Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA LEVINŢA c. MOLDOVEI (Nr. 2)
(Cererea nr. 50717/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
17 ianuarie 2012
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Levinţa c. Moldovei (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 13 decembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 50717/09) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Levinţa şi dl Vitalie Levinţa („reclamanţii”), la 8 septembrie 2009.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Ţurcan şi dl M. Belinschi, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că ei au fost deţinuţi fără un temei juridic şi în lipsa motivelor pentru detenţia lor; că ei nu au avut ocazia să-şi prezinte cauza în întregime; şi că instanţele judecătoreşti nu au luat o decizie privind arestarea lor preventivă într-un termen rezonabil.
4. La 25 august 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1971 şi, respectiv, 1974 şi locuiesc în Cahul.
6. Reclamanţii au fost arestaţi în Rusia în octombrie 2000 şi apoi extrădaţi în Republica Moldova. Ei au fost ulterior torturaţi pentru a obţine declaraţii incriminatorii împotriva lor şi au fost condamnaţi de către instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, în baza, inter alia, mărturiilor lor (pentru mai multe detalii, a se vedea Levinţa v. Moldova, nr. 17332/03, 16 decembrie 2008).
7. La 16 decembrie 2008, Curtea a pronunţat hotărârea în cauza Levinţa citată mai sus şi a constatat violarea articolelor 3 şi 6 ale Convenţiei. În temeiul acestei hotărâri şi a legislaţiei naţionale aplicabile (a se vedea paragraful 22 de mai jos), la 3 aprilie 2009, reclamanţii au înaintat recurs în anulare împotriva sentinţelor de condamnare.
8. La 8 februarie 2010, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat toate sentinţele pronunţate anterior şi a dispus reexaminarea cauzei şi verificarea faptului dacă plângerea reclamanţilor privind rele tratamente era întemeiată. În dispozitivul deciziei, instanţa de asemenea a menţionat că „[reclamanţii] urmează să rămână în arest; instanţa de fond urmând să decidă în privinţa măsurii preventive”.
9. La 10 februarie 2010, avocatul reclamanţilor a depus plângeri la Ministrul Justiţiei şi Procurorul General. El a cerut eliberarea imediată a clienţilor săi în lipsa unei încheieri valabile adoptate de judecătorul de instrucţie sau instanţa judecătorească de dispunere a arestului preventiv, după cum este prevăzut de lege. În răspuns, Procuratura Generală a făcut referinţă la decizia din 8 februarie 2010, iar Ministerul Justiţiei a menţionat că nu a fost informat despre adoptarea unei decizii în privinţa reclamanţilor după 16 aprilie 2002.
10. La 15 martie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la examinarea Curţii de Apel Chişinău.
11. La 13 aprilie 2010, avocatul reclamanţilor a cerut Curţii de Apel Chişinău să dispună eliberarea imediată a reclamanţilor, în lipsa unei decizii judecătoreşti de dispunere a arestului preventiv. În aceeaşi zi, procuratura a cerut ca aceeaşi instanţă să dispună arestarea preventivă a reclamanţilor pentru treizeci de zile. Potrivit reclamanţilor, procuratura nu a prezentat probe în sprijinul acestui demers.
12. La 14 aprilie 2010, a avut loc o şedinţă preliminară în care instanţa a examinat cererile părţilor. Cu toate acestea, instanţa nu a adoptat nicio hotărâre şi a amânat şedinţa pentru 16 aprilie 2010. La acea dată, instanţa din nou a amânat şedinţa până la 19 aprilie 2010.
13. La 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Chişinău a menţionat că în decizia sa din 8 februarie 2010, Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu a decis asupra aplicării măsurilor preventive. În continuare, instanţa a declarat că va examina cererile părţilor care se referă la această chestiune şi a constatat următoarele:
“Detenţia continuă a [reclamanţilor] este necesară pentru a asigura desfăşurarea corespunzătoare a urmăririi penale, luând în consideraţie faptul că existe temeiuri rezonabile de a crede că ei au comis infracţiunile de care sunt acuzaţi, infracţiuni care sunt considerate deosebit de grave; [există motive de a crede că] ei s-ar putea eschiva de la examinarea cauzei de către instanţa de judecată şi împiedica urmărirea penală.”
Prin urmare, instanţa a respins cererea avocatului reclamanţilor din 13 aprilie 2010 şi a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor pentru 30 de zile, începând cu 14 aprilie 2010, de la ora 14.00. De asemenea, instanţa a renunţat la jurisdicţia sa în favoarea jurisdicţiei Curţii Supreme de Justiţie.
14. La 22 aprilie 2010, avocatul reclamanţilor a înaintat recurs la Curtea Supremă Justiţie. El a reiterat argumentul său privind lipsa unei decizii judecătoreşti şi a unui mandat de arestare care ar dispune arestarea preventivă a clienţilor săi, în conformitate cu legea. De asemenea, el a declarat că Curtea de Apel Chişinău a încălcat prezumţia de nevinovăţie a clienţilor săi, fapt care reiese din constatarea sa privind existenţa unor “temeiuri rezonabile” de a crede că ei au comis infracţiunile de care sunt acuzaţi. Mai mult, arestarea preventivă a reclamanţilor a durat mai mult decât termenul maxim de douăsprezece luni permis de lege. El a adăugat că procuratura nu a prezentat nicio probă în sprijinul afirmaţiilor lor privind riscurile legate de eliberarea reclamanţilor. Avocatul a notat că procuratura nu a solicitat arestarea preventivă a reclamanţilor înainte de pronunţarea deciziei din 8 februarie 2010. În final, el s-a plâns împotriva celor două încheieri ale Curţii de Apel Chişinău privind amânarea şedinţelor de judecată pe marginea arestării preventive a reclamanţilor.
15. La 13 mai 2010, ora 10.30, avocatul reclamanţilor a fost contactat la celular de către un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie, care l-a informat despre şedinţa de judecată pe marginea recursului înaintat fixată pentru ora 12.00 din aceeaşi zi. Se pare că avocatul a reuşit să ajungă la timp la şedinţa respectivă. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Rezumând temeiurile pe care s-a bazat procuratura, instanţa a constatat următoarele:
“Verificând legalitatea arestării preventive a [reclamanţilor], instanţa ierarhic inferioară a respectat [prevederile relevante] ale legislaţiei în întregime, fiind competentă să decidă asupra chestiunii ce ţine de aplicarea măsurilor preventive. În absenţa vreunei încălcări procedurale în luarea deciziei pe marginea arestării preventive a [reclamanţilor], nu există temeiuri pentru a casa decizia instanţei ierarhic inferioare. Prin urmare, cererea avocatului urmează a fi respinsă.”
De asemenea, instanţa a constatat că în această cauză Curtea de Apel Chişinău era competentă să examineze această chestiune.
16. Potrivit reclamanţilor, la 13 mai 2010, la ora 14.30, avocatul reclamanţilor a fost din nou contactat la celular de către un funcţionar al Curţii de Apel Chişinău, care l-a informat despre şedinţa fixată pentru ora 16.00 din aceeaşi zi cu privire la demersul procurorului de prelungire a arestului clienţilor săi. Avocatul se afla la Anenii Noi la acel moment şi participa în cadrul procedurilor de urmărire penală în privinţa unui alt client. Guvernul a declarat că nu poate nici confirma şi nici nega faptul că un asemenea apel a fost făcut avocatului reclamanţilor.
17. În aceeaşi zi, la ora 17.00, Curtea de Apel Chişinău a examinat demersul sus-menţionat, pe care procurorul l-a depus la 7 mai 2010 şi prin care se solicita eliberarea unui mandat de arestare pe numele reclamanţilor pentru şaizeci de zile. Reclamanţii nu au fost prezenţi în cadrul şedinţei, unul din ei a refuzat să se prezinte şi altul a declarat că nu era în stare să se prezinte. Avocatul reclamanţilor nu s-a prezentat la Curtea de Apel şi ei au fost reprezentanţi de către avocatul din oficiu. Poziţia celui din urmă a fost rezumată în încheiere în felul următor: “Apărătorul s-a opus demersului procurorului”.
18. Instanţa a admis demersul procurorului, în mare parte în baza aceloraşi motive ca cele din încheierea sa din 19 aprilie 2010. Gh. I., unul din cei trei judecători, a avut o opinie separată. El a constatat, inter alia, că demersul procurorului din 7 mai 2010 a ajuns la Curtea Supremă de Justiţie abia la 11 mai 2010. De asemenea, el a menţionat că în demersul său procuratura pur şi simplu a citat prevederile legale relevante cu privire la temeiurile dispunerii arestării preventive, fără a arăta pericolul concret pe care îl prezentau reclamanţii care se aflau în detenţie deja de mai mulţi ani, sau să enumere câteva temeiuri rezonabile pentru detenţia lor. De asemenea, Gh. I. nu a fost de acord cu examinarea demersului în lipsa ambelor reclamanţi şi a avocatului ales de ei. El a menţionat că acelaşi procuror, care la 7 mai 2010 a cerut examinarea de urgenţă a demersului său privind arestarea preventivă a reclamanţilor, nu a informat partea apărării despre acest demers, cu toate că părţile s-au prezentat la şedinţa Curţii Supreme de Justiţie în dimineaţa zilei de 13 mai 2010. Gh. I. a conchis că avocatul a fost împiedicat să-şi reprezinte în mod efectiv clienţii şi că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la apărare.
19. Avocatul reclamanţilor a depus recurs, bazându-se în mare parte pe aceleaşi temeiuri ca cele menţionate în apelul său din 22 aprilie 2010. De asemenea, el a notat că Curtea de Apel Chişinău a dispus arestarea clienţilor săi cu două ore după expirarea mandatului anterior de arestare. Prin urmare, ei au fost deţinuţi timp de două ore fără un temei juridic. În final, el s-a referit la imposibilitatea de a se prezenta la Curtea de Apel Chişinău, din cauza că a fost informat la termen scurt despre şedinţa din 13 mai 2010 şi a notat că nu a fost cerut acordul clienţilor săi pentru a fi reprezentaţi de către un avocat din oficiu.
20. La 3 iunie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca nefondat. Ea a constatat că drepturile la apărare nu au fost încălcate, din motiv că reclamanţii au refuzat să se prezinte în faţa instanţei. Avocatul lor a fost informat despre şedinţa, dar nu a reuşit să se prezinte în faţa instanţei, deoarece avea un alt caz în Anenii Noi. Prin urmare, instanţa inferioară a desemnat în mod corect un alt avocat pentru a participa la şedinţă. Mai mult, arestarea de treizeci de zile dispusă la 19 aprilie 2010 (care indică faptul că această perioadă a început la 14 aprilie 2010) s-a terminat la 14 mai 2010 şi, prin urmare, afirmaţia avocatului reclamanţilor că ei au fost deţinuţi la 13 mai 2010 timp de două ore fără un temei legal era nefondată. De asemenea, instanţa a constatat că după casarea sentinţelor de condamnare a reclamanţilor, arestarea lor preventivă era posibilă doar în circumstanţe excepţionale şi în baza unui demers a procurorului. Procuratura a respectat termenele limită stabilite de lege pentru înaintarea unui asemenea demers (cel puţin cinci zile înainte de expirarea mandatului anterior de arestare). În final, instanţa a constatat că:
“...demersul procurorului dezvăluie existenţa unor probe rezonabile despre comiterea unei infracţiuni deosebit de grave şi despre temeiuri suficiente de a crede că partea acuzată ar putea împiedica desfăşurarea procedurilor şi s-ar putea eschiva de la examinarea cauzei în instanţă; anterior reclamanţii s-au eschivat de la organele de urmărire penală, au fost declaraţi în urmărirea internaţională şi au fost extrădaţi din Federaţia Rusă; ei nu au prieteni şi rude, nu au surse cunoscute de venit şi nu au serviciu”.
21. Prim urmare, avocatul reclamanţilor a cerut în mod sistematic eliberarea clienţilor săi (aproximativ odată pe lună), iar procuratura a cerut prelungirea arestării lor preventive. Instanţele au acceptat demersurile procurorilor, şi au respins cererile înaintate de avocatul reclamanţilor. La 28 decembrie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a înlocuit detenţia reclamanţilor cu arestarea la domiciliu. La 4 februarie 2011, arestarea lor la domiciliu a fost înlocuit cu interdicţia de a părăsi ţara pe perioada desfăşurării urmăririi penale.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Penală (“CPP”) sunt următoarele:
“Articolul 453 Temeiurile pentru recurs în anulare
Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare (...) în cazul în care (...):
...
d. o instanţă internaţională a constatat că a avut loc o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului care ar putea fi remediate printr-o reexaminare a cauzei.”
23. Potrivit articolului 457 al CPP, când Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în anulare, acesta trebuie să urmeze procedura descrisă în articolele 434-436 ale CPP.
Potrivit articolului 435 al CPP, la examinarea unui recurs instanţa trebuie de asemenea să decidă asupra chestiunilor suplimentare descrise în articolul 416 al CPP. Potrivit articolului 436 al CPP, dacă o hotărâre adoptată în apel este casată de către instanţa de recurs, procedura de reexaminare a cauzei trebuie să urmeze procedura generală.
Potrivit articolului 416 al CPP, deliberând asupra apelului, şi dacă este necesar, instanţa de apel poate hotărî aplicarea dispoziţiilor privitoare la măsurile preventive.
Potrivit articolului 329 al CPP, la judecarea unei cauze, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
24. Reclamanţii s-au plâns că ei nu au fost eliberaţi imediat după casarea sentinţelor de condamnare şi au fost ţinuţi în arest în lipsa unui demers a procurorului privind aplicarea măsurilor preventive. Prin urmare, detenţia lor a fost ilegală. De asemenea, ei s-au plâns că au fost deţinuţi ilegal timp de două ore la 13 aprilie 2010, având în vedere că încheierea instanţei de prelungire a detenţiei lor a fost adoptată cu două ore după expirarea mandatului anterior de arestare. Ei s-au bazat pe articolul 5 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...(c) dacă a fost arestat sau reţinut in vederea aducerii sale in faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedică să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
...”
A. Admisibilitatea
25. Curtea consideră că pretenţia privind pretinsa detenţie a reclamanţilor timp de două ore fără un temei juridic este inadmisibilă. După cum a stabilit Curtea Supremă de Justiţie în decizia sa din 3 iunie 2010 (a se vedea paragraful 20 de mai sus), perioada relevantă s-a încheiat de fapt cu o zi după ce a avut loc pretinsa detenţie de două ore fără un mandat de arestare valabil. Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială această constatare (a se vedea data şi timpul menţionat în decizia Curţii de Apel Chişinău, citată în paragraful 13 de mai sus). Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.
26. Curtea observă că cealaltă pretenţie formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
27. În primul rând, Guvernul observă, că această cauză se referă la circumstanţe foarte specifice. Ca urmare a constatării Curţii privind violarea articolelor 3 şi 6 ale Convenţiei în cauza reclamanţilor, instanţa supremă din Republica Moldova a casat sentinţa definitivă de condamnare a lor. Prin urmare, aceasta a acţionat de asemenea ca o instanţă de fond, care trebuia să decidă asupra aplicării măsurilor preventive în privinţa reclamanţilor. În conformitate cu diferite articole ale Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 23 de mai sus), Plenul Curţii Supreme de Justiţie avea competenţa să dispună arestarea reclamanţilor. Cu toate acestea, ea nu era obligată să ofere şi motive pentru aplicarea arestului, chestiunea care trebuia decisă de către instanţa de fond. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a menţionat că Curtea de Apel va decide asupra aplicării măsurilor preventive.
28. Reclamanţii consideră că legea nu prevede o procedură care trebuie urmată în cazurile similare cauzei lor. În aşteptarea introducerii modificărilor legislative de către Parlament, ei nu puteau fi deţinuţi în mod legal în temeiul deciziei Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care nu avea competenţa să dispună arestarea lor, aşa cum de fapt s-a întâmplat. Procedura care putea fi aplicată cerea înaintarea unui demers din partea procuraturii şi o examinare a acestui demers de către instanţa de fond, ceea ce nu s-a întâmplat decât mult mai târziu. În consecinţă, omisiunea de a-i elibera pe reclamanţi imediat după casarea sentinţei de condamnare la 8 februarie 2010 a fost ilegală şi detenţia lor până la pronunţarea unei noi încheieri la 19 aprilie 2010 era fără temei juridic.
2. Aprecierea Curţii
29. Curtea reiterează că expresiile “legal” şi “în conformitate cu procedura stabilită de lege” din articolul 5 § 1 al Convenţiei se referă în mod esenţial la legislaţia naţională şi stabileşte obligaţia de a se conforma regulilor ce ţin de conţinut şi procedură. Cu toate acestea, “legalitatea” detenţiei în baza dreptului naţional nu este întotdeauna un element decisiv. Curtea trebuie de asemenea să fie satisfăcută de faptul că orice detenţie aplicată în perioada în cauză este compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenţiei, care este de a preveni privarea de libertatea a persoanelor într-un mod arbitrar (a se vedea Anguelova v. Bulgaria, nr. 38361/97, § 154, ECHR 2002-IV, şi Fedotov v. Russia, nr. 5140/02, § 74, 25 octombrie 2005).
30. Curtea consideră că legislaţia naţională, rezumată în paragraful 23 de mai sus, ar putea fi interpretată ca oferind competenţe suficient de clare Plenului Curţii Supreme de Justiţie de a examina chestiunea privind faptul dacă se vor aplica măsuri preventive la casarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Totuşi, acea instanţă a lăsat în mod expres această chestiune pentru examinarea Curţii de Apel (a se vedea paragraful 8 de mai sus; a se vedea de asemenea paragraful 13 de mai sus în privinţa confirmării de către Curtea de Apel a faptului că Curtea Supremă de Justiţie nu a aplicat nicio măsură preventivă) şi nu a emis mandate de arestare. Instanţa pur şi simplu a declarat că reclamanţii “vor continua să se afle în detenţie”, fără însă a specifica că era vorba de arestarea preventivă sau orice alt tip de privare de libertate.
31. În acelaşi timp, odată cu casarea la 8 februarie 2010 a deciziilor adoptate în cauza lor, reclamanţii nu trebuiau să mai rămână în “detenţia legală după condamnarea lor de către instanţa competentă” (articolul 5 § 1 (a) al Convenţiei). Deoarece Curtea Supremă de Justiţie a decis că reclamanţii trebuiau să rămână în detenţie, aceasta trebuia să facă referinţă la un temei juridic pentru continuarea detenţiei lor, care ar fi în concordanţă cu temeiurile pentru detenţie prevăzute de articolul 5 § 1 al Convenţiei, în vederea respectării principiului că nimeni nu trebuie privat de libertate în mod arbitrar.
32. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie nu a analizat chestiunea temeiurilor juridice şi justificării detenţiei reclamanţilor (a se vedea, a contrario, Mooren v. Germany [GC], nr. 11364/03, §§ 82‑89, 9 iulie 2009). De fapt, detenţia lor continuă a fost menţionată doar în dispozitivul deciziei şi fără a oferi detalii cu privire la motivul sau scopul detenţiei lor. Mai mult, instanţa nu a specificat perioada de timp a detenţiei reclamanţilor. După cum rezultă din materialele dosarului, acest fapt a permis procuraturii să nu solicite un mandat de arestare corespunzător pentru perioada care depăşeşte două luni (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
33. Curtea ia notă de argumentul Guvernului, potrivit căruia Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu avea competenţa să ofere motive pentru detenţia reclamanţilor. Totuşi, ea consideră că instanţa care are competenţa să dispună detenţia unei persoane trebuie de asemenea să aibă competenţa să justifice o asemenea detenţie, indiferent de faptul cât de extraordinare sunt circumstanţele cauzei. Acest fapt rezultă din principiul că detenţia trebuie să fie o măsură de excepţie şi că nimeni nu trebuie să fie deţinut în mod arbitrar.
34. Având în vedere că în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2010 din această cauză lipseşte orice fel de justificare a detenţiei reclamanţilor, este imposibil de verificat care temei specific enumerat în mod exhaustiv în articolul 5 § 1 al Convenţiei se aplică în această cauză, dacă se aplică vreunul.
35. Argumentele de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să conchidă că detenţia reclamanţilor în perioada 8 februarie şi 19 aprilie 2010 nu era compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenţiei.
Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
36. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 5 § 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
A. Admisibilitatea
37. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
38. Reclamanţii au declarat că instanţele naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru dispunerea şi prelungirea arestării preventive.
39. Guvernul a contestat acest argument. Acesta s-a referit la motivele oferite de către instanţele naţionale, şi anume riscul ingerinţei în desfăşurarea urmăririi penale şi riscul eschivării.
40. Curtea reiterează că, în conformitate cu al doilea paragraf al articolului 5 § 3 al Convenţiei, o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia situaţiei în care statul poate să demonstreze că există motive “relevante şi suficiente” pentru justificarea detenţiei continue a acestuia (Yağcı and Sargın v. Turkey, 8 iunie 1995, § 52, Series A nr. 319‑A).
41. În această cauză, Curtea observă că perioada iniţială a detenţiei reclamanţilor (între 8 februarie şi 19 aprilie 2010) a fost contrară articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea paragraful 35 de mai sus). Prin urmare, nu este necesar de determinat şi faptul dacă a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei. Cu toate acestea, după 19 aprilie 2010, reclamanţii s-au aflat în detenţie în temeiul unei decizii şi mandatului de arestare adoptate în mod legal. Prin urmare, Curtea va examina faptul dacă instanţele naţionale au oferit motive relevante şi suficiente la eliberarea mandatelor de arestare a reclamanţilor.
42. Ea notează că în trecut ea a constatat violări ale articolului 5 § 3 al Convenţiei în privinţa Republicii Moldova ca urmare a omisiunii instanţelor naţionale de a se baza pe probe specifice privind riscurile cauzate de eliberarea persoanelor aflate în arest preventiv (a se vedea, spre exemplu, Sarban v. Moldova, nr. 3456/05, §§ 95-104, 4 octombrie 2005; Becciev v. Moldova, nr. 9190/03, §§ 53-64, 4 octombrie 2005; şi Castravet v. Moldova, nr. 23393/05, §§ 29-36, 13 martie 2007).
43. Totuşi, în această cauză, în decizia sa din 3 iunie 2010, Curtea Supremă de Justiţie s-a referit la un fapt specific care era relevant pentru luarea deciziei privind necesitatea dispunerii detenţiei în cursul procedurii – reclamanţii anterior s-au eschivat de la organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti şi au fost aduşi în faţa instanţei doar după ce au fost declaraţi în căutare internaţională (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
În lumina celor de mai sus şi a faptului că detenţia reclamanţilor, potrivit instanţelor judecătoreşti, a durat o perioadă relativ scurtă de timp, Curtea consideră că în această cauză a avut loc o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei.
III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENŢIEI
44. Reclamanţii s-au plâns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs in faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
A. Admisibilitatea
45. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
46. În opinia reclamanţilor, drepturile lor garantate de articolul 5 § 4 al Convenţiei au fost încălcate ca urmare a imposibilităţii de a fi asistaţi de un avocat la alegerea lor la şedinţa din 13 mai 2010 (a se vedea paragrafele 16 şi 17 de mai sus). Ei au adăugat că termenul scurt oferit de instanţa judecătorească nu a permis avocatului lor să-şi pregătească în mod corespunzător apărarea împotriva demersului procurorului de a prelungi arestul lor preventiv.
47. Guvernul a respins acest argument şi a declarat că această cauză a fost excepţională şi că au avut loc mai multe şedinţe judecătoreşti prelungite. În orice caz, deoarece avocatul reclamanţilor nu a reuşit să se prezinte la şedinţa de judecată, instanţele au asigurat reprezentarea corespunzătoare a reclamanţilor de către un avocat numit din oficiu.
48. Curtea observă că la şedinţa de judecată din 13 mai 2010 a fost programată examinarea demersului procurorului din 7 mai 2010 privind prelungirea arestului preventiv al reclamanţilor (a se vedea paragraful 16 de mai sus). După cum a accentuat unul din judecători în opinia sa separată (a se vedea paragraful 18 de mai sus), la momentul depunerii demersului său la Curtea de Apel Chişinău, procurorul nu a informat partea apărării despre acesta. De asemenea nu este clar din ce cauză partea apărării nu a fost informată despre demers la 11 mai 2010, când acesta a parvenit la Curtea Supremă de Justiţie. Într-adevăr, după cum au menţionat în mod corect reclamanţii, acelaşi procuror a participat la şedinţa de la Curtea Supremă de Justiţie în dimineaţa zileri de 13 mai 2010, şi de asemenea nu a informat partea apărării despre demersul său.
49. Guvernul a declarat că nu putea nici să confirme şi nici să infirme faptul că avocatul reclamanţilor a fost citat la telefon de către un funcţionar al Curţii de Apel pentru a se prezenta la şedinţa care a avut loc în după amiaza zileri de 13 mai 2010 (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Cu toate acestea, Guvernul nu a prezentat probe pentru a contesta afirmaţia reclamanţilor că ei şi avocatul lor nu au fost citaţi în nici un alt mod la acea şedinţă. Prin urmare, rezultă că fie avocatul reclamanţilor a primit un apel telefonic de la un funcţionar al Curţii de Apel foarte târziu, fie el nu a fost citat deloc. În orice caz, Curtea consideră că avocatul nu avea timp suficient pentru a face cunoştinţă cu demersul procurorului şi pentru a pregăti poziţia clienţilor săi în răspuns la acest demers. Prin urmare, era de aşteptat ca avocatul numit ulterior de către instanţa naţională, care nu avea cunoştinţe despre această cauză, nu avea prea multe de spus (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
50. Mai mult, Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului că această cauză era excepţională şi că au avut loc mai multe şedinţe prelungite, care, într-un mod oarecare, nu au permis instanţelor să asigure reprezentarea reclamanţilor de către avocatul ales de ei. Din faptele acestei cauze, este clar că procuratura şi Curtea de Apel nu au informat avocatul reclamanţilor despre demersul depus şi despre data şedinţei, în ciuda faptului că au existat mai multe oportunităţi în acest sens (a se vedea paragraful 48 de mai sus).
51. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei.
IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 2 AL CONVENŢIEI
52. Reclamanţii s-au mai plâns că prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 13 mai 2010 a fost încălcat dreptul lor la prezumţia nevinovăţiei. Ei s-au bazat pe articolul 6 § 2 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită .”
53. Reclamanţii s-au referit la fraza utilizată de către Curtea de Apel Chişinău în încheierea sa din 13 mai 2010, şi anume faptul că “există temeiuri rezonabile de a crede că ei au comis infracţiunile de care sunt acuzaţi”. Ei consideră că aceasta a fost contrară obligaţiilor pe care la are instanţa în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei.
54. Guvernul a contestat acest argument.
55. Curtea observă că fraza la care s-au referit reclamanţii este în principiu aceeaşi cu cea utilizată în articolul 5 § 1 (c) al Convenţiei. Ea se referă la obligaţia instanţei ca înainte de dispunerea detenţiei persoanei, aceasta trebuie să stabilească existenţa unei suspiciuni rezonabile că o persoană a comis o infracţiune, drept unul din elemente, şi să acţioneze în calitate de garant împotriva detenţiei arbitrare. Curtea consideră că utilizarea frazei în încheierea Curţii de Apel Chişinău de mai sus corespunde obligaţiei instanţei în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei şi nu prejudiciază chestiunea privind vina sau inocenţa reclamanţilor.
56. Prin urmare, această parte a cererii urmează a fi respinsă ca vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei.
V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 3 AL CONVENŢIEI
57. Reclamanţii s-au plâns de faptul că omisiunea de a cita avocatul lor în timp util pentru şedinţa din 13 mai 2010 şi, prin urmare, imposibilitatea lor de a-şi prezenta poziţia la acea şedinţă a încălcat drepturile lor ocrotite de articolul 6 § 3 al Convenţiei.
58. În lumina constatărilor sale în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei de mai sus, Curtea constată că nu este nevoie de a examina admisibilitatea şi fondul cererii.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI
59. În final, reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că era imposibil de contestat decizia Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2010 în partea ce ţine de detenţia lor continuă.
60. Având în vedere constatările sale în temeiul articolului 5 § 1 de mai sus, Curtea constată că nu este necesar de a examina admisibilitatea şi fondul acestei cereri.
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
61. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
62. Reclamanţii au pretins fiecare câte 66,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Ei s-au referit la detenţia lor prelungită de peste două luni fără un temei juridic şi detenţia lor ulterioară în lipsa motivelor relevante şi suficiente, precum şi la alte încălcări ale drepturilor lor garantate de Convenţie, care le-au cauzat suferinţă.
63. Guvernul consideră că suma pretinsă este excesivă în comparaţie cu sumele acordate de către Curte în cauzele similare anterioare şi, prin urmare, nefondată.
64. Curtea consideră că reclamanţii au suferit ca urmare a detenţiei lor ilegale timp de peste două luni şi ca urmare a altor încălcări ale drepturilor lor garantate de articolul 5 al Convenţiei. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
65. Reclamanţii au mai pretins EUR 5,520 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii, precum şi EUR 302 pentru traducerea documentelor. Ei au prezentat un orar al orelor efectiv lucrate de avocaţii lor (44 de ore) asupra cauzei conform unui onorariu de EUR 120 pe oră. De asemenea, ei au prezentat facturile care confirmă plata sumei de EUR 1,000 în folosul avocaţilor lor. Avocaţii au cerut un transfer direct a sumelor acordate cu acest titlu la conturile lor bancare.
66. Guvernul s-a referit la omisiunea reclamanţilor de a prezenta copia contractului cu avocaţii lor. În afara de facturile care confirmă plata sumei de EUR 1,000, nu au fost prezentate alte probe care ar confirma faptul că au fost angajate cheltuieli de reprezentare. Prin urmare, reclamanţii nu trebuie să primească mai mult de EUR 1,000 pentru cheltuielile de reprezentare. Mai mult, facturile care confirmă plata serviciilor de traducere menţionează o persoană terţă ca fiind beneficiarul şi nu demonstrează că acestea se referă la traducerile efectuate la cererea reclamanţilor sau ale avocaţilor lor.
67. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar în măsura în care a fost stabilit faptul că ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, luând în consideraţie documentele de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de EUR 2,000 care să acopere toate costurile. Această sumă trebuie să fie împărţită în două părţi egale, pentru a fi transferată în contul bancar al fiecăruia din cei doi avocaţi ai reclamanţilor.
C. Dobânda
68. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 § 1 (detenţia între 8 februarie 2010 şi 19 aprilie 2010), articolului 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, şi pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei inadmisibilă;
2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina admisibilitatea şi fondul pretenţiilor formulate în temeiul articolului 6 § 3 şi articolului 13 al Convenţiei;
6. Hotărăşte:
(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 8,000 (opt mii euro) pentru fiecare reclamant, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral; şi
(ii) EUR 2,000 (două mii euro) pentru ambii reclamanţi, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 17 ianuarie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy