CASE OF LEANDER v. SWEDEN - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA LEANDER contra REGATULUI OLANDEI

 

Cerere nr. 9248/81

 

 Hotărâre

din 26 martie 1987

 

În cauza Leander contra Regatului Suediei[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii , în Cameră formată din judecătorii:

 

dl R. Ryssdal, preşedinte,

dl. G. Largergren,

dl F. Gölcüklü,

dl L.-E. Pettiti,

Sir Vincent Evans,

dl C. Russo,

dl R. Bernhardt,

 

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl Petzold, grefier adjunct,

 

după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 31 mai 1986 şi 25 februarie 1987,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

 

PROCEDURA

 

              Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 iulie 1985, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 9248/81) formulată împotriva Regatului Suediei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către un cetăţean suedez, dl Torsten Leander, la data de 2 noiembrie 1980.

 

2. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Suedia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul cererii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul respondent a încălcat exigenţele articolelor 8, 10 şi 13 din Convenţie.

 

3. Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu regula 33 paragraful 3 (d) din Regulamentul Curţii A, reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a participa la procedură şi a desemnat un avocat care urma să-l reprezinte (regula 30).

 

4. Camera din şapte judecători, care urma să se constituie, include ex officio pe dl G. Largergren, judecător ales din partea Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21 paragraful 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 2 octombrie 1985, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl G. Wiarda, dl L.-E. Pettiti, Sir Vincent şi dl R. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 paragraful 1). Dl J. Gersing, judecător de rezervă, l-a înlocuit pe dl Wiarda, al cărui mandat de judecător a expirat înainte de audiere, şi, ulterior, dl F. Gölcüklü şi dl C. Russo, judecători de rezervă, î-au înlocuit pe dl Gersing şi dl Cremona, care nu au putut participa la dezbaterea cauzei (regula 2 paragrfaul 3, 22 paragrfaul 1 şi 24 paragrfaul 1).

 

5. În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21paragraful 5), dl R. Ryssdal, acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), Delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului asupra necesităţii unei proceduri scrise (regula 37 paragraful 1). La 12 decembrie 1985, preşedintele a decis că avocatul şi delegatul, în cazul în va decide a fi necesar, să depună fiecare memoriile sale până la data de 4 februarie şi că delegatul are dreptul să răspundă în scris în termenul de două luni de la data transmiterii lui de către grefier a dosarului de documente anterior menţionate.

 

Grefierul a primit memoriul reclamantului la 3 februarie. Printr-o scrisoare datată cu aceeaşi zi, agentul guvernului a declarat că guvernul nu intenţionează să depună memoriu. La 21 martie, secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul va depune observaţiile sale la audiere.

 

6. La 3 aprilie 1986, preşedinţele, acţionând prin intermediul grefierului, s-a consultat cu agentul guvernamental, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei şi a dispus desfăşurarea procedurii orale la 26 mai 1986 (regula 38).

 

La 28 aprilie, Comisia a comunicat grefierului un număr de documente solicitate de către preşedinte. La 12 mai, anumite documente suplimentare furniizate de către reclamant au fost primite la grefă.

 

7. Audierea la desfăşurat în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data fixată de preşedinte. Curtea ţinuse în preliminar o şedinţă pregătitoare.

 

În faţa Curţii s-au prezentat:

 

(a)  din partea guvernului

dl H. Corell, Ambasador,

  Sub-Secretar pentru Afaceri Juridice şi Consulare,

  Ministerul pentru Afaceri Externe                                    agent;

 

dl K. Bergenstrand, Sub-Secretar Asistent,

  Ministerul Justiţiei

 

dl S. Höglund, Şes Diviziune, Comitetul Naţional de Poliţie

                                                                consultanţi;

(b)  din partea Comisiei

dl H. Schermers,                                                    delegat;

 

(c)   din partea reclamantului

dl D. Töllborg                                                       consilier; 

dl J. Laestadius                                                     consultant.

 

8. Curtea a audiat declaraţiile dlui Corell din partea guvernului, dlui Schermers din partea Comisiei şi ale dlui Töllborg din partea reclamantului, precum şi răspunsurile lor la întrebările Curţii şi a unor judecători.

 

ÎN FAPT

 

Circumstanţele cauzei

 

9. Reclamantul, dl Torsten Leander, născut în 1951, este cetăţean suedez şi exercită profesia de tâmplar.

 

10. La 20 august 1979, el a început să lucreze în calitate de locţiitor temporar într-un post de tehnician la muzeu (vikarierande museitekniker) la Muzeul Naval din Karlskrona, sudul Suediei. Muzeul este localizat în vecinătatea Bazei Maritime din Karskrona, care este o zonă militară interzisă.

 

Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că intenţia lui era de a lucra în acest post timp de 10 luni, în timp titularul permanent era plecat în concediu. El a pretins că la 3 septembrie a fost invitat să părăsească locul de muncă în aşteptarea rezultatului unei anchete care urma a fi desfăşurată cu privire la candidatura lui în virtutea ordonanţei din 1969 privind controlul personalului (personal-kontrollkungörelsen 1969:446-a se vedea paragrafele 18-34). Potrivit reclamantului, această anchetă a fost solicitată la 9 august 1979.

 

Guvernul a afirmat că reclamantul a fost angajat numai pentru perioada 20 august-31 august 1979, fapt confirmat de un aviz semnat la 27 august 1979 de directorul muzeului. În continuare, guvernul a susţinut că la angajarea dlui Leander directorul a comis două greşeli. În primul rând, angajarea unei persoane înainte de a efectua o anchetă a personalului era în contradicţie cu procedura prescrisă de ordonanţa din 1969 şi regulamentul relevant şi, în al doilea rând, postul în cauză nu a fost declarat vacant în mod adecvat.

 

11. Măsurile necesare au fost luate la 30 august 1979. Concursul pentru ocuparea postului în cauză a fost deschis pentru candidaţi 28 septembrie 1979. Dl Leander nu şi-a depus candidatura.

 

12. La 25 septembrie, directorul l-a notificat că rezultatul anchetei personalului a fost nefavorabilă şi că, prin urmare, el nu putea fi angajat să lucreze la muzeu.

 

13. Urmând sfatul şefului de securitate a bazei maritime, reclamantul a adresat o scrisoare comandantului şef al forţelor marinei (chefen för marinen), solicitând a fi informat de motivele pentru care ek nu putea fi angajat la muyeul naval.

 

În răspunsul său din 3 octombrie 1979, Comandantul şef al foreţelor marine a declarat, printre altele:

 

„Muzeul posedă câteva depozite şi obiecte de importanţă istorică într-o zonă securitatea căreia este asigurată de şeful bazei maritime (örlogsbaschefen). Conform informaţiie primite de către comandantul şef al forţelor marinei, titularului postului în litigiu trebuie să dispună de libertatea de a circula în cadrul zonelor supuse unor restricţii speciale privind accesul. Regulile privind accesul la aceste zone trebuie, prin urmare, de asemenea aplicate personalului angajat la muzeu.

 

Anume pentru aceste motive comandantul –şef al bazei a solicitat efectuarea unei anchete a personalului.

 

Ancheta a furnizat comandantului şef astfel de argumente pentru evaluarea candidaturii dumneavostră din punct de vedere al securităţii care au rezultat în decizia de a nu fi acceptată.

 

Oricum, în cazul în care funcţiile dumneavoastră la Muzeul Naval nu vor presupune accesul la instalaţiile navale de pe teritoriul bazei, Comandantul Şef nu vede nici un motiv de a se opune angajării dumneavoastră. Decizia privind angajarea dumneavoastră este adioptată în cadrulunei proceduri distictă de prezenta procedură.”

 

14. La 22 octombrie 1979, reclamantul s-a plâns guvernului, solicitând anularea evaluării efectuate de către Comandantului Şef al forţelor marine şi acceptarea lui de a fi angajat temporar la Muzeul Naval, indiferent de posibilitatea de a fi restabilit în funcţie. El a subliniat în special că a refuzat un post permanent la Dalarna, nordul Suediei, fiind asigurat că fusese acceptat spre angajare la Muzeul Naval şi că un rezultat negativ al anchetei candidaturii lui ar putea afecta situaţia socială, în special ţinând cont de faptul că el trebuia să-şi întreţină soţia şi copilul. În plângerea sa iniţială, precum şi într-o scrisoare din 4 decembrie 1979, dl Leander a solicitat suplimentar furnizarea informaţiei privind motivele pentru care nu a fost acceptat la Muzeul Naval.

 

Guvernul a solicitat opinia Comandantului Suprem al forţelor armate (överbefälhavaren), care, la rândul lui, s-a consultat cu Comandantul şef al Marinei.

 

Comandantul şef al Marinei a explicat în scrisoarea din 7 noiembrie 1979 că el a primit concluziile anchetei de la Comandantul suprem la 17 septembrie 1979 împreună cu următoarea propunere:

 

„Acceptat în conformitatea cu evaluarea comandantului şef al marinei, cu condiţia că L. nu obţine acces la activităţile secrete, prin intermediul accesului în localurile muzeului sau a lucrului efectuat”.

 

Comandantul şef al Marinei a adăugat că, conform informaţiei disponibile, directorul muzeului a solicitat pentru persoana angajată în postul în litigiu accesul liber şi liebrtatea de a circula pe teritoriul bazei navale şi că, respectiv, la 21 septembrie 1979, el a adoptat decizia de a refuza candidatura reclamantului.

 

În răspunsul său guvernului, Comandantul Suprem al Forţelor Armate a declarat, printre altele:

„Cu toate acestea, angajarea dlui Leander pe parcursul acestui interval, 15 august-1 septembrie 1979, nu a implicat accesul la baza navală. Comandantul şef al Marinei a afirmat că nu se opune angajării reclamantului. Directorul Muzeului Naval din contra a afirmat că dl Leander ar trebui să aibă acces la bază.

 

În această ordine de idei şi ţinând cont de faptul că în cazul în care dl Leander ar fi benficiat de accesul la baza marină, el ar fi beneficiat totodată şi de accesul la instalaţiile şi informaţile secrete, Comandantul şef al Marineia decis să nu accepte candidatura reclamantului.

 

La examinarea cazului de faţă, Comandantul şef al Marineia respectat fidel regulamentul în vigoare privind evaluarea calificăriloe personale din perspectiva securităţii.

 

La fel ca Comandantul şef al Marinei, Comandantul Suprem al Forţelor Armate consideră că dl Leander poate fi angajat de Muzeul Naval cu condiţia că titularul postului nu solicită accesul la baza navală.

 

Opinia Comandantului Suprem al Forţelor Armate a fost însoţită de o anexă secretă, care conţinea informaţii furnizate de către Comitetul naţional de poliţie (rikspolisstyrelsen) vizavi de dl Leander. Această anexă nu a fost niciodată comunicată reclamantului şi nu a fost anexată la dosarul prezentat Curţii.

 

15. Prin scrisoarea din 5 februarie 1980, reclamantul a sesizat guvernul cu noi plângeri. Ele vizau decizia Comitetului naţional de poliţie de a nu-i comunica reclamantului, în virtutea articolului 13 al ordonanţei privind controlul personalului, informaţiile care-l vizează (a se vedea paragraful 31). Reclamantul a solicitat ca guvernul, înainte de a se pronunţa asupra cererii lui din 22 octombrie 1979, să-i acorde dreptul de a lua cunoştinţă de aceste informaţiile prezentate de către Comitet şi de le comenta.

 

Guvernul a solicitatat opinia Comitetului asupra acestui punct. În răspusnul său din 22 februarie 1980, Comitetul a propus respingerea plângerior reclamantului, adăugând:

 

„Includerea informaţiei în registrul Departamentului pentru Securitate a Comitetului se bazează în special pe decretul regal din 1973, care are un caracter secret. Înainte de a include orice informaţii, întrebarea înregistrării este examinată în prealabil de către funcţionarii civili care sânt obligaţi să verifice respectarea regulilor menţionate anterior în raport cu fiecare informaţie. În caz de dubiu, decizia cu privire la necesitatea înregistrării este adoptată de către Şeful Departamentului pentru Securitate.

 

Informaţiile incluse în registru sânt comunicate în conformitate cu articolul 9 din din ordonanţa privind controlul personalului după pronunţarea deciziei de către Comitetul naţional de poliţie în cadrul şedinţei plenare. Cel puţin trei sau şase membrie ai comitetului care sânt desemnaţi din rândul parlamentarilor trebuie să fie prezenţi la adoptarea  deciziilor în materia controlului personalului. În cazul reclamantului, toţi cei şase membri au for prezenţi.

...

În conformitate cu articolul 13 din ordonanţa privind controlul personalului, persoana vizată trebuie să beneficieze de dreptul de a depune observaţiile sale asupra problemei în cazul în erxistă motive speciale. Oricum, Comitetul naţional de poliţie nu consideră necesar de a aplica această dispoziţie la cazul reclamantului în lipsa unor motive speciale şi, de asemenea, dat fiind că înregistrarea a fos efectuată în acord cu decretul regal secret, divulgarea informaţiilor în cauză ar fi dezvăluit o parte din conţinutul decertului.”

 

Dl Leander a răspuns la această opinia prin scrisoare din 11 martie 1980 adresată guvernului, în care el a afirmat, printre altele, că Comitetul trebuia să-i comunice cel puţin în mod verbal şi sub rezerva datoriei de confidenţialitate, informaţia disponibilă asupra propriei persoane.

 

16. Prin decizia din 14 mai 1980, guvernul a resprins ansamblul plângerii reclamantului. Dispoziţivul deciziei guvernului prevede:

 

„Întrebarea dacă o peroană este potrivită pentru o anumită angajare sau nu poate fi examinată de către guvern numai în contextul unei plângeri relativ la numirea într-un post. Dl Leander nu a introdus nici un recurs la acest subiect. Prin urmare, cererea lui prin care dl Leander a invitat guvernul să-l declare acceptabil pentru angajarea provizorie în litigiu nu poate fi examinată.

 

În speţă, nu există suficiente circumstanţe speciale, în sensul articolului 13 din ordonanţa privind ccontrolul personalului, care i-ar putea acorda dlui Leander dreptul de a cunoaşte informaţiile disponibilă cu privire la propria persoană comunicate de către Comitetul naţional de poliţie Comandantului Suprem al Forţelor Armate.

 

În restul recursului său, dl Leander solicita un extract ditr-un fişier de poliţie sau informaţii asupra conţinutului acestuia.

 

Guvernul nu examinează solicitarea dlui Lenader de a revizui evaluarea propriei persoane şi nu adoptă măsuri cu privire la orice altă parte a petitţiei lui.”

 

17. Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că în continuarea nu cunoştea conţinutul informaţiei secrete colectate cu privire la propria persoană.

 

Cât peiveşte antecedentele sale personale, el a furnizat următoarele detalii Comisiei şi Curţii. La epoca faptelor, el nu era membru al nici unui partid politic din 1976. Mai devreme, el fusese mebru al unei asociaţii raicale care edita un revistă cu caracter radical –Fib/Kulturfront. În timpul serviciului militar, 1971-71, dl Leander a activat în sindicatul soldaţilor şi a participat, în calitate de delegat, la conferinţa sindicatului soldaţilor din 1972, care, potrivit reclamantului, era infiltrată de reprezentanţii serviciului de securitate. Singura condamnare penală a avut loc în timpul executării serviciului militar şi a constat în sanţionarea cu plata unei amenzi în cuantum de 10 crone suedeze pentru întârzierea la o paradă militară. De asemenea, el a a acivat în cadrul asociaţiei muncitorilor suedezi în construcţie şi a călătorit cu câteva ocazii în Europa de est.

 

Cu toate acestea, reclamantul a afirmat că, în conformitate cu declaraţiile unanime ale funcţionarilor responsabili, nici una din circumstanţele menţionate anterior nu a constituit cauza rezultatului negativ al controlului personalului.

 

Dreptul intern şi practica relevantă

 

Înterdicţia înregistrării opiniilor

 

18. Potrivit capitolului 2, articolul 3, din instrumentul guvernului suedez (regeringsformen, care constituie parte componentă a Cobstituţiei suedeze şi este numit în continuare „Constituţiei”), „nici o înscriere cu privire la un cetăţean, bazată în exclusivitate pe opiniile lui politice, nu poate fi făcută într-un registru public fără consimţământul acestuia.”

 

Registrul secret al poliţiei

 

19. Ordinanţa cu privire la controlul personalului, adoptată de către guvern în virtutea puterilor sale reglementare şi publicată iniţial în monitorul oficial suedez (svensk författningssamling, 1969:446) constituie baza legală a registrului întocmit de către direcţia pentru securitate a comitetului naţional de poliţie. Articolul 2 din ordonanţă (amendat de ordonanţa din 1972: 505) prevede:

 

„La intenţia serviciului de poliţie special responsabil pentru prevenirea şi tepistarea infracţiunilor îmăpotriva securităţii naţionale, etc., direcţia pentru securitate în cadrul comitetului naţional de poliţie va menţine un registru de poliţie. În acest registru, comitetul naţional de poliţie poate introduce informaţii necesare pentru serviciul specail de poliţie.

 

În registrul de poliţie manţionat în primul paragraf, nu pot fi introduse informaţii numai pentru simplul motiv că o persoană, datorită apartenenţei sale la o organizaţe sau prin intermediul unor alte mijloace, a exprimat o opinie politică. Dispoziţiile suplimentare care vizează aplicarea acestei reguli vor fi stipulate de către guvern.”

 

20. În consecinţă, guvernul a furnizat comitetului naţional de poliţie următoarele instrucţiuni, publicate la 22 septembrie 1972:

 

„În această ţară, există organizaţii şi grupuri angajate în activităţi politice care implică utilizarea sau posibila utilizare a forţei sau ameninţărilor de constrângere în scopul realizării scopurilor politice.

 

Unele organizaţii au adoptat un program care prevede că organizaţia va încerca să schimbe sistemul social prin violenţă. Oricum, se poate presupune că o parte considerabilă a membrilor unei astfel de organizaţii nu va participa vre-o dată la realizarea scopurilor enunţate în program. Simpla apartenenţă la o astfel de organizaţie nu poate, prin urmare, justifica înscrierea informaţiilor cu privire la o persoană în registrul dus de Poliţia pentru Securitate. Cu toate acestea o înscriere poate fi făcută în cazul în care un membru sau un susţinător al astfel de organizaţii a acţionat într-un fel care justifică suspiciunea că el ar putea fi pregătit să participe la activităţile care pun în pericol securitatea naţională, care urmăresc scopul şi pot contribui la răsturnarea sistemului democratic, prin alicarea forţei sau compromiterea statutul de stat independent al Suediei.

 

De asemenea, există organizaţii şi grupuri care se pot angaja sau se angajase deja în activitate politică subversivă atât în Suedia cât şi în alte ţări, recurgâng la violenţă, ameninţări sau constrângerea în calitate de modalităţi de practicare a acestei subversiuni. Informaţia cu privire la membrii sau suţinătorii unor astfel de organizaţii sau grupuri trebuie să fie inclusă în registrul menţinut de Poliţia de Securitate.

 

Instrucţiile complementare privind aplicarea articolului 2 al ordonanţie privind controlul personalului trebuie să fie emise de către guvern în rezultatul propunerilor avansate de comitetul naţional pentru securitate. Dacă, în serviciile speciale de poliţie, apar astfel de circumstanţe care pot impune necesitatea unor amendamente la instrucţiunile emise de către guvern, comitetul naţional de poliţie trebuie să prezinte propuneri pentru astfel de amendamente.”

 

21. Instrucţiunile complementare, de aceasta dată secrete, au fost emise de către guvern la 27 aprilie 1973 şi, ulterior, la 3 decembrie 1981.

 

22. Suplimentar la circumstanţele prevăzute în ordonanţa cu privire la controlul personalului (a se vedea paragraful 24), informaţiile din registrul secret al poliţiei poate fi comunicată de către comitetul naţional de poliţie în anumite cazuri de urmărire peanală şi în cazurile relative la cererile de obţinere a cetăţeniei suedeze.

 

Controlul personalului

 

23. Suplimentar la prevederile menţionate anterior privind registrul secret menţinut de poliţie, ordonanţa privind controlul personalului conţine dispoziţii care vizează, printre altele, posturile care trebuie clasificate secrete, procedura de comunicare a informaţiei şi utilizarea acesteia. Prevederile relevante principale sânt rezumate în continuare.

 

24. În confomitate cu dispoziţiile articolului 1, controlul personalului presupune obţinerea informaţiilor din registrele duse de poliţie cu privire la titularii posturilor de importanţă pentru securitatea naţională sau candidaţilor la astfel de posturi.

 

25. Articolul 3 (amendat de ordonanţa 1976:110) enumeră anumite autorităţi, înclusiv comandantul suprem al forţelor armate, împuternicite să solicite efectuarea unui control al personalului.

 

26. Conform articolul 4, controlul personalului nu poate fi exercitat decât cu privire la anumite posturi de importanţă majoră pentru secutitatea naţională. Posturile în litigiu sânt divizate în două categorii (skyddsklaser), în funcţie de importanţa lor vitală pentru securitatea naţională. Decizia de a clasifica un post în categoria de securitate 1 este luată de către guvern, pe când dreptul de a atribui un post la cea de-a doua categorie de securitate este delegat autorităţii în litigiu.

 

27. În conformitate cu articolul 6, solicitările de comunicare a informaţiilor pentru scopurile unui control al personalului trebuie să fie adresate comitetului naţional de poliţie şi trebuie să vizeze numai persoana pe care intenţionează s-o numească în acesată funcţie.

 

28. Articolele 8 şi 9 precizează care informaţii pot fi furnizate autorităţii responsabile de desemnare.

 

Dacă postul în litigiu face parte din prima categorie de securitate, comitetul naţional de poliţie poate, în virtutea articolului 8, furniza ansamblul informaţiilor cu privire la persoana vizată disponibile în registrul menţinut de poliţia secretă sau în orice alt registru al poliţie. Dacă postul face parte din cea de-a doua categorie, comitetul poate, în virtutea articolului 9 (amendat de ordonanţa 1972:505), furniza numai anumite informaţii specifice cu privire la persoana vizată, şi anume:

 

„1. dacă aceasta a fos condamnată sau suspectată de a fi comis infracţiunile penale menţionate în paragraful 1 din legea din 21 martie 1952 (nr. 98) care enunţă dispoziţii speciale cu privire la măsurile de anchetare dipsuse în anumite cazuri penale (lag med särskilda bestämmelser om tvängsmedel i vissa brottmäl) sau cele menţionate în capitolul 12, paragraful 7 sau 8 din codul penal –în special crimele împotriva păcii publice, securităţii naţionale sau guvernului – „sau dacă a fost condamnată sau suspectată de încercarea sau conspiraţia de a comite astfel de crime;

 

dacă a fost condamnată sau suspectată de comiterea unor astfel de acte care constituie crime împotriva securotăţii statului, sau care sânt destinate şi susceptibile de a cauza răsturnarea în mod violent a guvernului democratic sau să compromită statutul ţării de stat independent; precum şi dacî a fost condamnată sau suspectarea de o tentativă sau conspiraţie de a comite astfel de crime;dacă este suspectatată, în funcţie de activităţile desfăşurate sau oricare alte nmotive, de a fi pregătită să participe în astfel de acţiunile vizate de alineatul 1 şi 2.”

 

29. Articolul 11 prevede că, la adoptarea deciziei de a divulga sau nu informaţiile conţinute în registru, în componenţa comitetului naţional de poliţie vor intra comisarul poliţiei naţionale (riskpolischefen), şeful securităţii şi membrii desemnaţi de către guvern. În grupul membrilor desemnaţi de către guvern întră şase membri, deobicei deputaţii sau foştii deputaţi în parlament reprezentând diferite partide politice, şi cel puţin trei din ei trebuie să fie prezenţi la adoptarea deciziei.

 

Informaţia poate fi comunicată numai dacă toţi membrii participanţi ai comitetului acceptă unanim decizia. În cazul în care unul sau doi membri ai comitetului desemnaţi de guvern se pronunţă împotriva comunicării unor anumite informaţii, comisarul poliţiei naţionale poate sesiza guvernul pentru a decide asupra chstiunii în litigiu, dacă consideră că informaţia trebuie comunicată.

30. În cazul în care comitetul naţional de poliţie primeşte o cerere de a efectua un control al personalului, practica este următoarea. Direcţia pentru securitate elaborează un memorandul cu privire la informaţiile conţinute în registrele relevante şi-l prezintă verbal comitetului, care , după deliberări, decide dacă informaţia în cauză trebuie comunicată integral sau parţial. La adoptarea acestei decizii, ea examinează printre altele şi natura postului în litigiu, fiabilitatea a informaţiei şi vechimea ei. Faptul că dosarul conţine numai câteva înregistrări este un factor care poate milita împotriva divulgării informaţiei. Separat de dispoziţiile ordonanţei şi de isntrucţiile guvernului, există instrucţiuni nescrise cu privire la divulgarea informaţiei.

 

31. La epoca faptelor, în conformitate cu articolul 13 înainte ca comitetul naţional de poliţie să divulge informaţii în cazurile relative la numirea în funcţiile clasificate în prima categorie de securitate, candidatului trebuia să i se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral, cu excepţia unor motive speciale. În cazurile de desemnare la posturile care făceau parte din cea de-a doua categorie de securitate, procedura de notificare menţionată anterior trebuie să fie aplicată numai în circumstanţe specaile. Oricum, în nici un caz care viza un post de a doua categorie de securitate comisia nu pare a fi conststat circumstanţei speciale pentru a fi prezentă şi, respectiv, o astfel de notificare nu a fost făcută vre-odată, în pofida faptului că diferite autorităţi importante, inclusiv Ministrul Justiţiei şi ombudsmanul parlamentar, au invitat comitetul să comenteze propunerea legislativă care trebuie să devină ordonanţă în cazul în care se recomanda efetuarea cel puţin a unei notificări într-o formă sau alta.

 

Această dispoziţie a fost amendată începând cu 1 octombrie 1983 (ordonanţa 1983:764). În prezent, înainte de a comunica informaţii în cazurile de desemnare în posturile din toate categoriile de secutitate, persoana vizată trebuie să beneficieze de posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral. Oricum, această regulă nu se aplică în cazul în care persoana ar putea obţine accesul la o informaţie clasificată secretă în virtutea dispoziţiilor legii din 1980 cu privire la informaţiile secrete, cu excepţia articolului 17 din capitolul 7 al legii (a se vedea paragraful 41), sau dacă autoritatea care solicită o informaţie cu privire la cazurile care nu vizează desemnarea în posturi oficiale, a fost dispensată de către guvern de exigenţa de a informa persoan vizată de controlul personalului (a se vedea paragraful 33).

 

32. În timpul procedurii desfăşurate în cazul dlui Leander, comisia naţională de poliţie nu era abilitată, în conformitate cu articolul 14, de a anexa la informaţiile comunicate autorităţii solicitante vre-un comentariu.

 

33. Articolul 19 prevedea că înainte iniţierii unui control al personalului de către o autoritate, aceasta trebuie să informeze persoana vizată, cu o singură excepţie care nu este relevantă în cazul de faţă.

 

34. Conform articolului 20, anumire autoritatea solicitanţă trebuie să evalueze în mod independent importanţa informaţiei extrase din registrele menţinute de poliţie, ţinând cont de natura activităţilor legate de postul în litigiu, informaţiile deţinute de autoritate vizavi de persoana vizată, precum şi alte circumstanţe.

 

Garanţii

 

Ministerul Justiţiei

 

Pe parcursul anilor, Ministerul Justiţiei a fost angajat în mod activ în supravegherea poliţiei de securitate şi a controlului personalului. Au fost efectuate o anumit număr de investigaţii mai mult sau mai puţin aprofundate. În rezultatul acestor investigaţii nu a fost elaborat nici un raport. Cu toete acestea, guvernul a declarat că deliberările care au avut loc între minister şi comitetul naţional de poliţie au condus la amendarea atât a instrucţiunilor publice cât şi a celor secrete.

 

Ministrul Justiţiei

 

36. Mandatul Ministrului Justiţiei are o tradiţie lungă şi este stabilit în prezent în capitolul 11, articolul 6, din Constituţie. Funcţiile şi competenţele corespunzătoare sânt definite în legea din 1975 privind controlul asigurat de Ministrul Justiţiei (lag 1975:1339 om justitiekanslerns tillsyn) şi în Instrucţia Guvernului cu privire la Ministrul Justiţiei (förorodning 1975:1345 med instruktion för justitiekanslern).

 

Obligaţiunile Ministrului Justiţiei, aşa cum sânt atribuite de către Parlament (riksdag), includ controlul autorităţilor publice şi a angajaţilor acestora în scopul asigurării exercităţii puterilor lor în conformitate cu legea şi regulamentul aplocabil. În această capacitate, el frecvent primeşte şi examinează plângerile cetăţenilor. De asemenea, el trebuie să acţioneze din numele guvernului în vederea garantării drepturilor statului şi trebuie să asiste guvernul prin consultăţii şi cercetări în materii juridice.

 

Numirea în funcţie de Ministru al Justiţiei este efectuată de guvern, continuă până la vârsta de pensionare. Conform articolului 11, articolul 6, din Constituţie, Ministrul se subordonează guvernului. Oricum, articolul 7 sin acelaşi capitol prevede: „Nici o autoritate publică,”- inclusiv guvernul – „Parlamentul sau organul de decizie al unui municipiu nu poate stabili modul în care o autoritate administrativă” –inclusiv Ministrul Justiţiei- „trebuie să adopte decizia asupra unui caz special care vizează exerciţiul autorităţii publice împotriva unui subiect privat sau împotriva unui municipi, sau care vizează aplicarea dispoziţiile legislaţiei în vigoare.”

 

Ministrul Justiţiei are dreptul să participe la toate deliberările ţinute de către instanţele de judecată sau autorităţile administrative, dar fără a-şi exprima opinia. De asemenea, el are dreptul la acces la toate dosarele şi alte documente menţinute de către autorităţi.

 

Toate autorităţile publice, precum şi angajaţii lor sânt obligate să furnizeze informaţii şi rapoarte solicitate de către Ministrul Justiţiei (a se vedea paragrful 41).

 

În capacitatea sa de control, el poate institui proceduri penale împotriva funcţionarilor publici sau poate reclama dispunerea unor măsuri disciplinare împotriva lor.

 

Ministrul poate diferi Ombudsmanul parlamentar, în baza unui acord reciproc, cauzele care implică plângerile individuale, precum şi vice versa. Astfel, plângerile identice vor fi examinate în practică de către ministru sau de către ombudsman şi nici într-un caz de ambii.

 

37. Comisia naţională de poliţie, fiind o autoritate publică, şi activităţile acesteia, inclusiv controlului personalului se supun controlului din partea Ministrului Justiţiei.

 

Ministrul Justiţiei vizitează comisia şi direcţie ei pentru securitate în mod regulat, în general o dată pe an. Vizite suplimentar sânt efectuate în cazul în care sânt justificate de anumite motive speciale. O plângere depusă de către o persoană poate constitui un astfel de motiv special. Vizitele ministrului sânt totdeauna înregistrate şi procesele verbale sânt redactate astfel încât pot fi făcute publice, cu excepţia fragmentelor care conţin informaţii secrete. Guvernul a prezentat o copie a procesului verbal a unei vizite de inspecatre la 6 decembrie 1983, din care este evident că Ministrul Justiţiei împreună cu alţi doi funcţionari ai ministerului au inspectat localurile direcţiei pentru securitate şi au discutat, printre altele, întrebările relative la controlul personalului. Nici un rezultat al acestei vizite nu merită a fi menţionat în mod .

Ministrul Justiţiei nu dispune de putearea de a modifica o decizie adoptată de către comitetul naţional de poliţie sau direcţie pentru securitate, precum şi de a interveni în luarea de decizii de către aceste autorităţi în general, cu toate că dispune de libertatea de a se pronunţa asupra acţiunilor pe care le consideră a fi în contradicţiei cu legea sau inadecvate.

 

Din moment ce opiniile exprimate de către Ministru în legătură cu o inspectarea a procedurii de control al pesonalului nu au un caracter obligatorii din punct de vedere legal, s-ar putea probabil pune la îndoială faptul dacă ele se încadrează în sfera de independenţă garantată de capitolul11, articolul 7, din Constituţie (a se vedea paragrfaul 36). Prin prisma tradiţiei juridice suedeze, este oricum de neconceput ca guvernul să încerce să utilizeze puterile sale garantate de capitolul 11, articolul 6, din Constituţie de aşa o manieră încât să furnizeze Ministrului instrucţiuni privind, spre exemplu, opinia pe care trebuie s-o expime într-un caz care vizează aplicarea ordonanţei privind controlul personalului, sau să-i înterzică în general să monitorizeze activităţile comitetului naţional de poliţie. Astfel de instrucţiuni nu există şi nu au fost emise vre-odată.

 

Ombudsmanul palamentar

 

38. Funcţiile şi competenţa Ombudsmanului parlamentar, o instituţie care există din 1809, sânt definite în special în capitolul 12, articolul 6, din Constituţie şi în legea privind instrucţiile adresate ombudsmanului parlamentar (lag 1975:1057 med instruktion för justitieombudsmännen).

 

Cei patru titulari ai mandatului de Ombudsman parlamentar sânt aleşi de către parlament. Sarcina lor principală este de a asigura aplicarea, în cadrul administraţiei publice, a legilor şi a altor regulamente.

 

Datoria specială a Ombudsmanului este de a asigura ca instanţele de judecată şi autorităţile administrative să respecte dispoziţiile Consituţiei privind obiectivitatea şi imparţialitatea şi ca drepturile şi libertăţile fundamentale a cetăţenilor să nu fie încălcate în procesele de administrare publică.

 

Dacă, în exerciţiul funcţiilor sale de control, Ombudsmanul depistează motive pentru a preconiza amendarea legislaţiei sau a tuturor altor acţiuni ale Statui, el poate prezenta o declaraţie la acest subiect parlamentului sau guvernului.

 

Ombudsmanul îşi exercita funcţia de control atât ca urmare a unei plângeri individuale sau prin efectuarea inspecţiilro sau a altor investigaţii pe care le consideră necesare.

 

Examinarea unei chestiuni este concluzionată de un raport în care Ombudsmanul indică dacă măsura contravine legii sau este inadecvată în altă privinţă. Ombudsmanul poate, de asemenea, enunţa propuneri care au drept scop promovarea aplicării uniforme şi adecvate a legislaţiei.

 

Rapoartele Ombudsmanului expirmă opiniile lui personale. Eficacitatea practică a declaraţiilor sale depinde de abilitatea lui de a convinge organul de decizie sau autorităţile în cauză. Cele din urmă frecvent, dar nu în mod constant, menţin opinia Ombudsmanului (a se vedea Gustaf Petrén/Hans Rgnemalm, Sveriges Grundlagar, Stockholm 1980, p. 327).

 

Ombidsmanul poate intenta o urmărire penală sau o procedură disciplinară împotriva unui funcţionar care a comis o infracţiune, neonorând obligaţiunile comportate de funcţia lui oficială.

 

Ombidsmanul poate asista la deliberările unei instanţe de judecată sau a unei autorităţi administrative şi poate avea acces la procesele lor verbale şi alte documente. Instanţele de judecată, autorităţile administrative şi funcţionarii civili în administraţia locală şi centrală sânt obligate să furnizeze Ombidsmanului informaţiile şi rapoartele pe care le solicită. În exerciţiul funcţiilor sale, Ombidsmanul poate solicita asistenţa oricărui procuror.

 

39. În contextul celor menţionate anterior, comitetul naţional de poliţie şi activităţile desfăşurate de acesta sânt supuse controlului de către Ombidsmanului parlamentar.

 

Potrivit informaţiei furnizate de către grefierul Ombidsmanului parlamentar, procedura respectată în cazul plângerilor individuale este după cum urmează. După depunerea plângerii, Ombidsmanul responsabil contactează comitetul sau autoritatea solicitantă (a se vedea paragraful 25). Ulterior, Ombidsmanului îi vor fi furnizate informaţii verbale cu privire circumstanţele cauzei şi i se va acorda posibilitatea de a examina documentele şi dosarele relevante. Această informaţieinu este inclusă în nici un registru menţinut de către Ombidsman, pentru a evite problema păstrării caracterului secret al informaţiei. Ombidsmanul îşi adoptă opinia bazându-se pe ancheta menţionată anteriorşi pe rezultatele a oricăror alte investigaţii derulate. Raportul lui este totdeauna prezentat în scris şi este accesibil publicului. Prin urmare, el nu conţine nici o informaţiei cu caracter secret.

 

Începând cu 1969 au fost depuse cel puţin opt plângeri individuale relative la sistemul de control al personalului. Patru din ele erau plângeri de natură generală şi au fost depuse de reclamanţi notorii. După investigarea circumstanţelor de fapt care stăteau la baza altor patru plângeri, Ombidsmanul a clasat două din ele numai după formularea unor criticii speciale în privinţa anumitor aspecte (rapoartele din20 fbruarie 1984 în cazul 684-1983 şi din 15 februarie 1985 în cazul 2316-1984). Critica exprimată de către Ombidsman înraportul din 20 februarie 1984 a influenţat comandantului suprem, potrivit unei hotărâri recente emise de Curtea de muncă, să schimbe o practică precedentă privind aplicarea articolului 19 din ordonanţă.

 

Comisia parlamentară pentru Justiţie (riksdagens justitieutskott)

 

40. Comisia parlamanetară permanentă pentru justiţie este compusă din cicisprezece membri ai parlamentului desemnaţi pe o bază proporţională. Începând cu anul 1971, ea a examinat sumele alocate pentru diviziunea pentru securitate a poliţiei şi a examina minunţios , aproape în fiecare an, cheltuielile acestei diviziuni, organizarea şi activităţile ei. Potrivit guvernului, un interes major a fost manifestat faţă de problemele care vizează ordonanţa privind controlul personalului şi aplicarea ei, precum şi evaluarea influenţei pe care o au membrii nespecializaţi al comitetului naţional de poliţie asupra acitivităţii diviziunii pentru securitate. În mod normal, comisia face un schimb reciproc de informaţii în timpul audierilor purtătorilor de cuvânt ai comisie naţionale de poliţie şi a diviziunii pentru securitate, precum şi în timpul vizitelor efectuate în mod regulat. Astfel de vizite au fost efectuate în primăvara anului 1977, toamna anului 1979 şi primăvara anului 1983. În primăvara anului 1983 , au avut loc discuţii speciale între membrii Comisiei parlamentare şi parlamentarii membri ai comisiei naţionale de poliţie. În primăvara anului 1981, Comisia a solicitat şi a primit un raport special. În primăvara anului 1982, Comisia a organizat o audiere împreună cu comisarul poliţiei naţionale şi Şeful direcţiei pentru securitate.

 

Potrivit guvernului, secretarul principal al comisiei a confirmat faptul că membrii comisiei, în timpul vizitelor efectuate, au beneficiat de access deplin la registre şi că ei, de asemenea, au examinat registrul dus de către direcţia pentru securitate. De asemenea, membrii au discutat diferite aspecte de menţinerea a registrului cu funcţionarii responsabili pentru înscrieri şi comunicarea informaţiilor comisiei naţionale de poliţie în cazul efectuării unui control al personalului.

 

Principiul accesului liber la documentele publice

 

41. În conformitate cu articolul 2 al capitolului 2 din legea cu privire la libertatea presei (tryckfrihetsförordningen), care este parte componentă a Constituţiei suedeze, fiecare persoană are dreptul de a avea acces la un document public, cu excepţia dacă, în anumite domenii definite, astfel de acces este limitat de lege.

 

La epoca faptelor, prevederile principale care reglementau aceste limitări se conţineau în legea privind restricţiile asupra dreptului la acces la documente publice (lag om inskränkningar i rätten att utbekomma allmänna handlingar 1937:249, „legea din 1937”), în vigoare până la 1 ianuarie 1981.

 

În termenii articolului 11 din legea din 1937 (amendată), „detalii de informaţii inscrise în aceste registre menţionate în legea cu privire la registrul penal general (lag om allmänt kriminalregister 1963:197)  sau în legea cu privire la registrul poliţiei (lag om polisregister m.m 1956:94) pot să nu fie divulgate în alte cazuri sau de o manieră diferită decât cele prevăzute de aceste legi”. Conform articolului 3 din legea cu privire la registrul poliţiei (amendat de legea 1977:1032, în vigoare până la 1 martie 1985):

 

„Extrasele din registrele poliţiei sau informaţiile cu privire la conţinutul acestora pot fi comunicate la solicitarea

 

Ministrului Justiţiei, Ombidsmanului parlamentar, Comisiei naţionale de poliţie, cerviciului central de imigrare, consiliilor asministrative regionale, tribunalelor administrative regionale, comisarilor de poliţie şi peocurorilor;altor autorităţi, în cazul în care şi în măsura în care guvernul a acordat autorizarea necesară pentru anumite tipuri de cazuri sau într-un caz special.unui individ, dacă acesta necesită un extract pentru a-şi apăra drepturile într-un alt stat, pentru a intra într-o ţară străină sau în scopul obţinerii vizei de reşedinţă, domiciliului sau a unui loc de muncă, sau pentru a soluţiona problemele de angajare sau se obţinere a contractelor legate de activităţile în materie de asistenţă medicală sau în materii de importanţă din punct de vedere al securităţii naţional, şi guvernul prin intermediul unei ordonanţe speciale a autorizat furnizarea acestor extrase sau informaţii pentru aceste scopuri, sau în alte cazuri, dacă individul poate dovedi că el trebuie să obţină informaţii din registru pentru a-şi consolida drepturile sale, şi guvernul autorizează divulgarea unei astfel de informaţii.”

 

La 1 ianiarie 1981, legea din 1937 a fost înlocuită cu legea privind informaţiile cu caracter seret din 1980 (sekretesslagen, 1980:100), iar clauze similare se conţin în capitolul 7, articolul 17 din această lege.

 

Curtea nu cunoaşte nici o ordonanţă specială care să autorizeze persoanle în situaţia reclamantului să obţină extrase din registerele menţinute de poliţie.

 

42. Decizia adoptată de o autoritate. diferită de parlament sau guvern, de a refuza accesul la un document poate constitui obiectul unui recurs judiciar (capitolul 2, articolul 15, din legea cu privire la libertatea presei).

 

În câteva cazuri recente judecate de către Curtea administrativă supremă, personalor li s-a refuzat accesul la informaţiile conţinutze în registrul secre al poliţiei deoarece ei nu au obţinut sau nu au solictat o autorizare în prealabil a guvernului necesitatea căreia este impusă de articolul 3 din legea cu privire la registrele poliţiei citat anterior (Anuarul curţii administrative supreme -1981:Ab 100 şi Ab 1982:Ad 85).

 

Aceasta este compatibil cu evenimentele din speţă, prin aceea că guvernul s-a declarat competent de a examina cererea dlui Leander de a i se comunica informaţiile cu privire la persoana lui comunicate de comisia naţională de poliţie (a se vedea paragarful 16).

 

Oricum, persoana vizat nu benficiază nici de un recurs -atât în faţa guvernului cît şi în faţa tribunalelor administrative – împotriva deciziei Comisiei naţionale de poliţie de a comunica informaţii autorităţii solicitante, din moment ce ea nu este considerată parte la procedura de comunicare în faţa comisiei naţionale de poliţie (a se vedea decizia Curţii administrative supreme din 20 iunie 1984 în cauza 1509-1984).

 

43. Chiar dacă un anumit document are un caracter secret, guvernul dispune în mod contstant de o putere discreţionară de a-l divulga şi orice persoană care este parte la o procedură judiciară sau administrativă în care documentul este relevant poate în continuare beneficia de accesul la acesta. Dispoziţiile fundamentale în acest context se conţineau, până la 30 decembrie 1980, în articolul 38 din legea din 1937 (amendată de legea 1974: 567) care prevedea:

 

„ În cazul în care se consideră necesar în scopul garantării securităţii publice sau a drepturilor persoanelor, guvernul poate, fără a fi supus restricţiilor prevăzute de prezenta lege, să autorizeze comunicarea documentelor.

 

Dacă un document care nu poate fi comunicat oricărei persoane este considerat de a fi important în calitate de probă într-un proces sau anchetă desfăşurată de poliţie într-o materie penală, tribunalul care examinează cauza sau care este competent să se pronunţe asupra întrebărilor relative la o anchetă a poliţiei poate ordona comunicarea documentului în cauză lui însăţi cât şi ofiţerului responsabil pentru anchetă. Oricum, precedenta dispoziţie nu vizează documentele menţionate în articolele 1-4, 31 şi 33. Dacă conţinutul documentului este de aşa natură încât persoana care l-a redactat nu poate, sub aspectul capitolului 36, articolul 5 paragraful 2, 3 sau 4, din codul de procedură judiciară, să fie audiat în calitate de martor la acest subiect, el nu poate fi prezentat în cadrul procedurii judiciare sau pe parcursul unei anchete a poliţiei; de asemenea, el nu poate fi prezentat în cadrul procedurii judiciare sau pe parcursul anchetei poliţiei, cu excepţia unor circumstanţe speciale, dacă, în consecinţa va fi divulgat un secret profesional.

 

Înceând cu data de 1 ianuarie 1981, dispoziţiile corespondente se conţin în capitolul 14, articolele 5 şi 8 din legea cu privire la secret din 1980.

 

Daune

 

44. Responsabilitatea civilă a Statului este examinată în capitolul 3 din legea privind responsabilitatea civilă din 1972 (skadeståndslagen 1972:207).

 

Conform articolului 2, acţiunile autorităţilor publice sân însoţine de un drept la indemnizaţie în caz de greşeală sau neglijenţă. Oriucm, în termenii articolului 7, nu poate acceptată o acţiune pentru despăgubiri împotriva deciziilor adoptate de Parlament, Guvern, Curtea Supremă, Curtea Administrativă Supremă sau Curtea naţională pentru securitate socială. În continuare, în ceea ce priveşte deciziile adoptate de instanţele inferioare, aşa ca comisia naţională de poliţie, artoicolul 4 din lege prevede că o astfel de acţiune nu va fi acceptată în măsura în care persoana vizată nu va putea evita pierderi epuizând căile de recurs disponibile.

 

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

45. În cererea sa (nr 9248/81) înaintată Comisiei la 2 noimebrie 1980 Dl Leandear a pretins încălcarea articolelor 6, 8, 10 şi 13 din Convenţie. El s-a plâns că a fost împiedicat să obţină un post permanent şi că i s-a refuzat angajarea provizorie din cauza unor anumite informaţii cu carater secret în raport cu care, după cum se pretinde, el prezenta un pericol pentru securitate, ceea ce a constituit un atentat la reputaţia lui şi lui trebuia să i se acorde posibilitatea de a se apăra în faţa unui tribunal.

 

46. La 10 octombrie 1983, Comisia a declarat plângerea înadmisibilă sub aspectul articolului 6, dar a declarat admisibile plângerile înaintate în virtutea artticolelor 8, 10 şi 13.

 

În raportul său din 17 mai 1985 (articolul 31), Comisia a exprimat opinia că a avut lc o încălcare a articolului 8 (în unanimitate), că nici o chestiune distinctă nu a fost abordată sub aspectul articolului 10 cu privire la libertatea de exprimare a opiniilor sau a libertăţii de a primi informaţii (în unanimitate) şi că a fost constatată nici o încălcare a articolului 13 (şapte voturi la cinci).

 

Textul integral al opiniei Comisiei şi a opiniei dizidente incluse în raport este anexat la prezenta hotărâre.

 

ÎN DREPT

 

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8

 

Reclamantul a reclamat că procedura controlului personalului, aşa cum a fost aplicată în cazul lui, a cauzat o încălcare a articolului 8, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la repectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

 

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, sigurnaţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faătelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi lebertăţilor altora.

 

El a afirmt că anticidentele sale personale sau politice (a se vedea paragraful 17) nu puteau fi considerate de aşa natură încât să se impună necesutatea într-o societate democratică de a inregistra informaţii cu privire la propria persoană în fişierul direcţiei pentru securitat, de a-l cataloga ca prezentând „un pericol pentru securitate” şi, respectiv, de a nu-i accepta candidatura pentru postul în litigiu. Suplimentar, el a susţinut că ordonanţa privind controlul personalului nu poate fi considerată drept „lege” în sensul paragrfaului 2 al articolului 8.

 

Oricum, el nu a contestat necesitatea sistemului de control al personalului. De asemenea, el nu a pus în discuţie competenţa guvernului, în limitele impuse de articolele 8 şi 10, de a împiedica adepţii anumitor ideologii politice extreme de a ocupa poziţii sensibile pentru securitate şi de a introduce informaţii cu privire la astfel de persoane în registrul menţinut de către direcţia pentru securitate a comisiei naţionale de poliţie.

 

Dacă a existat o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 8.

 

Este incontestabil faptul că registrul secret dus de poliţie conţinea informaţii cu privire la viaţa privată a dlui Leander.

 

Atât păstrarea cât şi comunicarea a astfel de informaţi, în ansamblu cu refuzul de a acorda dlui Leander posibilotatea de a o refuta, a constituit o ingerinţă în dreptul lui la respectarea vieţii private şi de familie garantata de articolul 8, paragrfaul1.

B. Dacă ingerinţa a fost justificată

 

Scopul legitim

 

Sistemul suedez de control al personalului urmăreşte în mod evident un scop legitim în sensul articolului 8, şi anume protecţia securtăţii naţionale.

 

Punctele principale litigioase care urmau a fi examinate erau dacă ingerinţa era „prevăzută de lege” şi „necesară într-o societate democratică”

 

„Prevăzut de lege”

 

(a) Principii generale

 

Expresia „prevăzut de lege” , în sensul paragrfaului 2 al articolului 8, cere ca ingerinţa să aibă o bază în dreptul intern. Oricum, respectarea dispoziţiilor dreptului intern nu este suficientă: legea în litigiu trebuie să fie accesibilă persoanei vizate şi consecinţele ei trebuie, de asemenea să fi posibile de anticipat (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 2 august 1984 în cauza Malone, seria A nr. 82, p. 31-31, paragraful 66).Oricum, exigenţa previzibilităţii în contextul special al controlurile secrete a personalului în sectoarele care afectează securitatea naţională nu pot fi similare cu cele desfăşurate în multe alte domenii. Astfel, aceasta nu poate însemna că un individ trebuie să beneficieze de posibilitatea de a anticipa ce fel de verificări vor fi efectuate cu privire la propria pesoană de către serviciul special de poliţie suedez în efortul de a proteja securitatea naţională. Cu toate acestea, într-un sistem aplicabil la cetăţeni în mod general,  reglementat de ordonanţa cu privire la controlul personalului, legea trebuie să fie formulată în termeni suficient de clari pentru a furniza indicaţii adecvate cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice dispun de competenţa de a recurge la acest fel de ingerinţă secretă şi posibil periculoasă în viaţa privată (ibid., p. 32, paragrfaul 67).

 

Pentru a asigura satisfacerea exigenţei de previzibilitate, trebuie să se ţină cont de asemenea de instrucţiile sau practicile administrative care nu au forţă de lege, în măsura în care persoanele vizate cunosc suficient de bine conţinutul lor (a se vedea hotărârea din 25 martie 1983 în cauza Silver şi alţii, seria A nr. 61, p. 33-34, paragrafele 88-89).

 

Suplimentar, în cazul în care procesul de implementare a legii este însoţit de mai multe măsuri secrete, care nu pot fi examinate atnt de către persoanele vizate sau de către publicul larg, însăţi legea, separat de practica administrativă, trebuie să definească în termeni clari întinderea puterii de apreciere conferite autorităţilor competente, ţinând cont de scopul legitim al măsurilor în litigiu de a garanta individului o protecţaie adecvată împotriva ingerinţei arbitrare (a se vedea hotărârea În cauza Malone, menţionată anterior, seria A nr. 82, p. 32-33, paragraful 68).

 

(b) Aplicarea principiilor menţionate anterior în speţă

 

Ingerinţa are o bază validă în dreptul intern, şi anume ordonanţa privind controlul personalului. Oricum, reclamantul a pretins că dispoziţiile care reglementează menţinerea regisrului secret de către poliţie, în special articolul 2 din ordonanţă, nu erau accesibile şi previzibile.

 

Atât guvernul cât şi Comisia au contestat această teză.

 

Însăşi faptul că ordonanţa este publicată în monitorul oficial al Suediei, satisface în mod incontestabil exigenţa accesibilităţii. Astfel, întrebarea principală este dacă dreptul intern prevedea în termeni suficient de precişi, condiţiile în care comisia naţională de poliţie dispune de competenţa de a păstra şi comunica informaţii în virtutea sistemului de control al personalului.Primul paragrfaf al articolului 2 din ordonanţa cu privire la controlul persoanlului conferă o largă libertate de apreciere Comisiei naţionale de poliţie în ceea ce priveşte genul informaţiei care poate fi introdusă în registru (a se vedea paragrfaul 19). Întinderea aceste libertăţi este. oricum, limitată de lege în aspecte principale prin intermediul celui de-al doilea paragraf, care corespunnde interdicţiei deja conţinute în Constituţie (a se vedea paragraful 18), prin accea că „nu se admite nici o înscriere pentru simplul motiv că o persoană, prin apartenenţa sa la o organizaţie sau prin alte mijloace, a ecprimat o opinie politică”. Suplimentar, libertatea de care dispune comisia naţională în această privinţă este circumscrisă de instrucţiile emise de guvern (a se vedea paragrafele 20-21). oricum, din aceste instruucţii numia una are este publică, şi, respectiv, suficient de accesibilă pentru a fi luată în consideraţie, şi anume instrucţiunea di 22 septembrie 1972 (a se vedea paragrfaul 20).

 

Introducerea informaţiei într-un registru secret al poliţiei care, de asemenea, sub rezerva exigenţelor ca informaţia să fie pentru serviciul specail de poliţie şi să servească scopului prevenirii sau depistării „infracţiunilor împotriva securităţii naţionale, etc.” (primul paragraf al capitolului 2 din ordonanţă –a se vedea paragraful 19).

 

Suplimentar, ordonanţa conţine dispoziţii explicite şi detaliate cu privire la informaţia care poate fi comunicată, autorităţile care pot beneficia de această informaţie, circumstanţele în care această comunicare poate fi efectuată şi procedura care trebuie respectată de către comisia naţională de poliţie la adoptarea deciziilor de comunicare a informaţiilor (a se vedea paragrafele 25-29).În această ordine de idei, Curtea constată că dreptul suedez conferă cetăţenilor indicaţii adecvate cu privire la întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii acordate autorităţilor responsabile de colectarea, înregistrarea şi comunicarea informaţiei în cadrul sistemului controlului personalului.În speţă, ingerinţa în viaţa privată a dlui Leander a fost „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8.

 

„Necesar într-o societate democratică în interesul securităţii naţionale”

 

Noţiunea de necesitate presupune ca ingerinţa corespunde unei necesităţi sociale imperioase şi, în special, este proporţională scopului legitim urmărit (a se vedea hotărârea din 24 noiembrie 1986 în cauza Gillow, seria A nr. 109, p. 22, paragraful 55).Oricum, Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere, amploarea căreia depinde nu numai de natuura scopului legitim urmărit, dar de asemenea de natura specială a ingerinţei. În speţă, trebuie să fie stabilit un echilibru între interesul Statului respondent de a proteja securitatea naţională şi caracterul grav al ingerinţei în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.

 

Cât priveşte scopul protecţiei securităţii naţionale, Statele Contractante trebuie să dispună, în mod obligatoriu, de legi care să confere autorităţilor naţionale comtpetente puterea, în primul rând, de a colecta şi de a introduce în registre inaccesibile publicului informaţii cu privire la diferite persoane şi, în aldoilea rând, de a utiliza această informaţie la evaluarea satisfacerii exigenţelor pentru ocuparea unor posturi de importanţă din perspectiva securităţii naţionale de către candidaţi.

În mod evident, ingerinţa în litigiu a afectat negativ interesele legitime ale dlui Leander prin consecinţele pe care le-a avut asupra posibilităţilor lui de acces la anumite posturi senzitiveîn cadrul serviciului public. Pe de altă parte, dreptul de acces la serviciul public nu este garantat de Convenţie (a se vedea, printre altele, hotărârea din 28 august 1986 în cauza Kosiek, seria A, nr. 105, p. 20, paragrafele 34-35), şi separat de aceste consecinţe, ingerinţa nu-l împiedică pe reclamant să se bucure de viaţa lui privată.

 

În aceste circumstanţe, Curtea acceptă că Statul respondent a beneficiat de o largă marja de apreciere la evaluarea necesităţii sociale imperioase în speţă şi, în particular, la alegerea modalităţilor de realizare a scopului legitim de protecţie a securităţii naţionale.

 

Cu toate acestea, Curtea trebuie să fie convinsă de existenţa garanţiilor adecvate şi eficiente împotriva abuzului, ţinând cont de faptul că pentru scopul protecţiei securităţii naţionale sistemul securităţii secrete destinat s-o protejeze poate crează riscul de a submina sau chiar destruge democraţiei (a se vedea hotărârea din 6 septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii, seria A nr. 28, p. 23-24, paragrafele 49-50).Reclamantul a susţinut că sistemul suedeze de control al personalului nu i-a asigurat astfel de garanţii, dat fiind că el nu a beneficiat de posibilitatea de a contesta caracterul exact al informaţiei înregistrate cu privire la propria persoană.Guvernul a invocat douăsprezece garanţii diferite, care, în opinia lui, acordau în ansamblu o protecţia suficientă:

 

(i)                 existenţa controlului personalului este făcută publică prin ordonanţa privind controlul personalului;

(ii)                există o clasificare a posturilor senzitive în diferite categorii de securitate (a se vedea paragraful 26);

(iii)              numai informaţiile relevante pot fi colectate şi comunicate (a se vedea paragrafele 18-20, 28 şi 30);

(iv)             pot fi solicitate numai informaţiile cu privire la persoana candidat la desemnare (a se vedea paragraful 27);

(v)               în componenţa comisiei naţionale de poliţie intră şi parlamentari (a se vedea paragraful 29);

(vi)             Informaţiile pot fi comunicate personaei în cauză; cu toate acestea, guvernul a afirmat că nu există antecedente în acest caz, cel puţin în termenii dispoziţiilor în vigoare înainte de 1 octombrie 1983 (a se vedea paragrfaul 34);

(vii)           decizia de a desemna sau nu persoana în cauză trebuie să fie adoptată de autoritatea solicitantă şi nu de consiliul naţional de poliţie (a se vedea paragraful 16);

(viii)          un apel împotriva acestei decizii poate fi depus guvernului (a se vedea paragraful 16) ;

(ix)             controlul este efectuat de către Ministrul Justiţiei (a se vedea paragraful 35) ;

(x)               de asemenea, controlul este efectuat de Cancelarul Justiţiei (a se vedea paragraful 36-37);

(xi)             constrolul este efectuat de Ombudsmanul parlamentar (a se vedea paragraful 38-39) ;

(xii)           controlul este efectuată de Comisia Parlamentară pentru justiţie (a se vedea paragraful 40);

 

În primul rân, Curtea subliniază că unele din aceste garanţii nu sânt relevante în speţă, din moment ce, spre exemplu, nu a fost adoptată nici o decizie privind desemnarea care ar fi susceptibilă de recurs (a se vedea paragrafele 11 şi 16).Ordonanţa cu privire la controlul personalului conţine un număr de dispoziţii destinate să reducă la minimum efectele procedurii de control al personalului (a se vedea, în special paragrafele 54-55 şi nr. (ii) – (iv) din paragrfaul 62), Suplimentar, utilizarea informaţiei care se conţine în registrul secret menţinut de poliţie în afara domeniului controlului personalului este limitată, ca materie de practică, la cazurile urmăririi publice şi cele care au ca obiect obţinerea cetăţeniei suedeze (a se vedea paragraful 22).

 

Separat de controlurile exercitate de către guvern, controlul implementării adecvate a sistemului este încredinţat Parlamentului şi instituţiilor independente. (a se vedea paragrafele 35-40).

 

Curtea atribuie o importanţă specială prezenţei parlamentarilor în cadrul comisiei naţionale de poliţie şi controlului efectuat de către Ministrul Justiţiei şi Ombudsmanul Parlamentar, precum şi de Comisia Parlamentară pentru justiţie (a se vedea paragraful 62, nr. (v), (x), (xi) şi (xii)).

 

Membrii parlamentari ai comisiei, care includ membrii opoziţiei (a se vedea paragraful 29), paricipă la adoptarea tuturor deciziilor privind comunicarea sau nu a informaţiei autorităţii solicitante. În special, fiecare din ei este investit cu dreptul de veto, exerciţiul căruia împiedică în mod automat comisia să comunice informaţii. În acest caz, decizia de a comunica informaţii poate fi adoptată numia de către guvern şi, ulterior, în cazul în care chestiunea i-a fost diferită de către Comisarul naţional de poliţie sau la solicitarea unui parlamentar (a se vedea paragraful 29). Acest control direct şi regulat asupra celui mai important aspect al registrului- comunicarea informaţiilor-furnizează o garanţie substanţială împotriva abuzului.

 

Suplimentar, Comisia Parlamentară pentru justiţie efectuiază o examinare minunţioasă (a se vedea paragraful 40).

 

Controlul efectuat de către Ombudsmanul Parlamentar constiuie o altă garanţie semnificativă împotriva abuzului, în specail în cazurile în care persoanele consideră că drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate (a se vedea paragraful 38-39).

 

Cât priveşte Ministrul Justiţiei, în unele materii el este consultantul juridic suprem al guvernului. Oricum, Parlamentul suedez i-a acordat mandatul de a supraveghea, printre altele, funcţionarea sistemului de control al personalului. În materie, el acţionează în acelaşi fel ca Ombudsmanul şi este, cel puţin în practică, independent de guvern (a se vedea paragrafele 36-37).

 

Faptul că informaţiile comunicate autorităţilor militare nu a fost comunicată şi dlui Leander nu poate justifica concluzia că ingerinţa nu a fost „necesară într-o societate democratică în interesele securităţii naţionale”, deoarece însăşi absenţa unei aszfel de comunicări, care cel puţi parţial, asigură eficacitatea procedurii de control al personalului (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi alţii, seria A nr. 28, p. 27, paragraful 58).

Oricum, Curtea notează că diferite autorităţi care au examinat în prealabil problema ordonanţei din 1969, inclusiv Ministrul Justiţiei şi Ombudsmanul Parlamentar, considerau a fi adecvat ca regula comunicării persoanei vizate, aşa cum este enunţată în capitolul 13 din Ordonanţă, trebuie să fie aplicată în mod eficient în măsura în care nu aduce prejudicii scopului controlului. (a se vedea paragraful 31).

 

Astfel, Curtea, la fel ca Comisia, adoptă concluzia că garanţiile care se conţin în sistemul suedez de control al personalului satisface exigenţele paragrafului 2 al articolului 8. Ţinând cont de libertatea largă de apreciere de care beneficiază Statul respondent, el avea dreptul să considere că în speţă interesele securităţii naţionale au prevalat asupra intereselor individuale ale reclamantului (a se vedea paragraful 59). Ingerinţa la care a fost supus dl Leander nu poate, prin urmarem considerată disproporţională scopului legitim urmărit.

 

Concluzie

 

Respectv, nu a avut loc încălcarea articolului 8.

 

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

 

În continuare, reclamantul a susţinut că faptele anterior invocate de a constitui pretinsa încălcare a articolului 8, de asemenea au cauzat încălcarea articolului 10 din Convenţie, care prevede:

 

« 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau televiziune unei regim de autorizare ».

 

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formaţităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţaile sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti »

 

Comisia a constatat că revendicările reclamantul nu ridică nici o chestiune separată în sensul articolului 10 atât cu privire la libertatea de a exprima opinii cât şi de a primi informaţii. Guvernul a fost de acord cu această concluzie.

 

Libertatea de a exprima opinii

 

Dreptul la acces în serviciul public nu este recunoscut în sine de Convenţie, ceea ce nu înseamnă că în alte privinţe funcţionarii civili, inclusiv funcţionarii novici, nu se încadrează în câmpul de aplicare a Convenţiei şi nu benficiază de protecţia oferită de articolului 10. (a se vedea hotărârea din 28 august 1986 în cauza Kosiek, seria A, nr. 104, p. 26, paragrafele 35-36).În primul rând, trebuie să se stabilească dacă procedura de control al personalului la care a fost supus reclamantul a constituit o ingerinţă în exerciţiul libertăţii de exprimare –în formă de „formalitate, condiţie, restricţie sau penalizare”- sau dacă măsurile în litigiu se încadrează în sfera dreptului la acces la serviciul public. Pentru a răspunede la această întrebare, trebuie de precizat amploarea măsurilor plasându-le în contextul faptelor cauzei şi a legislaţiei relevante (ibid.),

 

Este evident din conţinutul dispoziţiilor ordonanţei că scopul urmărit este de a asigura că titularul unui post de importanţă pentru securitatea naţională să aibă calificările personale necesare. (a se vedea paragraful 24). Astfel, accesul la serviciul public se află în centrul problemei prezentate Curţii: declarând că reclamantul nu poate fi acceptat de a fi numit în poziţia în litigiu pentru motive de securitate naţională, Comandantul Suprem al Forţelor Armate şi Comandantul Şef al Marinei au ţinut cont de informaţii relevante numai pentru a se convinge de faptul dacă dl Leander poseda una din calificările personale necesare pentru ocuparea postului în litigiu.

 

Respectiv, nu a existat nici o îngerinţă în libertatea dlui Leander de a expima opinii, protejată de articolul 10.

 

B. Libertatea de a prii informaţii

 

Curtea observă că dreptul la libertatea de a primi informaţii în mod fundamental interzice guvernului să limiteze posibilitatea persoanei de a primi informaţii pe care alţii doresc să i-o comunice. În circumstanţele similare cu cele în speţă, articolul 10 nu conferă individului dreptul la acces la un registru care conţine informaţii cu privire la poziţia lui personală şi nu impune guvernului obligaţiunea de a comunica astfel de informaţii individului.Prin urmare, nu a avut loc nici o ingerinţă în libertatea dlui Leander de a primi informaţii în sensul articolului 10.

 

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13

 

În final, reclamantul a pretins încălcarea articolului 13. care prevede:

 

« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcare, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale. chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exerciţiul atribuţiilor oficiale. »

 

În rpimul rând, el s-a plâns de faptul că nici el şi nici avocatul lui nu au beneficiat de dreptul de a primi şi de a comenta dosarul pe baza căruia autorităţile de desemnare au adoptat decizia lor (a se vedea paragraful 62, no (vi)). De asemenea, el a obiectat că nu a beneficiat de dreptul de a se adresa unei autorităţi independente competentă să emită o deizie obligatoriecu privire la exactitatea şi modul de comunicare a informaţiei colectate cu privire la propria persoană (a se vedea paragraful 42).

 

Atât guvernul, cât şi Comisia şi-au exprimat dizacordul vizavi de aceste puncte litigioase.

 

Pentru a interpreta articolul 13, sânt relevante următoarele principii generale:

 

(a)  în cazul în care o petrsoană, în mod plausibil, pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor enunţate în Convenţie, el trebuie să beneficieze de o cale de recurs în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine o decizie şi, dacă este adecvat, o reparaţie (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Silver şi alţii, seria A, nr. 61, p. 42, paragraful 113);

(b)  autoritatea la care se face trimitere în articolul 13 nu trebuie să fie neapărat o autoritate judiciară, dar puterea şi garanţiile pe care le acordă sânt relevante la stabilirea faptului dacă calea de recurs disponibilă este suficientă.

(c)   deşi, un remediu separat nu poate satisface integral exigenţele articolului 13, acest obiectiv este realizat de ansamblul remediilor prevăzute de dreptul intern (ibid.);

(d)  Articolul 13 nu garantează un remediu care ar permite contestarea legilor unui stat contractant în faţa unei autorităţi naţionale pentru motivul de a contraveni prevederilor Convenţie sau normelor interne echivalente (a se vedea hotărârea din 21 februarie 1986 în cauza James şi Alţii , seria nr. 98, p. 47, paragraful 85).

 

78. Curtea a declarat că, în circumstanţele cauzei, articolul 8 nu a cerut comunicarea dlui Leander a informaţiei cu privire la propria persoană eliberată de către comisia naţională de poliţie (a se vedea paragraful 66). Convenţia trebuie interpretată în ansamblul său şi, respectiv, aşa cum a reamintit Comisia în raportul său, orice interpretare a articolului 13 trebuie să fie în armonie cu spiritul Convenţiei. Prin urmare, Curtea, ţinând cont de concluziile adoptate cu privire la articolul 8, declară că refuzul de a comunica informaţiile în litigiu nu constituie în sine şi în circumstanţele cauzei o încălcare a articolului 13 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi alţii, seria A, nr. 28, p. 30-32, paragraful 68).

 

 În scopul prezentei proceduri, „un remediu eficient” în sensul articolului 13 este un remediu care este eficient în măsura posibilă, ţinând cont de limitările inerente sistemului de verificări secrete a candidaturilor pentru ocuparea posturilor de importanţă din perspectiva securităţii naţionale: Prin urmare, rămine a fi examinate diferite căi de recurs disponibile reclamantului în conformitate cu legislaţia suedeză pentru a stabili dacă ele au fost „efective” în acest sens restrâns. (ibid., p. 31, paragraful 69).

 

79. Este incontestabil faptul că reclamantul a formulat plângeri plauzibile sub aspectul dispoziţiilor Convenţiei cel puţin în ceea ce priveşte articolul 8 şi că, respectiv, el avea dreptul de a beneficia de un recurs efectiv pentru a-şi exercita drepturile garantate de acest articol aşa cum eele sânt protejate de dreptul suedez (a se vedea hotărârea în cauza James şi Alţii , seria A nr. 98, p. 47, paragraful 84 şi, de asemneea, hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lithgow şi alţii, seria A nr. 102, p. 74, paragraful 205).

 

80. Guvernul a afirmat că legislaţia suedeză oferă sufuciente căi de recurs în scopul articolului 13, şi anume

 

(i)                 o cerere oficială de candidare la post şi în caz de eşecc, un recurs care poate fi depus la guvern;

(ii)                o cerere la comisia naţională de poliţie de a obţine accesul la registrul secret al poliţiei pe baza legei cu privire la libertatea presei şi, în caz de refuz, un recurs care poate fi depus la tribunalele administrative;

(iii)              o plângere formulată Ministrului Justiţiei;

(iv)             o plângere formulată Ombudsmanului parlamentar.

 

Majoritatea comisiei a constatat că aceste patru căi de recurs, în ansamblu, satisfăeau exigenţele articolului 13, cu toate că nici una din ele nu a fost luată separat.

 

81. Curtea notează în primul rând că atât Ministrul Justiţiei cât şi Ombudsmanul parlamentar dispun de competenţa de a primi plângeri individuale şi că este de datoria lor de a examina astfel de plângeri pentru a asigura aplicarea adecvată a legilor relevante de către comisia naţională de poliţie (a se vedea paragrafele 36 şi 38). În exerciţiul acestor funcţii, ambii funcţionari au acces la toate infomaţiile care se conţin în registrul secret al poliţiei (a se vedea paragraful 41). Câteva din deciziile Ombudsmanului parlamentar atestă că aceste funcţii sânt exercitate şi în cazul plângerilor privind funcţionarea sistemului (a se vedea paragraful 39). Suplimentar, ambii funcţionari trebuie, în prezentul context, să fie independenţi de guvern. Astfel de independenţă este în mod clar caracteristică Ombudsmanului. Cât priveşte Ministrul Justiţiei, el poate fi considerat, cel puţin în practică, independent de guvern în exerciţiul funcţiilor sale de control în legatură cu funcţionarea sistemului de control al personalului (a se vedea paragrfaul 37).

82. Deficienţa principală a controlul efectuat de către Ombudsman şi Ministrul Justiţiei constă în faptul că ambii funcţionari, separat de competenţa de a intstituti proceduri penale şi disciplinare (a se vedea paragrafele 36-38), nu dispun de puterea de a emite o deciziei obligatorie din punct de vedere juridic. Oricum, cu privire la acest punct, Curtea reaminteşte eficacitatea limitată în mod necesar care poate fi impusă căilor de recurs disponibile persoanelor vizate într-un sistem de verificări secrete. Opiniile Ombudsmanului parlamentar şi a Ministrului Justiţiei necesută conform tradiţiei a fi respectate în societatea suedeză şi în practica (a se vedea paragrafele 37-38). De asemenea, este important de evidenţiat că - cu toate că aceasta nu nu constituie un recurs care poate fi exercitat de de către un individ din propria inţiativă - o caracteristică specială a sistemului de control suedez este supunerea unei supravegheri parlamentare aprofundate în special din partea parlamentarilor membri ai comisiei naţionale de poliţie care examinează fiecare caz în care se solicită comunicarea informaţiilor. (a se vedea paragrfaul 29).

 

83. La aceste căi de recurs, care nu au fost exercitate de către dl Leander, trebuie de adăugat unul exercitat atunci când a sesizat guvernul prin scrisoarea sa din 5 februarie 1980 reclamând că comisia naţională de poliţie, încălcând dispoziţiile articolului 13 din ordonanţa cu privire la controlul personalului, nu i-a rezervat posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile sale, în scris sau oral, asupra informaţiilor incluse în registru (a se vedea paragrfaul 15). Guvernul a solicitat opinia comisiei la acest subiect şi i-a acordat reclamantului posibilitatea de a formula un răspuns, ceea ce el a şi făcut în scrisoarea sa din 11 martie 1980. În decisia sa din 14 mai 1980, care viza de asemenea plângerile dlui Leander din 22 octombrie şi 4 decembrie1979, guvernul, adică întregul cabinet, a respins diferite plângeri formulate de către acesta (a se vedea paragrafele 14 şi 16).

 

Curtea reaminteşte că autoritatea vizată în articolul 13 nu necesită în mod obligatoriu să fie o autoritate judiciară în sensul strict, dacă că puterea şi garanţiile procedurale de care dispune o autoritate sânt relevante la determinarea eficacităţii recursului. Nu poate fi pusă la îndoială competenţa guvernului de a adopta decizii cu caracter obligatoriu pentru comisie (a se vedea paragraful 77).

 

84. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că în scopul prezentului litigiu, un recurs efectiv garantat de articolul 13 trebuie să constituie un recurs efectiv în măsura posibilă, având în vedere limitările inerente sistemului de control secret pentru protecţia securităţii naţionale (a se vedea paragrfele 78-79).

 

Chiar dacă plângerea înaintată guvernului nu era considerată suficientă pentru a asigura respectarea dispoziţiilor articolului 13, Curtea constată că ansamblul recursurilor enunţate anterior (a se vedea paragrafele 81-83) satisface condiţiile articolului 13, în circumstanţele  speciale ale speţei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi alţii, citată anterior, seria A nr. 28, p. 32, paragraful 72).

 

Respectiv, Curtea concluzionează că nu a existat nici o încălcare a articolului 13.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 

Hotărăşte, în unanimitate, că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 sau 10 ;Hotărăşte, cu patru voturi la trei, că a avut loc o încălcare a articolului 13.

 

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 martie 1987.

Semnat: Rolv RYSSDAL, Preşedinte

Semnat: Marc-André EISSEN, grefier

 În conformitate cu articolul 51 paragrfaul 2 din Convenţie şi regula 52 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sânt anexate la prezenta hotărâre :

 

-opinia parţial dizidentă a dlui Ryssdal ;

- opinia parţial dizidentă a dlui Pettiti şi a dlui Russo.

 

Semnat cu inţiale : R.R.

Semnat cu inţiale : M.-A. E.

 

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI RYSSDAL

 

Sânt de acord cu constatarea Curţii că nu a fost stabilită nici o încălcare a articolului 8 sau a articolului 10.După cum a estimat Curtea că articolul 8 nu cere, în circumstanţele date, comunicarea reclamantului a informaţiilor relevante cu privire la porpria pesoană furnizate autorităţilor militare, eu, de asemenea admit că refuzul de a comunica informaţia în litigiu nu poate constitui o încălcare a articolului 13. În această privinţă, articolul 13trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să nu reducă la zero concluzile deja adoptate sub aspectul articolului 8.Oricum, în virtutea articoului 13, reclamantul trebuia să beneficieze de un « recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale », şi nu sânt de acord cu opinia majorităţii Curţii « că ansamblul recursuriloe » enunţat în paragrafele 81-83 a hotărârii « satisface condiţiile articolului 13 în circumstanţele particulare ale speţei ».Este comod de a identifica, în primul rând, pretinsa încălcare a Convenţiei care-i acordă dlui Leander dreptul al un recurs efectiv în virtutea articolului 13. Plângerea lui esenţială cu privire la articolul 8 este descrisă în hotărâre (paragraful 47) în felul următor « Nici un antecedent personal sau politic ... nu poate fi considerat de aşa natură încât să împună necesitatea într-o societate democratică de a-l înregistra, de a-l clasifica ca prezentând « un risc din punct de vedere al securităţii » şi , respectiv, de a-l exclude din lista candidaţilor pentru postul în litigiu ».Sânt de acord cu opinia Curţii că « în scopul prezentului litigiu, un recurs efectiv garantat de articolul 13 trebuie să presupună un recurs efectiv în măsura posibilă, ţinând cont de limitările inerente oricărui sistem de control destinat protecţiei securitîţii naţionael » (a se vedea paragraful 84).

 

Pe de altă parte, anume datorită faptului că caracterul secret inerent sistemului de control acordă în special cetăţenilor vulnerabil dreptul la respectarea vieţii private, este esenţial că orice plângere care pretinde încălcarea acestui drept trebuie să fie examinată de către « o autoritate naţională », totalmente independentî de executiv şi investită cu putere efectivă de investigare. Astfel, « autoritatea naţională » trebuie să fie competentă în drept şi capabilă să examineze în practică funcţionarea sistemului de control al personalului şi în special să verifice amploare şi maniera de exercitare a puterii discreţionare conferite poliţiei şi comisiei naţionale de poliţie de a colecta, păstra şi furniza inromaţii. O astfel de putere independentă de examinare este tot mai mult necesară, dat fiind că unele instrucţii emise de guvern privind menţinerea informaţiei în registrul poliţiei au un carater secret, fapt care, în opinia mea, constituie o sursă considerabilă de preocupare.

 

În măsura în care « autoritatea naţională » stabileşte comiterea unei greşeli, cetăţeanul afectate trebuie, de asemenea, în virtutea articolului 13 să beneficieze de posibilitatea –în caz de necesitate prin deschiderea unei proceduri separate în faţa tribunalelor- de a contesta validitatea rezultatului controlului secret al personalului, cu alte cuvinte decizia de a nu-l angaja, sau de a obţine compensaţii sau altă formă de reparaţie .

Majoritatea Curţii (paragraful 63 din hotărâre) înclud în ansamblul recursurilor relevante plângerea dlui Leander adresată guvernlui care reclamă că comisia naţonală de poliţie, încălcând dispoziţiile ordonanţei cu privire la controlul personalului, nu i-a acordat posibilitatea să comenteze informaţia inclusă în registru şi care a fost respinsă de către guvern prin decizia din 14 mai 1980. În opinia mea, acest ansamblu de recursuri nu poate fi decisiv în sensul articoului 13, atât utilizat separat cât şi în combinaţie cu alte recursuri invocate de majoritatea Curşii, şi anume plângerea adresată Ombudsmanului Parlamentar şi Ministrului Justiţiei.  De fapt, făcând abstracţie de problema independenţie, el nu permite abordarea plângerii fundamentale a dlui Leander formulate în termenii Convenţiei. Chiar dacă exigenţa păstrării secretului nu i-a permis dlui Leander să comenteze materialul cu caracter nefavorabil inclus în registru, articolul 13 i-a garantat dreptul de a se adresa « unei autorităţi naţionale » competente să examineze dacă plângerea lui este justificată sau nu sub aspectul Convenţiei.

În consecinţă, din ansamblul recursurilor relevante, rămâne a fi examinată posibilitatea adresării la Ombudsmanul parlamentar sau la Ministrul Justiţiei.

 

Ombudsmanul parlamentar şi Ministrul Justiţiei exercită un control general asupra activităţilor executivului ; ei nu poartă o responsabilitate specifică pentru examinarea funcţionării sistemului de control al personalului. Recunosc faptul că, conform tradiţiei suedeze, opiniile Ombudsmanului parlamentar şi a Ministrului Justiţiei sânt respectate în mod special. Oricum, Ombudsmanul parlamentar şi Ministrul Justiţiei nu dispun de competenţa de a emite decizii obligatorii din punt de vedere legal şi nu este stabilit în mod clar dacă în cazul unei opinii greşite a Ombudsmanului sau a Ministrul, persoana afectată va beneficia de mijloace efective de a contesta validitatea decizieie sau de a obţine reparaţii în altă formă.Respectiv, consider că a existat o încălcare a articolului 13.

 

 

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORILOR PETTITI ŞI RUSSO

(Traducere)

 

Am votat cu majoritatea pentru neîncălcarea articolului 8 şi 10, dar declarăm a avut loc o încălcare a articolului 13.

 

Considerăm că o plângere adresată Ministrului Justiţiei sau Ombudsmanului parlamentar ar rezulta numai în formularea unei opinii, ceea ce nu constituie un recurs efectiv. Respectiv, aceste două recursuri în combinaţiei nu satisfac exigenţele articolului 13.

 

Personalele nu sânt considerate ărţi la procedura de furnizare în faţa comisiei naţionale de poliţie (a se vedea decizia Curţii Supreme Administrative din 20 iunie 1984). Nici un recurs nu poate fi depus de către guvern sau tribunalele administrative împotriva deciziei comisiei naţionale de poliţie de a furniza informaţii autorităţii solicitante. De asemenea, nici dl Leander nu a fost implicat în proceduri penale care i-ar fi acordat dreptul de a solicita furnizarea documentului. În cazul registrelor, având un caracter secret, cetăţeanu nu poate utiliza legile şi regulamentele care i-ar acorda dreptul la acces la documentele administrative, respectiv, este extrem de necesar să existe un recurs efectiv în faţa unei autorităţi independente, chiar dacă aceasta nu este un organ judiciar.

 

Doctrina actului Statului poate fi invocată de către docuemnt în mod inadecvat. Autorităţile de poliţie ar putea chiar să fi comis un act ilegal flagrant (voie de fait).

 

De asemenea, trebuie de notata faptul că deciziile Ombudsmanului parlamentar sât efective numai în ceea ce priveşte funcţionarii civili şi nu reclamantului vizat.

 

Suplimentar, recursurile neefictive, chiar şi combinate, nu pot constitui un recurs efectiv în cazul în care, similar în speţă, deficienţele lor respective nu se exclud reciproc dar se acumulează.

 

Cei şase membri ai Comisiei care au declarat în opinia lor dizidentă că a existat o încălcare a articoloului 13, au comentat corect lipsa unui recurs efectiv. În opinia noatră, nu este esenţial de a impune o exigenţă obligatorie ca autorităţile responsabile pentru examinarea apelurilor să fie capabile să acorde despăgubiri, dar este absolut necesar ca o autoritate independentă să poată fi capabilă să stabilească motivele inscrierii informaţiei în registru şi dacă a existat vre-o eroare de cancelarie sau o greaşeală de identitate – în acest caz argumentul securităţii naţionale ar putea fi invocat.

 

De asemenea, trebuie să se ţină cont de pericolelel conecţiunii electronice între registrele poliţiei şi alte resistre ale statului sau registrul menţinut de Interpol. Orice persoană trebuie să dispună de dreptul la appel împotriva unei înscrieri cauzate de o eroare fundamentală, chiar dacă sursa de informaţii este ţinutîă în secret şi este accesibilă numai autorităţii independente care are competenţa de a examina recursul reclamantului.

 

Un sistem de control similar cu cel operat de către Curţile Administrative Supreme (în Belgia, Franţa şi Italia) trebuie să acorde un recurs efectiv, care nu fost acordat, în opinia noatră, în speţă.

Statul nu poate fi unicul judecător în acest domeniu senzitiv de protecţie al drepturilor omului.

 

În concluzie, noi decidem că a avut loc o încălcare a articolului 13.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 
 

[1]Note de la grefier:

  Cazul are numărul 55/1994/502/584. Primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii în anul relevant, iar al doilea număr indică anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere  indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.

Full & Egal Universal Law Academy