©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 1 octombrie 2013
În cauza Leontin Pop împotriva României
(Cererea nr. 1956/06)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Leontin Pop împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 septembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1956/06, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Leontin Pop („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 decembrie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna O. R. Pintea, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat iniţial de domnul R.-H. Radu şi, ulterior, de doamna I. Cambrea, agenţi guvernamentali din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 5 din Convenţie, că a fost arestat preventiv pentru o perioadă nerezonabil de lungă şi că instanţele interne au oferit doar un raţionament succint pentru menţinerea sa în detenţie. Invocând art. 6 din Convenţie, s-a plâns, de asemenea, de lipsa de imparţialitate din partea instanţelor naţionale şi de probele folosite pentru condamnarea sa.
4. La 21 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. S‑a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte în Cluj-Napoca.
A. Contextul cauzei
6. Reclamantul şi alte câteva persoane au fost acuzate în cadrul unor acţiuni penale privind cinci reţele internaţionale de trafic de droguri. Acţiunile au fost relatate pe larg în mass-media, deoarece priveau unul din cele mai importante cazuri de trafic de droguri cercetate de autorităţile române la acea vreme.
B. Evenimentele care au condus la arestarea reclamantului
7. În noaptea de 9 spre 10 aprilie 2003, la punctul de control Negru Vodă, actele unui camion care a venit din Turcia şi a intrat în România au fost verificate de agenţii vamali. Având în vedere că agenţii vamali au identificat anumite nereguli în ceea ce priveşte documentele de transport, au hotărât să percheziţioneze camionul în prezenţa unui procuror.
8. Procurorul a deschis camionul şi a inspectat conţinutul acestuia, în prezenţa autorităţilor vamale. O cantitate mare de heroină (174 kg) a fost găsită ascunsă în încărcătură. A fost întocmit imediat un proces-verbal. Pachetele de heroină au fost fotografiate şi pozele au fost anexate la raport.
9. Şoferul camionului, S.I.V., a fost interogat de procuror. A semnat raportul de percheziţie fără să ridice obiecţii asupra constatările acestuia. A declarat că respectivul camion aparţinea companiei reclamantului şi că acesta a fost în Turcia atunci când a avut loc încărcarea camionului. Această declaraţie a declanşat ancheta penală împotriva reclamantului.
10. Pachetele de heroină, încărcătura şi camionul au fost reţinute în scopul anchetei. În aceeaşi zi a fost efectuată o nouă percheziţie a camionului în Constanţa. Doi martori asistenţi au semnat procesul-verbal întocmit cu această ocazie.
11. La 10 aprilie 2003, pe baza rezultatului verificării camionului, procurorul a dispus efectuarea unei percheziţii la compania reclamantului. În prezenţa a doi martori asistenţi, anchetatorii au găsit documente relevante, care au fost confiscate în scopul anchetei. La aceeaşi dată, a fost efectuată o percheziţie la un sediu anterior al companiei reclamantului, unde au fost găsite documente şi confiscate. Cu ambele ocazii au fost întocmite procese-verbale de percheziţie.
C. Reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului
12. Reclamantul a fost reţinut la 10 aprilie 2003 în Bucureşti, imediat după ce a venit din Turcia. În noaptea de 10 spre 11 aprilie, acesta a fost dus la Constanţa, la Direcţia locală de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog.
13. La 15 iulie, 4 şi 28 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a prelungit perioada de arestare preventivă a reclamantului, prin încheierile privind toate persoanele acuzate care au fost arestate în cadrul anchetei penale. Motivele invocate pentru a justifica această măsură au fost: existenţa unor suspiciuni întemeiate că acuzatul a săvârşit infracţiunile pretinse; gravitatea şi natura infracţiunilor pretinse şi necesitatea de a efectua acte procedurale suplimentare (inclusiv prelungirea cercetărilor pentru a implica şi alte persoane, verificarea cazierului judiciar al acuzatului, obţinerea listelor cu apelurile telefonice efectuate între persoanele acuzate şi investigaţii la faţa locului).
14. La 23 octombrie 2003, la prima şedinţă pe fond, Tribunalul Bucureşti a examinat legalitatea arestării preventive a persoanelor acuzate. A hotărât că detenţia lor era justificată, deoarece existau suspiciuni întemeiate că aceştia au săvârşit infracţiunile pretinse şi că eliberarea lor ar putea obstrucţiona cursul justiţiei. De asemenea, a hotărât că natura infracţiunilor, numărul mare de acuzaţi şi faptul că erau organizaţi în reţele constituiau dovezi ale unui pericol pentru ordinea publică.
15. Detenţia acuzaţilor a fost prelungită în mod repetat. Prima instanţă a hotărât, de fiecare dată, că motivele iniţiale care justificau arestarea acestora persistau. Reclamantul a formulat recurs împotriva tuturor încheierilor; toate căile sale de atac au fost respinse prin hotărâri definitive ale Curţii de Apel Bucureşti, fără să fie furnizate motive suplimentare.
16. În perioada 12 februarie 2004 – 4 octombrie 2005, când s-a pronunţat hotărârea pe fond, toate încheierile care prelungeau perioada de arestare preventivă a reclamantului au fost pronunţate de acelaşi judecător, M.
17. La 15 iunie 2005, ţinând seama de evoluţia anchetei judiciare şi durata lungă a arestării preventive, judecătorul M. a decis să înlocuiască arestarea preventivă cu obligaţia de a nu părăsi ţara în privinţa tuturor acuzaţilor. Aceasta a hotărât că, în ciuda existenţei unor indicii serioase că acuzaţii au săvârşit infracţiunile, menţinerea lor în arest nu mai era necesară pentru buna administrare a justiţiei. A hotărât, de asemenea, că ordinea publică nu ar fi afectată dacă acuzaţii ar fi eliberaţi din arestul preventiv. Procurorul a formulat recurs. În următoarele zile, conform reclamantului, procurorii au condus o companie media la scară naţională prin intermediul presei şi al programelor de televiziune, iar în ziua dinaintea pronunţării deciziei din recurs, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis un comunicat de presă, în care a declarat că decizia de eliberare a fost adoptată ca urmare a unei mite de un milion de dolari, plătită de o reţea de crimă organizată din Turcia.
18. La 17 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul introdus de procuror, considerând că prima instanţă a constatat în mod eronat că motivele care justificaseră până în acel moment arestarea preventivă s-au schimbat. A apreciat că cerinţa privind durata rezonabilă a procedurii trebuia să fie luată în considerare în lumina complexităţii cauzei, care implica mulţi acuzaţi, şi că instanţa de fond avea obligaţia de a accelera procedura.
D. Procedura privind fondul cauzei
19. La 25 septembrie 2003, procurorul a emis un rechizitoriu în privinţa a douăzeci şi şase de inculpaţi, inclusiv reclamantul, iar dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti în ziua următoare. Rechizitoriul preciza, de asemenea, că zece dintre inculpaţi s-au sustras anchetei.
20. Ancheta judiciară la prima instanţă a durat din 26 septembrie 2003 până la 4 octombrie 2005, când această instanţă s-a pronunţat.
21. La 6 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a decis să disjungă cauza în privinţa coinculpaţilor care s-au sustras de la anchetă, având în vedere că procedura care îi privea era mai complexă şi era probabil să afecteze durata procesului.
22. Reclamantul a fost asistat de un avocat ales pe parcursul procedurii.
23. Instanţa a luat declaraţii de la inculpaţi şi de la martori începând cu 14 octombrie 2004.
24. În declaraţiile pe care le-a dat în faţa procurorului şi a tribunalului, I.P., unul din coinculpaţi, a furnizat o relatare cronologică a evenimentelor, începând cu momentul întâlnirii cu furnizorul de droguri din Turcia, legătura cu reclamantul, organizarea activităţii infracţionale, metoda folosită pentru a aduce drogurile în ţară, un indiciu privind persoanele implicate şi sumele de bani obţinute de fiecare participant la operaţiune. I.P. a menţionat în mod expres că reclamantul juca un rol important în funcţionarea reţelei infracţionale, deoarece furniza mijloacele de transport şi documentele necesare pentru a masca activitatea infracţională printr-o activitate comercială legală.
25. Conform lui I.P., reclamantul a mers în Turcia să îi predea cheile de la camion şi să se asigure că nu erau probleme cu încărcarea heroinei, deoarece şoferii camionului nu erau conştienţi de prezenţa drogurilor ascunse în încărcătură.
26. Declaraţiile date de I.P. au dezvăluit aspecte de fapt confirmate de patru martori care au condus camionul reclamantului, marfa în cauză fiind transportată din Turcia în România de patru ori. Toţi cei patru şoferi au confirmat faptul că reclamantul i-a însoţit în Turcia, fiind prezent de fiecare dată când marfa a fost încărcată în camion. Odată încărcată marfa, reclamantul s-a întors în România cu autocarul, nu înainte de a le cere să îl sune de fiecare dată când treceau o graniţă, pentru a-l informa dacă era vreo problemă.
27. La 29 septembrie 2005, ancheta judiciară a fost încheiată şi avocaţii inculpaţilor sau inculpaţii înşişi au prezentat argumente pe fondul cauzei.
28. Prin hotărârea din 4 octombrie 2005, completul Tribunalului Bucureşti, format dintr-un singur judecător, şi anume judecătorul M., l-a găsit pe reclamant vinovat şi l-a condamnat la şaisprezece ani de închisoare. A fost găsit vinovat pentru participarea la trafic internaţional de droguri, prin facilitarea transportului de droguri din Turcia în România, într-un camion aparţinând companiei sale. Condamnarea acestuia s-a bazat pe declaraţiile lui I.P., care a fost considerat legătura dintre distribuitorii din Turcia şi cumpărătorii din România, coroborate cu declaraţiile altor acuzaţi şi ale mai multor martori. Tribunalul a constatat că argumentele invocate de reclamant în apărarea lui sunt contradictorii şi ilogice. De asemenea, a concluzionat că cererile de prezentare a unor probe tehnice privind starea camionului şi itinerariul acestuia în Turcia nu erau relevante pentru cauză, deoarece probele prezentate deja au stabilit relaţia dintre reclamant şi I.P. şi natura ilicită a cooperării lor.
E. Procedura de apel
29. Reclamantul a introdus apel împotriva hotărârii tribunalului, plângându-se, între altele, de lipsa de imparţialitate din partea judecătorului M., durata excesivă a arestării preventive şi aprecierea greşită a probelor.
30. În cursul şedinţei de judecată în apel din 2 decembrie 2005, inculpaţii, inclusiv reclamantul, au o cerere de recuzare a Curţii de Apel Bucureşti. Cererea lor a fost examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acuzaţii au contestat imparţialitatea tuturor judecătorilor curţii de apel, deoarece aceştia au examinat periodic deciziile primei instanţe de a prelungi arestarea preventivă a acestora, care a durat, în cele din urmă, doi ani şi patru luni. La şedinţa de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât să prelungească arestarea preventivă a inculpaţilor şi a amânat pronunţarea unei hotărâri privind cererea de recuzare până la 5 decembrie 2005. La această dată, cererea a fost respinsă ca nefondată.
31. Apelul reclamantului împotriva hotărârii tribunalului a fost respins prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 7 iunie 2006.
32. Reclamantul a formulat recurs, susţinând, între altele, că instanţele inferioare şi-au întemeiat în mod ilegal deciziile pe declaraţiile lui I.P., care nu erau coroborate cu declaraţiile a cinci din ceilalţi acuzaţi şi pe care I.P. le-a dat pentru a-şi asigura o pedeapsă mai uşoară; că percheziţia camionului a fost ilegală şi că i s-a refuzat ocazia de a prezenta probe care ar fi putut să îi dovedească nevinovăţia (inclusiv informaţii tehnice privind itinerariul camionului în Turcia). Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că instanţele interne au fost influenţate de mass-media în pronunţarea hotărârilor pe fond şi că acestea nu au fost imparţiale, având în vedere că au adus atingere cauzei sale, prin emiterea deciziilor care confirmau legalitatea arestării sale preventive.
33. Prin hotărârea definitivă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 14 iunie 2007, recursul reclamantului a fost admis parţial în ceea ce priveşte gravitatea pedepsei sale, aceasta fiind redusă la opt ani de închisoare. Înalta Curte de Casaţie a examinat motivaţia primei instanţe şi a subliniat că aceasta a efectuat o examinare temeinică şi amplă a probelor prezentate în faţa sa şi că raţionamentul acesteia era convingător în toate privinţele.
II. Dreptul intern relevant
34. Dispoziţiile naţionale relevante din Codul de procedură penală referitoare la arestarea preventivă, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt prezentate în cauza Riccardi împotriva României (nr. 3048/04, pct. 42-43, 3 aprilie 2012).
35. Dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri sunt descrise în Constantin şi Stoian împotriva României (nr. 23782/06 şi 46629/06, pct. 33-34, 29 septembrie 2009).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie
36. Reclamantul s-a plâns că a fost arestat preventiv pentru o perioadă nerezonabil de lungă şi că instanţele interne au prezentat doar o motivare succintă pentru decizia lor de a-l menţine în arest preventiv, încălcând astfel art. 5 § 3 şi 4 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează.
“3. „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
37. Curtea consideră că capetele de cerere menţionate anterior trebuie să fie examinate doar din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie şi că nu este necesar să le examineze şi în temeiul art. 5 § 4 din Convenţie, dispoziţii invocate de reclamant (a se vedea Riccardi, citată anterior, pct. 79).
A. Cu privire la admisibilitate
38. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
39. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au prelungit arestarea sa preventivă pentru o perioadă excesiv de lungă, fără să se bazeze pe probe relevante pentru a-şi justifica opinia conform căreia eliberarea acestuia ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publică.
40. Guvernul a declarat că arestarea preventivă a reclamantului nu putea fi considerată excesivă, datorită complexităţii cauzei, care privea infracţiunea de trafic de droguri săvârşită de un grup infracţional organizat care îşi desfăşoară activitatea pe plan internaţional. De asemenea, a subliniat numărul mare de inculpaţi şi, prin urmare, dificultăţile cu care se confruntau autorităţile de anchetă în stabilirea faptelor şi gradul de răspundere a fiecărui membru al grupului. Guvernul a încheiat subliniind că autorităţile au luat măsuri efective pentru soluţionarea cauzei şi că nu au existat întârzieri pentru care puteau fi trase la răspundere. În continuare, Guvernul a argumentat că instanţele interne au evaluat şi au prelungit detenţia reclamantului în mod repetat, luând în considerare argumentele acestuia şi furnizând motive relevante şi suficiente.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
41. Curtea va examina plângerea reclamantului în lumina principiilor generale care decurg din jurisprudenţa sa referitoare la natura rezonabilă a detenţiei, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (a se vedea Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90‑94, 1 iulie 2008, şi Tiron împotriva României, nr. 17689/03, pct. 36, 7 iulie 2009).
42. Curtea reiterează faptul că problema privind caracterul rezonabil al unei perioade petrecute în arest preventiv nu poate fi apreciată in abstracto. Măsura în care este rezonabil ca o persoană inculpată să rămână în detenţie trebuie să fie evaluată în funcţie de faptele fiecărei cauze şi potrivit caracteristicilor speciale ale acesteia. Arestarea prelungită poate fi justificată într-un anumit caz numai dacă există indicaţii clare ale unei necesităţi reale de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai importantă decât regula privind respectarea libertăţii individului, prevăzută la art. 5 din Convenţie [a se vedea, printre alte autorităţi, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 110 şi urm, CEDO 2000‑XI].
43. Existenţa şi persistenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea prelungirii arestării. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive oferite de autorităţile judiciare justifică în continuare privarea de libertate. În cazul în care aceste motive sunt „relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să stabilească dacă autorităţile naţionale competente au demonstrat o „diligenţă specială” în desfăşurarea procedurilor [a se vedea Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 152 şi 153, CEDO 2000‑IV]. Justificarea oricărei perioade de arest, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de autorităţi (a se vedea Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I).
44. În cele din urmă, Curtea admite că, în cauzele care implică un număr mare de inculpaţi, riscul ca eliberarea unui deţinut să exercite o presiune asupra martorilor sau să obstrucţioneze în alt fel procedura este adesea deosebit de mare. Toţi aceşti factori pot să justifice o perioadă de detenţie relativ lungă. Cu toate acestea, nu oferă autorităţilor o competenţă nelimitată de a prelungi această măsură preventivă (a se vedea Osuch împotriva Poloniei, nr. 31246/02, pct. 26, 14 noiembrie 2006). Faptul că o persoană este acuzată de implicarea într-o asociere infracţională nu este suficient în sine pentru a justifica perioade lungi de detenţie; situaţia personală şi comportamentul acesteia trebuie să fie luate întotdeauna în considerare (a se vedea Velichko împotriva Rusiei, nr. 19664/07, pct. 87, 15 ianuarie 2013).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
45. Curtea remarcă, în primul rând, că reclamantul a menţinut în detenţie de la arestarea sa din 10 aprilie 2003 şi până la condamnarea sa în urma hotărârii din 4 octombrie 2005, adică pentru o perioadă de doi ani, cinci luni şi douăzeci şi patru de zile.
46. În prezenta cauză, Curtea observă că instanţele interne au prelungit periodic şi în mod repetat arestarea preventivă a reclamantului. De asemenea, remarcă motivarea abstractă şi succintă din hotărârile instanţelor naţionale, care s-au limitat la menţionarea anumitor motive prevăzute de Codul de procedură penală, dar care nu au explicat în ce fel se aplicau în cauza reclamantului aceste criterii (a se vedea Calmanovici, citată anterior, pct. 97‑98). În plus, hotărârile judecătoreşti care au prelungit detenţia au folosit aproape întotdeauna un limbaj identic şi chiar stereotip şi s-au bazat în mod repetat pe aceleaşi criterii, practică ce nu poate fi considerată ca îndeplinind cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie (a se vedea Mansur împotriva Turciei, 8 iunie 1995, pct. 55, seria A nr. 319‑B, şi Tiron, citată anterior, pct. 39). Instanţa de fond a luat în considerare ansamblul acuzaţilor, fără nicio analiză individuală a situaţiei lor personale (supra, pct. 13).
47. Curtea admite că este posibil ca, iniţial, detenţia reclamantului să fi fost garantată de suspiciuni rezonabile că acesta a săvârşit infracţiuni grave. Totuşi, odată cu trecerea timpului, aceste motive au devenit în mod inevitabil insuficiente. În consecinţă, autorităţile naţionale aveau obligaţia de a examina mai detaliat situaţia personală a reclamantului şi de a furniza motive specifice pentru păstrarea acestuia în arest (a se vedea I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104‑05, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII, Tiron, citată anterior, pct. 40, şi Luković împotriva Serbiei, nr. 43808/07, pct. 50, 26 martie 2013)
48. În cele din urmă, Curtea subliniază că, atunci când hotărăsc dacă o persoană ar trebui să fie eliberată sau reţinută, autorităţile au obligaţia, în temeiul art. 5 § 3, de a examina măsurile alternative de a asigura prezentarea acesteia la proces (a se vedea Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000). În prezenta cauză, autorităţile nu au luat în considerare posibilitatea de a asigura prezenţa sa prin folosirea altor „măsuri preventive” care sunt prevăzute în mod expres de dreptul românesc, pentru a asigura desfăşurarea corespunzătoare a acţiunii penale.
49. Ţinând seama de considerentele anterioare, Curtea apreciază că, deoarece nu au abordat faptele specifice cauzei şi nu au luat în considerare „măsuri preventive” alternative, autorităţile au prelungit detenţia reclamantului pentru motive care, deşi sunt „relevante”, nu pot fi considerate „suficiente” pentru menţinerea reclamantului în arest preventiv timp de doi ani şi patru luni. Reţine că arestarea preventivă a reclamantului a fost nerezonabil de lungă.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
50. .Reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil. În special, acesta a susţinut:
(i) că judecătorii care s-au pronunţat în procedura în primă instanţă şi în apel nu au fost imparţiali, deoarece au fost aceeaşi judecători care l-au menţinut în arest preventiv pe durata procesului;
(ii) că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile pe probe obţinute în timpul unor percheziţii efectuate ilegal şi că sentinţa sa s-a bazat în mare măsură pe declaraţiile unuia dintre coinculpaţi.
Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante prevăd următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorilor
1. Argumentele părţilor
51. Guvernul a susţinut că reclamantul a formulat acest capăt de cerere în faţa instanţelor interne abia la 19 mai 2008, la doi ani după ce a depus cererea la Curte, la 5 martie 2006.
52. Reclamantul a declarat că judecătorul M., care a alcătuit completul de judecată al Tribunalului Bucureşti, alcătuit dintr-un judecător unic, care l-a condamnat şi i-a dat o pedeapsă de şaisprezece ani de închisoare, a fost cea care i-a prelungit arestarea preventivă. Reclamantul a susţinut că, în calitate de judecător care i-a prelungit arestarea preventivă, judecătorul M. şi-a format deja o opinie cu privire la acuzaţiile împotriva lui. În ceea ce priveşte toţi judecătorii Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a susţinut că aceştia nu au fost imparţiali, deoarece au examinat periodic deciziile primei instanţe de a-i prelungi arestarea preventivă.
2. Motivarea Curţii
53. Curtea reiterează că art. 6 din Convenţie impune instanţelor să fie independente şi imparţiale. Existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 § 1 trebuie să fie stabilită conform unui test subiectiv, şi anume pe baza convingerii personale a unui anumit judecător dintr-o anumită cauză, precum şi conform unui test obiectiv, prin care se stabileşte dacă instanţa a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu legitim în acest sens [a se vedea Hauschildt împotriva Danemarcei, 24 mai 1989, pct. 46, seria A nr. 154, şi Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 63, CEDO 2009]. În prezenta cauză, este contestat testul obiectiv, având în vedere că reclamantul nu s-a plâns de părtinire împotriva sa din partea judecătorilor.
54. Curtea reiterează, de asemenea, că simplul fapt că un judecător al instanţei de fond sau un judecător al curţii de apel a emis, de asemenea, decizii în etapa prealabilă procesului în cauză, inclusiv deciziile privind arestarea preventivă, nu poate fi considerat o justificare pentru temerile privind imparţialitatea judecătorului; ar trebui să existe circumstanţe speciale pentru a fi garantată o concluzie diferită (a se vedea Hauschildt, citată anterior, pct. 50).
(a) Cu privire la imparţialitatea judecătorului M.
55. În prezenta cauză, Curtea subliniază că M. era judecătorul care a prelungit în mod repetat perioada de arestare preventivă a reclamantului în perioada 12 februarie 2004 – 4 octombrie 2005.
56. Curtea remarcă, de asemenea, că reclamantul nu a susţinut niciodată că nu a fost notificat cu privire la deciziile prin care a fost prelungită arestarea sa preventivă sau că nu a fost conştient de alcătuirea completului de judecată care s-a pronunţat cu privire la detenţia sa.
57. Procesul în cauza reclamantului s-a încheiat la 4 octombrie 2005 şi judecătorul M. l-a găsit pe reclamant vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi l-a condamnat la şaisprezece ani de închisoare. Părţile sunt de acord cu faptul că, în cursul perioadei de peste un an, în care procesul reclamantului s-a desfăşurat în faţa unui complet de judecată format dintr-un judecător unic, alcătuit din judecătorul M., reclamantul nu a formulat niciodată plângeri în care să susţină o lipsă de imparţialitate din partea acestui judecător, deşi era conştient de implicarea anterioară a respectivului judecător în cauză. Reclamantul a formulat pentru prima dată capătul de cerere cu privire la lipsa de imparţialitate a acestui judecător în apelul său depus la Curtea de Apel Bucureşti împotriva hotărârii tribunalului, care a fost în defavoarea acestuia.
58. În lumina dreptului intern relevant, Curtea nu identifică niciun motiv pentru care reclamantul nu ar fi putut să solicite recuzarea judecătorului M. înainte ca aceasta să fi pronunţat prima hotărâre pe fond. În plus, reclamantul nu a susţinut niciodată că a fost împiedicat să solicite acest lucru sau să se plângă în alt fel cu privire la componenţa completului de judecată în perioada de peste un an în care procedura a fost pendinte în faţa completului de judecată alcătuit din judecătorul M.
59. În acest sens, Curtea a hotărât că existenţa unor proceduri naţionale de garantare a imparţialităţii, şi anume norme care reglementează recuzarea judecătorilor, este un factor relevant. Existenţa unor astfel de norme arată preocuparea legiuitorului naţional de a elimina orice îndoieli rezonabile cu privire la imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie, de asemenea, o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor unor astfel de temeri (a se vedea Mežnarić împotriva Croaţiei, nr. 71615/01, pct. 27, 15 iulie 2005). Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când dreptul intern oferă posibilitatea de eliminare a cauzelor unor temeri privind imparţialitatea instanţei sau a unui judecător, ar fi de aşteptat (şi în ceea ce priveşte dreptul naţional necesar) ca un reclamant care într-adevăr a considerat că existau temeri întemeiate în această privinţă să le formuleze cu prima ocazie. Înainte de toate, acest lucru ar permite autorităţilor să examineze pretenţiile petentului la momentul respectiv şi să se asigure că drepturile acestuia sunt respectate.
60. Cu toate acestea, în prezenta cauză, reclamantul, care a fost asistat de un avocat, nu a folosit oportunitatea de a formula plângerile sale cu privire la componenţa completului de judecată sau pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului M. în faza de judecată a procedurii.
61. În plus, Curtea subliniază că, la 15 iunie 2005, judecătorul M. a dispus înlocuirea arestării preventive a reclamantului cu obligaţia de a nu părăsi oraşul. Aceasta a hotărât că nu mai existau indicii serioase că eliberarea din detenţie a reclamantului ar constitui un pericol pentru ordinea publică sau buna administrare a procesului pendinte. Totuşi, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul procurorului şi a anulat încheierea din 15 iunie 2005, considerând că motivele iniţiale de menţinere în arest a inculpaţilor persistau.
62. În continuare, Curtea observă că motivarea primei instanţe pe fondul cauzei au fost confirmate de un complet al Curţii de Apel Bucureşti alcătuit din trei judecători care a respins apelul reclamantului. Raţionamentul primei instanţe a fost confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a admis recursul reclamantului numai în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei cu închisoarea.
63. Având în vedere considerentele anterioare şi absenţa oricărei implicări personale anterioare sau a unui interes în privinţa obiectului cauzei, Curtea constată că orice îndoială din partea reclamantului în ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului M. nu ar fi legitimă.
(b) Cu privire la imparţialitatea tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti
64. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de imparţialitate a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bucureşti, pe motiv că aceştia au examinat periodic deciziile tribunalului de prelungire a arestării preventive a reclamantului, Curtea consideră că reclamantul nu şi-a justificat suficient plângerea. Acesta nu a menţionat ce judecători au confirmat prelungirea arestării sale preventive şi au pronunţat şi o hotărâre în apel. În plus, decizia din apel, pronunţată de un complet de judecată alcătuit din trei judecători, a fost examinată de un complet de judecată de trei judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
c) Concluzie
65. În lumina elementelor menţionate anterior, rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
B. Cu privire la probele pe care s-a întemeiat condamnarea reclamantului
1. Argumentele părţilor
66. Reclamantul a susţinut că probele reţinute în cursul percheziţiilor efectuate în camionul său şi la sediul companiei sale au fost obţinute ilegal şi că sentinţa acestuia s-a bazat în mare măsură pe declaraţiile date de I.P., un coinculpat, care avea interesul de a face declaraţii incriminatoare împotriva altor persoane pentru a-şi asigura o sentinţă mai blândă. Acesta a susţinut, de asemenea, că cele două percheziţii efectuate în camionul său au fost ilegale, deoarece s-au desfăşurat înainte de începerea urmăririi penale împotriva sa, iar procesul-verbal întocmit după cea de-a doua percheziţie nu a fost semnat de doi martori asistenţi, astfel cum prevede legea.
67. Guvernul a contestat acuzaţiile reclamantului. A susţinut că procurorul a efectuat legal percheziţiile în camionul reclamantului şi la sediul companiei acestuia. De asemenea, a subliniat că declaraţiile lui I.P. nu au fost singura probă şi nici proba decisivă împotriva reclamantului, ci mai degrabă o probă susţinută de o serie de alte probe.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
68. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenţie, singura sa sarcină este de a garanta respectarea obligaţiilor asumate de părţile la Convenţie. În special, nu are competenţa de a soluţiona o cerere în care se susţine că instanţe interne au comis erori de fapt sau de drept, cu excepţia cazurilor în care consideră că astfel de erori ar fi putut implica o posibilă încălcare a unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de Convenţie. Deşi art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede norme referitoare la admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie reglementat în principal de legislaţia naţională [a se vedea Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, pct. 45, seria A nr. 140; Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 34, Culegere 1998-IV; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 94-96, CEDO 2006-IX].
69. Prin urmare, Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de probe – de exemplu, probe obţinute ilegal în sensul dreptului intern – pot fi admisibile sau dacă reclamantul este într-adevăr vinovat sau nu. Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabil [a se vedea Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 89, 10 martie 2009].
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
70. Referitor la capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la probele obţinute în cursul percheziţiilor care ar fi fost efectuate ilegal, Curtea subliniază că percheziţiile camionului care conţinea droguri au fost realizate în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Având în vedere că autorităţile vamale s-au confruntat cu o infracţiune flagrantă, s-au aplicat norme procedurale speciale. În cursul anchetării unei infracţiunii flagrante, autorităţile judiciare aveau dreptul să efectueze orice tip de activitate de cercetare necesară pentru stabilirea faptelor şi identificarea autorilor. În plus, principalele atribuţii ale autorităţilor vamale privesc verificarea tuturor vehiculelor care trec prin punctul vamal.
71. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului referitor la faptul că instanţa internă s-a bazat pe declaraţiile lui I.P., Curtea subliniază că a constatat că declaraţiile acestuia erau coerente şi susţinute de probe coroborate. Declaraţiile mai multor martori, precum şi o parte din declaraţiile reclamantului, au susţinut declaraţiile lui I.P.
72. Curtea subliniază că s-au găsit 174 kg de heroină într-un camion aparţinând companiei reclamantului. În plus, reclamantul a confirmat că se afla în Turcia atunci când a fost încărcat camionul. Explicaţiile oferite de acesta pentru a justifica prezenţa sa în Turcia atunci când a fost încărcat camionul, precum şi justificările date pentru întoarcerea în România cu autocarul nu au fost considerate credibile de către instanţele interne.
73. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că mărturia lui I.P. constituia unul dintre elementele care, examinate pentru valoarea lor probatorie individuală, precum şi în raport cu celelalte probe complementare disponibile, au condus instanţele româneşti la condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri.
74. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie şi a avut o ocazie rezonabilă de a-şi prezenta argumentele în faţa instanţelor şi de a contesta probele prezentate. Prima instanţă a examinat toate probele prezentate în faţa sa şi, într-o hotărâre detaliată şi lungă, a analizat evaluarea şi concluziile sale în această privinţă. Înalta Curte de Casaţie a examinat motivarea primei instanţe în această privinţă şi a subliniat că instanţa a efectuat o examinare temeinică şi amplă a probelor prezentate în faţa sa şi că raţionamentul acesteia era convingător în toate privinţele.
75. Curtea consideră că nu a fost prezentat niciun element care să susţină concluzia că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost respectat în mod corespunzător în ceea ce priveşte probele prezentate, sau că evaluarea probelor de către instanţele interne a fost arbitrară.
76. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
77. Reclamantul a formulat şi alte capete de cerere în temeiul art. 3, art. 5, art. 6 § 1, § 2 şi § 3 (c), şi art. 13 din Convenţie. Totuşi, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
78. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
79. Reclamantul a solicitat 388 184 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 1 894 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
80. Guvernul a declarat că nu există nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi prejudiciul material pretins de reclamant. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta a susţinut că suma solicitată era exorbitantă şi că stabilirea unei încălcări ar constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
81. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Pe de altă parte, acordă reclamatului 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
82. De asemenea, reclamantul a solicitat 6 404 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii.
83. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ relevant pentru a-şi justifica pretenţiile.
84. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată, pe motiv că reclamantul nu a prezentat documente care să dovedească faptul că respectivele cheltuieli au fost într-adevăr efectuate.
C. Dobânzi moratorii
85. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din Convenţie referitor la arestarea preventivă a reclamantului şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
3. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 1 octombrie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy