©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA (MAREA CAMERĂ)
CAUZA LOBO MACHADO ÎMPOTRIVA PORTUGALIEI
(Cererea nr. 15764/89)
Hotărâre
Strasbourg
20 februarie 1996
În cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei[1],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită, conform art. 51 din Regulamentul A al Curţii[2], într-o cameră compusă din următorii judecători:
domnii R. Ryssdal, preşedinte,
R. Bernhardt,
R. Macdonald,A. Spielmann,
S.K. Martens,
doamna E. Palm,
domnii I. Foighel,
R. Pekkanen,
A.N. Loizou,
J.M. Morenilla,
F. Bigi,
Sir John Freeland,
domnii M.A. Lopes Rocha,
L. Wildhaber,
J. Makarczyk,
D. Gotchev,
K. Jungwiert,
P. Kuris,
U. Lohmus,
precum şi domnii H. Petzold, grefier, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 octombrie 2002 şi 22 ianuarie 1996,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
Procedura
1. Cauza a fost trimisă Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia »), apoi de Guvernul Republicii Portugheze (« Guvernul »), la 7 iulie şi 5 septembrie 1994, în termenul de trei luni la care dau dreptul articolul 32 alineatul 1 şi articolul 47 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare „convenţia”). La originea cauzei se află cererea nr. 15764/89 îndreptată împotriva Portugaliei prin care un resortisant al acestui stat, domnul Pedro Lobo Machado, a sesizat Comisia la 2 noiembrie 1989 în temeiul art. 25.
Cererea Comisiei face trimitere la art. 44 şi 48, precum şi la declaraţia portugheză care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46), cererea guvernului de la art. 48. Acestea au ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la întrebarea dacă faptele cauzei arată încălcarea de către statul pârât a cerinţelor art. 6 din convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la art. 33 alin. 3 d) din Regulamentul A, reclamantul a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat apărătorul (art. 30).
3. Camera ce urma să fie reunită cuprindea din oficiu pe domnul M.A. Lopes Rocha, judecător ales de cetăţenie portugheză (art. 43 din convenţie) şi domnul R. Ryssdal, preşedintele Curţii (art. 21 alin. 3 b) din Regulamentul A). La 18 iulie 1994, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, şi anume domnul N. Valticos, domnul S.K. Martens, doamna E. Palm, domnul I. Foighel, domnul F. Bigi, domnul J. Makarczyk şi domnul K. Jungwiert, în prezenţa grefierului (art. 43 in fine din convenţie şi art. 21 alin. 4 din Regulamentul A) (art. 43). Prin urmare, domnul A. Spielmann, supleant, l-a înlocuit pe domnul Valticos, indisponibil (art. 22 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 b) din Regulamentul A).
4. În calitate de preşedinte al camerei (art. 21 alin. 5 din Regulamentul A), domnul Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernamental portughez, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (art. 37 alin. 1 şi art. 38). Conform ordonanţei date în consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamantului la 18 noiembrie 1994 şi cel al Guvernului la 21 noiembrie. La 1 decembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima în cadrul şedinţei.
5. La 2 februarie 1995, preşedintele, pentru buna administrare a justiţiei, a considerat că se cuvine să se judece în aceeaşi zi prezenta cauză şi cauza Vermeulen împotriva Belgiei (58/1994/505/587). În consecinţă, după consultarea camerei, a decis să amâne şedinţa în prima cauză din data de 20 martie, prevăzută iniţial, pentru 30 august 1995.
6. La 22 martie 1995, în temeiul art. 37 alin. 2 din Regulamentul A, preşedintele a decis să admită cererea guvernului belgian de a prezenta observaţii scrise cu privire la anumite aspecte ale cauzei. În scrisoarea primită la grefă la 18 aprilie 1995, avocatul reclamantului a prezentat comentarii cu privire la probleme privind intervenţia guvernului respectiv cu titlu de amicus curiae. La 24 mai 1995, grefierul a primit observaţiile menţionate.
7. La aceeaşi dată, camera s-a desesizat în favoarea marii camere (art. 51 din Regulamentul A). În conformitate cu art. 51 alin. 2 a) şi b), preşedintele şi vice-preşedintele (domnii Ryssdal şi R. Bernhardt), precum şi ceilalţi membri ai camerei originare au devenit membri ai marii camere. La 8 iunie 1995, preşedintele a tras la sorţi numele judecătorilor supleanţi, şi anume domnul R. Macdonald, domnul R. Pekkanen, domnul A.N. Loizou, domnul J.M. Morenilla, Sir John Freeland, domnul L. Wildhaber, domnul D. Gotchev, domnul P. Kuris şi domnul U. Lohmus, în prezenţa grefierului.
8. Astfel cum a decis preşedintele, care a autorizat avocatul reclamantului să se exprime în limba portugheză (art. 27 alin. 3 din Regulamentul A), dezbaterile s-au derulat în public la 30 august 1995, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. Curtea a ţinut înainte o şedinţă pregătitoare.
9. S-au înfăţişat:
--+– - pentru Guvern
domnii A. Henriques Gaspar, procuror general
adjunct al Republiciiagent,
O. Castelo Paulo, fost preşedinte al
Camerei sociale a Curţii Supreme,consilier,
– pentru Comisie
domnul H. Danelius,delegat;
- pentru reclamant
domnii J. Pires de Lima, avocat,consilier,
J.M. Lebre de Freitas, profesor
la Facultatea de Drept a Universităţii
din Lisabona şi avocat,
domnul Nobre de Gusmão, avocat,consilieri.
Curtea a ascultat declaraţiile domnului Danelius, doamnei Pires de Lima, doamnei Lebre de Freitas, domnului Henriques Gaspar şi domnului Castelo Paulo.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
10. Resortisant portughez cu domiciliul la Lisabona, domnul Pedro Lobo Machado, s-a angajat în 1955 ca inginer la societatea Sacor care, după naţionalizarea din 1975, s-a integrat în întreprinderea publică Petrogal-Petróleos din Portugal, EP (« Petrogal »). La 4 aprilie 1989, aceasta din urmă a devenit societate pe acţiuni, în care statul deţine tot majoritatea acţiunilor. Între timp, la 1 ianuarie 1980, reclamantul s-a pensionat.
11. La 5 februarie 1986, domnul Lobo Machado a iniţiat o procedură în faţa tribunalului specializat în materie de conflicte de muncă din Lisabona împotriva Petrogal, reprezentată de un avocat desemnat de preşedintele consiliului de administraţie al întreprinderii. El cerea recunoaşterea categoriei profesionale de « director general » în locul celei de « director » pe care angajatorul său i-o atribuise. Această clasificare având un efect asupra cuantumului pensiei sale, a reclamat şi plata sumelor care, conform convenţiei colective (acordo colectivo de trabalho), ar fi trebuit să-i fi fost acordate încă din 1980.
12. Tribunalul specializat în materie de conflicte de muncă din Lisabona i-a respins pretenţiile prin hotărârea din 7 octombrie 1987. Curtea de Apel din Lisabona a confirmat această decizie prin hotărârea din 1 iunie 1988.
13. Persoana în cauză a apelat la Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça).
14. După un schimb de memorii între părţi, dosarul a fost transmis la 20 februarie 1989 reprezentantului Ministerului Public de pe lângă Curtea Supremă, un procuror general adjunct. La 28 februarie 1989, acesta a emis un aviz în care s-a pronunţat pentru respingerea acţiunii după cum urmează :
"1. Având în vedere că
2. Reluând argumentele deja prezentate în faţa Curţii de Apel, reclamantul cere casarea hotărârii atacate şi a hotărârii judecătoriei, precum şi recunoaşterea temeiniciei acţiunii sale. Totuşi, aceste argumente au fost deja examinate în mod corespunzător în hotărârea a quo, care este suficientă în ceea ce priveşte motivarea sa. Orice alt considerent nu este, prin urmare, necesar.
3. În consecinţă, sunt de părere că acţiunea trebuie respinsă. »
15. La 19 mai 1989, reunită în camera de consiliu, Curtea Supremă a examinat recursul. Şedinţa s-a derulat în prezenţa celor trei judecători, a unui grefier şi a magistratului Ministerului Public. Părţile nu au fost convocate. După deliberări, înalta instanţă a adoptat o hotărâre de respingere, notificată reclamantului la 22 mai 1989.
II. Dreptul intern relevant
A. Constituţia
16. Ministerul Public dispune de o autonomie şi un statut similare celor ale judecătorilor. Art. 221 alin. 1 şi 2 din Constituţie defineşte atribuţiile acestuia după cum urmează :
"1. Este sarcina Ministerului Public de a reprezenta statul, de a exercita acţiunea penală, de a apăra legalitatea democratică şi interesele stabilite de lege.
2. Ministerul Public beneficiază de un statut propriu şi se bucură de autonomie, conform legii."
B. Legea organică a Ministerului Public
17. Legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986 delimitează sfera de competenţă a Ministerului Public şi stabileşte modul intervenţiei sale – principală sau « accesorie » (acessória) – în procedurile judiciare. Următoarele dispoziţii se iau în considerare în cazul de faţă:
Art. 1
„ Ministerul Public, conform legii, este organul însărcinat să reprezinte statul, să exercite acţiunea penală şi să apere legalitatea democratică şi interesele care i-au fost atribuite prin lege.”
Art. 3 alin. 1
« În mod special, este sarcina Ministerului Public :
a) să reprezinte statul (...);
b) să exercite acţiunea penală,
c) să reprezinte lucrătorii şi familiile lor în apărarea drepturilor lor sociale;
d) să apere independenţa instanţelor în cadrul atribuţiilor lor şi să vegheze asupra exercitării funcţiei jurisdicţionale în conformitate cu Constituţia şi legile ;
e) să promoveze executarea hotărârilor instanţelor pentru care este abilitat să o facă ;
f) să conducă ancheta penală, chiar şi atunci când este efectuată de alte entităţi ;
g) să promoveze şi să colaboreze la acţiunile de prevenire a criminalităţii ;
h) să controleze constituţionalitatea actelor normative ;
i) să intervină în procedurile de faliment şi insolvenţă şi în orice altă procedură de interes general;
j) să exercite funcţii consultative, în temeiul prezentei legi;
l) să supravegheze activitatea procedurală a organelor de poliţie ;
m) să facă recurs împotriva hotărârilor ce decurg dintr-o activitate frauduloasă între părţi cu intenţia de a se sustrage legii sau a celor pronunţate cu încălcarea unei anumite dispoziţii legale ;
n) să exercite orice alte funcţii care i-au fost atribuite prin lege.”
Art. 5
"1. Intervenţia Ministerului Public în procedură este principală : a) dacă reprezintă statul,
(...)
d) dacă reprezintă statul şi familiile lor în apărarea drepturilor lor sociale;
(...)
4. Intervenţia Ministerului Public în procedură este „accesorie”:
a) dacă nu se verifică niciunul din cazurile prevăzute la alineatul 1 şi dacă părţile în cauză sunt regiunile autonome, colectivităţile locale, alte persoane juridice publice, persoane juridice de utilitate publică, incapabili sau absenţi ;
b) în toate celelalte cazuri prevăzute de lege. »
Art. 6
"1. Dacă intervenţia sa este „ accesorie ”, Ministerul Public veghează asupra intereselor încredinţate luând toate măsurile necesare.
2. Condiţiile acestei intervenţii sunt cele stabilite în legea de procedură.”
Art. 11 alin. 2
„[Reprezentarea Ministerului Public] este asigurată [în faţa curţilor supreme] de procurori generali adjuncţi (...)”
Art. 59
„ Ministrul Justiţiei poate :
a) să dea procurorului general al Republicii instrucţiuni de ordin specific privind cauzele civile în care statul are un interes,
b) să autorizeze Ministerul Public (...) să încuviinţeze, să încheie un regulament amiabil sau să renunţe la cauzele civile la care statul este parte;
(...)"
C. Codul de procedură civilă
18. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură civilă, aplicabile şi ele litigiilor ce ţin de competenţa instanţelor cu atribuţii în domeniul dreptului social, sunt următoarele :
Art. 20
"1. Statul este reprezentat de Ministerul Public.
2. În cazul în care cauza are ca obiect bunuri sau drepturi ale statului, dar aceste bunuri sunt administrate sau aceste drepturi sunt exercitate de entităţi autonome, acestea pot lua un avocat care va acţiona concomitent cu Ministerul Public în cadrul procedurii. În caz de divergenţă între Ministerul Public şi avocat, poziţia Ministerului Public prevalează. ”
Art. 709
"1. După examinarea dosarului, judecătorii le-au vizat, datat şi semnat; după etapa vizării, grefa înscrie dosarul pe rol.
2. În ziua judecăţii, judecătorul raportor citeşte proiectul de hotărâre şi apoi fiecare asesor votează, în ordinea în care au vizat dosarul. În măsura posibilului, va fi distribuită, la începutul şedinţei, o fotocopie sau o copie scrisă de mână sau dactilografiată a proiectului de hotărâre fiecărui asesor şi preşedintelui instanţei.
3. (...)"
Art. 752 alin. 1
„Dacă Ministerul Public trebuie să intervină [în procedură], dosarul îi este comunicat [pentru comentarii] în termen de şapte zile; apoi (...), este transmis judecătorilor asesori şi judecătorului raportor în vederea luării deciziei finale, primii dispunând fiecare de un termen de şapte zile şi ultimul de paisprezece zile.”
19. În temeiul Constituţiei şi legii organice a Ministerului Public, acesta din urmă trebuie să intervină în toate procedurile care periclitează interesul general (interesse público).
În materia dreptului muncii, practica stabilită de camera socială a Curţii Supreme doreşte ca reprezentantul Ministerului Public de pe lângă această instanţă (un procuror general adjunct) să fie sesizat cu privire la dosar, pentru a-şi exprima opinia asupra temeiniciei acţiunii. Ca regulă generală, acest reprezentant participă şi la şedinţa consacrată examinării acţiunii.
D. Codul de procedură în materia dreptului muncii
20. Guvernul a menţionat următoarele dispoziţii din Codul de procedură în materia dreptului muncii :
Art. 8
„Reprezentanţii Ministerului Public trebuie să reprezinte din oficiu:
a) lucrătorii şi familiile lor ;
b) (...)”
Art. 10
« Dacă este desemnat un mandatar, reprezentarea din oficiu a Ministerului Public ia sfârşit, fără prejudicierea intervenţiei „accesorii” a acestuia. »
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
21. Domnul Lobo Machado a sesizat Comisia la 2 noiembrie 1989. Invocând art. 6 alin. 1 din convenţie, s-a plâns mai întâi de lipsa unei noi aprecieri de către Curtea de Apel a dovezilor faptelor considerate ca stabilite de judecătorie şi de absenţa dezbaterilor publice atât în faţa Curţii de Apel cât şi în faţa Curţii Supreme, care ar fi adus atingere dreptului său la un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, precum şi principiului egalităţii de arme. A pretins, de asemenea, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) din cauza repercusiunilor patrimoniale negative ale rezultatului negativ al acţiunii sale.
22. La 29 noiembrie 1993, Comisia a reţinut capetele de cerere privind participarea Ministerului Public la procedura în faţa Curţii Supreme şi încălcarea dreptului la respectarea proprietăţii reclamantului. Comisia a declarat cererea nr. 15764/89 inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere. În raportul din 19 mai 1994 (art. 31), aceasta constată, cu paisprezece voturi contra nouă, încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie şi consideră, cu douăzeci de voturi contra unu, că nicio problemă separată nu apare în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1. Textul integral al avizului său şi al celor trei opinii separate care îl însoţesc este prevăzut în anexa la prezenta hotărâre[3].
CONCLUZII PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII DE CĂTRE GUVERN
23. In memoriul său, Guvernul roagă Curtea „să spună că nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie”.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie
24. Domnul Lobo Machado pretinde încălcarea art. 6 alin. 1 din convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”
El se plânge mai întâi că nu i-a fost comunicat, înainte de pronunţarea hotărârii Curţii Supreme, avizul scris al Ministerului Public şi că nu a putut răspunde cu privire la acesta; în al doilea rând, contestă prezenţa acestuia la deliberările în camera de consiliu ale Curţii Supreme din moment ce a acceptat anterior argumentele aduse de Petrogal. În acest mod, asistarea sa în camera de consiliu era contrară principiului egalităţii de arme şi contesta independenţa Curţii. În plus, acţiunea fiind dirijată împotriva unei întreprinderi publice, persoana în cauză ar fi avut dreptul să pună la îndoială imparţialitatea Ministerului Public, reprezentând statul în litigiile private cu caracter patrimonial.
În speţă, niciun motiv nu ar justifica prezenţa procurorului general adjunct la deliberări. Misiunea sa nu ar fi constat în consilierea Curţii sau vegherea asupra unităţii jurisprudenţei. În plus, în cazul de faţă, apărarea interesului general nu i-ar mai explica prezenţa deoarece a luat partea angajatorului.
Funcţiile Ministerului Public al Portugaliei ar fi în speţă ca reprezentantul său să poată primi instrucţiuni de la ministrul justiţiei în ceea ce priveşte concluziile finale, precum şi rolul său în momentul examinării recursului de către Curtea Supremă. În consecinţă, ar fi de neconceput să spunem, în ceea ce priveşte Portugalia, că nerespectarea principiului echităţii în materie civilă, din cauza intervenţiei necontestate a Ministerului Public, ar fi mai puţin gravă decât o încălcare comparabilă în materie penală.
25. Comisia împărtăşeşte în esenţă această analiză şi consideră că principiile enunţate în hotărârea Borgers împotriva Belgiei din 30 octombrie 1991 (seria A nr. 214-B) se aplică mutatis mutandis în materie civilă. În cadrul şedinţei, delegatul său a precizat că încălcarea rezulta din simultaneitatea interdicţiei pentru domnul Lobo Machado de a răspunde observaţiilor scrise ale Ministerului Public şi a prezenţei acestuia din urmă la deliberări.
26. Guvernul subliniază că părţile – reclamantul şi Petrogal – şi-au exercitat drepturile procesuale în mod egal prin intermediul avocaţilor lor. Într-o asemenea procedură, procurorul general adjunct, membru al celei mai înalte ierarhii a Ministerului Public, nu ar trebui să fie asimilat unei părţi. Având în vedere particularităţile regimului de intervenţie al Ministerului Public de pe lângă Curtea Supremă în cadrul instanţei cu competenţe în materia dreptului social, considerentele hotărârii Borgers nu se aplică în speţă. Magistratul Ministerului Public, în calitate de organ de justiţie, nu are altă sarcină decât cea de a ajuta instanţa, dând, în mod independent, obiectiv şi imparţial, un aviz scris super partes privind chestiunile juridice ridicate. Ar contribui în acest mod la garantarea unei bune justiţii. Funcţia obiectivă de amicus curiae exercitată de magistratul respectiv în calitate de garant al coerenţei jurisprudenţei Curţii Supreme şi al apărării interesului general în cauzele sociale ar fi cunoscută publicului şi mai ales avocaţilor. Nu putem spune că deoarece formulează un aviz de strictă legalitate, procurorul general adjunct devine un „aliat” sau un „adversar obiectiv” (hotărârea Borgers citată anterior, p. 32, alin. 26). Faptul că una din părţi este o întreprindere publică, devenită apoi societate pe acţiuni cu capital majoritar public, nu ar avea nicio incidenţă în ceea ce priveşte aprecierea respectării principiului procesului echitabil. Petrogal dispunea de organe proprii. Pentru o cauză de acest tip, art. 59 din legea organică a Ministerului Public citată de către reclamant (alin. 17 de mai sus) nu ar autoriza în niciun fel ministrul justiţiei să dea instrucţiuni cu privire la misiunea Ministerului Public.
În speţă, acesta din urmă s-ar fi limitat să dea un scurt aviz în scris şi nu ar fi beneficiat de niciun fel de vot, consultativ sau de altă natură, în formarea voinţei Curţii reunite în camera de consiliu (a se vedea, în schimb, hotărârea Borgers citată anterior).
27. Pentru guvernul belgian (alin. 6 de mai sus), diferenţele fundamentale între procedura penală şi civilă în faţa unei curţi supreme fac să se abată, în cel de-al doilea caz, de la hotărârea Borgers (hotărâre citată anterior). Oricum, particularităţile fiecărei cauze şi a diferitelor drepturi naţionale trebuie luate în considerare astfel încât să evite condamnarea uniformă, pentru încălcarea art. 6 alin. 1, a unei instituţii care s-a dovedit a fi pozitivă în Belgia şi Portugalia.
28. Curtea arată mai întâi că litigiul în cauză priveşte drepturile sociale şi opunea două părţi bine definite: reclamantul, în calitate de solicitant, şi Petrogal, în calitate de pârât. În acest context, sarcina Ministerului Public de pe lângă Curtea Supremă este în principal aceea de a ajuta Curtea şi de a supraveghea menţinerea unităţii jurisprudenţei. Având în vedere natura socială a drepturilor, intervenţia sa în procedură îşi găseşte justificarea mai ales în apărarea interesului general.
Trebuie apoi notat că legislaţia portugheză nu oferă indicaţii cu privire la modul în care reprezentantul Ministerului Public de pe lângă Camera Socială a Curţii Supreme trebuie să îşi exercite rolul în cadrul şedinţei din camera de consiliu a acestei structuri (a se vedea, în schimb, hotărârea Borgers citată anterior, p. 28, alin. 17 şi p. 32 alin. 28).
29. Cum indică deja în hotărârea Borgers (p. 23 alin. 26). Curtea estimează că trebuie să acorde o mare importanţă rolului asumat în realitate în procedură de către membrul Ministerului Public şi, mai ales, conţinutului şi efectelor observaţiilor sale. Ele cuprind un aviz care împrumută chiar din autoritatea Ministerului Public. Obiectiv şi motivat în drept, acel aviz nu este destinat într-o mai mică măsură pentru consilierea şi, prin urmare, influenţarea Curţii Supreme. În această privinţă, Guvernul subliniază importanţa contribuţiei Ministerului Public la menţinerea unităţii jurisprudenţei înaltei instanţe şi, mai ales, în speţă, la apărarea interesului general.
30. În hotărârea Delcourt împotriva Belgiei din 17 ianuarie 1970, Curtea a arătat, pentru a constata aplicabilitatea art. 6 alin. 1, că „o hotărâre a Curţii de casaţie poate avea efecte, în proporţii diferite, asupra situaţiei juridice a celui în cauză” (seria A nr. 11, pp. 13-14, alin. 25). Ea a reluat această idee cu mai multe ocazii (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pakelli împotriva Germaniei din 25 aprilie 1983, seria A nr. 63, p. 17, alin. 36, hotărârea Pham Hoang împotriva Franţei din 25 septembrie 1992, seria A nr. 243, p. 23, alin. 40 şi hotărârea Ruiz-Mateos împotriva Spaniei din 23 iunie 1993, seria A nr. 262, p. 25, alin. 63). La fel şi în speţă deoarece rezultatul acţiunii putea avea o incidenţă asupra cuantumului pensiei domnului Lobo Machado.
31. Având în vedere miza pentru reclamant a procesului în faţa Curţii Supreme şi natura avizului procurorului general adjunct, care a luat poziţie în favoarea respingerii recursului (alin. 14 de mai sus), imposibilitatea pentru cel în cauză să obţină comunicarea avizului înainte de pronunţarea hotărârii şi să răspundă cu privire la acesta, i-a încălcat dreptul la o procedură contradictorie. Acesta implică în principiu facultatea părţilor la un proces penal sau civil de a lua cunoştinţă de orice document sau observaţie prezentată în faţa judecătorului, chiar de un magistrat independent, în vederea influenţării deciziei sale şi discutării ei (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea Ruiz-Mateos citată anterior, p. 25, alin. 63, hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pp. 53-54, alin. 80 şi hotărârea Kerojärvi împotriva Finlandei din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, p. 16, alin. 42).
Curtea constată că această circumstanţă constituie deja o încălcare a art. 6 alin. 1.
32. Această încălcare a fost întărită prin prezenţa procurorului general adjunct la şedinţa din sala de consiliu a Curţii Supreme. Chiar dacă nu ar dispune de niciun fel de vot consultativ sau de altă natură (alin. 26 şi 28 de mai sus), magistratul a beneficiat, chiar şi în aparenţă, de o ocazie suplimentară de a-şi susţine avizul în camera de consiliu ferit de orice opoziţie (a se vedea hotărârea Borgers citată anterior, p. 32, alin. 28).
Faptul că această prezenţă oferă Ministerului Public posibilitatea de a contribui la menţinerea unităţii jurisprudenţei nu ar putea modifica această constatare, întrucât nu constituie singurul mijloc de urmărire a acestui scop, după cum reiese din restul practicii majorităţii statelor membre ale Consiliului Europei.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 alin. 1.
33. Asemenea concluzii scutesc Curtea să mai hotărască cu privire la capătul de cerere întemeiat pe lipsa imparţialităţii şi independenţei Curţii Supreme.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
34. In faţa Comisiei, reclamantul a pretins încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, dar în faţa Curţii, nu a reluat acest capăt de cerere.
35. Curtea nu consideră că trebuie să examineze problema din oficiu.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 50 DIN CONVENŢIE
36. În temeiul art. 50 din convenţie,
„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei Părţi Contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite decât într-un mod imperfect ştegerea consecinţelor acestei decizii sau măsuri, hotărârea Curţii acordă, după caz, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
37. Domnul Lobo Machado decalară că, făcându-se abstracţie de efectele rezultatului procedurii asupra vieţii profesionale, îndoiala în locul justiţiei, generată de prezenta cauză, i-a compromis pentru totdeauna încrederea în instituţiile democratice. Prejudiciul moral adus nu ar putea fi mai mic de 3 500 000 escudos (PTE).
38. Guvernul subliniază absenţa legăturii de cauzalitate între încălcarea denunţată şi pretinsul prejudiciu.
39. În ceea ce priveşte delegatul Comisiei, nu se pronunţă.
40. Curtea estimează că această constatare a încălcării art. 6 constituie în sine o reparaţie echitabilă în această privinţă.
B. Cheltuieli de judecată
41. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 500 000 PTE pentru cheltuielile făcute de reprezentarea sa în faţa organelor Convenţiei.
42. Nici Guvernul nici delegatul Comisiei nu iau poziţie.
43. Curtea admite pretenţiile domnului Lobo Machado şi îi acordă aşadar suma solicitată, din care trebuie dedusă suma de 21 724 de franci francezi plătiţi de Consiliul Europei prin asistenţa judiciară.
C. Dobânzi moratorii
44. Din informaţiile de care dispune Curtea, rata legală aplicabilă Portugaliei la data adoptării acestei hotărâri era de 10% pe an.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie;
2. Hotărăşte că nu trebuie să examineze cauza în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Hotărăşte că prezenta cauză constituie ea însăşi o reparaţie echitabilă suficientă cu privire la prejudiciul pretins;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 1 500 000 (un million cinci sute de mii) escudos, fără cei 21 724 (douăzeci şi unu de mii şapte sute douăzeci şi patru) de franci francezi, ce trebuie convertiţi în escudos la rata de shimb valutar aplicabilă la data pronunţării prezentei hotărâri, pentru cheltuieli ;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu 10% pe an;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi comunicată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 20 februarie 1996.
Rolv RYSSDAL
Preşedinte
Herbert PETZOLD
Grefier
La prezenta hotărâre este ataşată, conform art. 51 alin. 2 din convenţie şi art. 53 alin. 2 din Regulamentul A, expunerea opiniei concordate a domnului Lopes Rocha.
R. R.
H. P.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI LOPES ROCHA
Sunt de acord cu constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din convenţie, dar nu pot subscrie la toate motivele expuse în alineatele 31 şi 32 din hotărâre.
Într-adevăr, alin. 14 arată că avizul procurorului general adjunct, ignorat de reclamant, nu aduce niciun argument nou în favoarea respingerii recursului în casaţie. Acesta se limitează să sublinieze că argumentele reclamantului au fost deja apreciate în hotărârea Curţii de Apel, care era suficientă în privinţa motivării sale, şi că orice alt considerent nu era, aşadar, necesar.
Astfel, singura circumstanţă a imposibilităţii pentru ca cel în cauză să aibă cunoştinţă de conţinutul avizului procurorului general adjunct înainte de pronunţarea hotărârii şi acordarea unui răspuns la aceasta nu este suficientă pentru a constata o încălcare a art. 6 alin. 1, astfel cum prevede alin. 31.
Constatarea încălcării ar trebui, în schimb, să se bazeze pe toate circumstanţele din cazul de faţă.
Prezenţa magistratului Ministerului Public la şedinţa din camera de consiliu a Curţii Supreme, fără ca reclamantul să poată fi şi el prezent, oferindu-i ocazia suplimentară de a susţine avizul acestuia în camera de consiliu ferit de orice opoziţie, trebuie aşadar evaluată din punctul de vedere al nerespectării dreptului cauzei de a fi judecată în mod echitabil.
Cu siguranţă, magistratul respectiv nu este o „parte” în sensul tehnic al termenului în dreptul procesual. Însă intervenţia sa în susţinerea deciziei Curţii de Apel, alături de prezenţa sa la şedinţa Curţii Supreme, chiar dacă nu dispunea de niciun fel de vot consultativ sau de altă natură, trebuie se analizeze ca o agravare a situaţiei procesuale a reclamantului.
Acesta din urmă s-a văzut în situaţia de a contrazice simultan partea adversă şi o entitate publică, ambele de acord să nege temeinicia dreptului pe care pretindea că îl susţine în faţa Curţii Supreme, situaţie care traduce un dezechilibru manifest, ceea ce aduce atingere dreptului oricărei persoane la judecarea echitabilă a cauzei sale, dat fiind că, în drept, echitatea este un concept care priveşte mai degrabă spiritul legii decât litera legii. În plus, conceptele de echitate şi echilibru sunt echipolente.
Pe scurt, situaţia menţionată de dezechilibru nu este conformă cerinţelor unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 alin. 1 din convenţie.
[1] Cauza are nr. 21/1994/468/549. Primele două cifre indică ordinea în anul introducerii, ultimele două locul în lista sesizărilor Curţii de la origine şi în lista cererilor iniţiale (adresate Comisiei) corespunzătoare.
[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor trimise Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) (1 octombrie 1994) şi, apoi, doar cauzelor privind statele neobligate de acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi modificat în repetate rânduri de atunci.
[3] Pentru motive de ordin practic, nu va apărea decât în ediţia tipărită (Culegere de hotărâri şi decizii, 1996), dar poate fi procurat de la grefă.
Full & Egal Universal Law Academy