prejudiciabile securităţii statului şi a dispus arestarea şi detenţia sa în temeiul articolului 4 din legea din 1940.

 

La 17 iulie 1957, G. R. Lawless a fost transferat de la „Glass House” într-o unitate cunoscută sub numele de „Curragh Internment Camp”, care face parte din unitatea militară şi cazarmele din Curragh, comitatul Kildare, loc unde a fost deţinut, împreuna cu alte circa 120 de persoane, fără a fi tradus în faţa unui judecător, până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957.

 

21. La 16 august 1957, G. R. Lawless a fost informat că va eliberat dacă îşi va lua în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera, nici susţine vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. G. R. Lawless a refuzat să îşi asume un asemenea angajament.

 

22. La 8 septembrie 1957, G. R. Lawless şi-a exercitat dreptul, recunoscut de articolul 8 al legii din 1940, de a cere ca chestiunea menţinerii sale în detenţie să fie examinată de către Comisia de detenţie, creată potrivit aceluiaşi articol din legea precitată. El s-a prezentat în faţa acestei Comisii la 17 septembrie 1957, fiind asistat de un consilier şi de avocaţi. Comisia de detenţie, la prima şedinţă a adoptat câteva reguli de procedură şi a amânat audierile până la data de 20 septembrie.

 

23. Cu toate acestea, la 18 septembrie 1957, consilierul lui G. R. Lawless, întemeindu-se pe articolul 40 din Constituţia Irlandei, a adresat, de asemenea, Înaltei Curţi a Irlandei o cerere prin care solicita pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad subjiciendum. Obiectul cererii consta în obţinerea unei ordonanţe a Curţii de obligare a Comandantului Unităţii de detenţie să-l aducă pe G. R. Lawless în faţa Curţii în vederea examinării legalităţii detenţiei sale şi adoptării unei decizii în această privinţă. Pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus l-ar fi obligat pe Comandant să-şi motiveze refuzul de a se conforma ordonanţei în faţa Înaltei Curţi.

 

Ordonanţa condiţionată a fost acordată în aceeaşi zi şi notificată Comandantului care trebuia să îşi motiveze refuzul într-un termen de patru zile. Ea a fost de asemenea notificată Comisiei de detenţie. Comisia de detenţie s-a întrunit la 20 septembrie 1957 şi a decis să amâne şedinţa sine diem în aşteptarea rezultatului cererii de habeas corpus.

 

24. Atunci G. R. Lawless a adresat o cerere Înaltei Curţi, solicitând, în pofida motivelor Comandantului unităţii de detenţie de a nu da curs cererii, ca ordonanţa condiţionată de habeas corpus să devină necondiţionată. În acest context, Comandantul s-a bazat pe ordinul de detenţie emis pe numele reclamantului de către Ministrul justiţiei.

 

Înalta Curte s-a întrunit la 8 şi la 11 octombrie 1957 şi a audiat argumentele legale prezentate de către consilierii celor două părţi. La 11 octombrie, ea a pronunţat o hotărâre prin care a admis motivele invocate de către Comandantul unităţii întru justificarea detenţiei. Prin urmare, cererea de habeas corpus a fost respinsă.

 

25. La 14 octombrie 1957, G. R. Lawless a declarat apel în faţa Curţii Supreme, invocând nu numai Constituţia şi legislaţia Irlandei, dar şi prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului. La 6 noiembrie 1957, Curtea Supremă a respins apelul dlui G. R. Lawless. Ea şi-a emis hotărârea motivată la 3 decembrie 1957.

 

Principalele concluzii ale hotărârii Curţii Supreme au fost următoarele:

 

(a) legea din 1940 a fost prezentată, în faza de proiect, Curţii Supreme în vederea examinării constituţionalităţii sale. Curtea Supremă a decis că aceasta nu era contrară Constituţiei, iar în temeiul articolului 34 (3) 3 al Constituţiei, nici un tribunal nu poate aprecia constituţionalitatea unei legi a cărei proiect a fost aprobat de către Curtea Supremă.

 

(b) Oireachtas (adică Parlamentul), singura autoritate legislativă, nu adoptase nici o lege prin care sa încorporeze Convenţia europeană a drepturilor omului în dreptul intern al Irlandei. În consecinţă, Curtea Supremă nu putea să aplice Convenţia, în măsura în care aceasta acorda cetăţenilor drepturi suplimentare sau diferite de cele prevăzute de dreptul intern irlandez.

 

(c) Detenţia reclamantului în temeiul articolului 30 din legea din 1939 trebuia să ia sfârşit la 13 iulie 1957, ora 19.45. În acel moment, el era deja deţinut potrivit unui alt ordin emis de către Ministrul justiţiei, iar menţinerea sa în detenţie era absolut justificată prin acest al doilea ordin.

 

(d) Reclamantul nu a adus nici o probă prima facie în sprijinul alegaţiei sale, potrivit căreia nu ar fi fost informat cu privire la motivele arestării sale în baza ordinului ministerial. În orice caz, chiar dacă ar fi fost constatată o neregularitate la arestare, aceasta nu ar fi făcut detenţia ulterioară ilegală, oricare ar fi, de altfel, drepturile pe care i le-ar fi putut acorda reclamantului dreptul irlandez.

 

(e) Curtea a statuat deja odată cu examinarea proiectului legii din 1940 că aceasta nu era împuternicită să examineze temeinicia opiniei unui ministru care emite un ordin de detenţie în temeiul articolului 4 din legea precitată.

 

(f) În cadrul procedurii de habeas corpus în faţa Înaltei Curţi, reclamantul a contestat legalitatea constituirii Comisiei de detenţie. Chiar daca s-ar demonstra că deciziile Comisiei de detenţie cu privire la anumite chestiuni procedurale ar fi fost eronate, acest fapt nu ar avea drept efect ilegalitatea detenţiei reclamantului, nici nu ar constitui temei al unei cereri de habeas corpus. Din conţinutul articolului 8 din legea din 1940 rezultă că această Comisie nu este o instanţă judecătorească şi că o cerere formulată în faţa acesteia nu constituie o procedură jurisdicţională, ci o simplă cerere cu caracter administrativ.

 

26. Între timp, la 8 noiembrie 1957 – adică după două zile de la notificarea respingerii cererii de către Curtea Supremă – G. R. Lawless a adresat cererea în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în care afirma că arestarea şi detenţia sa, potrivit articolului 8 din legea din 1940, fără acuzaţie şi judecată, a constituit o încălcare a Convenţiei şi solicita:

 

(a) eliberarea sa imediată;

 

(b) plata unei reparaţii şi a despăgubirilor pentru privarea de libertate; şi

 

(c) plata tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând, direct sau indirect, din acţiunile intentate de el în faţa jurisdicţiilor irlandeze şi a Comisiei în vederea obţinerii eliberării sale.

 

27. Puţin mai târziu, Comisia de detenţie a reluat, în temeiul articolului 8 din legea din 1940, examinarea cauzei dlui G. R. Lawless şi şi-a ţinut şedinţele în acest scop la 6 şi 10 decembrie 1957. La 10 decembrie, la invitaţia Procurorului General al Republicii Irlanda, G. R. Lawless, prezentându-se personal în faţa Comisiei de detenţie, s-a angajat verbal de a nu „ se implica în nici o activitate ilegală în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. A doua zi, Ministrul justiţiei, bazându-se pe articolul 6 din legea nr. 2 din 1940, a emis un ordin prin care a dispus eliberarea dlui G. R. Lawless.

 

28. Avocatul dlui G. R. Lawless a adus la cunoştinţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului faptul eliberării acestuia printr-o scrisoare datată cu 16 decembrie 1957. În scrisoare, el preciza că Lawless intenţiona să-şi continue acţiunea în faţa Comisiei în ceea ce priveşte (a) cererea sa de recuperare a despăgubirilor pentru privarea de libertate şi (b) cererea de recuperare a tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând din acţiunile intentate în vederea obţinerii eliberării sale.

 

VII

 

29. În cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi Guvernul irlandez au făcut următoarele concluzii finale :

 

Comisia, în memoriul său din 27 iunie 1960 :

 

“Invită Curtea să ia în considerare concluziile Comisiei din raportul său cu privire la cauza Gerard Richard Lawless şi

 

(1) să decidă :

 

(a) dacă detenţia fără judecată a reclamantului de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea din 1940 de modificare a legii cu privire la atentatele împotriva securităţii statului, era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 si 6 (art. 5 si 6) din Convenţie;

 

(b) dacă această detenţie era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolului 7 (art. 7) din Convenţie;

 

(2) în cazul în care această detenţie ar fi contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 si 6 (art. 5 si 6) din Convenţie, să decidă:

 

(a) dacă scrisoarea adresată de Guvern Secretarului General la 20 iulie 1957 constituia sau nu o notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful (3) (art. 15-3) din Convenţie;

 

(b) dacă, a existat sau nu în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, un pericol public ameninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15, paragraful (1) (art. 15-1) din Convenţie;

 

(c) în cazul în care un astfel de pericol a existat în acea perioadă, dacă detenţia persoanelor fără judecată în temeiul articolului 4 din legea din 1940, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o măsură strictă cerută de circumstanţe;

 

(3) să decidă, în orice caz, dacă, articolul 17 (art. 17) din Convenţie interzice sau nu reclamantului să invoce dispoziţiile articolelor 5, 6 si 7 (art. 5, art. 6, art. 7 ) ;

 

(4) în lumina deciziilor sale asupra chestiunilor enumerate la paragrafele 1 - 3 ale concluziilor, să decidă şi să declare:

 

(a) dacă faptele constatate constituie sau nu o încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţiilor sale potrivit Convenţiei ;

 

(b) în caz afirmativ, dacă reclamantul are dreptul la compensaţie ca rezultat al constatării încălcării şi în ce cuantum.”

 

30. Agentul Guvernului irlandez, în cadrul audierilor publice din 10 aprilie 1961:

 

”Invită Curtea să decidă şi să declare că răspunsurile la întrebările formulate la paragraful 58 al memoriului Comisiei din 27 iunie 1960 sunt următoarele :

 

1. (a) Că detenţia reclamantului nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolelor 5 si 6 (art.5, art. 6) din Convenţie.

 

(b) Că această detenţie nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolului 7 (art. 7) din Convenţie.

 

2. (a) Că scrisoarea Guvernului din 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful (3), (art. 15-3) din Convenţie; sau, alternativ, că în prezenta cauza, nici o dispoziţie a paragrafului (3) precitat (art. 15-3) nu împiedica Guvernul să se întemeieze pe dispoziţiile paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1).

 

(b) Că în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, exista un pericol public, ameninţând viaţa naţiunii în sensul paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1) din Convenţie.

 

(c) Că detenţia persoanelor fără judecată, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o măsura strictă cerută de circumstanţe.

 

3. Că, în orice caz, articolul 17 (art. 17) din Convenţie îi interzice reclamantului să invoce dispoziţiile articolelor 5, 6 si 7 (art. 5, art. 6, art. 7) din Convenţie.

 

4. (a) Că faptele constatate nu constituie vreo încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţiilor sale potrivit Convenţiei.

 

(b) Că, în lumina celor expuse supra, reclamantul nu are dreptul la compensaţie.”

 

IN DREPT

 

1. Luând în consideraţie faptul stabilit că G. R. Lawless a fost arestat de către autorităţile irlandeze la 11 iulie 1957 în temeiul articolelor 21 şi 30 din legea nr. 13 din 1939 (Offences aigainst the State Act, 1939); că, la 13 iulie 1957, înainte de expirarea ordinului de arest emis potrivit legii nr. 13 din 1939, dlui G. R. Lawless i-a fost înmânată o copie a unui ordin de detenţie emis de către Ministrul justiţiei la 12 iulie 1957 în temeiul prevederilor articolului 4 din legea nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences aigainst the State (Amendment) Act, 1940); şi că, în consecinţă, acesta a fost deţinut, iniţial în închisoarea militară din Curragh, iar apoi în Unitatea de detenţie din Curragh, până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957, fără a fi, în această perioadă, tradus în faţa unui judecător;

 

2. Considerând că această Curte nu este chemată să statueze în privinţa arestării dlui G.R. Lawless operată la 11 iulie 1957, dar numai, în lumina concluziilor prezentate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, dacă detenţia dlui G. R. Lawless în perioada de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului, a fost sau nu conformă prevederilor Convenţiei;

 

3. Considerând că, în legătură cu aceasta, Guvernul irlandez a invocat împotriva cererii dlui G. R. Lawless o excepţie de inadmisibilitate de fond, în temeiul articolului 17 (art. 17) din Convenţie; că trebuie examinată în prealabil această excepţie de inadmisibilitate;

 

Cu privire la excepţia de inadmisibilitate în temeiul articolului 17 (art. 17) al Convenţiei.

 

4. Luând în consideraţie că articolul 17 (art. 17) al Convenţiei are următorul conţinut:

 

„Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie.”

 

5. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei şi a reafirmat în faţa Curţii (i) că G. R. Lawless, la momentul arestării sale în iulie 1957 era implicat în activităţile I.R.A. ; (ii) că Comisia, a menţionat deja, în paragraful 138 al Raportului său, că comportamentul dlui G. R. Lawless era „de natură a fi serios suspectat de a mai fi implicat în activităţile I.R.A. la momentul arestării sale în iulie 1957, indiferent de faptul dacă era sau nu, la acea data, membru al acestei organizaţii”; (iii) că I.R.A. a fost interzisă din cauza activităţii sale îndreptate spre distrugerea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie; că G. R. Lawless era, prin urmare, în iulie 1957, implicat în activităţi vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie; că, din acest motiv, nu avea dreptul să se prevaleze de articolele 5, 6 si 7 (art. 5, art. 6, art. 7) sau oricare alt articol din Convenţie; că, în fapt, un stat, o grupare sau un individ ce desfăşoară activităţile vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie nu poate să se prevaleze de nici una din dispoziţiile Convenţiei, că această interpretare este confirmată de altfel prin decizia Comisiei cu privire la admisibilitatea cererii introduse în faţa ei în 1957 de către Partidul comunist german; că, totuşi, în cazul aplicării articolului 17 (art. 17), un guvern nu este absolvit de orice obligaţie faţă de alte Părţi Contractante de a asigura comportamentul său potrivit dispoziţiilor Convenţiei;

 

6. Considerând că, în Raportul său, precum şi în cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii, Comisia şi-a exprimat opinia că articolul 17 (art. 17) nu ar fi aplicabil cauzei; considerând că, în această privinţă, concluziile Comisiei pot fi rezumate după cum urmează: că scopul general al articolului 17 (art. 17) este de a împiedica ca grupările totalitare să poată exploata în propriile interese principiile enunţate de Convenţie; dar că, pentru a atinge acest scop, nu este necesar ca persoanele recunoscute vinovate de implicare în activităţi îndreptate spre distrugerea unuia dintre drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie să fie private de orice drept sau libertate; că articolul 17 (art. 17) se referă în esenţă la drepturile care ar permite, dacă ar fi fost invocate, de a încerca excluderea dreptului de a se implica în activităţi îndreptate spre distrugerea „unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie”; că Decizia cu privire la admisibilitatea cererii prezentate de către Partidul comunist german (cererea nr. 250/57) se încadra perfect în sensul atribuit de articolul 17 (art. 17); că, în legătură cu această cerere, nu putea fi vorba de drepturile recunoscute de articolele 9, 10 şi 11 (art. 9, art. 10, art. 11) din Convenţie, drepturi care, în cazul în care ar fi fost recunoscute Partidului comunist, i-ar fi permis acestuia din urmă să se dedice anume activităţilor vizate de articolul 17 (art. 17);

 

Că, în speţă, Comisia a apreciat că, chiar dacă G. R. Lawless participa într-adevăr, la momentul arestării sale, la activităţile I.R.A., articolul 17 (art. 17) nu-l împiedica să revendice protecţia articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie, nici nu elibera Guvernul irlandez de obligaţia de a respecta dispoziţiile acestor articole, care protejează orice persoană împotriva arestării arbitrare şi detenţiei fără judecată;

 

7. Considerând că din opinia Curţii rezultă că articolul 17 (art. 17) vizează grupuri sau indivizi şi are drept scop de a-i pune în imposibilitatea de a deduce din Convenţie un drept care le-ar permite să se implice în activităţi sau să îndeplinească acte îndreptate spre distrugerea unor drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie; considerând, prin urmare, că, nici o persoană nu poate să se prevaleze de dispoziţiile Convenţiei pentru a se dedica unor activităţi îndreptate spre distrugerea drepturilor şi libertăţilor precitate; că deşi această dispoziţie are un conţinut negativ, nu poate fi interpretată a contrario ca privând o persoană fizică de drepturile individuale fundamentale garantate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie; că în speţă G. R. Lawless nu s-a prevalat de Convenţie pentru a justifica sau a săvârşi acte contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta, ci s-a plâns de faptul că a fost privat de garanţiile acordate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie; că, în consecinţă, nu poate reţine concluziile prezentate în această privinţă de către Guvernul irlandez.

 

Cu privire la chestiunea dacă detenţia lui G. R. Lawless de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act, 1940), fără prezentarea în faţa unui judecător era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie.

 

8. Considerând că articolul 5 (art. 5) al Convenţiei are următorul conţinut:

 

„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

 

(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

 

(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

 

(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

 

(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

 

(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

 

(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

 

(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

 

(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

 

(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

 

(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

 

9. Considerând că, în Raportul său, Comisia şi-a exprimat opinia potrivit căreia detenţia dlui G. R. Lawless nu se referă la nici una dintre categoriile de cazuri enumerate la articolul 5 paragraful 1 (art.5-1) din Convenţie şi, prin urmare, nu a constituit o măsură privativă de libertate autorizată de dispoziţia precitată; că în aceasta opinie se subliniază că paragraful 1 al articolului 5 (art. 5) autorizează privarea de libertate doar în şase categorii distincte de cazuri, dintre care doar cele vizate de dispoziţiile literelor (b) (art. 5-1-b) in fine („în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”) şi (c) (art. 5-1-c) ale paragrafului menţionat pot fi luate în consideraţie în speţă, Guvernul irlandez invocându-le ambele în faţa Comisiei pentru a justifica detenţia dlui G. R. Lawless; că, în ceea ce priveşte articolul 5, paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b) in fine, detenţia lui Lawless potrivit ordinului unui Ministru de Stat întemeiată pe bănuiala că acesta era implicat în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului, nu poate fi considerată drept o măsură luată „în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”, această dispoziţie vizând arestarea sau detenţia nu în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice sau securităţii statului, dar în vederea garantării executării unor obligaţii specifice prevăzute de lege;

 

Considerând, că potrivit Comisiei, detenţia dlui G. R. Lawless nu cade cu atât mai mult, sub incidenţa paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c) a articolul 5, dat fiind faptul că acesta nu a fost, în perioada examinată, adus în faţa autorităţii judiciare competente; că paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) nu autorizează arestarea sau detenţia unei persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni penale decât în cazul în care aceasta are loc în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente; că, în această privinţa, Comisia a relevat, în special, că atât din versiunea engleză, cât şi din versiunea franceză a dispoziţiei menţionate, rezultă cu claritate că sintagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” nu se aplică numai în cazul unei persoane arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”, dar şi în cazul unei persoane arestate sau deţinute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”; că, în afară de aceasta, prezenţa virgulei în versiunea franceză, după cuvintele „s'il a été arrêté en vue d'être conduit devant l'autorité judiciaire compétente” înseamnă că acest text se refera la toate ipotezele arestării şi detenţiei vizate de cuvintele care urmează după virgulă; că, în plus, dispoziţia articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), trebuie să fie înţeleasă în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3), potrivit căruia orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c) din articolul menţionat (art. 5-1-c), trebuie tradusă de îndată înaintea unui judecător; că, astfel, se confirmă că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), nu permite arestarea sau detenţia unei persoane decât în vederea aducerii sale înaintea unui judecător;

 

Luând în consideraţie faptul că Comisia nu a exprimat nici o opinie cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless era sau nu conformă articolului 6 (art. 6) al Convenţiei;

 

10. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Curţii:

 

- că detenţia lui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 – al cărui comportament general şi o serie de fapte precise îl determinau, inclusiv potrivit opiniei Comisiei (paragraful 138 din Raportul său), „să bănuiască foarte serios că ar fi fost implicat în activităţile I.R.A.” la momentul arestării sale în iulie 1957 – nu constituie o încălcare a articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Convenţie; că Guvernul irlandez a susţinut că Convenţia nu cere ca persoana arestată sau deţinută cu titlu preventiv să fie adusă în faţa unei autorităţi judiciare; şi că, în consecinţă, detenţia dlui G. R. Lawless nu a fost contrară cerinţelor Convenţiei; că, în această privinţă, Guvernul irlandez, fără a face referinţă în faţa Curţii, precum a făcut-o în faţa Comisiei, la dispoziţiile articolelor 5 paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b), a prezentat următoarele concluzii: că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), vizează două categorii de cazuri de privare de libertate complet distincte: situaţia persoanei arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” şi cea a persoanei arestate sau deţinute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune, etc.”; că din conţinutul dispoziţiei respective rezultă că obligaţia de a aduce individul arestat sau deţinut în faţa autorităţii judiciare competente nu se referă decât la prima categorie din situaţiile susmenţionate; că anume acesta este sensul acestei dispoziţii, în special în versiunea sa engleză;

 

- că lucrările pregătitoare asupra articolului 5 (art. 5) confirmă sensul astfel atribuit dispoziţiei menţionate; că trebuie să se ţină cont de faptul că articolul menţionat derivă dintr-o propunere supusă Comitetului de Experţi, în martie 1950, de către delegaţia Regatului-Unit şi că, în consecinţă, versiunea franceză nu este decât o traducere a textului original englez; că, în ceea ce priveşte paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-1-c), cuvintele „or when it is reasonably considered necesary” erau redactate, în primul proiect, după cum urmează: „or which is reasonably considered to be necesary”, ceea ce se referă, în versiunea engleză, la cuvintele „arrest or detention”, şi nu la cuvintele „effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority”; că, prin urmare, această dispoziţie nu a suferit decât modificări de ordin redacţional;

 

- că dispoziţia articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) nu contrazice analiza făcută a paragrafului 1 litera (c) al aceluiaşi articol (art. 5-1-c); că paragraful 3 (art. 5-3) nu vizează decât prima categorie a cazurilor menţionate la paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) şi nu cazul arestării sau detenţiei unei persoane atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune” ; că această interpretare este confirmată prin faptul că în statele contractante de tradiţie juridică anglo-saxonă (Common Law Countries) o persoană nu poate fi judecată pentru faptul că a avut intenţia de a comite o infracţiune;

 

- că, în plus, articolul 5 paragraful 3 (art. 5-3) derivă, de asemenea, dintr-o propunere a delegaţiei britanice supuse, în martie 1950, „Comitetului de Experţi” însărcinat să elaboreze un prim proiect al Convenţiei; că propunerea britanică menţionată a fost încorporată în proiectul rezultat din lucrările Comitetului de Experţi; că acest proiect a fost examinat ulterior la o „Conferinţă a Înalţilor Funcţionari”, care a suprimat la paragraful 3 cuvintele „or to prevent his commiting crime” („sau de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune”); că, în consecinţă, paragraful 3, după modificarea operată de Înalţii Funcţionari, are următorul conţinut:

 

„Orice persoană arestată sau deţinută, fiind acuzată de comiterea unei infracţiuni, în condiţiile prevăzute de paragraful (1) (c) (art. 5-1-) trebuie adusă de îndată înainte unui judecător sau a altul magistrat împuternicit prin lege”;

 

- că din cele precedente rezultă că Înalţii Funcţionari aveau intenţia de a exclude din câmpul de aplicare a articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) cazul unei persoane arestate în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunii; că această intenţie a Înalţilor Funcţionari este confirmată, între altele, prin următorul fragment din raportul acestora adresat Comitetului de Miniştri (Doc. CM/WP 4 (50) 19, p. 14):

 

„Conferinţa a considerat util să menţioneze că arestarea sau detenţia autorizată, atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica o persoană să săvârşească o infracţiune, nu ar trebui să permită introducerea unui regim de poliţie. Cu toate acestea, în anumite circumstanţe, arestarea unei persoane poate să fie necesară în scopul de a o împiedica să săvârşească o infracţiune, chiar dacă faptele prin care s-a manifestat intenţia acesteia de a o săvârşi nu constituie, prin ele însele, o infracţiune penală. În scopul de a evita potenţiale abuzuri de dreptul astfel acordat autorităţilor publice, este necesară aplicarea riguroasă a dispoziţiilor articolului 13, paragraful 2 (art. 13-2)”.

 

- că din raportul menţionat al Înalţilor Funcţionari rezultă că aceştia – conştienţi de riscurile unui abuz în cazul aplicării unei dispoziţii care permite, astfel ca articolul 5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), arestarea sau detenţia unei persoane atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune – au dorit să evite aceste riscuri nu printr-o hotărâre judecătorească, ci printr-o aplicare riguroasă a regulii conţinute la articolul 13, paragraful 2 al proiectului, devenit ulterior articolul 18 (art. 18) al Convenţiei; şi că, prin urmare, articolul 5 (art. 5) nu a suferit decât modificări de ordin redacţional, care, însă, nu au făcut sensul acestui text absolut clar, de natură să elimine orice interpretare eronată;

 

- că, în ceea ce priveşte articolul 6 (art. 6) din Convenţie, Guvernul irlandez a susţinut că această dispoziţie nu este relevantă speţei, deoarece dl Lawless nu a făcut obiectul nici unei acuzaţii penale;

 

11. Considerând că Comisia, atât în Raportul său, cât şi Delegatul său principal în cursul pledoariilor verbale, au respins interpretarea articolului 5 (art. 5) făcută de Guvernul irlandez, bazată, în parte, pe lucrările pregătitoare; că Comisia a menţionat, înainte de toate, că, potrivit unei reguli bine stabilite cu privire la interpretarea tratatelor internaţionale, nu se permite recurgerea la materialele lucrărilor pregătitoare, atunci când sensul dispoziţiilor care urmează a fi interpretate este clar şi neechivoc; că şi atunci când s-ar recurge la materialele lucrărilor pregătitoare, nici un element nu permite infirmarea interpretării date dispoziţiilor articolului 5 (art. 5) de către Comisie; că, în sprijinul interpretării sale, aceasta a avansat argumentele care pot fi rezumate după cum urmează: că este adevărat că, în cadrul Consiliului Europei, articolul 5 (art. 5) derivă dintr-o propunere adresată Comitetului de Experţi, în martie 1950, de delegaţia Marii Britanii, dar că această propunere se baza pe un text elaborat în cadrul O.N.U. de către un grup de state, din care făcea parte nu numai Marea Britanie, dar şi Franţa; că acest text a fost elaborat în cadrul O.N.U. în mai multe limbi, inclusiv engleză şi franceză; că delegaţia britanică, adresându-şi propunerea Comitetului de Experţi ai Consiliului Europei, a remis ambele versiuni, franceză şi engleză, a textului în cauză; că versiunea engleză nu poate fi considerată drept text de bază; că, dimpotrivă, totul indică că toate modificările din versiunea engleză, şi în special, cele referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), au fost operate, în cadrul lucrărilor pregătitoare desfăşurate în incinta Consiliului Europei, în vederea adaptării acesteia la versiunea franceză, care, în afara unor modificări redacţionale nesemnificative pentru necesităţile cauzei, este în mod esenţial aceeaşi ca şi cea reţinută în mod definitiv la articolul 5 (art. 5) din Convenţie; că aceasta este mai ales adevărat în ceea ce priveşte virgula după cuvintele „autoritate judiciară competentă”, care confirmă în mod formal interpretarea articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) operată de către Comisie; că lucrările pregătitoare ale articolului 5, paragraful 3 (art. 5-3) exclud orice echivoc în ceea ce priveşte intenţia redactorilor Convenţiei de a cere ca orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate de una sau cealaltă din ipotezele de la paragraful 1, litera (c) al aceluiaşi articolul (art. 5-1-c) să fie adusă de îndată în faţa unui judecător; că acest text îşi are, de asemenea, originea în ambele versiuni lingvistice ale proiectelor Pactelor O.N.U.; că este adevărat că cuvintele „on the charge of having commited a crime” au fost suprimate de însuşi Comitetul de Miniştri, la 7 august 1950, dar numai în scopul de a pune versiunea engleză în concordanţă cu versiunea franceză, care, deja la faza lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei Înalţilor Funcţionari, avea următorul conţinut: „Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 (c) etc. ...”; că concluziile Guvernului irlandez nu-şi găsesc suportul în materialele lucrărilor pregătitoare;

 

12. Considerând că, în primul rând, Curtea trebuie să ţină cont că regulile enunţate la articolul 5, paragraful 1 litera (b) şi articolul 6 (art. 5-1-b, art. 6) nu sunt relevante speţei, primul pentru că dl G. R. Lawless nu a fost deţinut „pentru nesupunerea unei hotărâri pronunţate, potrivit legii, de către un tribunal”, iar al doilea pentru ca acesta nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală; considerând că, în acest context, Curtea este chemată să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul legii nr. 2 din 1940, era sau nu conformă dispoziţiilor articolului 5, paragrafele 1, litera (c), si 3 (art. 5-1-c, art. 5-3);

 

13. Considerând că referitor la această chestiune, Curtea urmează să examineze dacă dispoziţiile paragrafelor 1 litera (c) şi 3 ale articolului 5 (art. 5-1-c, art. 5-3) prescriu sau nu că o persoană arestată sau deţinută atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” trebuie să fie adusă în faţa judecătorului, cu alte cuvinte, dacă, la paragraful 1 litera (c) al articolul 5 (art. 5-1-c), cuvintele „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă numai la cuvintele „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” sau şi la cuvintele „atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”;

 

14. Considerând că conţinutul articolului 5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) este suficient de clar pentru a răspunde la această întrebare; că este evident că sintagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă la toate categoriile de cazuri de arestare sau detenţie vizate la acest paragraf; că, în consecinţă, dispoziţia menţionată nu permite luarea unei măsuri privative de libertate decât în vederea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa autorităţii judiciare competente, fie că este vorba de o persoană în privinţa căreia există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, fie o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să se ascundă după săvârşirea unei infracţiuni;

 

Considerând, între altele, că paragraful 1 litera (c) al articolului 5 (art. 5-1-c) trebuie înţeles în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3) cu care formează un tot întreg; că paragraful 3 menţionat (art. 5-3) prevede expres că „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie tradusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ...” şi „are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil”; că din aceasta rezultă cu claritate obligaţia de a aduce în faţa unui judecător, fie în vederea examinării problemei privării de libertate, fie în vederea examinării fondului, orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate la paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) în toate ipotezele acestuia; consideră că acesta este sensul clar şi firesc al conţinutului paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c), precum şi al paragrafului 3 al articolului 5 (art. 5-3);

 

Considerând că sensul textului astfel degajat din analiza gramaticală este în perfectă armonie cu scopul Convenţiei, şi anume, de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare; menţionând, în această privinţă, că, în cazul interpretării incorecte de către Curte a dispoziţiilor precitate, orice persoană bănuită că ar avea intenţia de a săvârşi o infracţiune ar putea fi arestată şi deţinută doar în baza unei decizii administrative pentru o perioadă nelimitată, fără ca o astfel de arestare sau detenţie să poată fi considerată drept o încălcare a Convenţiei; consideră că o astfel de ipoteză, cu tot aspectul arbitrar pe care îl implică, ar conduce la rezultate contrare principiilor fundamentale ale Convenţiei; că, prin urmare, Curtea nu ar putea nega articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3) sensul clar şi firesc care rezultă din termenii exacţi utilizaţi, precum şi din impresia care se degajează din contextul în care sunt plasaţi; considerând, prin urmare, că nu poate fi acceptată analiza paragrafului 3 (art. 5-3) pe care o face Guvernul irlandez, tinzând să demonstreze că această dispoziţie nu se aplică decât primei categorii de cazuri vizate la paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-1-c), excluzându-se astfel ipoteza arestării sau detenţiei unei persoane „atunci când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”;

 

Constatând astfel că textul articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3) este, prin el-însuşi, suficient de clar şi precis, în sensul că dispune, pe de o parte, că orice persoană în privinţa căreia „exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” nu poate fi arestată sau deţinută decât „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi că, pe de altă parte, odată arestată sau deţinută, această persoană trebuie tradusă în faţa unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil şi, constatând, de asemenea, că sensul acestui text este în armonie cu scopul Convenţiei, Curtea consideră că nu poate, având în vedere unul dintre principiile general recunoscute de interpretare a tratatelor internaţionale, să recurgă la materialele lucrărilor pregătitoare;

 

15. În concluzie, considerând că s-a constatat că G. R. Lawless nu a fost deţinut de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi că, în timpul detenţiei sale, acesta nu a fost tradus în faţa unui judecător „într-un termen rezonabil”; considerând că, în consecinţă, detenţia sa în virtutea articolului 4 din legea din 1940 nu a fost conformă dispoziţiilor articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3) din Convenţie; considerând că, prin urmare, este necesar să se examineze dacă, în lumina circumstanţelor particulare ale cauzei, această detenţie nu avea alt temei juridic;

 

Cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în baza legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) cu privire la atentatele contra securităţii statului, era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolului 7 (art. 7) din Convenţiei;

 

16. Considerând că Comisia a adus la cunoştinţă Curţii noua alegaţie formulată de către G. R. Lawless, potrivit căreia detenţia sa ar fi constituit o încălcare a articolului 7 (art. 7) din Convenţie; că articolul precitat (art. 7) are următorul conţinut:

 

“1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De semenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, la momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

 

Că argumentele invocate de către G. R. Lawless în faţa Comisiei au fost, în substanţă, următoarele: că legea din 1940 a intrat în vigoare la 8 iulie 1957, iar acesta a fost arestat la 11 iulie 1957; că din procedura desfăşurată în faţa Comisiei de detenţie – care era competenta să examineze cazurile de detenţie operate în temeiul legii din 1940 – rezulta că Ministrul de Stat, semnând ordinul de detenţie, a luat în consideraţie faptele care s-ar fi produs înainte de data de 8 iulie 1957; că, dacă s-ar analiza mai mult conţinutul legii din 1940, decât forma acesteia, detenţia în temeiul legii menţionate ar constitui o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni; că infracţiunile vizate de legea din 1940 nu erau incriminate înainte de 8 iulie 1957, data intrării în vigoare a legii; că, în plus, dacă pentru infracţiunile incriminate el ar fi fost condamnat de către o jurisdicţie ordinară, există marea probabilitate să fi fost supus unei pedepse mai puţin severe şi susceptibile de a fi revizuită prin exercitarea căilor ordinare de recurs;

 

17. Considerând că, în Raportul său, Comisia a exprimat opinia că articolul 7 (art. 7) nu este aplicabil cauzei; că, în special, G. R. Lawless nu a fost deţinut în urma unei condamnări penale şi că pedeapsa sa nu constituia o „pedeapsă mai severă” în sensul articolului 7 (art. 7); că, în plus, articolul 4 din legea din 1940 nu putea fi aplicat retroactiv, din moment ce o persoană nu putea fi deţinută în temeiul acestei dispoziţii decât dacă un Ministru de Stat considera că aceasta era implicată, ulterior intrării în vigoare a împuternicirilor de detenţie acordate de articolul 4, în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului;

 

18. Considerând că Guvernul irlandez împărtăşeşte opinia Comisiei în această privinţă;

 

19. Considerând că din dezbateri rezultă că Guvernul irlandez l-a deţinut pe G. R. Lawless în temeiul legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului doar în scopul de a-l împiedica să desfăşoare activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului; că această detenţie, care a constituit o măsură preventivă, nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o condamnare penală în sensul articolului 7 (art. 7) din Convenţie; că, în consecinţă, articolul 7 (art. 7) nu are nici o legătură cu cazul dlui G. R. Lawless; considerând, prin urmare, că Guvernul irlandez, deţinându-l pe G. R. Lawless în temeiul legii din 1940, nu şi-a încălcat obligaţiile potrivit articolului 7 (art. 7) din Convenţie;

 

Cu privire la chestiunea dacă, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Convenţie, detenţia dlui G. R. Lawless se întemeia pe dreptul de derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante, în anumite circumstanţe excepţionale, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie.

 

20. Considerând că Curtea urmează să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 potrivit legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) era întemeiată, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) ale Convenţiei, pe dreptul la derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante de articolul 15 (art. 15) din Convenţie în anumite circumstanţe excepţionale.

 

21. Considerând că articolul 15 (art. 15) are următorul conţinut:

 

„(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.

 

(2) Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 par. 1 şi art. 7.

 

(3) Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să-l informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.”

 

22. Considerând că din aceste dispoziţii, fără a fi detaşate din ansamblul angajamentelor asumate în temeiul Convenţiei, rezultă că Guvernul oricărei Înalte Părţi Contractante are dreptul, în caz de război sau pericol public ameninţând viaţa naţiunii, să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, cu excepţia celor vizate de articolul 15, paragraful 2 (art.15-2) şi cu condiţia ca acestea să fie strict limitate la exigenţele situaţiei şi, de asemenea, să nu fie contrare altor obligaţii decurgând din dreptul internaţional; că ţine de competenţa Curţii să verifice dacă condiţiile enumerate la articolul 15 (art. 15) pentru exercitarea dreptului excepţional de derogare erau întrunite în cauza;

 

(a) Cu privire la pericolul public ameninţând viaţa naţiunii.

 

23. Considerând că Guvernul irlandez, prin Declaraţia din 5 iulie 1957, publicată în Jurnalul Oficial la 8 iulie 1957, a pus în vigoare împuternicirile excepţionale ce i-au fost acordate prin legea din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act, 1940 – Part II) în vederea asigurării menţinerii păcii şi ordinii publice („to secure the preservation of public peace and order”);

 

24. Considerând că, printr-o scrisoare din data de 20 iulie 1957 adresată Secretarului General al Consiliului Europei, Guvernul irlandez a declarat expres că „detenţia persoanelor în temeiul prezentei legi a devenit necesară pentru a împiedica săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi pentru a împiedica menţinerea unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”;

 

25. Considerând că, drept răspuns la cererea introdusă de G. R. Lawless în faţa Comisiei, Guvernul irlandez a expus o serie de fapte din care el deduce existenţa, pe parcursul perioadei examinate, a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” în sensul articolului 15 (art. 15);

 

26. Considerând că, în faţa Comisiei, G. R. Lawless a invocat în susţinerea cererii sale că faptele susmenţionate, chiar daca ar fi existat, nu ar fi constituit „un pericol public ameninţând viaţa naţiunii”, în sensul articolului 15 (art. 15); considerând, în plus, că acesta a contestat realitatea anumitor fapte invocate de Guvernul irlandez;

 

27. Considerând că Comisia, în urma instrucţiunii întreprinse în conformitate cu articolul 28 (art. 28) din Convenţie, a exprimat, în Raportul său, opinia majoritară, potrivit căreia în „iulie 1957, în Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie”;

 

28. Considerând că, în contextul general al articolului 15 (art. 15) din Convenţie, sensul normal şi obişnuit al cuvintelor „în caz de război sau în caz de pericol public ameninţând viaţa naţiunii” este suficient de clar; că ele desemnează o situaţie de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat; că, degajând astfel sensul normal şi obişnuit al acestei noţiuni, Curtea urmează să verifice dacă faptele şi circumstanţele care au determinat Guvernul irlandez să adopte Declaraţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că, după examinare, Curtea consideră că faptele şi circumstanţele ce au determinat Guvernul irlandez să adopte Proclamaţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că existenţa la acel moment a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” a putut fi dedusă în mod rezonabil de către Guvernul irlandez, reieşind din conjunctura mai multor elemente constitutive, şi anume: în primul rând, existenţa, pe teritoriul Republicii Irlanda, a unei armate secrete acţionând în afara ordinii constituţionale şi făcând uz de violenţă pentru a-şi atinge scopurile; în al doilea rând, faptul că această armată opera, de asemenea, în afara teritoriului statului, compromiţând astfel grav relaţiile Republicii Irlanda cu ţara învecinată; în al treilea rând, agravarea progresivă şi alarmantă a activităţilor teroriste în toamna anului 1956 şi pe tot parcursul primului semestru al anului 1957;

 

29. Considerând că, în pofida gravităţii situaţiei, Guvernul a reuşit să menţină, prin mijloacele rezultate din legislaţia ordinară, funcţionarea aproape normală a instituţiilor publice, dar că ambuscada ucigaşă survenită în noapte din 3 spre 4 iulie 1957 pe teritoriul Irlandei de Nord în proximitatea frontierei a pus în evidenţă în ajunul zilei de 12 iulie – dată, care, din motive istorice, este deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice – pericolul iminent de ameninţare a naţiunii din cauza persistenţei în Irlanda de Nord a activităţilor ilegale ale I.R.A. şi ale diferitor grupări asociate, acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda;

 

30. Considerând, în concluzie, că Guvernul irlandez avea temeiuri să declare că în Republica Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii şi că, în consecinţă, acesta avea dreptul să adopte, în aplicarea dispoziţiilor articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie şi în scopul în care aceste dispoziţii au fost prevăzute, măsuri derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie;

 

(b) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie au fost luate „în măsura strictă în care situaţia o cere”.

 

31. Considerând că, potrivit articolului 15 paragraful 1 (art. 15-1), o Înaltă Parte Contractantă nu poate deroga de la obligaţiile decurgând din Convenţie decât „în măsura strictă în care situaţia o cere”; că, în consecinţă, Curtea trebuie să examineze în speţă dacă punerea în vigoare a Titlului II al legii din 1940 constituia o măsură strictă dictată de pericolul public existent în 1957;

 

32. Considerând că G. R. Lawless a susţinut în faţa Comisiei că, chiar dacă în 1957 ar fi existat o situaţie justificând o derogare de la obligaţiile decurgând din Convenţie, punerea în aplicare a Titlului II al legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului nu era proporţională exigenţelor stricte impuse de situaţie;

 

33. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei, precum şi în faţa Curţii, că măsurile luate în temeiul Titlului II al legii din 1940 erau, în acele circumstanţe, strict impuse de situaţie, în potrivit articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie;

 

34. Considerând că, deşi majoritatea membrilor Comisiei au împărtăşit concluziile Guvernului irlandez la acest capitol, unii dintre membrii Comisiei au dedus din faptele constatate concluzii distincte;

 

35. Considerând că s-a afirmat că, având în vedere mijloacele de care dispunea Guvernul irlandez în 1957 pentru a face faţă activităţilor I.R.A. şi grupărilor sale disidente, acesta ar fi putut lua alte măsuri, care ar fi făcut inutilă recurgerea la un mijloc atât de grav precum detenţia fără judecată; că, în acest context, s-a menţionat aplicarea legislaţiei penale ordinare, crearea jurisdicţiilor penale speciale, de tipul celor prevăzute în legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului, sau a tribunalelor militare; că ar fi fost posibilă identificarea altor măsuri, precum închiderea completă a frontierei dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord;

 

36. Cu toate acestea, considerând, în aprecierea Curţii, că s-a adeverit că aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis în 1957 împiedicarea pericolului sporit ce ameninţa Republica Irlanda; că funcţionarea jurisdicţiilor penale ordinare şi chiar a jurisdicţiilor penale speciale sau a tribunalelor militare nu era suficientă pentru restabilirea păcii şi ordinii publice; că, în special, activitatea de colectare a probelor suficiente pentru condamnarea persoanelor implicate în activităţile I.R.A. şi ale grupărilor sale disidente întâmpina mari dificultăţi din cauza caracterului militar, secret si terorist al acestor grupări, precum şi din cauza terorii pe care acestea o inspirau în rândul populaţiei; că faptul că aceste grupări îşi desfăşurau activităţile în principal în Irlanda de Nord, cele desfăşurate în Republica Irlanda fiind practic limitate la pregătirea raidurilor militare efectuate dincolo de frontieră, constituia un obstacol suplimentar cu care se confrunta activitatea de colectare a probelor suficiente; că închiderea completă a frontierei ar fi antrenat, pentru ansamblul populaţiei, repercusiuni foarte grave, care ar fi depăşit măsura strictă pe care situaţia o cerea;

 

Că, din cele expuse mai sus, rezultă că nici unul din mijloacele susmenţionate nu ar fi permis să se facă faţă în mod eficace situaţiei existente în Irlanda în 1957; că, în aceste condiţii, detenţia administrativă – astfel precum a fost instituită prin legea din 1940 – a persoanelor bănuite de implicare în activităţi teroriste, a fost, în pofida gravităţii sale, o măsura cerută de circumstanţe;

 

37. Considerând, de altfel, că legea din 1940 cu privire la modificarea legii cu privire la atentatele contra securităţii statului prevedea un anumit număr de garanţii în vederea prevenirii abuzurilor în cadrul aplicării regimului detenţiei administrative; că, astfel, aplicarea legii era supusă supravegherii permanente din partea Parlamentului, care, în afara informaţiilor exacte pe care le primea cu regularitate cu privire la aplicarea acesteia, putea, de asemenea, în orice moment, să abroge printr-o rezoluţie declaraţia guvernamentală cu privire la punerea în vigoare a legii; că, în plus, legea din 1940, prevedea crearea unei „Comisii de detenţie”, alcătuită din trei membri, Comisie pe care Guvernul a constituit-o în realitate, numind în componenţa acesteia un ofiţer al Forţelor apărării şi doi magistraţi; că orice persoană deţinută în temeiul legii din 1940 se putea plânge în faţa acestei Comisii, avizul căreia, în cazul în care era favorabil eliberării persoanei interesate, avea caracter obligatoriu pentru Guvern; că, plus la aceasta, jurisdicţiile ordinare puteau, la rândul lor, obliga Comisia de Detenţie să-şi exercite activitate;

 

Că în cele din urmă, imediat după declaraţia cu privire la punerea în vigoare a împuternicirilor de detenţie, Guvernul a anunţat public că va elibera orice persoană deţinută care îşi va lua angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu se implica în activităţi ilegale; că conţinutul acestui angajament a fost ulterior modificat astfel încât persoana deţinută nu trebuia decât să-şi ia angajamentul de a respecta legea şi de a se abţine de la desfăşurarea activităţilor contrare legii din 1940; că, imediat după arestare, persoanele arestate erau informate că vor fi eliberate după ce îşi vor lua angajamentul în cauză; că, într-o ţară democratică precum este Irlanda, existenţa acestei garanţii de eliberare, acordată în mod public de către Guvern, constituia, pentru acesta din urmă, o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care şi-ar fi asumat angajamentul în cauză;

 

Că, în consecinţă, detenţia fără judecată astfel precum a fost instituită prin legea din 1940, însoţită de garanţiile menţionate mai sus, apare ca o măsura strict limitată la exigenţele situaţiei, în sensul articolului 15 (art. 15) din Convenţie;

 

38. Considerând că, în ceea ce priveşte cazul particular al dlui G. R. Lawless, nimic nu indică că împuternicirile de detenţie acordate Guvernului irlandez prin legea nr.2 din 1940 ar fi fost utilizate împotriva acestuia, fie, în sensul articolului 18 (art. 18) din Convenţie, în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute, fie, în sensul articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în virtutea unei măsuri depăşind necesităţile situaţiei la acea dată; că, dimpotrivă, Comisia, constatând în decizia sa din 30 august 1958 cu privire la admisibilitatea cererii că reclamantul epuizase căile interne de recurs, a menţionat în Raportul său că conduita generală al dlui G. R. Lawless, „relaţiile cu persoane - membri activi notorii ai I.R.A., condamnarea sa pentru portul de documente compromiţătoare, precum şi alte fapte, erau de natură a-l face pe reclamant să fie foarte serios bănuit de implicare în continuare în activităţile I.R.A. la momentul arestării sale în iulie 1957, fie că era sau nu, la acea dată, membru al acestei organizaţii; că din dosar rezultă, de asemenea, că, la începutul detenţiei sale în temeiul legii nr. 2 din 1940, Guvernul irlandez l-a informat pe G. R. Lawless că va fi eliberat dacă îşi va lua în scris angajamentul de a „respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”; că, în luna decembrie 1957, Guvernul şi-a reînnoit, într-o altă formă, propunerea, pe care G. R. Lawless a acceptat-o, luându-şi în faţa Comisiei de detenţie angajamentul verbal de a nu „participa la nici o activitate ilegala în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului” şi că, în consecinţă, a fost eliberat;

 

(c) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie nu erau „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul internaţional”.

 

39. Considerând că articolul 15 paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie nu autorizează o Înaltă Parte Contractantă să ia măsuri derogatorii de la Convenţie decât cu condiţia ca acestea să nu fie „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul internaţional”;

 

40. Considerând că, cu toate că nici Comisia, nici Guvernul irlandez nu au făcut referinţă, în cadrul procedurii, la această dispoziţie, Curtea are misiunea de a asigura respectarea angajamentelor Părţilor Contractante rezultând din Convenţie (articolul 19 al Convenţiei) (art. 19) şi poate să examineze din oficiu dacă condiţia susmenţionată a fost respectată în speţă;

 

41. Considerând că Curţii nu i-a fost adus la cunoştinţă nici un element care i-ar permite să aprecieze că măsurile luate de Guvernul irlandez prin derogare de la Convenţie ar fi fost în contradicţie cu alte obligaţii decurgând pentru acest Guvern din dreptul internaţional;

 

Cu privire la chestiunea dacă scrisoarea adresată de către Guvernul irlandez Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 constituie sau nu o informare oficială suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie.

 

42. Considerând că, în sensul articolului 15 paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie, un Stat Contractant care exercită, în conformitate cu paragraful 1 al aceluiaşi articol (art. 15-1), dreptul la derogare, trebuie să informeze în mod complet Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi motivele care le-au inspirat şi trebuie, de asemenea, să-i semnalizeze data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare;

 

43. Considerând că în speţă Guvernul irlandez a adresat la 20 iulie 1957 o scrisoare Secretarului General al Consiliului Europei prin care îl informa – precum este menţionat în aceasta : „în conformitate cu articolul 15 (3) (art. 15-3) din Convenţie” - despre intrarea în vigoare la 8 iulie 1957 a Titlului II al legii din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act); că la această scrisoare erau anexate textele declaraţiei făcute în acest sens de Guvernul irlandez şi a legii din 1940 propriu-zise; că Guvernul irlandez a precizat în scrisoare că măsura în cauză „devenise necesară pentru a împiedica săvârşirea delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate de Constituţie”.

 

44. Considerând că G. R. Lawless a contestat în faţa Comisiei dreptul Guvernului irlandez de a invoca scrisoarea din 20 iulie 1957 în calitate de informare de derogare valabilă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) al Convenţiei; că el a afirmat în substanţă în faţa Comisiei: că scrisoarea nu avea deloc caracterul unui aviz de derogare, deoarece Guvernul nu a expediat-o cu intenţia de a notifica un adevărat aviz de derogare; că, chiar dacă s-ar considera că scrisoarea constituie un astfel de aviz, aceasta nu corespunde cerinţelor formale ale articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3), având în vedere faptul că, pe de o parte, ea nu invoca, pentru a justifica detenţia fără judecată, existenţa unei stări de război sau a unui alt pericol public ameninţând viaţa naţiunii, iar, pe de altă parte, ea nu definea corect natura măsurii luate de către Guvern; că Delegatul principal al Comisiei a menţionat, printre altele, în cursul procedurii în faţa Curţii un al treilea argument al dlui G. R. Lawless, conform căruia derogarea, chiar dacă ar fi fost notificata în modul corespunzător Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957, nu era opozabilă persoanelor aflate sub jurisdicţia Republicii Irlanda, în măsura în care această derogare era invocată de Guvernul irlandez pentru perioada anterioară datei de 23 octombrie 1957, dată la care aceasta ar fi fost publicată pentru prima oară în Irlanda;

 

45. Considerând că Comisia şi-a exprimat opinia precum că Guvernul irlandez nu a înregistrat nici o întârziere de a informa Secretarul General al Consiliului Europei despre punerea în vigoare a măsurilor speciale referindu-se explicit la articolul 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie; că termenii scrisorii din 20 iulie 1957 şi ai declaraţiei cu privire la punerea ei în vigoare, erau suficienţi pentru a informa Secretarul General cu privire la natura măsurilor luate şi că, pentru aceste, constatând că scrisoarea din 20 iulie nu conţinea o expunere detaliată cu privire la motivele care au determinat Guvernul irlandez să ia masurile derogatorii, ea nu consideră că dispoziţiile articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) nu au fost suficient respectate în speţă; că, în ceea ce priveşte, în special al treilea argument invocat de G. R. Lawless, Delegaţii Comisiei au adăugat, în cadrul procedurii în faţa Curţii, că articolul 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţiei cere doar ca Secretarul General al Consiliului Europei să fie informat cu privire la măsurile derogatorii luate, fără a obliga statul interesat să promulge avizul de derogare în dreptului său intern;

 

46. Considerând că, în concluziile sale finale, Guvernul irlandez a invitat Curtea să declare, în corespundere cu opinia Comisiei, că scrisoarea din 20 iulie 1957 constituia o informare suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţiei sau, cu titlu subsidiar, să declare că, în prezenta cauză, nici o dispoziţie a paragrafului 3 menţionat (art. 15-3) nu privează Guvernul irlandez de dreptul de a invoca în mod valabil paragraful 1 al aceluiaşi articol 15 (art. 15-1);

 

47. Considerând că Curtea este chemată să examineze, în primul rând, dacă, potrivit paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie, Secretarul General al Consiliului Europei a fost informat în modul corespunzător atât cu privire la măsurile luate, cât şi cu privire la motivele care le-au determinat; că Curtea reţine, în această privinţă, că la scrisoarea din 20 iulie era anexat textul legii nr. 2 din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act) şi cel al declaraţiei emise la 5 iulie şi publicată la 8 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a Titlului II al legii precitate; că, în plus, în scrisoarea din 20 iulie s-a precizat că măsurile au fost luate „pentru a împiedica săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate de Constituţie”; că, astfel Guvernul irlandez a informat suficient Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele care le-au determinat; că, în al doilea rând, Guvernul irlandez a adus aceste informaţii la cunoştinţa Secretarului General la doar doisprezece zile de la punerea în vigoare a măsurilor derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie; că notificarea a fost făcută astfel fără întârziere; că, în concluzie, Convenţia nu conţine nici o dispoziţie specială care ar obliga Statul Contractant interesat să promulge pe teritoriul său avizul de derogare pe care l-a adresat Secretarului General al Consiliului Europei;

 

Că în consecinţă, Curtea constată că în prezentul caz, Guvernul irlandez şi-a îndeplinit obligaţiile în calitate de Parte la Convenţie, în sensul paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie;

 

48. Din aceste considerente,

 

CURTEA,

 

în unanimitate,

 

(i) Respinge excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvernul irlandez în baza articolului 17 (art. 17) din Convenţie;

 

(ii) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless fără judecata de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 al legii nr. 2 din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act, 1940), nu-şi găseşte temeiul juridic în articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;

 

(iii) Decide că articolul 7 (art. 7) din Convenţie nu a fost încălcat;

 

(iv) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 a fost întemeiată pe dreptul de derogare exercitat în mod corespunzător de către Guvernul irlandez, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în iulie 1957;

 

(v) Decide că comunicarea adresată de Guvernul irlandez Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie;

 

Decide, în consecinţă, că faptele constatate în prezenta cauză nu relevă o încălcare din partea Guvernului irlandez a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

 

Decide, prin urmare, că G. R. Lawless nu are dreptul la reparaţie.

 

Făcut în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind autentic, la sediul Consiliului Europei la Strasbourg, la întâi iulie o mie nouă sute şaizeci şi unu.

 

Semnat: R. CASSIN

Preşedinte

 

Semnat: P. MODINOS

Grefier

 

Dl G. MARIDAKIS, judecător, alăturându-se dispozitivului hotărârii, anexează, potrivit articolului 50, paragraful 2 din Regulamentului Curţii, opinia sa separată.

 

Parafat: R.C.

 

Parafat: P.M.

 

OPINIA SEPARATĂ A DLUI G. MARIDAKIS

 

Guvernul Irlandei nu a încălcat dispoziţiile articolului 15 (art. 15) din Convenţiei.

 

Atunci când un stat este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, nimeni nu-i poate cere să renunţe la măsurile de excepţie extraordinare: salus rei publicae lex est. Anume din acest principiu rezultă dispoziţia articolului 15 (art. 15).

 

Postulând acest drept de protecţie, Convenţia prescrie în acest articol (art. 15) că „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie,” cu condiţia, totuşi, ca să o facă „în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.”.

 

Prin „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” se înţelege o situaţie absolut excepţională, care pune sau ar putea eventual pune în pericol funcţionarea normală a ordinii publice stabilite în conformitate cu voinţa cetăţenilor manifestată în mod legal, atât în ceea ce priveşte situaţia din interiorul frontierelor, cât şi relaţiile cu statele străine.

 

Guvernul irlandez, estimând că în iulie 1957 activitatea I.R.A. a dobândit caracterul de pericol public ameninţând viaţa naţiunii, a pus în aplicare, începând cu 8 iulie 1957, pentru a face faţă acestui pericol, legea din 1940 cu privire la modificarea legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act, 1940).

 

De asemenea, Guvernul Irlandei a notificat Secretarului General al Consiliului Europei, în conformitate cu articolul 15, paragraful 3 (art. 15-3), decizia de a pune în vigoare legea din 1940 prin scrisoarea din 20 iulie 1957, în care declara:

 

„Am, de asemenea, onoarea de a va atrage atenţia asupra articolului 8 al legii, care prevede crearea unei Comisii împuternicite să examineze temeiurile detenţiei oricărei persoane care i se adresează cu o cerere în acest sens. Comisia prevăzută de articolul precitat a fost creată la 16 iulie 1957.”

 

Totuşi, această derogare nu depăşeşte „măsura strictă în care situaţia o cere”. Din totdeauna Guvernul irlandez a luptat contra I.R.A. Deci, dacă, pentru a preveni actele I.R.A. susceptibile de a spori pericolul public ameninţând viaţa naţiunii, Guvernul adoptă o lege autorizând arestarea oricărei persoane în privinţa căreia există motive temeinice de a bănui că are legături cu aceasta organizaţie clandestină şi ilegală, el acţionează în limitele impuse statului de articolul 15 (art. 15) din Convenţie. Legea, de altfel, nu privează persoana arestată de anumite garanţii. O Comisie specială cercetează motivele care au dus la arestarea persoanei, care astfel este protejată împotriva oricărei arestării arbitrare.

 

Din aceasta rezultă că legea din 1940 privind modificarea legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului este, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în „măsura strictă în care situaţia o cere”.

 

Rămâne de examinat dacă condiţiile prealabile, potrivit cărora legea din 1940 permite arestarea, erau întrunite în ceea ce priveşte persoana reclamantului.

 

Fără îndoială, reclamantul era membru al I.R.A. Este, de asemenea, cert faptul că I.R.A era o organizaţie ilegală şi clandestină împotriva căreia Guvernul irlandez nu a încetat niciodată să lupte.

 

Arestarea reclamantului, în iulie 1957, face parte din campania generală pe care Guvernul irlandez o declanşase pentru a reprima activitatea acestei organizaţii ilegale şi clandestine. Este adevărat că în iulie 1957 activitatea I.R.A era în regres, dar acest declin al activităţii nu era decât un act deliberat al organizaţiei. Pentru a aprecia acest fapt la justa sa valoare, este important ca el să nu fie interpretat izolat, ci în corelaţie cu activitatea anterioară a I.R.A, din care rezultă perspectiva activităţii pe care aceasta ar putea-o eventual desfăşura pe viitor.

 

În plus, dacă ţinem cont de faptul că reclamantul era un fost membru al I.R.A, Guvernul irlandez, bănuind, chiar şi în ipoteza în care reclamantul menţionat ar fi încetat să fie membru al I.R.A, că el ar fi putut să participe în continuare la acte favorizând obiectivele acestei organizaţii, a aplicat în mod legal legea din 1940 în privinţa reclamantului.

 

Mai mult, din respect pentru persoană, Guvernul irlandez se limitează la a-i cere reclamantului, pentru a-i reda libertatea, simpla asigurare că acesta va recunoaşte de acum înainte „Constituţia şi legile Irlandei”. Nu am putea considera drept contrară Convenţiei condiţia pusă de Guvernul irlandez pentru eliberarea reclamantului.

 

Această condiţie nu ar aduce cu nimic atingere demnităţii persoanei umane şi nu ar putea fi considerată drept o încălcare a obligaţiilor ce le revin statelor potrivit Convenţiei. De fapt, ceea ce ar trebui să fie considerat drept incompatibil cu Convenţia, ar fi eventual puterea statului de a-i cere reclamantului o repudiere a convingerilor sale politice pentru realizarea cărora acesta s-a angajat să lupte în calitate de membru al I.R.A. O astfel de cerinţă ar fi cu siguranţă contrară articolului 10 (art. 10), potrivit căruia orice persoană are dreptul la libera exprimare, la libertatea opiniei şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei. Dar, din textul aceluiaşi articol (art. 10), rezultă că angajamentul pe care Guvernul îl cerea reclamantului înainte de a-i reda libertatea, anume angajamentul de a respecta de acum înainte Constituţia şi legile Irlandei, face parte din însuşi spiritul Convenţiei. Aceasta rezultă cu claritate din enumerarea cazurilor în care, în termenii majorităţii articolelor, statul este autorizat să limiteze exerciţiul unor drepturi individuale sau chiar să priveze persoana de acest exerciţiu. Şi aceste cazuri sunt anume cele de apărare a securităţii publice, a securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi de asigurare a garanţiei ordinii (articolul 2 paragraful 2 (c), articolul 4 paragraful 3 (c), articolele 5, 6, 8 paragraful 2, articolul 9 paragraful 2, articolul 11 paragraful 2) (art. 2-2-c, art. 4-3-c, art. 5, art. 6, art. 8-2, art. 9-2, art. 11-2).

 

Astfel, dacă fiecare stat recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei (articolul 1) (art. 1), dacă îşi asumă, în plus, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei (articolul 13) (art.13), persoana are şi ea obligaţia reciprocă, indiferent de convingerile sale intime sau chiar declarate, de a se comporta loial în privinţa statului şi nu poate fi considerată ca fiind absolvită de această obligaţie. Anume din acest principiu se inspiră rezervele şi limitările precitate la drepturilor garantate de Convenţie. Şi din acest spirit anume se inspiră articolul 17 (art. 17) din Convenţie. Şi tot acelaşi principiu general al dreptului era enunţat în adagiul roman: nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest (Digestorum 50.17.134 paragraful 4) (nemo turpitudinem sunam allegans auditur).

 

Din cele expuse supra rezultă că Guvernul irlandez, solicitându-i reclamantului asigurarea respectării unei conduite conforme Constituţiei şi legilor Irlandei, nu a făcut decât să-i reamintească respectarea obligaţiei de loialitate faţă de puterea instituită, şi nu a adus nicicum atingere drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, şi anume, libertăţii conştiinţei garantată de articolul 9 (art. 9).

 

Este adevărat că reclamantul a fost arestat la 11 iulie 1957 potrivit legii din 1940, şi că la 16 iulie 1957 el a fost informat că va fi eliberat dacă îşi va asuma în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei şi de a nu adera nici sprijini nici o organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”.

 

În perioada din 16 iulie până la 10 decembrie 1957, reclamantul a refuzat să facă această declaraţie, fără îndoială deoarece aştepta rezultatul petiţiei pe care o prezentase la 8 septembrie 1957, prin care cerea „ca chestiunea menţinerii în detenţie să fie examinată de o Comisie specială creată în temeiul articolului 8 din legea din 1940”, şi, de asemenea, deoarece aştepta rezultatul cererii pe care o adresase la 8 septembrie 1957 Înaltei Curţi a Irlandei prin care solicita, în temeiul articolului 40 al Constituţiei, pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad subjiciendum. Înalta Curte şi, în apel, Curtea Supremă, s-au pronunţat în defavoarea reclamantului. Curtea Supremă a emis hotărârea sa motivată la 3 decembrie 1957 şi Comisia de detenţie şi-a reluat şedinţele la 6 şi 10 decembrie 1957. Anume atunci reclamantul, în faţa Comisiei de detenţie, şi-a asumat angajamentul verbal de a nu se implica în nici o activitate ilegala, în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului.

 

Pe parcursul întregii perioade de timp scurse de la arestarea sa (11 iulie 1957) până la 10 decembrie 1957, reclamantul a introdus un recurs în faţa Înaltei Curţi şi Curţii Supreme şi a refuzat, atâta timp cât cauza era încă în instanţă, să dea asigurarea pe care Guvernul o punea drept condiţie prealabilă eliberării. Acţionând în acest fel, reclamantul nu ar putea să se plângă că ar fi fost, în acest timp, privat de libertatea sa.

 

Din cele expuse rezultă că nu ar putea fi reproşat legii din 1940 cu privire la modificarea celei din 1939, că ar fi incompatibilă cu articolul 15 (art. 15) din Convenţie şi rezultă că măsurile stabilite prin această lege constituie derogări conforme rezervelor formulate la articolul 5 alin. 1 (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3). Rezultă că nu mai este cazul să se examineze fondul alegaţiei potrivit căreia Guvernul irlandez ar fi încălcat obligaţiile ce-i revin din aceste ultime dispoziţii.

 

Pe de altă parte, cererea reclamantului nu poate fi declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 17 (art. 17) din Convenţie. De fapt, acest articol 17 (art. 17) vizează să elimine orice interpretare a clauzelor Convenţiei ce ar tinde să denatureze drepturile şi libertăţile garantate de ea şi a le face să servească tendinţelor sau activităţilor contrare spiritului Convenţiei, aşa precum este definit în Preambulul său. Reclamantul, indiferent de ilegalitatea ce ar putea fi reproşată comportamentului acestuia, nu poate fi considerat ca desfăşurând activităţi interzise de articolul 17 (art. 17) astfel încât cererea sa să poată fi respinsă, în baza aplicării acestui text, ca fiind inadmisibilă.

 

Semnat: G. MARIDAKIS

 

 

Full & Egal Universal Law Academy