Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA LEVINŢA c. MOLDOVEI (Nr. 2)
(Cererea nr. 50717/09)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
17 ianuarie 2012
Hotărîrea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Levinţa c. Moldovei (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberînd la 13 decembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceiaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 50717/09) depusă la Curte împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Pavel Levinţa şi dl Vitalie Levinţa („reclamanţi”), la 8 septembrie 2009.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Ţurcan şi dl M. Belinschi, avocaţi care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii s-au plîns, în particular, de faptul că au fost deţinuţi fără temei legal şi în lipsa motivelor de a fi deţinuţi; că ei nu au avut posibilitatea să participe nemijlocit la examinarea cauzei; şi că instanţele judecătoreşti nu s-au pronunţat asupra detenţiei lor în termen rezonabil la judecarea cauzei.
4. La 25 august 2010 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, Curtea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (Articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1971 şi, respectiv, 1974 şi locuiesc în Cahul.
6. Reclamanţii au fost arestaţi în Rusia, în octombrie 2000, fiind apoi extrădaţi în Republica Moldova. Ulterior, ei au fost torturaţi în scopul obţinerii declaraţiilor autoincriminatorii şi au fost condamnaţi în baza, inter alia, mărturiilor lor, de către instanţele judecătoreşti naţionale, (pentru mai multe detalii, a se vedea Levinţa v. Moldova, nr. 17332/03, 16 decembrie 2008).
7. La 16 decembrie 2008 Curtea a pronunţat o hotîrîre în cauza Levinţa citată supra, şi a constatat violarea articolelor 3 şi 6 din Convenţie. În temeiul acestei hotărîri şi a legislaţiei naţionale (a se vedea paragraful 22 supra), reclamanţii la 3 aprilie 2009 au înaintat o cerere de recurs în anulare împotriva sentinţei de condamnare.
8. La 8 februarie 2010 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat toate sentinţele pronunţate anterior şi a dispus reexaminarea cauzei şi verificarea faptului dacă plîngerea reclamanţilor privind relele tratamente a fost întemeiată. În dispozitivul hotărîrii, instanţa a decis: „[reclamanţii] se menţin în arest; instanţa de fond urmînd să se pronunţe asupra măsurii preventive”.
9. La 10 februarie 2010 avocatul reclamanţilor a depus plîngeri la Ministrul Justiţiei şi Procurorul General. El a cerut eliberarea imediată a clienţilor săi, motivind că nu a fost emisă nici o încheiere de arest preventiv dispusă de un judecător de instrucţie sau instanţa judecătorească, după cum este prevăzut în lege. În răspuns, Procuratura Generală a făcut referinţă la hotărîrea din 8 februarie 2010, iar Ministerul Justiţiei a menţionat că nu a fost informat despre adoptarea unei decizii în privinţa reclamanţilor după 16 aprilie 2002.
10. La 15 martie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a trimis cauza la examinare Curţii de Apel Chişinău.
11. La 13 aprilie 2010 avocatul reclamanţilor a cerut Curţii de Apel Chişinău să dispună eliberarea imediată a reclamanţilor, în lipsa unei încheieri judecătoreşti de dispunere a arestului preventiv. În aceeaşi zi, procuratura a cerut ca aceeaşi instanţă să dispună arestarea preventivă a reclamanţilor pentru treizeci de zile. Potrivit reclamanţilor, procuratura nu a prezentat probe în sprijinul acestui demers.
12. La 14 aprilie 2010 a avut loc o şedinţă preliminară în care instanţa a examinat cererile părţilor. Cu toate acestea, instanţa nu a adoptat nicio decizie şi a amînat şedinţa pentru 16 aprilie 2010. La o dată ulterioară, instanţa din nou a amînat şedinţa pînă la 19 aprilie 2010.
13. La 19 aprilie 2010 Curtea de Apel Chişinău a menţionat că în hotărîrea din 8 februarie 2010, Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu s-a pronunţat asupra aplicării măsurilor preventive. În continuare, instanţa a declarat că va examina cererile părţilor care se referă la această chestiune şi a constatat următoarele:
“Deţinerea în continuare sub arest a [reclamanţilor] este necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, ţinînd cont, că există temeiuri rezonabile de a bănui, că ei au comis infracţiunile incriminate, care se clasifică ca infracţiuni excepţional de grav, că ei ar putea să se ascundă de instanţa de judecat, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal.”
Prin urmare, instanţa a respins cererea avocatului reclamanţilor din 13 aprilie 2010 şi a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor pe termen de 30 zile, începînd cu 14 aprilie 2010, ora 14.00. De asemenea, instanţa de judecată şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii Supreme de Justiţie.
14. La 22 aprilie 2010 avocatul reclamanţilor a înaintat o cerere de recurs la Curtea Supremă de Justiţie. El a reiterat argumentul său privind lipsa unei încheieri judecătoreşti şi a unui mandat de arest care ar dispune arestarea preventivă a clienţilor săi, în conformitate cu legea. De asemenea, el a declarat că Curtea de Apel Chişinău a încălcat prezumţia de nevinovăţie a clienţilor săi, fapt ce reiese din constatarea privind existenţa unor “temeiuri rezonabile” de a crede că inculpaţii au comis infracţiunile de care sunt acuzaţi. Mai mult, arestarea preventivă a reclamanţilor a durat mai mult decît termenul maxim de douăsprezece luni permis de lege. Suplimentar, el a menţionat că procuratura nu a prezentat nicio probă în sprijinul afirmaţiilor lor privind riscurile legate de eliberarea reclamanţilor. Avocatul a notat că procuratura nu a solicitat arestarea preventivă a reclamanţilor înainte de pronunţarea deciziei din 8 februarie 2010. În final, el s-a plîns pe cele două decizii ale Curţii de Apel Chişinău de amînare a şedinţelor de judecată în care trebuia să se pronunţe pe marginea arestării preventive a reclamanţilor.
15. La 13 mai 2010, ora 10.30, avocatul reclamanţilor a fost contactat la celular de către un judecător de la Curtea Supremă de Justiţie, care l-a informat despre şedinţa de judecată privind recursul înaintat fixată pentru ora 12.00 din aceeaşi zi. Se pare că avocatul a reuşit să ajungă la timp la şedinţa respectivă. Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor ca neîntemeiat. Rezumînd temeiurile pe care s-a bazat procuratura, instanţa a constatat următoarele:
“Verificînd legalitatea aplicării arestării preventive în privinţa [reclamanţilor], Colegiul penal conchide că instanţa de judecată a ţinut cont în deplină măsură de [prevederile relevante] ale legislaţiei, fiind în drept, să soluţioneze chestiunea privind măsura preventivă. Astfel, încălcări de procedură penală în stabilirea măsurii preventive în privinţa [reclamanţilor] nu au fost comise, de aceea motive pentru casarea încheierii în această parte lipsesc, recursul avocatului urmînd a fi respins.”
De asemenea, instanţa judecătorească a constatat că în această cauză Curtea de Apel Chişinău era competentă să examineze această chestiune.
16. Potrivit reclamanţilor, la 13 mai 2010, la ora 14.30, avocatul reclamanţilor a fost din nou contactat la celular de către un funcţionar al Curţii de Apel Chişinău, care l-a informat despre şedinţa fixată pentru ora 16.00 din aceeaşi zi, în legătură cu demersul procurorului de prelungire a mandatului de arest în privinţa clienţilor săi. Avocatul se afla la Anenii Noi la acel moment şi participa în cadrul unui proces penal în privinţa unui alt client. Guvernul a declarat că nu poate nici confirma şi nici nega faptul că un asemenea apel a fost efectuat în adresa avocatului reclamanţilor.
17. În aceeaşi zi, la ora 17.00 Curtea de Apel Chişinău a examinat demersul sus-menţionat, pe care procurorul l-a depus la 7 mai 2010 şi prin care se solicita eliberarea unui mandat de arestare pe numele reclamanţilor pentru şaizeci de zile. Reclamanţii nu au fost prezenţi la şedinţă, unul din ei a refuzat să se prezinte, iar altul a declarat că nu era în stare să se prezinte. Avocatul reclamanţilor nu s-a prezentat la Curtea de Apel, inculpaţii fiind reprezentanţi de către un avocat din oficiu. Poziţia celui din urmă a fost rezumată în încheiere în felul următor: “Apărătorul nu a susţinut demersul procurorului”.
18. Instanţa a admis demersul procurorului, în mare parte bazîndu-se pe motivele invocate în încheierea din 19 aprilie 2010. Gh. I., unul din cei trei judecători, a avut o opinie separată. El a constatat, inter alia, că demersul procurorului din 7 mai 2010 a ajuns la Curtea Supremă de Justiţie abia la 11 mai 2010. De asemenea, el a menţionat că în demersul său procuratura pur şi simplu a citat prevederile legale relevante cu privire la temeiurile dispunerii arestării preventive, fără a arăta pericolul concret pe care îl prezentau reclamanţii care se aflau în detenţie deja de mai mulţi ani, sau să enumere cîteva temeiuri rezonabile pentru detenţia lor. De asemenea, Gh. I. nu a fost de acord cu examinarea demersului în lipsa ambelor reclamanţi şi a avocatului ales de ei. El a menţionat că acelaşi procuror, care la 7 mai 2010 a cerut examinarea de urgenţă a demersului său privind arestarea preventivă a reclamanţilor, nu a informat partea apărării despre acest demers, cu toate că părţile s-au prezentat la şedinţa Curţii Supreme de Justiţie în dimineaţa zilei de 13 mai 2010. Gh. I. a conchis că avocatul a fost împiedicat să-şi reprezinte în mod efectiv clienţii şi că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la apărare.
19. Avocatul reclamanţilor a depus recurs, bazîndu-se în mare parte pe temeiurile menţionate în cererea de apel din 22 aprilie 2010. De asemenea, el a notat că Curtea de Apel Chişinău a dispus arestarea clienţilor săi după două ore de la expirarea mandatului anterior. Prin urmare, ei au fost deţinuţi timp de două ore fără nici un temei juridic. În final, el s-a referit la imposibilitatea de a se prezenta la Curtea de Apel Chişinău, deoarece nu a fost informat la timp despre şedinţa din 13 mai 2010 şi a notat că nu a fost cerut acordul clienţilor săi pentru a fi reprezentaţi de către un avocat din oficiu.
20. La 3 iunie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ca nefondat. Ea a constatat că dreptul la apărare nu au fost încălcat, pe motiv că reclamanţii au refuzat să se prezinte în faţa instanţei. Avocatul lor a fost informat despre şedinţa, dar nu a reuşit să se prezinte în faţa instanţei, deoarece avea un alt caz în Anenii Noi. Prin urmare, instanţa inferioară a desemnat în mod corect un alt avocat pentru a participa la şedinţă. Mai mult, arestarea de treizeci de zile dispusă la 19 aprilie 2010 (care indică faptul că această perioadă a început la 14 aprilie 2010) a expirat la 14 mai 2010 şi, prin urmare, afirmaţia avocatului reclamanţilor că ei au fost deţinuţi la 13 mai 2010 timp de două ore fără un temei legal este nefondată. De asemenea, instanţa a constatat că după casarea sentinţelor de condamnare a reclamanţilor, arestarea lor preventivă era posibilă doar în cazuri excepţionale şi în baza unui demers a procurorului. Procuratura a respectat termenele limită stabilite de lege pentru înaintarea unui asemenea demers (cel puţin cinci zile înainte de expirarea mandatului anterior de arestare). În final, instanţa a constatat că:
“...din demersul procurorului rezultă prezenţa probelor verosimile de comitere a unor infracţiuni care se atribuie la categoria celor deosebit şi excepţional de grave, prezenţa suficientelor temeiuri de a presupune întreprinderea de către inculpaţi a acţiunilor de influenţare a stabilirii adevărului la examinarea fondului cauzei, precum şi de eschivare de la instanţa de judecată, deoarece anterior inculpaţii s-au eschivat de la organele de drept fiind anunţaţi în căutare internaţională şi extrădaţi din Federaţia Rusă, reieşind şi din lipsa legăturilor sociale, lipsa legăturilor cu domiciliul său, obţinerea veniturilor din surse necunoscute şi lipsa locului de muncă.”.
21. Prim urmare, avocatul reclamanţilor a cerut în mod sistematic eliberarea clienţilor săi (aproximativ o dată pe lună), iar procuratura a cerut prelungirea arestării lor preventive. Instanţele au acceptat demersurile procurorilor, şi au respins cererile înaintate de avocatul reclamanţilor. La 28 decembrie 2010 Curtea Supremă de Justiţie a înlocuit măsura preventivă de detenţie a reclamanţilor cu măsura preventivă de arest la domiciliu. La 4 februarie 2011, măsura preventivă de arest la domiciliu a fost înlocuită cu interdicţia de a părăsi ţara pe perioada desfăşurării procesului penal.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
22. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Penală (“CPP”) sunt următoarele:
“Articolul 453 Temeiurile pentru recurs în anulare
Hotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare (...) în cazul în care (...):
...
d. o instanţă internaţională a constatat că a avut loc o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului care ar putea fi remediate printr-o reexaminare a cauzei.”
23. Potrivit articolului 457 din CPP, Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în anulare potrivit dispoziţiilor articolelor 434 - 436 din CPP.
Potrivit articolului 435 din CPP, la examinarea unui recurs instanţa trebuie de asemenea să rezolve şi chestiunile prevăzute la articolul 416 din CPP. Potrivit articolului 436 din CPP, procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărîrii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei.
Potrivit articolului 416 din CPP, instanţa de apel, deliberînd asupra apelului, dacă este necesar, poate hotărî aplicarea unei măsuri preventive.
Potrivit articolului 329 din CPP, la judecarea unei cauze, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, este în drept să dispună aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive.
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
24. Reclamanţii s-au plîns că nu au fost eliberaţi din arest imediat după casarea sentinţelor de condamnare şi că au fost ţinuţi în arest în lipsa unui demers a procurorului privind aplicarea măsurilor preventive. Prin urmare, detenţia lor a fost ilegală. De asemenea, ei s-au plîns că au fost deţinuţi ilegal timp de două ore la 13 aprilie 2010, avînd în vedere că încheierea instanţei de prelungire a detenţiei lor a fost adoptată după două ore de la expirarea mandatului anterior de arestare. Ei au invocat articolul 5 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...(c) dacă a fost arestat sau reţinut in vederea aducerii sale in faţa autorităţii judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a se bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedică să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
...”
A. Admisibilitatea
25. Curtea consideră că plîngerea privind pretinsa detenţie a reclamanţilor timp de două ore fără temei juridic este inadmisibilă. După cum a stabilit Curtea Supremă de Justiţie în hotărîrea din 3 iunie 2010 (a se vedea paragraful 20 supra), perioada relevantă s-a încheiat de fapt cu o zi după ce a avut loc pretinsa detenţie de două ore fără un mandat de arestare valabil. Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială această constatare (a se vedea data şi timpul menţionat în decizia Curţii de Apel Chişinău, citată în paragraful 13 supra). Prin urmare, această pretenţie este vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.
26. Curtea observă că cealaltă pretenţie formulată în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. Ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
27. În primul rînd, Guvernul observă, că această cauză se referă la circumstanţe foarte specifice. Ca urmare a constatării Curţii privind violarea articolelor 3 şi 6 din Convenţie în cauza reclamanţilor, instanţa supremă din Republica Moldova a casat sentinţa definitivă de condamnare a lor. Prin urmare, aceasta a acţionat de asemenea ca o instanţă de fond, care trebuia să decidă asupra aplicării măsurilor preventive în privinţa reclamanţilor. În conformitate cu diferite articole ale Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 23 supra), Plenul Curţii Supreme de Justiţie avea competenţa să dispună arestarea reclamanţilor. Cu toate acestea, ea nu era obligată să ofere şi motive pentru aplicarea arestului, chestiunea care trebuia decisă de către instanţa de fond. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a menţionat că Curtea de Apel va decide asupra aplicării măsurilor preventive.
28. Reclamanţii consideră că legea nu prevede o procedură care trebuie urmată în cazurile similare cauzei lor. În aşteptarea introducerii modificărilor legislative de către Parlament, ei nu puteau fi deţinuţi în mod legal în temeiul deciziei Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care nu avea competenţa să dispună arestarea lor, aşa cum de fapt s-a întîmplat. Procedura care putea fi aplicată cerea înaintarea unui demers din partea procurorului şi o examinare a acestui demers de către instanţa de fond, ceea ce nu s-a întîmplat decît mult mai tîrziu. În consecinţă, omisiunea de a-i elibera pe reclamanţi imediat după casarea sentinţei de condamnare la 8 februarie 2010 a fost ilegală şi detenţia lor pînă la pronunţarea unei noi încheieri la 19 aprilie 2010 era fără temei juridic.
2. Aprecierea Curţii
29. Curtea reiterează că expresiile “legal” şi “în conformitate cu procedura stabilită de lege” din articolul 5 § 1 din Convenţie se referă în mod esenţial la legislaţia naţională şi stabileşte obligaţia de a se conforma regulilor ce ţin de conţinut şi procedură. Cu toate acestea, “legalitatea” detenţiei în baza dreptului naţional nu este întotdeauna un element decisiv. De asemenea, Curtea trebuie să fie convinsă de faptul că orice detenţie aplicată în perioada în cauză este compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 din Convenţie, de a preveni privarea de libertate a persoanelor într-un mod arbitrar (a se vedea Anguelova c. Bulgariei, nr. 38361/97, § 154, CEDO 2002-IV, şi Fedotov c. Russiei, nr. 5140/02, § 74, 25 octombrie 2005).
30. Curtea consideră că legislaţia naţională, rezumată în paragraful 23 supra, ar putea fi interpretată ca oferind competenţe suficient de clare Plenului Curţii Supreme de Justiţie de a examina chestiunea privind faptul dacă se vor aplica măsuri preventive la casarea unei hotărîri judecătoreşti definitive. Totuşi, acea instanţă a lăsat în mod expres această chestiune pentru examinarea Curţii de Apel (a se vedea paragraful 8 supra; a se vedea de asemenea paragraful 13 supra în privinţa confirmării de către Curtea de Apel a faptului că Curtea Supremă de Justiţie nu a aplicat nicio măsură preventivă) şi nu a emis mandate de arestare. Instanţa pur şi simplu a menţionat că reclamanţii “se menţin în arest”, fără însă a specifica despre ce tip de privare de libertate este vorba.
31. În acelaşi timp, odată cu casarea la 8 februarie 2010 a sentinţelor adoptate în cauza lor, reclamanţii nu puteau fi “deţinuţi legal în temeiul condamnării lor de către instanţa competentă” (articolul 5 § 1 (a) din Convenţie). Totuşi, din moment ce Curtea Supremă de Justiţie a decis că reclamanţii se menţin în arest în continuare, aceasta trebuia să invoce temeiuri legale pentru detenţia lor, care să fie conforme cu oricare din motivele pentru detenţie prevăzute de articolul 5 § 1 din Convenţie, în vederea respectării principiului că nimeni nu trebuie privat de libertate în mod arbitrar.
32. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie nu a analizat chestiunea motivelor legale şi justificării detenţiei reclamanţilor (a se vedea, a contrario, Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, §§ 82‑89, 9 iulie 2009). De fapt, detenţia continuă a reclamanţilor a fost menţionată doar în dispozitivul hotărîrii fără a fi oferite detalii cu privire la motivul sau scopul detenţiei lor. Mai mult, instanţa nu a specificat perioada de detenţiei a reclamanţilor. După cum rezultă din materialele dosarului, acest fapt a permis procurorului să nu solicite un mandat de arest corespunzător pentru perioada care depăşeşte două luni (a se vedea paragraful 11 supra).
33. Curtea ia notă de argumentul Guvernului, potrivit căruia Plenul Curţii Supreme de Justiţie nu avea competenţa să ofere motive pentru detenţia reclamanţilor. Totuşi, ea consideră că instanţa care are competenţa să dispună detenţia unei persoane trebuie de asemenea să aibă competenţa să justifice o asemenea detenţie, indiferent de faptul cît de extraordinare sunt circumstanţele cauzei. Acest fapt rezultă din principiul că detenţia trebuie să fie o măsură de excepţie şi că nimeni nu trebuie să fie deţinut în mod arbitrar.
34. Avînd în vedere că în hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2010 din această cauză lipseşte orice fel de justificare a detenţiei reclamanţilor, este imposibil de verificat care temei specific enumerat în mod exhaustiv în articolul 5 § 1 din Convenţie se aplică în această cauză, şi dacă se aplică vreunul.
35. Argumentele de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să conchidă că detenţia reclamanţilor în perioada 8 februarie şi 19 aprilie 2010 nu era compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENŢIE
36. Reclamanţii s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 5 § 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
A. Admisibilitatea
37. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
38. Reclamanţii au declarat că instanţele judecătoreşti naţionale nu au oferit motive relevante şi suficiente pentru dispunerea şi prelungirea măsurii de arest preventiv.
39. Guvernul a contestat acest argument. Acesta s-a referit la motivele oferite de către instanţele judecătoreşti naţionale, şi anume riscul imixtiunii şi eschivării de la desfăşurarea urmăririi penale.
40. Curtea reiterează că, în conformitate cu al doilea paragraf al articolului 5 § 3 din Convenţie, o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia situaţiei în care statul poate să demonstreze că există motive “relevante şi suficiente” pentru justificarea detenţiei continue a acestuia (Yağcı and Sargın c. Turciei, 8 iunie 1995, § 52, Seria A nr. 319‑A).
41. În această cauză, Curtea observă că perioada iniţială a detenţiei reclamanţilor (între 8 februarie şi 19 aprilie 2010) a fost contrară articolului 5 § 1 din Convenţie (a se vedea paragraful 35 supra). Prin urmare, nu este necesar de determinat şi faptul dacă a avut loc o violare a articolului 5 § 3 din Convenţie. Cu toate acestea, după 19 aprilie 2010, reclamanţii s-au aflat în detenţie în temeiul unei încheieri şi mandat de arest pronunţate în mod legal. Prin urmare, Curtea va examina faptul dacă instanţele judecătoreşti naţionale au oferit motive relevante şi suficiente la emiterea mandatelor de arest în privinţa reclamanţilor.
42. Curtea notează că anterior în privinţa Republicii Moldova ea a constatat încălcări ale articolului 5 § 3 din Convenţie ca urmare a omisiunii instanţelor judecătoreşti naţionale de a se baza pe probe suficiente în ce priveşte riscurile care pot apărea în caz de eliberare a persoanelor aflate în arest preventiv (a se vedea, de exemplu, Sarban c. Moldovei, nr. 3456/05, §§ 95-104, 4 octombrie 2005; Becciev c. Moldovei, nr. 9190/03, §§ 53-64, 4 octombrie 2005; şi Castravet c. Moldovei, nr. 23393/05, §§ 29-36, 13 martie 2007).
43. Totuşi, în această cauză, în decizia sa din 3 iunie 2010, Curtea Supremă de Justiţie s-a referit la un fapt specific care era relevant pentru luarea deciziei privind necesitatea dispunerii arestului preventiv în cursul procedurii – reclamanţii anterior s-au eschivat de la organele de drept şi au fost aduşi în faţa instanţei judecătoreşti doar după ce au fost anunţaţi în căutare internaţională (a se vedea paragraful 20 supra).
În lumina celor expuse mai sus şi a faptului că deţinerea reclamanţilor în temeiul invocat de către instanţele judecătoreşti a fost pentru o perioadă relativ scurtă de timp, Curtea consideră că în această cauză nu a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie.
III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE
44. Reclamanţii s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 5 § 4 din Convenţie, care prevede următoarele:
“4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs in faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
A. Admisibilitatea
45. Curtea observă că această pretenţie nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
46. În opinia reclamanţilor, drepturile lor garantate de articolul 5 § 4 din Convenţie au fost încălcate ca urmare a imposibilităţii de a fi asistaţi de un avocat la alegerea lor în şedinţa din 13 mai 2010 (a se vedea paragrafele 16 şi 17 supra). Ei au adăugat că termenul scurt oferit de instanţa judecătorească nu a permis avocatului lor să-şi pregătească în mod corespunzător apărarea împotriva demersului procurorului de a prelungi arestul lor preventiv.
47. Guvernul a respins acest argument şi a declarat că această cauză a fost excepţională şi că un număr de şedinţe de judecătă au fost amînate. În orice caz, deoarece avocatul reclamanţilor nu a reuşit să se prezinte la şedinţa de judecată, instanţele au asigurat reprezentarea corespunzătoare a reclamanţilor de către un avocat numit din oficiu.
48. Curtea observă că la şedinţa de judecată din 13 mai 2010 a fost programată examinarea demersului procurorului din 7 mai 2010 privind prelungirea arestului preventiv al reclamanţilor (a se vedea paragraful 16 supra). După cum a accentuat unul din judecători în opinia sa separată (a se vedea paragraful 18 supra), la momentul depunerii demersului său la Curtea de Apel Chişinău, procurorul nu a informat partea apărării despre aceasta. De asemenea, nu este clar din ce cauză partea apărării nu a fost informată despre demers la 11 mai 2010, cînd acesta a parvenit la Curtea Supremă de Justiţie. Într-adevăr, după cum au menţionat în mod corect reclamanţii, acelaşi procuror a participat la şedinţa de la Curtea Supremă de Justiţie în dimineaţa zilei de 13 mai 2010, şi de asemenea nu a informat partea apărării despre demersul său.
49. Guvernul a menţionat că nu putea nici să confirme şi nici să infirme faptul că avocatul reclamanţilor a fost citat la telefon de către un funcţionar al Curţii de Apel Chişinău pentru a se prezenta la şedinţa care a avut loc în după amiaza zilei de 13 mai 2010 (a se vedea paragraful 16 supra). Cu toate acestea, Guvernul nu a prezentat probe pentru a contesta afirmaţia reclamanţilor că ei şi avocatul lor nu au fost citaţi în nici un alt mod la acea şedinţă. Prin urmare, rezultă că fie avocatul reclamanţilor a primit un apel telefonic de la un funcţionar al Curţii de Apel Chişinău foarte tîrziu, fie el nu a fost citat deloc. În orice caz, Curtea consideră că avocatul nu avea timp suficient pentru a face cunoştinţă cu demersul procurorului şi pentru a pregăti poziţia clienţilor săi în legătură cu acest demers. Prin urmare, era de aşteptat că avocatul numit ulterior de către instanţa judecătorească naţională, care nu avea cunoştinţe despre această cauză, nu avea prea multe de spus (a se vedea paragraful 17 supra).
50. Mai mult, Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului că această cauză este excepţională şi că mai multe şedinţe de judecată au fost amînate, care, într-un mod oarecare, nu au permis instanţelor să asigure reprezentarea reclamanţilor de către avocatul ales de ei. Reieşind din fapte, este clar că procurorul şi Curtea de Apel nu au informat avocatul reclamanţilor despre demersul depus şi despre data şedinţei, deşi au existat mai multe posibilităţi în acest sens (a se vedea paragraful 48 supra).
51. Reieşind din aceasta, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie.
IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 2 DIN CONVENŢIE
52. Reclamanţii s-au plîns că prin încheierea Curţii de Apel Chişinău din 13 mai 2010 a fost încălcat dreptul lor la prezumţia nevinovăţiei. Ei au invocat articolul 6 § 2 din Convenţie, care prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită .”
52. Reclamanţii s-au referit la fraza utilizată de către Curtea de Apel Chişinău în încheierea sa din 13 mai 2010, şi anume că “există temeiuri rezonabile de a bănui că ei au comis infracţiunile incriminate”. Ei consideră că aceasta era contrar obligaţiilor instanţei de judecată potrivit articolului 6 § 2 din Convenţie.
53. Guvernul a contestat acest argument.
54. Curtea observă că fraza la care s-au referit reclamanţii este în principiu aceeaşi cu cea utilizată în articolul 5 § 1 (c) din Convenţie. Aceasta se referă la existenţa unor motive verosimile de a bănui că o persoană a comis o infracţiune, ca un temei care poate fi stabilit de instanţa de judecată înainte de a dispune arestarea preventivă în privinţa unei persoanei şi în acelaşi timp ca un garant împotriva detenţiei arbitrare. Curtea consideră că utilizarea acestei fraze în încheierea Curţii de Apel Chişinău menţionată supra a fost în concordanţă cu obligaţia instanţei de judecată în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie şi nu a încălcat principiul prezumţia nevinovăţiei în privinţa reclamanţilor.
55. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie.
V.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 3 DIN CONVENŢIE
57. Reclamanţii s-au plîns că prin omisiunea citării avocatului lor la şedinţa de judecată din 13 mai 2010 în timp util şi drept urmare, neavînd posibilitatea de a participa nemijlocit la examinarea cauzei, a fost încălcat drepturile lor garantate de articolul 6 § 3 din Convenţie.
56. În lumina constatărilor sale potrivit articolului 5 § 4 din Convenţie supra, Curtea constată că nu este necesar de a examina admisibilitatea şi fondul acestui capăt de plîngere.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
57. În final, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 13 din Convenţie că nu au avut posibilitate să conteste hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 8 februarie 2010 în partea ce ţine de detenţia lor continuă.
58. Avînd în vedere celor constatate potrivit articolului 5 § 1 supra, Curtea constată că nu este necesar de a examina admisibilitatea şi fondul acestui capăt de plîngere.
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
61. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
59. Reclamanţii au pretins fiecare cîte 66000 Euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Ei au invocat detenţia ilegală timp de peste două luni şi arestarea preventivă ulterioară în lipsa motivelor relevante şi suficiente, precum şi alte încălcări ale drepturilor lor garantate de Convenţie, care le-au cauzat suferinţă.
60. Guvernul a considerat că suma pretinsă este excesivă în comparaţie cu sumele acordate anterior de către Curte în cauze similare şi nefondată.
61. Curtea consideră că reclamanţii au suferit urmare a detenţiei lor ilegale timp de peste două luni şi a altor încălcări ale drepturilor lor garantate de articolul 5 din Convenţie. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă fiecărui reclamant cîte 8000 Euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
62. Reclamanţii, de asemenea au pretins 5520 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii, precum şi 302 Euro pentru traducerea documentelor. Ei au prezentat un orar al orelor efectiv lucrate de avocaţii lor (44 ore) asupra cauzei conform unui onorariu de 120 Euro per oră. De asemenea, ei au prezentat facturile care confirmă achitarea sumei de 1000 Euro în beneficiul avocaţilor. Avocaţii au cerut ca sumele acordate cu acest titlu să fie transferate nemijlocit pe conturile lor bancare.
63. Guvernul a invocat omisiunea reclamanţilor de a prezenta copia contractului cu avocaţii lor. În afara de facturile care confirmă plata sumei de 1000 Euro, nu au fost prezentate alte probe care ar confirma că au fost suportate cheltuieli de reprezentare. Prin urmare, reclamanţii nu ar trebui să primească mai mult de 1000 Euro pentru cheltuielile de reprezentare. Mai mult, în facturile care confirmă plata pentru serviciile de traducere este indicată ca fiind beneficiar o terţă persoană şi nu demonstrează că acestea se referă la traducerile efectuate la cererea reclamanţilor sau ale avocaţilor lor.
64. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor doar în măsura în care a fost stabilit faptul că ele au fost necesare, real suportate şi rezonabile ca mărime. În această cauză, luînd în consideraţie documentele de care dispune şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 2000 Euro care să acopere toate costurile. Această sumă trebuie să fie împărţită în două părţi egale, pentru a fi transferată în contul bancar al fiecăruia din cei doi avocaţi ai reclamanţilor.
C. Dobînda
68. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile plîngerile formulate în temeiul articolului 5 § 1 (detenţia între 8 februarie 2010 şi 19 aprilie 2010), articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie, şi inadmisibilă plîngerea formulată în temeiul articolului 6 § 2 din Convenţie;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu a avut loc violarea articolului 5 § 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 4 din Convenţie;
5. Hotărăşte că nu este necesar de a examina admisibilitatea şi fondul capetelor de plîngere formulate în temeiul articolului 6 § 3 şi articolului 13 din Convenţie;
6. Hotărăşte:
(a)că statul pîrît trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărîrea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei de schimb aplicabile la data executării hotărîrii:
(i) a cîte 8000 (opt mii) Euro pentru fiecare reclamant cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută; şi
(ii) 2000 (două mii) Euro în comun ambilor reclamanţi cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o dobîndă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 17 ianuarie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy