Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
CAUZA LEVA c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 12444/05)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
15 decembrie 2009
DEFINITIVĂ
la 15 martie 2010
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Această hotărîre a poate fi supusă unei revizuiri editoriale..
În cauza Leva contra Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o cameră compusă din următorii judecători:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefierul Secţiei,
Deliberînd cu uşile închise la 24 noiembrie 2007,
Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 12444/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”), de doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Simion Leva şi dl Octavian Leva („reclamanţii”), la 23 martie 2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl A. Chiriac, avocat cu sediul la Strasbourg. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au susţinut, în special, că au fost arestaţi în absenţa unei bănuieli rezonabile că ar fi comis o infracţiune, că nu au fost informaţi prompt despre motivele reţinerii lor şi că nu li s-au acordat timp şi condiţii pentru a-şi pregăti apărarea.
4. La 11 ianuarie 2007, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenţie).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1953 şi, respectiv în 1981, şi locuiesc în Sankt Petersburg şi, respectiv în Bucureşti.
6. Circumstanţele cauzei, după cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
7. La 10 martie 1995, S.L. (primul reclamant) a fost numit director al S.A. Aroma, o companie de stat producătoare de alcool. Între 13 aprilie 2002 şi 21 mai 2003, dînsul a lucrat în calitate de director al departamentului agro-industrial Moldova-Vin. În iunie 2003 fiul său O.L. (al doilea reclamant) a absolvit Academia de Studii Economice din Moldova şi la 1 noiembrie 2003, el a fost angajat în calitate de economist la Vinis N.L.G. Acesta deţine şi o cotă de participaţie de 16,8% în compania respectivă.
8. Reclamanţii sunt acuzaţi de organizarea, în perioada dintre 1 iunie 2000 şi 1 noiembrie 2003, achiziţionării de sticle de către S.A. Aroma, utilizînd serviciile companiilor Vinis N.L.G. şi Dimplox S.R.L., în loc să le cumpere direct de la producător, astfel prejudiciind interesele companiei de stat. Profiturile realizate au fost ulterior direcţionte spre Aroma-Floris S, o companie privată înregistrată în Letonia, în care S.L. deţinea o cotă de participaţie de 22%. Asociatul său, A.F., deţinea o cotă de participaţie de 23% şi a fost de asemenea reţinut şi învinuit de coautorat la infracţiune.
9. Conform reclamanţilor, fapt care nu a fost contestat de Guvern, Vinis N.L.G. este proprietarul renumitelor sticle înregistrate cu marca Barza Neagră şi Djin, care sunt utilizate pentru coniac de către diverse companii, inclusiv de S.A. Aroma. Sticlele sunt produse de către fabrica de sticlă din Chişinău pe baza contractelor cu Vinis N.L.G. Fabrica de sticlă nu a putut vinde nimănui astfel de sticle fără consimţămîntul deţinătorului sticlelor înregistrate - Vinis N.L.G.
1. Reţinerea lui S.L.
10. În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2004, la aproximativ ora 10 dimineaţa, S.L. pleca la serviciu, cînd doi bărbaţi mascaţi s-au apropiat de el şi l-au apucat de mîini. Un al treilea bărbat s-a prezentat ca ofiţer al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei („CCCEC”) şi i-a înmînat lui S.L. o citaţie pentru prezentarea la CCCEC. Un al patrulea bărbat a filmat evenimentul. Secvenţe ale filmului au fost ulterior difuzate la postul naţional de televiziune. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost arestat la ora 12:20.
11. S.L. a fost urcat forţat într-o maşină şi condus la CCCEC, unde se pretinde că ar fi fost informat că are nevoie de un avocat şi că reţinerea sa a fost ordonată de înalta conducere din Moldova. Deoarece nu avea agenda sa, S.L. nu şi-a putut telefona avocatul. În pofida insistenţei sale de a fi asistat de propriul avocat, cererea acestuia a fost respinsă şi i s-au oferit serviciile unui avocat numit de ofiţerul de urmărire penală.
12. Conform lui S.L., acesta nu a putut discuta liber despre cauza sa cu avocatul, deoarece un bărbat mascat şi ofiţerul de urmărire penală erau prezenţi la discuţia dintre ei, care a avut loc în biroul ofiţerului de urmărire penală.
13. Ulterior, S.L. a fost informat că este acuzat de sustrageri în proporţii mari. El a fost recunoscut în mod oficial în calitate de bănuit în aceeaşi zi şi a fost plasat în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC. Cauza penală nr. 2004036575 a fost unica la care s-a făcut referinţă în procesul-verbal cu privire la reţinerea lui S.L.
Toate înîlnirile sale ulterioare cu propriul avocat ales în sediul CCCEC s-au desfăşurat în camera pentru întrevederile dintre avocat şi client, în care aceştia erau separaţi printr-un paravan de sticlă şi unde, după cum se pretinde, trebuiau să strige pentru a se putea auzi. În camera pentru întrevederile dintre avocat şi client din Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC, spaţiul pentru deţinuţi este separat de restul camerei printr-o uşă şi un geam. Geamul este confecţionat din două plăci de sticlă. Ambele plăci au fost găurite cu un burghiu; totuşi, găurile nu coincid, astfel încît nimic nu poate fi transmis prin geam. Mai mult, între plăcile de sticlă se află o plasă verde şi densă confecţionată fie din sîrmă subţire, fie din plastic, acoperind suprafaţa găurită a geamului. Nu există spaţiu pentru transmiterea documentelor între avocat şi clientul său. După cum s-a pretins, S.L. şi avocatul său nu puteau lucra în mod corespunzător cu documentele şi simţeau că există riscul de a fi ascultaţi de către ofiţerii CCCEC.
2. Reţinerea lui O.L.
14. La 5 noiembrie 2004, automobilul lui O.L. a fost oprit de persoane mascate la aproximativ aceeaşi oră la care tatăl său era reţinut. O.L. a fost urcat forţat într-un automobil şi condus la CCCEC. Cererea acestuia de a se prezenta la CCCEC în temeiul citaţiei care tocmai îi fusese înmînată (şi care nu indica ora la care trebuia să se prezinte la CCCEC) a fost ignorată. Evenimentul a fost filmat. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost reţinut la ora 16:20.
15. La sediul CCCEC, dînsul a fost informat că avea nevoie de un avocat. El şi-a sunat un coleg şi l-a rugat să îi telefoneze avocatului său. Atunci cînd avocatul a ajuns la sediul CCCEC, ei nu au avut posibilitatea să discute în mod confidenţial şi au fost nevoiţi să discute în biroul ofiţerului de urmărire penală, în prezenţa ofiţerului şi a unei persoane mascate.
16. După ce a depus declaraţii, O.L. a fost recunoscut oficial în calitate de bănuit şi plasat în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC.
17. Toate întîlnirile sale ulterioare cu avocatul, petrecute la sediul CCCEC, s-au desfăşurat în camera pentru întrevederi, unde aceştia erau despărţiţi prin paravanul din sticlă, nu puteau lucra în mod corespunzător cu documentele şi unde exista riscul de a fi ascultaţi de ofiţerii CCCEC.
18. Procesele-verbale ale reţinerii fiecărui reclamant au reprodus, inter alia, textul articolului 166 din Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 34 infra), cu spaţiu rezervat pentru note privind fiecare eventual temei de reţinere. Unicul temei care a fost completat stipula că
„martorii oculari au identificat direct [pe fiecare reclamant] ca autor al infracţiunii prevăzute de articolul 195 § 2 din Codul penal.”
3. Procedura privind detenţia reclamanţilor
19. Ambii reclamanţi au contestat în instanţă procesele-verbale ale reţinerii lor ca neîntemeiate. Ei au afirmat că nu au fost identificaţi de nici un martor ocular în calitate autori ai comiterii vreunei infracţiuni. Acuzarea a solicitat cercetarea deţinuţilor în stare de arest. Ea s-a bazat pe materialele adunate în cadrul cauzei penale nr. 2004036575 cu privire la ambii reclamanţi, conform cărora aceştia erau bănuiţi că ar fi comis sustrageri în proporţii mari de la o companie proprietate de stat, pe care S.L. a administrat-o pînă în 2003.
20. La 8 noiembrie 2004, judecătorul de instrucţie al Judecătoriei sectorului Buiucani a adoptat două încheieri, prin care a respins cererea procurorului de a cerceta reclamanţii în stare de arest. Instanţa a constatat că, deşi reclamanţii erau bănuiţi de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave şi procedura a fost iniţiată în conformitate cu legea, în nici unul dintre cele două dosare nu a fost prezentată vreo probă cu privire la pretinsul pericol al eschivării de la urmărirea penală sau al comiterii de către reclamanţi a altor infracţiuni. În instanţă nu a fost depusă nici o declaraţie a martorilor oculari, care ar fi identificat reclamanţii în calitate de autori ai unei infracţiuni. În plus, aceştia aveau familii şi reşedinţa permanentă în Chişinău, iar S.L. era grav bolnav şi necesita îngrijire medicală permanentă.
21. De asemenea, instanţa a constatat că acuzarea a prezentat materiale incomplete adunate în cadrul cauzei penale nr. 2003035083 şi, că ultima nu a fost conexată cu cauza penală nr. 2004036575, care a constituit baza cererii procurorului.
22. Instanţa nu a dispus limitarea libertăţii de mişcare a reclamanţilor şi ei au fost eliberaţi imediat. S.L. a fost supus unei operaţii chirurgicale la 9 noiembrie 2004, părăsind spitalul în aceeaşi zi.
23. La 8 noiembrie 2004, acuzarea a înaintat recurs, invocînd, inter alia, că instanţa nu a luat în consideraţie materialele adunate în cadrul cauzei penale nr. 2003035115.
24. La 10 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul acuzării şi a casat decizia instanţei inferioare în privinţa lui S.L., dispunînd cercetarea în stare de arest pe un termen de zece zile. Această decizie era definitivă. La 12 noiembrie 2004, aceeaşi instanţă a adoptat o decizie similară în privinţa lui O.L.
25. Instanţa a prezentat motive similare pentru cercetarea fiecărui reclamant în stare de arest preventiv, şi anume:
“[fiecare reclamant] este învinuit de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave şi există riscul că va influenţa martorii şi că se va ascunde de urmărirea penală”.
26. Instanţa a adăugat că judecătorul de instrucţie ar fi trebuit să se abţină de la examinarea cauzei lui S.L., pe care el anterior l-a reprezentat într-o cauză penală. Decizia respectivă era definitivă.
4. Procedura cu privire la extrădarea reclamanţilor în Moldova
27. La 9 noiembrie 2004, reclamanţii şi A.F. au părăsit ţara. S.L. a plecat în Rusia, unde acesta a solicitat şi a obţinut azil, primind cetăţenia rusă la 15 februarie 2006. O.L. a plecat în România şi A.F. a plecat în Letonia. La 12 noiembrie 2004, reclamanţilor au fost puşi sub învinuire.
28. La 13 septembrie 2005, autorităţile moldovene au solicitat autorităţilor române competente extrădarea lui O.L. Solicitînd explicaţii şi documente suplimentare de la autorităţile moldovene, la 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea respectivă. Instanţa a constatat că documentele prezentate de Procuratura Generală a Republicii Moldova nu au demonstrat vinovăţia lui O.L. în comiterea unei infracţiuni. Materialale cauzei au indicat că alte două persoane, inclusiv tatăl lui O.L., au fost învinuiţi de comiterea sustragerilor. De asemenea, din documentele puse la dispoziţia sa, instanţa a constatat că în timpul urmăririi penale şi pînă în iunie 2003, O.L. a fost student şi nu a deţinut o funcţie managerială în vreuna dintre companiile menţionate în dosarul penal. După cum a fost confirmat de autorităţile moldoveneşti, O.L. nu avea dreptul de a semna documente în numele companiei Vinis N.L.G., ceea ce contrazicea în mod direct afirmaţia procurorilor moldoveni că acesta ar fi fost directorul companiei respective în 2002. Nu a fost depusă nici o probă în instanţă precum că O.L. a partcipat într-un oarecare mod la pretinsa comitere a infracţiunii.
29. La 9 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a României a menţinut decizia instanţei inferioare. Instanţa a accentuat că materialele prezentate îl indicau pe O.L. în calitate de complice, fără a oferi detalii, dar se refereau în primul rînd la tatăl acestuia.
30. La o dată necunoscută, autorităţile moldoveneşti au solicitat autorităţilor ruse competente extrădarea lui S.L. La 21 martie 2006, autorităţile ruse au răspuns că ele nu îl puteau extrăda pe S.L., deoarece dînsul era cetăţean al Federaţiei Ruse.
31. Conform Guvernului reclamat, la 28 noiembrie 2006, urmărirea penală în privinţa reclamanţilor a fost suspendată, din cauza imposibilităţii de a astabili locul de aflare al acestora şi din cauza imposibilităţii terminării urmăririi penale în absenţa reclamanţilor.
32. Într-o scrisoare datată cu 21 martie 2007, CCCEC a notificat Agentul Guvernamental că reclamanţii au fost informaţi cu privire la acuzaţiile ce li se aduc în cadrul cauzei penale nr. 2004036575. Ţinînd cont de faptul că celelalte două cauze penale nu au fost pornite în privinţa reclamanţilor personal, ci în privinţa „persoanelor cu putere de decizie” din cadrul S.A. Aroma, nu a fost necesară informarea reclamanţilor despre cauzele penale respective. Într-o scrisoare adresată Agentului Guvernamental în aprilie 2007, Procuratura Generală a declarat că reclamanţii au fost informaţi cu privire la obiectul cauzei penale nr. 2004036575. Aceştia nu au fost informaţi cu privire la celelalte două cauze penale, deoarece conform legii, trebuia informată doar persoana sau autoritatea care a depus sesizarea în sensul începerii urmăririi penale.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
33. Legislaţia naţională pertinentă a fost stabilită în Sarban c. Moldovei (nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005) şi Boicenco c. Moldovei (nr. 41088/05, §§ 64-67, 11 iulie 2006).
34. În plus, articolul 166 din Codul de procedură penală prevede următoarele:
„Articolul 166. Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii
(1) Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana, dacă există o bănuială rezonabilă privind săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an, numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport sînt descoperite urme evidente ale infracţiunii.
(2) În alte circumstanţe care servesc temei pentru o bănuială rezonabilă că o persoană a săvîrşit infracţiunea, aceasta poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai permanent ori nu i s-a putut constata identitatea. ...”
„Articolul 176. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive
(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
...”
ÎN DREPT
35. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie că au fost privaţi ilegal de libertate.
Partea pertinentă a articolului 5 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
36. De asemenea, aceştia s-au plîns în temeiul articolului 5 § 2 din Convenţie că nu au fost informaţi prompt cu privire la motivele reţinerii lor.
Articolul 5 § 2 prevede următoarele:
„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”
37. De asemenea, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie că instanţele nu au examinat esenţa faptelor înainte de a dispune cercetarea lor în stare de arest preventiv, odată ce acestea nu au ţinut cont de existenţa altor două cauze penale pornite în privinţa lor.
Partea pertinentă a articolului 6 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public ... a cauzei sale ...”
38. Reclamanţii s-au plîns în continuare în temeiul articolului 6 § 3 din Convenţie că în Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC nu existau condiţii corespunzătoare pentru întrevederi confidenţiale cu avocaţii lor. S.L. s-a plîns în temeiul aceluiaşi articol că nu i s-a permis să fie reprezentat de un avocat pe care l-a ales la 5 noiembrie 2004. Partea pertinentă a articolului 6 prevede următoarele:
„3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
... (c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer; ...”
39. În final, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 13 din Convenţie de inexistenţa remediilor împotriva deciziilor ilegale.
Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA
40. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 că instanţele nu le-au examinat cauza în detaliu înainte de a decide asupra aplicării arestării preventive. Curtea consideră că articolul 6 nu a fost aplicabil şedinţei respective, deoarece se referea exclusiv la detenţia preventivă a reclamanţilor şi nu la fondul acuzaţiilor ce li s-au adus. Rezultă că această plăngere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi trebuie respinsă conform articolului 35 § 4.
41. Curtea notează că în cererea lor iniţială reclamanţii s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 6 § 3 din Convenţie. Totuşi, Curtea a considerat că această plîngere, referitoare la pretinsa imposibilitate de a avea întrevederi confidenţiale cu avocatul reclamanţilor pentru a discuta aspectele legate de arestarea preventivă, urma a fi examinată de Curte mai degrabă în conformitate cu articolul 5 § 4 din Convenţie. Respectiv, părţile au fost rugate să-şi prezinte comentariile în contextul articolului 5 § 4, care prevede:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
42. Curtea consideră că plîngerile reclamanţilor în temeiul articolului 5 §§ 1, 2 şi 4 ridică probleme de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase, astfel încît aprecierea lor trebuie să depindă de o examinare a fondului cauzei şi că nu su fost stabilite temeiuri pentru declararea acestora inadmisibile. În consecinţă, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele reclamanţilor
43. Reclamanţii s-au plîns despre reţinerea lor ilegală, contrar legislaţiei naţionale. În special, unicul motiv pentru reţinerea lor la 5 noiembrie 2004, menţionat de către ofiţerul care a înfăptuit reţinerea în procesul-verbal al şedinţei a fost că „martorii oculari au indicat direct ca [fiecare reclamant] a săvîrşit infracţiunea prevăzută de articolul 195 alin. 2 din Codul penal”. Totuşi, aşa cum s-a stabilit de către judecătorul de instrucţie (a se vedea paragraful 20 supra), materialele prezentate instanţei nu au inclus nici o declaraţie a martorilor care ar indica pe oricare dintre reclamanţi precum că ar fi comis vreo infracţiune.
44. Mai mult, reclamanţii au fost reţinuţi în absenţa unei bănuieli rezonabile că ar fi comis infracţiunea. Procesul reprezenta o persecuţie, ca formă de răzbunare pentru insistenţa depusă în sensul executării unei hotărîri definitive în valoare de peste 885,000 dolari SUA pronunţată împotriva SA Aroma şi în favoarea Aroma Floris, aflată parţial în proprietatea lui S.L. şi a lui A.F. O cerere în privinţa acestei cauze a fost depusă la Curtea de la Strasbourg. Urmărirea penală a fost reluată la scurt timp după publicarea unui articol în ziarul Timpul la 8 octombrie 2004, acuzînd autorităţile de neexecutarea intenţionată a hotărîrii, pentru că debitorul, SA Aroma, ar fi prezentat interes de afaceri fiului Preşedintelui ţării. De asemenea, acel articol informa publicul despre cererea nr. 25058/04, introdusă la Curte. În septembrie 2008, după comunicarea cererii Guvernului Republicii Moldova, respectivei companii i s-a plătit întreaga sumă a datoriei restante şi cauza a fost soluţionată pe calea reglementării amiabile cu Guvernul (a se vedea Aroma Floris c. Moldovei (dec.), nr. 25058/04, 13 noiembrie 2008).
45. În final, reclamanţii au susţinut că fiecare dintre ei a fost deţinut contrar legii, pentru o perioadă de peste şaptezeci şi două de ore anterior eliberării acestora la 8 noiembrie 2004.
2. Argumentele Guvernului
46. Guvernul a susţinut că la momentul reţinerii reclamanţilor autorităţile de investigare aveau o bănuială rezonabilă că aceştia au comis o infracţiune, fapt probat prin materialele ample din cele trei cauze penale, două dintre care au fost conexate în februarie 2005.
47. În ceea ce priveşte argumentul reclamanţilor că nu exista nici o declaraţie a martorilor oculari în dosarul cauzei penale nr. 2004036575, care ar confirma încheierea judecătorului de instrucţie prin care s-a dispus reţinerea lor, Guvernul a susţinut că asemenea declaraţii ale martorilor oculari puteau fi găsite în dosarul intentat pe baza cauzelor penale nr. 2003035083 şi nr. 2003035115. Luînd în consideraţie faptul că acestea erau numeroase şi voluminoase, era imposibilă notarea tuturor acestora în porţiunea mică de pe pagina rezervată motivelor reţinerii din procesul-verbal al reţinerii reclamanţilor. Mai mult, infracţiunea fiind una economică, documentele probatorii erau la fel de importante.
48. Contrar declaraţiilor reclamanţilor, autorităţile ruse şi române nu i-au găsit nevinovaţi, dar au refuzat extrădarea doar din cauza lipsei informaţiilor suficiente. Mai mult, S.L. s-a eschivat intenţionat în Federaţia Rusă, ştiind că, în calitate de cetăţean al acestei ţări, nu putea fi extrădat.
49. Potrivit Guvernului, reclamanţii au fost arestaţi la 5 noiembrie 2004 la ora 12:20 şi respectiv la 16:20 şi au fost aduşi în faţa judecătorului de instrucţie în termen de şaptezeci şi două de ore, după cum este prevăzut de legislaţia naţională.
B. Aprecierea Curţii
50. Curtea reiterează că „caracterul „rezonabil” al unei bănuieli pe care trebuie să se bazeze o reţinere constituie o parte esenţială a garanţiei împotriva reţinerii şi detenţiei arbitrare prevăzute în articolul 5 § 1 (c) din Convenţie. A avea o „bănuială rezonabilă” presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv, că persoana respectivă ar fi putut comite infracţiunea. Totuşi, ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinde de toate circumstanţele”. În timp ce anumite circumstanţe speciale pot afecta limitele în care autorităţile pot dezvălui informaţii, nici chiar „exigenţele combaterii crimelor teroriste nu pot justifica extinderea noţiunii de „caracter rezonabil” pînă la momentul în care esenţa protecţiei asigurate de articolul 5 § 1 ar fi prejudiciată” (a se vedea Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit, 30 august 1990, § 32, Seria A nr. 182, şi Stepuleac c. Moldovei, nr. 8207/06, § 68, 6 noiembrie 2007).
51. De asemenea, Curtea reiterează că, în cazul privării de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinii legale să fie respectat. Prin urmare, este esenţială definirea clară în legislaţia naţională a condiţiilor privării de libertate, precum şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încît să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenţie, un standard care presupune ca legea în cauză să fie suficient de exactă pentru a permite persoanei – cu sfaturi adecvate, în caz de necesitate – să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele respective, consecinţele pe care le-ar putea genera o anumită acţiune (a se vedea Steel şi Alţii c. Regatului Unit, 23 septembrie 1998, § 54 Reports of Judgments and Decisions 1998 VII, şi Holomiov c. Moldovei, nr. 30649/05, § 126, 7 noiembrie 2006).
52. Curtea notează că în temeiul articolului 166 din Codul de procedură penală („CPP”), o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi reţinută doar în anumite circumstanţe, în special dacă există temeiuri pentru reţinere. Unul dintre temeiurile reţinerii este „dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea” (a se vedea paragraful 34 supra). Ofiţerul care a efectuat reţinerea s-a bazat exclusiv pe acest temei în procesul-verbal al reţinerii reclamantului (a se vedea paragraful 18 supra). Totuşi, după cum a stabilit ulterior judecătorul de instrucţie în şedinţa din 8 noiembrie 2004, asemenea declaraţii ale martorilor oculari nu se conţineau în dosar (a se vedea paragraful 20 supra).
53. Curtea remarcă afirmaţia Guvernului, conform căreia declaraţiile martorilor oculari sunt prezente în celelalte două cauze penale şi erau prea numeroase pentru a fi menţionate în procesul-verbal al reţinerii. Curtea este de acord că ar putea fi imposibilă includerea detaliilor complete privind martorii oculari sau declaraţiile acestora în spaţiul limitat rezervat în procesul-verbal cu privire la reţinere. Totuşi, nu au existat impedimente pentru ca ofiţerul de urmărire penală să prezinte declaraţiile pertinente judecătorului de instrucţie la şedinţa din 8 noiembrie 2004. Într-adevăr, examinînd partea materialelor din cauza penală nr. 2003035083, prezentată de ofiţerul de urmărire penală suplimentar principalei cauze penale în curs de examinare (nr. 2004036575), instanţa nu a găsit nici o declaraţie a martorilor nici în acel dosar (a se vedea paragrafele 20 şi 21 supra). În final, instanţa ierarhic superioară care a casat încheierea judecătorului de instrucţie din 8 noiembrie 2004 nu a menţionat constatările de fapt referitoare la problema dată.
Rezultă că, contrar afirmaţiei ofiţerului de urmărire penală, la momentul reţinerii reclamantului, dosarul prezentat judecătorului de instrucţie nu conţinea nici o declaraţie a martorilor oculari care ar fi indicat faptul că reclamanţii au comis o infracţiune.
54. Guvernul a susţinut, de asemenea, că, în orice caz, tipul de infracţiune de a cărei comitere erau bănuiţi reclamanţii, suplimentar declaraţiilor martorilor, necesita şi documente probatorii, şi că asemenea probe au fost prezentate judecătorului de instrucţie. În scopul verificării corespunderii cu legislaţia naţională, Curtea nu trebuie să determine existenţa şi întinderea acestor probe suplimentare. Ea notează că, deşi probe suplimentare ar fi putut exista şi constitui temei legitim pentru luarea măsurilor preventive (a se vedea, de exemplu, articolul 176 din CPP, citat în paragraful 34 supra, care aparent se referă la existenţa unei „bănuieli rezonabile” că persoana a comis o infracţiune), ofiţerul de urmărire penală s-a bazat exclusiv pe prezenţa declaraţiilor martorilor oculari. Guvernul sugerează că articolul 166 § 1 (2) din CPP (a se vedea paragraful 34 supra) trebuie interpretat extensiv şi trebuie să includă probe documentare şi de altă natură, în pofida formulării relativ clare a prevederii legale respective. În opinia Curţii, aceasta ar submina în mod considerabil caracterul previzibil al legii respective, în special deoarece ea stabileşte temeiuri exacte pentru privarea persoanelor de libertate (a se vedea paragraful 51 supra).
55. Rezultă că reţinerea reclamanţilor la 5 noiembrie 2004 pe motiv că martorii oculari i-au identificat în calitate de autori ai infracţiunii era contrară legislaţiei naţionale. Respectiv, s-a produs o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie.
56. În contextul acestei constatări, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a plîngerii în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie privind respectarea termenului de şaptezeci şi două de ore pentru reţinerea reclamanţilor, dat fiind faptul că întreaga perioadă a reţinerii acestora a fost contrară prevederii respective.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 2 DIN CONVENŢIE
57. Reclamanţii s-au plîns că nu au fost informaţi prompt despre toate acuzaţiile ce li se aduc. În special, ei au fost iniţial informaţi despre cauza penală nr. 2004036575 şi numai ulterior au aflat despre celelalte două cauze penale în privinţa lor (nr. 2003035083 şi 2003035115).
58. Guvernul a afirmat că reclamanţii au fost informaţi despre principalele probe şi acuzaţii din cadrul celor trei cauze penale de la început.
59. Curtea notează că CCCEC, care a cercetat pretinsele infracţiuni, împreună cu Procuratura Generală au răspuns Agentului Guvernamental că reclamanţii nu au fost informaţi despre cele două cauze penale (a se vedea paragraful 32 supra). Din circumstanţele cauzei reiese că reclamanţii au aflat despre celelalte două cauze penale la 8 noiembrie 2004 (a se vedea paragrafele 21 şi 23 supra) şi procurorul s-a referit la cealaltă în recursul său din aceeaşi dată.
60. De asemenea, Curtea notează că ofiţerii de urmărire penală ai CCCEC au decis că erau necesare investigaţii separate, astfel confirmînd că în opinia lor obiectul şi/sau probele acumulate erau suficient de distincte pentru a justifica examinarea lor separată. Aceasta, în schimb, relevă faptul că era necesar ca reclamanţii să cunoască şi matreialele din celelalte două cauze declanşate în privinţa lor.
61. Guvernul a susţinut că nu era necesară informarea reclamanţilor despre cele două cauze suplimentare, dat fiind faptul că ultima a fost pornită pentru investigarea unei infracţiuni bănuite şi doar ulterior s-a constatat că acestea conţineau materiale care probau vinovăţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea notează că deja la 8 noiembrie 2004, procurorul a considerat necesară prezentarea judecătorului de instrucţie a materialelor din una dintre celelalte două cauze şi în aceeaşi zi s-a referit la materialele din cealaltă cauză în recursul său. Reiese că acele materiale se refereau suficient de mult la reclamanţi şi, ţinînd cont de faptul că ele ar fi putut servi ca bază pentru detenţia acestora, reclamanţii ar fi trebuit să dispună de un minim de informaţie cu privire la cele două cauze suplimentare.
62. În final, Curtea notează că reclamanţii au aflat indirect despre noile acuzaţii aduse împotriva lor, din diverse decizii şi recursuri şi după trei zile de detenţie. Dînşii au fost informaţi în mod oficial cu privire la noile acuzaţii suplimentare chiar încă şi mai tîrziu, la o dată necunoscută.
63. Avînd în vedere întîrzierea cu care reclamanţii au fost informaţi despre două cauze penale suplimentare în privinţa lor şi despre faptul că ofiţerii de urmărire penală şi procurorii s-au bazat în mod expres pe respectivele materiale suplimentare în solicitarea detenţiei reclamanţilor în arest preventiv, Curtea hotărăşte că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce decurg din articolul 5 § 2 din Convenţie. Prin urmare, s-a produs o încălcare a prevederii respective.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE
64. Reclamanţii s-au plîns că nu li s-a permis să se întîlnească în mod confidenţial cu avocaţii lor, dat fiind faptul că dînşii trebuiau să poarte discuţiile direct în biroul ofiţerului de urmărire penală în prezenţa acestuia şi a unei persoane de gardă care era mascată. Şi O.L. s-a întîlnit cu avocatul său într-o încăpere în care aceştia erau separaţi printr-un paravan din sticlă şi unde erau nevoiţi să strige pentru a se auzi între ei. Prin urmare, nu a existat confidenţialitate în comunicarea dintre avocat şi client. Reclamanţii au depus plîngerea iniţială în temeiul articolului 6 § 3 din Convenţie, dar în observaţiile lor ulterioare s-au referit la aceasta în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie.
65. S.L. s-a plîns şi că i s-a refuzat să îşi contacteze avocatul pe care l-a ales, acesta fiind înlocuit cu un avocat din oficiu în care dînsul nu avea încredere.
66. Guvernul a afirmat că fiecare reclamant s-a întîlnit cu avocatul său în biroul ofiţerului de urmărire penală şi că pe durata respectivă toate celelalte persoane au părăsit biroul pentru a asigura confidenţialitatea întrevederii. Mai mult, reclamanţii nu s-au plîns de lipsa confidenţialităţii, ceea ce demonstrează că aceasta nu a fost încălcată. S.L. a avut o întîlnire în camera separată prin paravanul din sticlă, iar O.L. s-a întîlnit cu avocatul său doar în biroul ofiţerului de urmărire penală.
67. Guvernul a afirmat că, din motive de securitate, la CCCEC telefonul mobil al lui S.L. a fost sechestrat. Din acest motiv, i s-a oferit un alt telefon mobil pentru a-şi contacta avocatul, însă dînsul nu îşi putea aminti numele şi numărul de telefon. Prin urmare, pentru a asigura respectarea drepturilor sale, a fost invitat un avocat din oficiu. Mai mult, nici o plîngere nu a fost făcută ofiţerului de urmărire penală în privinţa refuzului de i se permite avocatului ales de S.L. să-l reprezinte.
68. Referitor la plîngerea lui S.L. în temeiul articolului 5 § 4 în privinţa paravanului din sticlă din Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC, Curtea reiterează că ea a constatat deja încălcări în ceea ce priveşte plîngeri similare în cauze precum Castravet c. Moldovei nr. 23393/05, § 61, 13 martie 2007; Istratii şi alţii c. Moldovei nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 101, 27 martie 2007; Modarca c. Moldovei nr. 14437/05, § 99, 10 mai 2007; şi Musuc c. Moldovei nr. 42440/06, § 57, 6 noiembrie 2007. În asemenea circumstanţe şi avînd în vedere asemănarea plîngerii în prezenta cauză cu cele din cauzele menţionate supra, Curtea consideră imposibilă îndepărtarea de la raţionamentul şi constatările sale în cauzele respective. Astfel, din acest punct de vedere, în privinţa lui S.L s-a produs o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie.
69. Curtea notează, totuşi, că O.L. nu a contrazis afirmaţia Guvernului că dînsul nu a avut întîlniri cu avocatul său în camera cu paravanul din sticlă. Respectiv, Curtea nu constată o încălcare a articolului 5 § 4 în privinţa acestei plîngeri în cazul lui O.L.
70. De asemenea, Curtea notează că părţile nu sunt de acord cu privire la faptul că ofiţerul de urmărire penală şi persoana care era de pază au părăsit biroul pentru a permite discuţiile confidenţiale dintre fiecare reclamant şi avocatul său. Dat fiind faptul că nu dispune de probe pentru a verifica afirmaţia reclamanţilor în această privinţă, precum şi faptul că lipseşte o plîngere oficială depusă la autorităţile naţionale, ea constată că nu s-a stabilit producerea unei imixtiuni în confidenţialitatea întîlnirilor. Respectiv, din acest punct de vedere nu s-a produs o încălcare a articolului 5 § 4.
71. În cele din urmă, referitor la plîngerea lui S.L. că iniţial nu i s-a permis să fie reprezentat de un avocat ales de el, Curtea notează că dînsul a fost de fapt asistat de un avocat din oficiu, avînd în vedere imposibilitatea acestuia de a-şi aminti numărul de telefon al avocatului său. Mai mult, la momentul respectiv el nu a informat ofiţerul de urmărire penală despre existenţa vreunui motiv pentru a nu avea încredere în avocatul numit din oficiu şi nici nu a solicitat localizarea avocatului său de către o altă persoană, precum a făcut fiul său (a se vedea paragraful 15 supra). Mai important, S.L. nu a susţinut că declaraţiile sale făcute în prezenţa avocatului respectiv au fost obţinute prin aplicarea vreunei forme de constrîngere sau că acestea ar fi afectat în mod negativ desfăşurarea procedurilor în privinţa sa (a se vedea mutatis mutandis şi a contrario, Salduz c. Turkey [GC], nr. 36391/02, §§ 50-62, 27 noiembrie 2008). În asemenea circumstanţe, Curtea constată că în această privinţă nu a avut loc o încălcare a dreptului lui S.L. de a fi reprezentat de un avocat.
V. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
72. În sfîrşit, reclamanţii s-au plîns că nu au dispus de remedii eficiente în privinţa plîngerilor lor în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie. Ei s-au referit la două plîngeri depuse de A.F. la procuratură, care au rămas fără un răspuns corespunzător.
73. Guvernul nu a fost de acord şi a notat că A.F. nu este unul dintre reclamanţi, care nu puteau să se bazeze decît pe propriile plîngeri.
74. Curtea notează că reclamanţii au avut dreptul de a contesta reţinerea lor în instanţă şi că dînşii au făcut-o, redobîndindu-şi chiar libertatea conform hotărîrii primei instanţe. Deşi instanţa superioară a anulat hotărîrea respectivă şi a dispus cercetarea lor în stare de arest, aceasta nu înseamnă că remediile aflate la dispoziţia lor au fost ineficiente doar pentru că decizia nu a fost în favoarea lor.
75. În consecinţă, Curtea constată că în prezenta cauză nu a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
76. Articolul 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu moral
77. Reclamanţii au pretins 15,000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul cauzat acestora şi reputaţiei lor profesionale în urma detenţiei lor ilegale.
78. Guvernul a considerat pretenţiile reclamanţilor drept neîntemeiate şi exagerate în comparaţie cu alte cauze similare.
79. Luînd în consideraţie încălcările constatate supra, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii pentru prejudicial moral este justificată în prezenta cauză. Efectuînd această apreciere pe principii echitabile, Curtea acordă cîte 4,000 EUR fiecărui reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli
80. Reclamanţii nu au depus o cerere pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
81. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adauge trei procente.
DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară inadmisibilă cererea în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie şi restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie în privinţa ambilor reclamanţi;
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 2 din Convenţie în privinţa ambilor reclamanţi;
4. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa cererii primului reclamant referitoare la paravanul din sticlă de la Izolatorul de detenţie preventivă al CCCEC şi că nu a avut loc o încălcare a aceleiaşi prevederi privind pretinsa lipsă a reprezentantului legal pe parcursul primelor interogări la poliţie;
5. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant;
6. Hotărăşte că nu a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie în privinţa vreunuia dintre reclamanţi;
7. Hotărăşte
(a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenţie, 4 000 EUR (patru mii euro) fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral, sumă de bani care urmează a fi achitată în valuta naţională a statului reclamat la rata de schimb aplicabilă la data efectuării plăţii, plus orice taxă care ar putea fi încasată;
(b) că din momentul expirării celor trei luni sus menţionate, o penalitate de întîrziere va fi plătită reieşind din cuantumurile de mai sus la rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene pentru perioada de penalizare plus trei procente;
8. Respinge restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 15 decembrie 2009 potrivit articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
T.L. EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy