CASE OF LOBO MACHADO v. PORTUGAL - [Romanian Translation]

În cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită conform articolului 51 din Regulamentul A al Curţii[2], în Marea Cameră compusă din următorii judecători:

   Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

        R. Bernhardt,

        R. Macdonald,

        A. Spielmann,

        S.K. Martens,

   Dna E. Palm,

   Dnii I. Foighel,

       R. Pekkanen,

       A.N. Loizou,

       J.M. Morenilla,

       F. Bigi,

    Sir John Freeland,

   Dnii M.A. Lopes Rocha,

       L. Wildhaber,

       J. Makarczyk,

       D. Gotchev,

       K. Jungwiert,

       P. Kuris,

       U. Lohmus,

precum şi Dnii H. Petzold, grefier, şi P. J. Mahoney, grefier adjunct,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu la 1 septembrie 1995 şi 22 ianuarie 1996,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la 22 ianuarie 1996:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către Guvernul Republicii Portugheze (Guvernul) la 7 iulie şi 5 septembrie 1994, în termenul de 3 luni prevăzut în articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia). La originea cauzei se află o plângere (nr. 15764/89) îndreptată împotriva Portugaliei de către cetăţeanul portughez Dl Pedro Lobo Machado, care sesizase Comisia la 2 noiembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia prin care Portugalia recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46); cererea Guvernului făcea trimitere la articolul 48 (art. 48). Ele au ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la faptul de a şti dacă faptele cauzei demonstrează o încălcare a cerinţelor articolelor 6 (art. 6) şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) din Convenţie de către Statul pârât.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 paragraful 3 d) din Regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-a desemnat avocatul (articolul 30).

3. Camera care urma să fie constituită era compusă conform Regulamentului din Dl M. A. Lopes Rocha, judecător ales cu cetăţenie portugheză (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3 b) din Regulament). La 18 iulie 1994, în prezenţa grefierului, Dl R. Ryssdal a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri, respectiv Dl N. Valticos, Dl S.K. Martens, Dna E. Palm, Dl I. Foighel, Dl F. Bigi, Dl J. Makarczyk şi Dl K Jungwiert (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragraful 4 din Regulamentul A ) (art. 43). Ulterior, Dl A. Spielmann, judecător supleant, l-a înlocuit pe Dl Valticos, care nu putea să ia parte în continuare la examinarea cauzei (articolele 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 paragraful 5 din Regulamentul A), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental portughez, pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la necesitatea organizării procedurii (articolul 37 paragraful 1). Conform ordonanţei pronunţate în consecinţă, grefierul a primit memoriile reclamantului la 18 noiembrie 1994 şi cele ale Guvernului la 21 noiembrie. La 1 decembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima oral la audieri.

5. La 2 februarie 1995, În scopul unei bune administrări a justiţiei Preşedintele a considerat că cauza de faţă şi cauza Vermeulen împotriva Belgiei (58/1994/505/587) trebuie să fie audiate în aceeaşi zi. În consecinţă, după ce a consultat Camera, el a decis să amîne audierea primei cauze pentru 20 martie 1995, dată iniţial stabilită la 30 august.

6. La 22 martie 1995, în conformitate cu articolul 37 paragraful 2 din Regulamentul A, preşedintele a decis să aprobe cererea Guvernului belgian de a-şi prezenta observaţiile în scris în ceia ce priveşte unele aspecte ale cauzei. Într-o scrisoare primită de grefier la 18 aprilie 1995, avocatul reclamantului a prezentat comentarii în ceia ce priveşte chestiunile care limitau intervenţia Guvernului în cauză, cu titlu de amicus curiae. La 24 mai 1995, grefierul a primit observaţiile în cauză.

7. La această ultimă dată, Camera a renunţat în favoarea Marii Camere (articolul 51 din regulamentul A). În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 a) şi b), Preşedintele şi vice-preşedintele (Dnii Ryssdal şi R. Bernhardt), precum şi alţi membri ai Camerei originare au devenit membri ai Marii Camere. La 8 iunie 1995, Preşedintele a tras la sorţi, în prezenţa grefierului, numele judecătorilor suplimentari, şi anume Dl R. Macdonald, Dl R. Pekkanen, Dl A.N. Loizou, Dl J.M. Morenilla, Sir John Freeland, Dl L. Wildhaber, Dl D. Gotchev, Dl P. Kuris şi Dl U. Lohmus

8. În conformitate cu decizia preşedintelui, care a autorizat avocatul reclamantului să se exprime în limba portugheză (articolul 27 paragraful 3 din regulamentul A), dezbaterile s-au derulat în public la 30 august 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a ţinut anterior o şedinţă pregătitoare.

9. La audiere au participat:

-          din partea Guvernului

     Dnii A Henriques Gaspar, procuror general

     adjunct al Republiciiagent;

     O. Castelo Paulo, fost preşedinte al

     Camerei Sociale a Curţii Supreme, avocat;

-          din partea Comisiei

Dl H. Danelius, delegat;

-          din partea reclamantului

  Dl J.Pires de Lima,              avocat;

 Dl J.M. Lebre de Freitas, Profesor

la Facultatea de Drept la Universitatea

din Lisabona şi avocat,

Dl Nobre de Gusmão,                     avocaţi.

Curtea a ascultat declaraţiile Dlui Danelius, Dlui Pires de Lima, ale Dlui Lebre de Freitas, ale Dlui Henriques Gaspar şi cele ale Dlui Castelo Paulo.

ÎN FAPT

     Circumstanţele speţei

10. Dl Pedro Lobo Machado este portughez de naţionalitate şi are domiciliul la Lisabona. În 1955, el a intrat în calitate de inginer în serviciul societăţii Sacor, care după naţionalizarea în 1975, a fost integrată în întreprinderea de stat Petrogal-Petróleos de Portugal, EP („Petrogal”). La 4 aprilie 1989, aceasta din urmă a devenit o societate anonimă, în care Statul deţine majoritatea acţiunilor. Între timp, la 1 ianuarie 1980, reclamantul s-a pensionat.

11. La 5 februarie 1986, Dl Lobo Machado a o intentat un proces în faţa tribunalului forţei de muncă din Lisabona împotriva întreprinderii Petrogal, compania fiind reprezentată de un avocat desemnat de preşedintele consiliului de administrare al întreprinderii. El a solicitat recunoaşterea categoriei sale profesionale de „director general” în locul celei de „director” pe care patronul său i-a atribuit-o, această clasificare având un efect asupra sumei pensiei sale. El solicita de asemenea şi achitarea sumelor care, în conformitate cu convenţia colectivă (acordo colectivo de trabalho), ar fi trebuit să fie achitate începând cu 1980.

12. Tribunalul forţei de muncă din Lisabona a respins aceste pretenţii printr-o hotărâre din 7 octombrie 1987. Curtea de Apel din Lisabona a confirmat aceasta decizie printr-o hotărâre de la 1 iunie 1988.

13.Reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça).

14. După ce părţile au făcut schimb de memorii, dosarul cauzei a fost trimis, la 20 februarie 1989, reprezentantului Ministerului public de pe lângă Curtea Supremă, unui procuror general adjunct. La 28 februarie 1989, acesta a emis un aviz prin care se pronunţa în favoarea respingerii recursului în termenii următori:

„1. Ţinând cont că,

2. Reluând argumentele deja prezentate în faţa Curţii de Apel, apelantul a cerut casarea hotărârii atacate şi a deciziei tribunalului de primă instanţă, precum şi recunoaşterea temeiniciei acţiunii sale. Cu toate acestea, argumentele au fost deja examinate corespunzător în hotărârea a quo, care este suficientă în ceia ce priveşte motivaţia sa. În consecinţă nu este necesară o examinare ulterioară.

3. În consecinţă, consider că recursul trebuie respins.”

15. La 19 mai 1989, fiind reunită în camera consiliului, Curtea Supremă a examinat recursul. Şedinţa s-a desfăşurat în prezenţa a trei judecători, a unui grefier şi a unui magistrat de la Ministerul public. Părţile nu au fost convocate. La finalul deliberărilor Curtea a adoptat o hotărâre pe care a notificat-o reclamantului la 22 mai 1989.

II. Dreptul intern pertinent

  Constituţia

16.Ministerul public dispune de o autonomie şi de un statut similare celor ale magistraturii de juraţi. Articolul 221 paragraful 1 şi 2 din Constituţie definesc aceste funcţii în termenii următori:

„1. Îndatoririle Ministerului public sunt de a reprezinta Statul, de a exercita acţiunea penală şi de a proteja legalitatea democratică şi interesele fixate de lege.

2.Ministerul public beneficiază de un statut propriu şi se bucură de autonomie în conformitate cu legea.”

  Legea organică a Ministerului public

17. Legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986 delimitează domeniul de competenţă al Ministerului public şi stabileşte modul în care acesta intervine - principiul său „secundar”  (acessória) – în procedurile judiciare. Următoarele dispoziţii sunt relevante în speţă:

Articolul 1

„În conformitate cu legea, Ministerul public este organul responsabil să reprezinte Statul, să exercite o acţiune penală şi să apere legalitatea democratică şi interesele care îi sunt atribuite prin lege.”

Articolul 3 paragraful 1

„ Ministerului public îi revine, în special :

a)     să reprezinte Statul (...);

b)     să exercite o acţiune penală

c)     să reprezinte muncitorii şi familiile lor care îşi apără drepturile lor sociale;

d)     să apere independenţa tribunalelor în limitele responsabilităţilor sale, şi să asigure faptul ca funcţia jurisdicţională să fie exercită în conformitate cu Constituţia şi legile;

e)     să promoveze executarea deciziilor tribunalelor pentru care are împuternicire să o facă;

f)       să conducă o anchetă penală chiar şi atunci când este făcută de către alte entităţi;

g)     să promoveze şi să colaboreze în acţiunile care vizează combaterea criminalităţii;

h)     să monitorizeze constituţionalitatea actelor normative;

i)        să intervină în procedurile de faliment şi insolvabilitate şi orice alt interes public relevant;

j)        să exercite funcţii consultative în termenii prezentei legi;

l)        să supravegheze activitatea procedurală a organelor de poliţie;

m)   să formuleze recursuri împotriva deciziilor ce rezultă din acte frauduloase între părţi cu intenţia de a ocoli legea sau care au fost pronunţate încălcând o dispoziţie legală bine definită;

n)     să exercite toate celelalte funcţii care îi sunt atribuite prin lege.”

Articolul 5

„1. Intervenţia Ministerului public în procedură este primordială:

a)     în cazul în care reprezintă Statul;

(...)

d) în cazul în care reprezintă muncitorii şi familiile lor care îşi apără drepturile sociale;

(...)

4.   Intervenţia Ministerului public în procedură este „secundară”:

a) în cazul în care nu se verifică nici unul dintre cazurile prevăzute de paragraful 1 şi părţile interesate în cauză sunt regiuni autonome, autorităţi locale, alte entităţi publice, organizaţii de utilitate publică şi alte instituţii care promovează interesul public, persoane incapabile sau absente;

b) în toate celelalte cazuri prevăzute de lege. ”

Articolul 6

„1. Atunci când interveinţia Ministerului public este „secundară”, el va avea grijă de interesele care îi sunt încredinţate luând toate măsurile necesare.

2. Intervenţia va fi înfăptuită în modul stabilit de legea procedurală.”

Articolul 11 paragraful 2

„[Reprezentarea ministerului public] este asigurată [în faţa Curţilor Supreme] de către procurorii generali adjuncţi (...)”

Articolul 59

„Ministrul Justiţiei poate:

a)     să dea procurorului general al Republicii instrucţiuni de ordin specific în ceia ce priveşte cauzele civile în care Statul are un interes;

b)     să autorizeze Ministerul public (...) să accepte cauza celeilalte părţi, să încheie o reglementare pe cale amiabilă sau să se retragă în cauzele civile la care Statul este parte;

...”

  Codul de procedură civilă

18.  Dispoziţiile pertinente din codul de procedură civilă, aplicabile în mod egal litigiilor relevante din jurisdicţiile sociale, sunt următoarele:

Articolul 20

„1.  Statul este reprezentat de Ministerul public.

2.   Dacă cauza are drept obiect bunuri sau drepturi ale Statului, însă aceste drepturi sunt conduse sau sunt exercitate de către organisme autonome, cele din urmă pot angaja un avocat care va acţiona împreună cu Ministerul public în proceduri. În caz că apar divergenţe între ministerul public şi avocat, va prevala poziţia Ministerului public.”

Articolul 709

„1.   După ce au examinat dosarul, judecătorii îşi vor pune semnătura şi data şi vor face orice alte comentarii. La finalul acestui proces, grefierul va înscrie dosarul pe rol.

                  În ziua în care Curtea va adopta decizia sa, judecătorul raportor va citi proiectul hotărârii, după care fiecare jurat va vota în ordinea în care a examinat dosarul cauzei. În măsura posibilităţii, la începutul şedinţei va fi distribuită câte o fotocopie sau o copie scrisă sau dictilografiată a proiectului hotărârii fiecăruia dintre ceilalţi juraţi şi preşedintelui tribunalui.

               (...)”

Articolul 752 paragraful 1

„ Dacă Ministerul public trebuie să intervină [în procedură], dosarul cauzei îi va fi comunicat [pentru observaţii] într-o perioadă de şapte zile, după care dosarul (...) va fi trimis juraţilor raportori şi judecătorului raportor pentru adoptarea unei decizii finale, primii dispun de o perioadă de şapte zile, iar ultimul de patrusprezece zile.”

19. În conformitate cu Constituţia şi cu legea organică a Ministerului public, aceasta din urmă trebuie să intervenă în toate procedurile în care este pus în joc interesul general (interesse público).

În ceia ce priveşte dreptul muncii, practica stabilită de către camera socială a Curţii Supreme prevede ca reprezentantul Ministerului public pe lângă această Curte (un procuror general adjunct) să fie sesizat de dosar, pentru a-şi exprima opinia cu privire la temeinicia recursului. În general, acest reprezentant participă în mod egal la şedinţa cu privire la examinarea recursului.

  Codul de procedură a muncii

20. Guvernul a menţionat dispoziţiile următoare din codul de procedură a muncii:

Articolul 8

„Reprezentanţii Ministerului public trebuie să reprezinte din oficiu:

a)     muncitorii şi familiile lor;

b)     (...)”

Articolul 10

„ Dacă este numit mandatarul, reprezentarea din oficiu a ministerului public ia sfârşit, fără a aduce atingere la intervenţia „secundară” a acestuia.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

21. Dl Lobo Machado a sesizat Curtea la 2 noiembrie 1989. Invocând articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, el se plângea, în primul rând, de lipsa unei noi aprecieri a Curţii de Apel a probelor faptelor considerate ca fiind stabilite de către tribunalul de primă instanţă şi de absenţa dezbaterilor publice atât în faţa Curţii de Apel, cât şi în faţa Curţii Supreme. El critica, de asemenea, rolul atribuit ministerului public în procedura defăşurată în faţa Curţii Supreme, care, în conformitate cu cele spuse de el, ar fi adus atingere dreptului său la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial cât şi principiului de egalitate a armelor. El a pretins, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul Nr. 1 (P1-1) pe motivul repercursiunilor patrimoniale negative ale eşecului acţiunii sale.

22. La 29 noiembrie 1993, Comisia a declarat admisibile plângerile cu privire la participarea ministerului public în procedurile din faţa Curţii Supreme şi încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului. Ea a declarat cererea (nr. 15764/89) inadmisibilă pentru surplus. În raportul său de la 19 mai 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a concluzionat, cu patrusprezece voturi contra nouă pentru încălcarea articolului 6 paragraful1 (art. 6-1) din Convenţie şi consideră, prin douăzeci şi două voturi contra unu că nici o întrebare distinctă nu apare în ceia ce priveşte articolul 1 din Protocolul Nr. 1 (P1-1). Textul integral al opiniei Comisiei şi a celor trei opinii separate care însoţesc raportul sunt anexate la această hotărâre[3].

CONCLUZII PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII DE CĂTRE GUVERN

23. În memoriul său, Guvernul invită Curtea să „susţină că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 paragraful 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

24. Dl Lobo Machado a pretins că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, care presupune:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil(...), de către o instanţă independentă şi imparţială(...), care va hotărî(...), fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

El se plânge, mai întâi, de faptul că nu a putut obţine, înainte de pronunţarea hotărârii Curţii Supreme, comunicarea avizului scris al Ministerului public, şi în consecinţă nu a putut răspunde acestuia. În al doilea rând, s-a plâns de prezenţa Ministerului public la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme, cu toate că anterior a aprobat argumentele Petrogalului. În acest mod, prezenţa sa în camera Consiliului ar fi fost contrară principiului de egalitate a armelor şi pune la îndoială independenţa Curţii. În plus, acţiunea fiind dirijată împotriva unei întreprinderi de stat, interesatul avea dreptul să pună în cauză imparţialitatea Ministerului public aceasta reprezentând Statul în litigiile private cu caracter patrimonial.

În speţă, nici un motiv nu justifica prezenţa procurorului general adjunct la deliberări. Misiunea sa nu era să sfătuiască Curtea sau să asigure unitatea jurisprudenţei. În afară de aceasta, în cazul de faţă, apărarea interesului general nu explica prezenţa sa deoarece el a luat partea patronului.

Îndatoririle Ministerului public erau în Portugalia de asemenea natură încât, în speţă, reprezentantul ar fi putut primi instrucţiuni de la Ministrul Justiţiei în ceia ce priveşte concluziile sale finale precum şi rolul său la momentul examinării recursului de către Curtea Supremă. În consecinţă, este de neconceput, în ceia ce priveşte Portugalia, că o încălcare a principiului echităţii în materie civilă, din motivul unei intervenţii fără contradicţii a Ministerului public, va fi mai puţin gravă decât o încălcare comparabilă în materie penală.

25. Comisia este de aceeaşi părere în esenţă şi consideră că principiile enunţate în hotărârea Borgers împotriva Belgiei din 30 octombrie 1991 (seria A nr. 214-B) se aplicau mutatis mutandis în materie civilă. La audiere delegatul său a menţionat că încălcarea a rezultat din interdicţia pentru Dl Lobo Machado de a răspunde la observaţiile scrise ale Ministerului public şi faptul că un membru al Ministerului public a fost prezent la deliberări.

26.Guvernul a subliniat faptul că părţile – reclamantul şi întreprinderea Petrogal – şi-au exercitat drepturile procedurale în condiţii egale prin intermediul avocaţilor săi. În proceduri similare, procurorul general adjunct, membru al Ministerului public de rangul cel mai înalt, nu putea fi echivalat unei părţi. Datorită aspectelor specifice ale sistemului de intervenţie al ministerului public pe lângă Curtea Supremă, în cadrul jurisdicţiei sociale, consideraţiile cauzei Borger nu puteau fi aplicate în speţă. Magistratul Ministerului public, în calitatea sa de organ de justiţie, nu avea altă îndatorire decât să ajute tribunalului oferindu-i în mod independent, obiectiv şi imparţial, un aviz în scris cu privire la întrebările juridice abordate. El ar contribui în acest mod la garantarea unei bune administrări a justiţiei. Funcţia obiectivă de amicus curiae pe care o cere magistratul în cauză drept garant al coerenţei jurisprudenţei Curţii Supreme şi apărării interesului public în cazurile sociale ar fi cunoscut de public şi, în special, de avocaţi. Nu s-ar putea spune că din motivul formulării unui aviz bazat doar pe lege, procurorul general adjunct a devenit un „aliat” sau un „adversar obiectiv” (cauza Borgers menţionată anterior, p. 32, paragraful 26). Faptul că una din părţi este o întreprindere de Stat, devenită ulterior societate pe acţiuni în care Statul era acţionar majoritar, nu avea nici o incidenţă în ceia ce priveşte aprecierea respectării principiului de proces echitabil. Petrogalul dispunea de organe proprii. În cauze similare celui prezent, articolul 59 din legea organică a Ministerului public, citată de către reclamant (paragraful 17 de mai sus), nu autoriza în nici un fel Ministrul Justiţiei să dea instrucţiuni cu privire la misiunea Ministerului public.

În speţă, Ministerul public s-a limitat la un aviz în scris scurt şi nu a beneficiat de nici un fel de opinie consultativă sau de alt tip, în procesul de formare a unei decizii a Curţii, care s-a reunit în camera consiliului (vezi în contrast hotărârea Borgers menţionată anterior).

27. Pentru Guvernul belgian (paragraful 6 de mai sus) diferenţele fundamentale între procedurile penale şi civile în faţa unei Curţi Supreme comandă îndepărtarea, în cel de-al doilea caz, de jurisprudenţa Borgers (vezi hotărârea citată anetrior). Oricum particularităţile fiecărei cauze şi a diverselor drepturi naţionale trebuie să fie luate în consideraţie pentru a se evita o condamnare uniformă, încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1), de către o instituţie care atât în Belgia cât şi în Portugalia s-a dovedit a fi pozitivă.

28.    Curtea notează, în primul rând, că litigiul în cauză se referea la drepturile sociale şi se opunea la două părţi bine definite: reclamantul în calitate de solicitant, şi Petrogalul, în calitate de pârât. În acest context, sarcina Ministerului public pe lângă Curtea Supremă este în esenţă de a ajuta Curtea şi de a supraveghea menţinerea unităţii jurisprudenţei. Ţinându-se cont de natura socială a drepturilor, intervenţia sa în procedură era în particular justificată de apărarea interesului general.

În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că legislaţia portugheză nu oferă nici o indicaţie în ceia ce priveşte faptul cum Ministerul public pe lângă camera socială a Curţii Supreme trebuie să-şi exercite rolul său într-o şedinţă cu uşile închise a acestei camere (a se vedea, în contrast, hotărârea Borgers menţionată anterior, p. 28, paragraful 17 şi p. 32, paragraful 28) .

29. La fel ca şi în hotărârea sa din cauza Borgers (p. 32, paragraful 26), Curtea a considerat, cu toate acestea, că trebuie să ofere o importanţă mare rolului asumat în mod real de către membrul Ministerului public în procedură şi, în special, conţinutului şi efectelor acestor observaţii. Ele includ un aviz care transferă autoritatea sa Ministerului public. Cu toate că este obiectiv şi motivat în drept, avizul are destinaţia să recomande şi, în consecinţă, să influenţeze Curtea Supremă. În această privinţă, Guvernul subliniază importanţa contribuţiei Ministerului public la menţinerea unităţii jurisprudenţei înaltei jurisdicţii şi, în special în speţă, la păstrarea interesului general.

30. În hotărârea sa Delcourt împotriva Belgiei din 17 ianuarie 1970, Curtea a relevat, pentru a face concluzia cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1), că „o hotărâre a Curţii de Casaţie poate să se reflecte în diferite moduri asupra situaţiei juridice a interesatului.” (seria A nr. 11, pp.13-14, paragraful 25). Ea a reluat această idee cu mai multe ocazii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârile Pakelli împotriva Germaniei din 25 aprilie 1983, seria A nr. 64, p. 17, par. 36, Pham Hoang împotriva Franţei din 25 septembrie 1992, seria A nr. 243, p.23, par. 40 şi Ruiz-Mateos împotriva Spaniei din 23 iunie 1993, seria A nr. 262, p. 25, par. 63). Acelaşi lucru se aplică şi în cauza de faţă, deoarece rezultatul recursului putea afecta suma pensiei Dlui Lobo Machado.

31.  Ţinându-se cont deci de miza pentru reclamant a instanţei în faţa Curţii Supreme şi de natura avizului procurorului general adjunct, care a fost în favoarea respingerii recursului (paragraful 14 de mai sus), imposibilitatea pentru interesat de a obţine comunicarea înainte de pronunţarea hotărârii şi de a răspunde a încălcat dreptul său la procedura contradictorie. Aceasta implică în principiu oportunitatea pentru părţile la un proces penal sau civil, de a lua cunoştinţă cu toate documentele sau observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi de un magistrat independent, în scopul influenţării deciziei sale şi de a o discuta (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârile Ruiz-Mateos citată anetrior, p. 25, par. 63, McMichael împotriva Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pp. 53-54, paragraful 80 şi Kerojärvi împotriva Finlandei din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, p. 16, par. 42).

Curtea a constatat că această circumstanţă constituie deja o încălcare a articolului 6 par. 1 (art. 6-1).

32.  Această încălcare a fost agravată de prezenţa procurorului general adjunct la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme. Chiar dacă nu dispunea de nici un drept de opinie consultativă sau de alt tip (paragraful 26 şi 28 de mai sus), magistratul a beneficiat, chiar şi pentru a păstra aparenţele, de o posibilitate adiţională de a-şi susţine opinia în camera consiliului, fără pericolul contradicţiei (a se vedea hotărârea Borgers citată anterior, p. 32, paragraful 28).

Faptul că această prezenţă a dat Ministerului public posibilitatea de a contribui la menţinerea unităţii jurisdicţiei ar putea zdruncina această constatare, din moment ce ea nu constitue unicul mijloc de a continua acest scop, precum este demonstrat de practica altor State membre ale Consiliului Europei.

Astfel, şi în această privinţă a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) 33.

Asemenea concluzii dispensează Curtea de a se exprima cu privire la plângerea conform căreia Curtea Supremă nu a fost nici imparţială, nici independentă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN Protocolul Nr. 1 (P1-1)

34. În faţa Comisiei, reclamantul a pretins încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1), însă în faţa Curţii nu a reluat această plângere.

35. Curtea nu consideră că trebuie să examineze întrebarea din oficiu.

   CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

36. în termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie.

„Dacă decizia Curţii declară că o decizie sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de oricare altă autoritate a unei Părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiunile ce decurg din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi nu permite să se şteargă decît incomplet consecinţele acestei decizii sau ale acestei măsuri, decizia Curţii acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”

A.   Daune

37. Dl Lobo Machado a declarat că, făcând abstracţie de efectele rezultatului procedurii asupra vieţii sale profesionale, îndoielile cu privire la sistemul judiciar care au apărut în cauza de faţă au compromis pentru totdeauna încrederea sa în instituţiile democratice. Daunele morale suferite nu puteau fi mai mici de 3 500 000 escudo (PTE).

38. Guvernul a subliniat lipsa legăturii de cauzalitate între încălcarea denunţată şi prejudiciul pretins.

39. În ceia ce priveşte delegatul Comisiei, el nu s-a pronunţat.

40.Curtea a considerat că constatarea încălcării articolului 6 (art. 6) constituie în sine o satisfacţie echitabilă în această privinţă.

B.  Costuri şi chieltuieli

41.Reclamantul a mai solicitat 1 500 000 PTE cu titlu de costuri şi chieltuieli pentru reprezentarea sa în faţa organelor Convenţiei.

42. Nici Guvernul, nici delegatul Comisiei nu şi-au exprimat poziţia

43. Curtea acceptă pretenţiile Dlui Lobo Machado şi îi alocă suma solicitată, din care trebuie reţinută suma de 21 724 franci francezi plătiţi de către Consiliul Europei pentru asistenţă juridică.

C.   Interese moratorii

44. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, taxa legală aplicabilă în Portugalia, la data adoptării prezentei hotărâri era de 10% pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

 Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie;

 Hotărăşte că nu este nicesar să examineze cauza în conformitate cu articolul 1 din Protocolul Nr. 1 (P1-1);

 Hotărăşte că această decizie constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă în ceia ce priveşte prejudiciul pretins;

 Hotărăşte

a)     că Statul pârât trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni, 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) escudo minus 21 724 (douăzeci şi unu mii şapte sute douăzeci şi patru) franci francezi, sumă convertibilă în escudo la rata de schimb de la data prezentei hotărârii pentru costuri şi chieltuieli;

b)     că această sumă va fi majorată la o rată anuală de 10% începând cu expirarea celor trei luni menţionate pănâ la achitare;

 Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 20 februarie 1996.

Semnat: Rolv RYSSDAL

        Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD

       Grefier

În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 (art. 53-2) din Regulamentul A, opinia concordantă a Dlui Lopes Rocha este anexată acestei hotărâri.

Parafat: R. R.

Parafat: H. P.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR LOPES ROCHA

Sunt de acord cu constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, însă nu pot fi de acord cu toate motivele stabilite în paragrafule 31 şi 32 din hotărâre.

De fapt, paragraful 14 arată că opinia procurorului general adjunct, de care reclamantul nu avea cunoştinţă, nu a adăugat nici un argument nou în favoarea respingerii cererii de recurs. El s-a limitat să sublinieze faptul că argumentele reclamantului au fost examinate deja în hotărârea Curţii de Apel, care era suficientă în sine în ceia ce priveşte motivaţia sa, şi orice altă examinare nu era, în consecinţă, necesară.

Astfel, unica împrejurare a imposibilităţii pentru reclamant de a cunoaşte conţinutul avizului procurorului general adjunct până la pronunţarea hotărârii şi a răspunde la aceasta, nu era suficientă pentru a se constata încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) aşa cum este menţionat în paragraful 31.

Constatarea încălcării ar trebui, din contra, să fie bazată pe toate circumstanţele speţei.

Prezenţa magistratului ministerului public la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme fără ca reclamantul să fie prezent, oferea o ocazie suplimentară pentru el de a-şi susţine avizul în camera consiliului fără nici o contradicţie, care să fie evaluată din punctul de vedere al nerespectării dreptului pentru ca cauza să fie judecată în mod echitabil.

Desigur, magistrtul în cauză nu este o „parte” în sensul tehnic al termenului în dreptul procedural. Însă intervenţia sa în sprijinul deciziei Curţii de Apel, combinat cu prezenţa sa la şedinţa Curţii Supreme, chiar dacă nu a avut dreptul la opinie consultativă sau de alt tip, trebuie să fie analizată ca o agravare a situaţiei procedurale a reclamantului. Acesta din urmă s-a văzut în situaţia că trebuie să contrazică simultan partea adversă şi o entitate de stat, ambele de acord să nege temeiul dreptului pe care îl pretindea în faţa Curţii Supreme. Această situaţie reflecta o manifestare de inegalitate şi astfel aduce atingere la dreptul la un proces echitabil, fiind stabilit că, în drept, echitatea este un concept care ia în consideraţie spiritul legii, mai degrabă decât litera sa. Mai mult ca atât, conceptele de echitate şi egalitate sunt egale.

În rezumat, situaţia de dezechilibru era incompatibilă cu cerinţele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 paragraful 1(art. 6-1) din Convenţie.

[1]Nota grefierului

1. Cauza are nr. 21/1994/468/549. Primele două cifre indică poziţia din anul introducerii plângerii, ultimele indică locul pe lista care cuprinde cazurile cu care Curtea a fost sesizată de la origine şi pe lista cuprinzând plângerile iniţiale corespunzătoare (la Comisie) .

[2]2. Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P 9) (1 octombrie 1994) şi, în consecinţă, doar cauzelor cu privire la Statele care nu erau legate de acest protocol (P 9). El corespunde Regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, şi care a fost  ulterior amendat de mai multe ori.

[3]Nota grefierului:

1. Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Culegere de hotărâri şi decizii,  – 1996), dar oricine îl poate procura de la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy