CASE OF LÓPEZ OSTRA v. SPAIN - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA LÓPEZ OSTRA contra SPANIEI

Cererea nr. 16798/90

Hotărâre

9 decembrie 1994

În cauza López Ostra împotriva Spaniei[*],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii A[†], în Cameră formată din judecătorii:

dl R. Ryssdal, preşedinte,

dl R. Bernhardt,

dl A. Spielmann,

dna E. Palm,

dl J M. Morenilla,

dl F. Bigi,

dl A. B. Baka,

dl M. A. Lopes Rocha,

dl G. Mifsud Bonnici,

şi, de asemenea dl Petzold, grefier interimar,

după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 24 iunie şi 23 noimebrie 1994,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

               Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 8 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află plângerea (nr. 16798/90) formulată împotriva Regatului Spaniei, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către un cetăţean spaniol, dna Gregoria López Ostra, la data de 14 mai 1990.

Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Spania a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul cererii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul pârât a încălcat exigenţele articolelor 3 şi 8 din Convenţie.

2. Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu regula 33 paragraful 3 (d) din Regulamentul Curţii, reclamanta şi-a expeimat dorinţa de a participa la procedură şi a desemnat avocatul care urma s-o reprezinte (regula 30). La 10 iunie 1994, preşedintele i-a permis avocatului să utilizeze limba spaniolă în timpul procedurii (regula 27 pargarful 3).

3. Camera, care urma să se constituie, include ex officio pe dl J.M. Morenilla, judecător ales din partea Spaniei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 24 ianuarie 1994, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi şapte membri, şi anume, dl. R. Bernhardt, dl J. De Meyer, dna E. Palm, dl F. Bigi, dl A. B. Baka, dl M.A Lopes Rocha şi dl G. Mifsud Bonnici (articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 paragraful 1).

 4. În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21paragraful 5), dl R. Ryssdal, acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), avocatul reclamantei şi Delegatul Comisiei asupra organizării procedurii (regula 37 paragraful 1 şi 38) . În conformitate cu ordinele emise în consecinţă, grefierul a primit memoriile guvernului şi a reclamantului la 3 şi 4 mai 1994 respectiv. La 16 mai secretaru Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere.

La 10, 17 şi 20 iune 1994 Comisia a furnizat grefierului diferite documente, la cererea Preşedintelui.

6. În conformitate cu decizia Preşedintelui, care de asemenea a permis agentului guvernamental să se adreseze Curţii în spaniolă (regula 27 paragraful 2), audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 20 iunie 1994. Curtea a ţinut înainte o ledinţă preliminară.

În faţa Curţii s-au prezentat:

(a)  din partea guvernului

dl J. Borrego Borrego, Şef Departament Juridic

   pentru Drepturile Omului, Ministerul Justiţiei                           agent;

(b)  din partea Comisiei

dl F. Martinez,                                                      delegat;

(c)   din partea reclamantului

dl J.L. Mazón Costa, avocat                                           consilier;

Curtea a audiat pledoariile părţilor, precum şi răspunsurile a doi membri.

La 23 noimebrie 1994, ea a refuzat să accepte observaţiile depuse cu întârziere de către consilierul reclamantei la 13 octombrie 1994 referitor la ramsbursarea onorariului lui în procedura naţională.

ÎN FAPT

6. Dna Gregoria López Ostra este cetăţeancă spaniolă şi domiciliază în oraşul Lorca (Murcia).

La epoca faptelor, ea şi soţul ei împreună cu două fiici locuiau într-o casă din cartierul „Diputación del Rio, el Lugarico” situat la câteva sute de metri de centrul oraşului.

II. Circumstanţele cauzeiGeneza cauzei

7. Oraşul Lorca are o concentraţie considerabilă de întreprinderi de prelucrare a pielii. Câteva din tăbăcăriile care funcţionau în acest oraş, toate aparţinând companii cu răspundere limitată SACURSA, aveau o staţie pentru prelucrarea deşeurilor lichide şi solide construită cu subvenţia Statului pe un teren de pământ municipal situat la douăzece de metri depărtare de casa reclamantei.

8. Staţia a început să funcţioneze în iulie 1988 fără a avea licenţa (licencia) eliberată de autorităţile municipale, o condiţie obligatorie impusă de articolul 6 din regulamentul din 1961 privind activităţile clasificate de a fi jenante, insalubre, nocive şi periculoase („regulamentul din 1961”) şi fără a respecta procedura obţinerii unei astfel de autorizări (a se vedea paragraful 28).

Din cauza unui defect de funcţionare s-au produs emanări de gas, de mirosuri pestinenţiale şi de infecţie în atmosferă, care imediat au provocat probleme de sănătate şi neplăceri locuitorilor oraşului Lorca, în special celor care locuia în cartierul reclamantei. Consiliul municipal a evacuat persoanele care locuiau în cartierul afectat, acordându-le gratis spaţii locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi septembrie 1988. În octombrie, reclamanta şi familia ei s-au întors în apartamentul lor şi au locuit în el până în luna februarie 1992 (a se vedea în continuare paragraful 21).

9. La 9 septembrie 1988, ca urmare a numeroaselor plângeri şi în lumina rapoartelor elaborate de autorităţile sanitare şi agenţia pentru mediul ambiant şi natură (Agencia para el Medio Ambiente y la Naturaleza) pentru regiunea Murcia, consiliul municipal a ordonat cesionarea unei din activităţile staţiei – decantarea deşeurilor chimice şi organice în bazine de apă (langunaje) – totodată permitând prelucrarea apei contaminate cu crom.

Efectele cauzate de acest defect parţial de exploatare sânt controverse, dar conform rapoartelor expertizei şi depoziţiilor scrise din 1991, 1992 şi 1993, prezentate Comisiei de către guvern şi reclamant (a se vedea paragrafele 18-20), anumite inconvenienţe continuă a fi cauzate, care pot expune pericolului sănătatea persoanleor care locuiesc în vecinătate.

 Recurs în protecţia drepturilor fundamentale

 Procedura în faţa Audencia Territorial din Murcia

10. Încercând fără succes să obţină soluţionarea problemei de către autorităţilor municipale, dna López Ostra a introdus o cerere la 13 opctombrie 1988 la diviziunea administrativă a Audiencia Territorial din Murcia privind protecţia drepturilor sale fundamentale (articolul 1 din legea 62/1978 din 26 decembrie 1978 cu privire la protecţia drepturilor fundamentale („Legea 62/1987”) –a se vedea paragrafele 24-25). Ea s-a plâns, printre altele, de ingerinţa ilegală în domiciliul ei şi în folosirea paşnică a acestuia, de încălcarea dreptului ei de a-şi alege domiciliul în mod liber, de atentarea la integritatea ei psihică şi morală, la libertate şi siguranţă (articolele 15, 17 paragraful 1, 18 paragraful 2 şi 19 din Constituţie – a se vedea paragraful 23) cauzată de atitudinea pasivă a autorităţilor municiplae faţă de problemele şi riscurile provocate de staţia de prelucrare a apei. Ea a invitat tribunalul să dispună cesionarea temporară sau permanentă a activităţii acestei staţii.

11. Tribunalul a audiat depoziţiile a câţiva martori propuşi de către reclamant şi a invitat Agenţia regională pentru mediul înconjurător şi natură să-şi formuleze opinia vizavi de condiţiile de funcţionare şi localizarea staţiei. În raportul său din 19 ianuarie 1989, agenţia a constatat că în timpul vizitei de expert efectuată la 17 ianuarie, unica activitate a staţiei era epurarea apei contaminate cu crom, dar şi că restul deşeurilor de asemenea treceau prin rezervoarele staţiei înainte de a fi decantate în râu, generând mirosuri respingătoare. Prin urmare, ea a conchis că staţia nu era adecvat localizată.

Procurorul general a sprijinit plângerea dnei López Ostra. Oricum, Audiencia Territorial a intentat un proces împotriva ei la 31 ianuarie 1989. Ea a declarat că, deşi funcţionarea staţiei putea în mod incontestabil cauza neplăceri datorită mirosurilor, fumului şi zgomotului, ea nu perezenta un pericol grav pentru sănătatea familiilor care locuiau în vecinîtat, dar, mai curând, a înrăutăţit calitatea vieţii lor, dar nu într-atât încât să încalce drepturile fundamentale reclamate. În orice caz, responsabilitatea nu poate fi impusă autorităţilor municipale care au luat măsuri în această privinţă. Lipsa autorizaţiei nu constituia o chestiune care trebuia examinată în cadrul unie proceduri speciale instituite în speţă, deoarece viza o încălcare a legislaţiei ordinare.

 Procedura în faţa Curţii Supreme

12. La 10 februarie 1989, dna López Ostra a introdus un recurs la Curtea Supremă (Tribunal Supremo –a se vedea în continuare paragrfaul 25 in fine). Ea a susţinut că un număr de martori şi experţi au indicat că staţia în litigiu constituia o sursă de poluare cu gaze, mirosuri pestilenţiale şi iritante şi zgomote continue care-i provocau reclamantei şi fiicei sale probleme de sănătate. Cât priveşte responsabilitatea autorităţilor municiplae, decizia Audencia territorial părea a fi incompatibilă cu împuternicirile generale de supraveghere atribuite primarilor de regulamentul din 1961, în special în cazurile în care activitate în litigiu era desfăşurată fără licenţă (a se vedea paragraful 28). Ţinând cont, printre altele, de dispoziţiile articolului 8 paragraful 1 din Convenţie, atitudinea consiliilor municipale constituia o ingerinţă ilegală în exerciţiul dreptului reclamantei la respectarea domiciliului şi, de asemenea, un atentat la integritatea ei psihică. În final, dna López Ostra a reclamat suspendarea activităţilor staţiei.

13. La 23 februarie 1989, procurorul la Curtea Supremă şi-a formulat concluziile: situaţia reclamată constituia o ingerinţă arbitrară şi ilegală de către autorităţiler publice în viaţa privată şi de familie a reclamantei (articolul 18 din Constituţie în combinaţie cu articolele 15 şi 19 – a se vedea în continuare paragraful 23). Respectiv, Curtea trebuia să admită plângerea reclamantei ţinând cont de neplăcerile la care ea a fost supusă şi de deteriorarea calităţii vieţii ei, cu atât mai mult că ambele efecte au fost confirmate în jotărârea din 31 ianuarie. La 13 martie, procurorul general a susţinut suspendarea cererii (a se vedea paragraful 12 şi paragraful 25).

14. Prin hotărârea din 27 iulie 1989, Curtea Supremă a respins recursul. Decizia atacată era cu dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece nici un funcţionar public nu a intrat în casa reclamantei şi nici nu a atentat la integritatea ei psihică. În orice caz, ea dispunea de libertatea de a-şi schimba domiciliul. Problema absenţei unei licenţe poate fi examinată în cadrul unei proceduri ordinare.

 Procedura în faţa Curţii Constituţionale

15. La 20 octombrie 1989, dna López Ostra a depus un recurs (recurso de amparo) la Curtea Constituţională, reclamând încălcarea articolului 15 (dreptul la integritate psihică), articolului 18 (dreptul la viaţă privată şi inviolabilitatea domiciliului) şi articolul 19 (dreptul de a alege în mod liber locul de reşedinţă) din Constituţie (a se vedea paragraful 23).

La 26 februarie 1990, Curtea a declarat recursul inadmisibil pentru motivul că era în mod limpede neîntemeiat. Ea a remarcat că plângerea întemeiată pe o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private nu a fost abordată cum se cuvine în faţa tribunalelor ordinare. În rest, ea a declarat că prezenţa gazelor, mirosurilor şi a zgomotului nu a constituit în sine o încălcare a dreptului la inviolabilitatea domiciliului; că refuzul de a sista activitatea staţiei nu poate fi considerat tratament degradan, din moment ce viaţa şi integritatea psihică a reclamantei nu au fost puse în pericol şi că dreptul ei de a-şi alege locul de reşedinţă nu a fost încălcat dat fiind faptul că ea nu a fost eliminată din casa ei de către autorităţi.

 Alte proceduri care vizează staţia de epurare din Lorca

 Procedura relativ la lipsa licenţei

16. În 1900, două cumnate ale dnei López Ostra, care locuiai în aceiaşi clădire cu ea, au intentat o acţiune împotriva municipiului Lorca şi companiei SACURSA la Camera Administrativă a Curţii Supreme din Murcia, pretinzând că staţia în cauză funcţiona în mod ilegal. La 18 septembrie 1991 această jurisdicţie, constatând persistenţa neplăcerilor şi după data de 9 septembrie 1988 şi că staţia funcţiona fără a avea licenţele prevăzute de lege, a dispus închiderea staţiei până la obţinerea licenţelor (a se vedea paragrfaul 28). Oricum, executarea acestui ordin a fost suspendată ca urmare a introducerii unui recurs de către consiliul municipal şi compania SACURSA. Cazul este încă în instanţă în faţa Curţii Supreme.

 Plângerea pentru infracţiune ecologică

17. La 13 noimebrie 1991 cele două cumnate ale reclamantei au depus o plângere, în baza căreia judecătorul anchetator nr. 2 a intentat o acţiune penală împotriva companiei SACURSA pentru comiterea unie infracţiuni ecologice (articolul 347 bis din codul penal – a se vedea paragraful 29). Cele două reclamante au participat la procedură în calitate de parte civilă.

Numai cu două zile mai târziu, judecătorul a decis să închidă staţia, dar la 25 noiembrie măsura a fost suspendată din cauza recursului introdus de procurorul general la 19 noimebrie.

18. Judecătorul a ordinat efectuarea mai multor expertize asupra gravităţii a neplăcerilor provocate de staţia de epurare a apei uzate şi asupra efectelor cauzate sănătăţii locuitorilor din vecinătate.

Un raport iniţial din 13 octombrie 1992, elaborat de un doctor în ştiinţe chimice de la Universitatea din Murcia, a constatat prezenţa în localitatea în litigiu a sulfurii de hidrogen (un gaz fără culoare, solubil în apă, cu un miros caracteristic de ou stricat) în concentraţii care depăşeau limitele permise. Decantarea apei uzate care conţine sulf în râu a fost considerată inacceptabilă. Aceste constatări au fost confirmate de un raport suplimentar din 25 ianuarie 1993.

În raportul din 27 octombrie 1992, Institutul naţional de toxicologie a estimat că nivelurile concentraţiei de gaz probabil ar fi depăşit limitele permise dar nu au expus pericolului sănătatea locuitorilor din vecinătatea staţiei. În cel de-al doilea raport, din 10 februarie 1993, institutul a declarat că nu se poate exclude faptul că aflarea în casele din vecinătate timp de douăzeci şi patru ore pe zi constituia un pericol pentru sănătate, din moment ce calculaţii efectuate se bazau pe o perioadă de opt ore pe zi pe parcursul a cinci zile.

În final, agenţia regională pentru mediul ambiant şi Natură, care a fost solicitată de autorităţile municipiului Lorca să efectueze o expertiză, a conchis în raportul său din 29 martie 1993 că nivelul zgomotului produs de staţie în timpul funcţionării nu a depăşit cel măsurat în alte părţi ale oraşului.

19. Dosarul anchetei conţine câteva certificate medicale şi expertize medico-legale privind efectele asupra sănătăţii locuitorilor din vecinătatea staţiei. Într-un certificat data 12 decembrie 1991, medicul pediatru de Ayala Sánchez, a notat că fiica dnei López Ostra, Cristina, prezenta un tablou clinic de greaţă, vomă, reacţii alergice, anorexie etc., care putea fi explicat numai de faptul că ea locuia într-o regiune extrem de poluată. El a recomandat transferarea copilului din această zonă.

Într-un raport de expertiză din 16 aprilie 1993 Institutul de Medicină Judiciară a Ministerului de Justiţie din Cartagena a indicat că concentraţiile de gaz în locuinţele din vecinătatea staţiei de epurare depăşesc limita permisă. El a notat că fiica reclamantei şi nepotul ei, Fernando López Gómez, prezentau simptome tipice de absorbire de gazul în litigiu, care se manifestau periodic în formă de infecţii bronhopulmonare acute. Institutul a considera că exista o relaţie de cauză şi consecinţă între acest tablou clinic şi nivelurile de gaz.

20 Suplimentar, este evident din declaraţiile a trei ofiţeri de poliţie chemaţi la 9 ianuarie 1992 în vecinătatea staţiei de către una din cumnatele reclamantei că mirosurile emanate, erau la momentul sosirii lor, foarte puternice şi provocau greaţă.

21. La 1 februarie 1992, dnei López Ostra şi familiei a fost mutată într-un apartament din centrul oraşului Lorca, arenda căruia era achitată de către municipalitate.

Inconvenienţele cauzate de aceast transfer şi de situaţia locativă precară i-au determinat pe reclamantă şi soţul acesteia să-şi procure o altă locuinţă într-o regiune diferită a oraşului la 23 februarie 1993.

22. La 27 octombrie 1993, judecătorul a confrimat ordinul din 15 noimebrie 1991 şu staţia a fost temporar închisă.

II. Dreăptul intern relevant

 Constituţia

23. Articolele relevante din Constituţie prevăd:

Articolul 15

„Fiecare persoană are dreptul la viaţă şi la integritate psihică şi psihologică, fără a fi supus torturii sau pedepsei sau tratamentului inuman sau degradant în orice circumstanţe. Pedeapsa cu moartea va fi abolită cu excepţia cazurilor prevăzute de dreptul militar penal pe timp de război.”

Articolul 17 paragrfaul 1

„Fiecare persoană are dreptul la libertate şi securitate...”

Articolul 18

„1. Dreptul la onoare şi la viaţa privată şi de familie, precum şi dreptul de a controla utilizarea imaginii unei persoane va fi protejat.

2.Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde sau percheziţiona reşedinţa unei persoane fără consimţământul ei sau o hotărâre judecătoreacă, cu excepţia cazului uni flagrant delict.

...”

Articolul 19

Cetăţenii spanioli vor benefiai de dreptul de a lege în mod liber locul de reşedinţă şi de a deplasa pe teritoriul naţional...”

Articolul 45

„1. Fiecare persoană are dreptul să locuiască într-un mediu favorabil dezvoltării personale şi datoriei de a-l păstra.

2. Autorităţile publice, bazându-se pe necesitatea solidarităţii publice, vor asigura utilizarea raţională a ansamblului resurselor naturale în scopul protejării şi ameliorării calităţii vieţii şi protejării şi restabilirii mediului înconjurător.

3. Orice persoană care încalcă dispoziţiile mai sus menţionate va fi supus pedepselor penale, sau, în caz de aplicabilitate, pedepselor administrative prevăzute de lege şi va fi solicitată să repare prejudiciul cauzat.”

 Legea din 1979 cu privire la protecţia drepturilor fundamentale

24. Legea 62/1978 prevede garantarea anumitor drepturi fundamentale  de către tribunalel ordinare. Drepturile protejate în acest fel includ dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi libertatea de a-şi alege locul de reşedinţă (articolul 1 paragraful 2). Oricum, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie 2 paragraful 2 a legii cu privire la Curtea Constituţională din 3 octombrie 1979, aplicarea acesteia se extinde asupra altor drepturi garantate de articolele 14 – 29 din Constituţia (articolul 53 din Constituţie).

25. Plângerile împotriva deciziilor emise de autorităţile administrative care afectează drepturile unei peroane pot fi formulate la camera admiistrativă a tribunalului ordinar adecvat (articolul 6),, fără a fi necesară epuizarea remediilor administrative (articolul 7 paragrfaul 1). Procedura care urmează are un caracter urgent cu termene limită mai scurte şi este dispensată de anumite acte de procedură (articolele 8 şi 10).

Decizia unei astfel de jurisdicţii poate constitui obiectul unui apel în faţa Curţii Supreme (articolul 9) , care examinează astfel de apeluri în cadrul unei proceduri urgente.

 Regulile privind protecţia mediului

26. În domeniul protecţiei mediului Statul şi comunităţile autonome au adoptat numeroase dispoziţii de diferit categorii normative: articolul 45 din Constituţie (patragarfaul 23); drecretul legislativ 1302/1986 din 28 iunie 1986 cu privire la evalurarea impactului mediului şi legea 38/1972 din 22 decembrie 1972 cu pivire la controlul poluării atmosferice.

27. Dispoziţiile cel mai frecvent invocate în speţă sânt regulamentul din 1961 privind activităţile clasificate inconveniete, insalubre, nocive şi periculoase aprobate prin decretul 2414/1961 din 30 noimebrie.

Scopul acestui decret este de a împiedica unsataţiile, fabricile, activităţile, industriile sau magazinele, atât publice cât şi private, de a cauza inconvenienţie, deteriorând condiţiile normale de salubritate şi igienă a mediului ambiant sau cauzând prejudicii proprietăţii publice sau private sau expunând unor riscuri grave persoanele sau prorietatea (articolul 1). Articolul 3 extinde aplicarea regulamentului asupra zgomotului, vibraţiilor, fumului, gazelor, mirosurilor, etc.

Cât priveşte amplasarea activităţilor în litigiu, ele sânt reglementate de ordonanţele municipale şi şi de planurile de dezvoltare locală. În orice caz, uzinele considerate a prezenta un pericol pentru sănătate nu pot în principiu construite la o distanţă mai muică de 2, 000 metri de la cel mai apropiat cartier de locuinţe (articolul 4).

28. Primarul local este împuternicit să elibereze lecenţe pentru desfăşurarea acestor activităţi, să controleze aplicarea dispoziţiile citate anterior şi sî impună sancţiuni în caz de necesitate (articolul 6).

Procedura pentru obţinerea a astfel de licenţe are câteva etape, înclusiv consultaţia obligatorie a unui comtet provincial cu privire la utilitatea sistemelor de securitate propuse de către reclamant în descrierea proiectului. Înainte a fi utilizate, localurile trebuie să fie inspectate în mod obligatoriu de către un tehnician local (articolul 42).

Un apel împotriva acestor decizii de a acorda sau refuza eliberarea licenţilor poate fi depus la instanţele de judecată ordinare.

Când sânt cauzate anumite inconvenienţe, primarul ăpoate ordona părţii responsabile de a adopta măsuri adecvate pentru eliminarea lor. Dacă astfel de măsuri nu sânt luate în intervalul de timp prevăzut în regulament, primarul poate, în baza expertizelor efectuate şi după audierea persoanei vizate, impune o amendă sau poate retrage temporar sau definitiv licenţa 8articolul 38).

 Codul Penal

29. Articolul 374 bis a fost introdus la 25 iunie 1983 prin legea reformei urgente şi parţial de codul penal (8/1983). El prevede:

„Orice persoană care, în contradicţie cu legislaţia şi regulamentul privind protecţia mediului ambiant, provoacă sau practică, în mod direct sau indirect, a emanaţiilor şi revărsărilor de orice gen în atmosferă, sol sau...ape, susceptbile de a afecta în mod grav sănătatea oamenilor sau de a prejudicia grav condiţiile de viaţă a animalelor, pădurilor, spaţiilor naturale şi suprafeţelor cultivate, este pasabilă de o pedeapsă cu închisoare pentru o periodă de la şase luni la un an (arresto mayor) şi de o amendă în cunatum de la 50, 000 până la 1,000,000 pesete.

O pedeapsa mai severă (de la şase şuni până la şase ani de inchisoare) se impune în cazul în care o instalaţie industrială funcţioneazăîn mod ilegal, fără a fi obţinut autorizaţiile administrative necesare, sau în contradicţie cu deciziile exprese ale autorităţilor administrative prin care s-a dispus modificarea sau suspendarea activităţilor poluante, sau dacă informaţia furnizată cu privire la impactul activităţilor asupra mediului ambiant nu sânt adevărate, precum şi în cazul împiedicării efectuării unei inspecţii de către autorităţile administrative.

...

În toate cazurile prevăzute de prezentul articol poate fi dispusă închiderea temporară sau definitivă a instalaţiei...”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

30. Dna López Ostra a sesizat Comisia la 14 mai 1990. Ea s-a plâns de pasivitatea autorităţilor municipiului Lorca cu privire la inconvenienţele cauzate de staţia de epurare a apei situată la câţiva metri depărtare de domiciliul ei. Învocând dispoziţiile articolelor 8, paragraful 1, şi 3 din Convenţie, ea a pretins a fi victima unei încălcări a dreptului la resăpectarea domiciliului făcând imposibilă viaţa ei privată şi de familie, precum şi victima tratamentului degradant.

31. La 8 iulie 1992, Comisia a declarat cererea (nr. 16798/90) admisibilă. În raportul său din 31 august 1993 (articolul 31), ea şi-a exprimat opinia unanimă că a existat o încălcare a articolului 8, dar nu şi a articolului 3. Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre[‡]

ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII

32. Guvernul a solicita Curţii să accepte obiecţiile preliminare sau, în caz contrar, să decidă că Regatul Spaniei nu şi-a încălcat obligaţiunile prevăzute de Convenţie.

33. La audiere, avocatul reclamantei a invitat Curtea să declare că în cazul de faţă Spania nu şi-a onorat obligaţiunile impuse de articolele 8 şi 3 din Convenţie.

ÎN DREPT

34. Reclamanta a pretins că a avut loc o încălcare a articolellor 8 şi 3 din Convenţie din cauza mirosurilor, zgomotului şi fumului poluant provocate de o staţie de epurare a deşeurilor lichide şi solide amplasată câţiva metri depărtare de domiciliul e. Ea a declarat autorităţile spaniole responsabile de această încălcare, învocând atitudinea lor pasivă.

 CU PRIVIRE LA OBIECŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

 Obiecţia bazată pe neepuizarea căilor de recurs intern

35. Guvernul a susţinut, la fel ca şi Comisia, că dna López Ostra nu a epuizat căile de recurs intern. Recursul special în protecţia drepturilor fundamentale ales de către ea (a se vedea paragrafele 10-15 şi 24-25) nu a constituit mijlocul adecvat de abordare a problemei respectării dreptului ordinar sau a controverselor de ordin ştienţific cu privire la efectele cauzate de staţia de epurare a apei. Prin urmare, această procedură a fost scurtă şi rapidă pentru a remedia încălcările evidente ale drepturilor fundamentale, iar administrarea probelor a fost redusă.

Reclamanta trebuia, pe de altă parte, să fi intentat atât o acţiune penală cât şi o acţiune administrativă ordinară, care s-ar fi dovedit eficiente în circumstanţe similare. Cu privire la fapte similare, spre exemplu, cumnata ei a intentat o procedură administrativă ordinară în aprilie 1990 şi, ulterior, a depus o plângere penală la 13 noimebrie 1991. Autorităţile judiciare competente au ordonat închiderea staţiei la 18 septembrie şi, respectiv, la 15 noimebrie 1991, dar executarea acestor ordine a fost suspendată din cauza apelurilor depuse de către autorităţile municipale şi de procurorul general (a se vedea paragrafele 16 şi 17). La 27 octombrie 1993, staţia a fost închisă printr-un ordin emis de judecătorul penal dar ambele proceduri erau încă în curs de examinare în instanţele spaniole. Dacă Curtea s-ar fi pronunţa în cazul de faţă, bazându-se pe documentele prezentate de către părţi referitor la aceste proceduri, la fel ca Comisia în raportul său, decizia sa ar fi prejudiciat rezultatul acestora.

36. Din contra, Curtea consideră, la fel ca Comisia şi reclamanta, că cererea specială pentru protecţia drepturilor fundamentale depusă la Audencia Territorial din Murcia (a se vedea paragraful 10) a constituit o modalitate eficientă şi rapidă de obţinere a reparaţiei în cazul plângerilor ei privind încălcarea dreptului la respectarea domiciliului şi integrităţii fizice, în special din moment ce cererea în cauză ar fi putut atinge rezultatul scontat, şi anume închiderea staţiei de epurare a apei. Mai mult decât atât, procurorul general a susţinut în timpul procedurilor în faţa ambelor instanţe de judecată ( Audencia Territorial din Murcia şi Curtea Supremă- a se vedea paragrafele 11 şi 13) care au examinat fondul cauzei că cererea reclamantei trebuia admisă.

37. Cât priveşte necesitatea de a aştepta rezultatul ambelor proceduri intentate de cumnatele dnei López Ostra în instanţele ordinare (administrative şi penale), Curtea constată, la fel ca şi Comisia, că reclamanata nu este parte la aceste proceduri. Mai mult decât atât, obiectul acestor proceduri nu coincide cu cel al recursului în protecţia drepturilor fundamentale, şi, respectiv, al cererii înaintate la Strasbourg, chiar dacă ele ar putea atinge rezultatul scontat. Procedura admiistrativă ordinară vizează, în special, o altă întrebare, şi anume incapacitatea de a obţine autorizaţia municipală pentru instalarea şi funcţionarea staţiei. Problema responsabilităţii penale eventuale a companiei SACURSA pentru o infracţiune ecologică posibilă este diferită de cea a pasivităţii autorităţilor municipale sau a altor autorităţi naţionale competente vizavi de problemele cauzate de staţie.

38. În final, rămâne a fi constata dacă, în scopul epuizării căilor de recur intern, a fost necesar ca însăţi reclamanta să instituie oricare din cele două feluri de procedură în şitigiu. În cazul dat, Curtea de asemenea a fost de acord cu Comisia. Utilizând o cale de recurs eficientă şi adecvată, reclamanta, de asemenea, nu era obligată să intenteze alte proceduri, mai puţin rapide.

Prin urmare, reclamanta a oferit instanţelor naţionale posibilitatea care, în principiu, este oferită Statelor Contractante de articolul 26 din Convenţie, şi anume posibilitatea de a redresa încălcările pretinse (a se vedea, printre altele, hotărârea fin 18 iunie 1971 în cuza De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei, Seria A nr. 12, p. 29, paragrfaul 50 şi hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza Guzzardi c. Italiei, seria A nr. 39, p. 27, paragrfaul 72).

39. Prin urmare, această obiecţie trebuie respinsă.

 Obiecţia privind lipsa calităţii de victimă

40. Guvernul a introdus a doua obiecţie deja avansată în faţa Comisiei. El a admis faptul că dna López Ostra, la fel ca şi alţi locuitori ai oraşului Lorca, a suferit de inconvenienţele cauzate de staţie până la 9 septembrie 1988, când o parte din activităţile staţiei în litgiu a fost sistată (a s evedea paragraful 9). Oricum, chiar şi dacă se presupune câ mirosurile şi zgomotul provocat, care nu au fost excesive, ar fi persistat şi dpă această dată, reclamanta a încetat între timp să fie victimă. Din februarie 1992, familiei dnei López Ostra i s-a acordat un spaţiu locativ în centrul oraşului, plata pentru arendă fiind achitată de municipiu, iar în februarie 1993 ei s-au mutat în casa pe care au achiziţionat-o între timp (a se vedea paragrfaul 21). În orice caz, închiderea staţiei în octombrie 1993 a pus sfârşit tuturor inconvenienţelor, astfel încât nici reclamanta şi nici familia ei nu mai suferea de efectele nedorite a funcţionării staţiei.

41. În timpul audierii, delegatul Comisiei a subliniat că decizia judecătorului anchetator din 27 octombrie 1993 (a se vedea paragrfaul 22) nu a însemnat că orice persoană care este forţată de condiţiile mediului ambiant să abandoneze domiciliul său şi, ulterior, să procure o altă locuinţă îşi pierde calitatea de victimă.

42. Curtea împărtăşeşte această opinie. Nici plecarea dnei López Ostra şi nici închiderea staţiei de epurare a apei, care era, de fapt, temporară, nu schimbă realitatea că reclamanta şi familia ei au locuit pe parcursul a mai multor ani la o distanţă de numai doisprezece metri de la o sursă de mirosuri, zgomot şi fum.

În orice caz, dacă reclamnata s-ar putea acum întoarce în fosta locuinţă în rezultatul deciziei de a închide staţia, aceasta ar fi un factor de care trebuie să se ţină cont la evaluarea prejudiciului cauzat, dar nicidecum nu ar însemna pierderea calităţii ei de victimă ( a se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx c. Belgiei, seria A nr. 31, p. 13-14, paragraful 27 şi hotărârea din 28 octombrie 1987 în cauza Inze c. Austriei, seria A nr. 126, p. 16, paragrfaul 32).

43. În consecinţă, obiecţia este neîntemeiată.

II.CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

44. În primul rând, dna López Ostra a susţinut că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

 Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Comisia s-a subscris acestei opinii, în timp ce guvernul a conmtestat-o.

45. Guvernul a afirmat că plângerea înaintată Comisiei, fiind declarată de aceasta admisibilă (a se vedea paragrafele 30 şi 31), nu a fost identică cu cea examinată de instanţele spaniole în cererea pentru protecţia drepturilor fundamentale, din moment ce ea se baza în mod evident pe declaraţiile, rapoartele medicale şi expertizele tehnice datate posterior cererii şi fără a avea vre-o legătură cu aceasta.

46. Acest argument nu a fost convingător pentru Curte. Reclamanta s-a plâns de o situaţie care a fost extinsă de inacţiunea autorităţilor municipale şi a celor competente. Această inacţiune a constituit punctul fundamental al plângerilor prezentate Comisiei şi al cererii înaintate Audencia Territorial din Murcia (a se vedea paragrfaul 10). Faptul că ea a continuat şi după sesizarea Comisiei şi adoptarea deciziei privind admisibilitatea acesteia nu poate fi considerat a fi împotriva reclamantei. În cazul în care o situaţie similară cu cea examinată persistă, Curtea trebuie să ţină cont de faptele posterioare introdicerii cererii şi chiar după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii (a se vedea, în primul rând, hotărârea din 27 iunie 1968 în cauza Neumeister c. Austriei, seria A nr. 8, p. 21, paragrfaul 28 şi p. 38, paragrfaul 7).

47. Dna López Ostra a pretins că, în pofida suspendării parţiale a activităţii staţiei la 9 septembrie 1988, ea a continuat să emită furm, ygomot continuu şi mirosuri puternice, care au făcut condiţiile de viaţă a familiei ei insuportabile şi i-a provocat ei şi membrilor familiei ei probleme de sănătate. În acest context, ea a pretins încălcarea dreptului ei la respecatrea domiciliului.

48. Guvernul a contestat realitatea şi gravitatea situaţiei descrise (a se vedea paragrfaul 40).

49. Pe baza rapoartelor medicale elaborate şi expertizelor efectuate de guvern sau reclamantă (a se vedea paragrafele 18-19), Comisia a constatat, printre altele, că emanaţiile sulfurii de hidrogen cauzate de staţiune au depăşit limita permisă şi putea pune în pericol sănătatea locuitorilot din vecinătate şi că putea să există o legătură cauzalitate între aceste emanaţii şi afecţiunea suferită de fiica ei.

50. În opinia Curţii, aceste constatări doar confirmă concluziile primului raport de expertiză prezentat Audencia Territorial de către Agenţia regională pentru mediul ambiant şi natură la 19 ianuarie 1989 în legătură cu cererea dnei López Ostra privind protecţia drepturilor fundamentale. Procurorul general a spijinit această cerere atât în prima înstanţă cât şi în cea de a doua (a se vedea paragrafele 11 şi 13). Audiencia Territorial a acceptat faptul că, fără a constitui un pericol grav pentru sănătat, problemele în litigiu a deteriorat calitatea vieţii a locuitorilor din vecinătatea staţie, dar a declarat că această deteriorare nu a fost suficient de gravă pentru a încălca drepturile fundamentale protejate de Convenţie (a se vedea paragrfaul 11).

51. Desigur, poluarea gravă a mediului poate afecta bunăstarea persoanelor şi-i poate priva să se folosească de domiciliul lor de o manieră care să afecteze viaţa lor privată şi de familie, dar fără a prejudicia gra sănătatea lor.

În cazul în care chestiunea este analizată în termenii unei obligaţiuni pozitive impusă Statului - de a lua măsuri rezonabile şi adecvate în vederea protejării drepturilor reclamantei garantate de paragrfaul 1 al articolului 6 – conform doleanţei reclamantei, sau în termenii unei „ingerinţe de către o autoritate publică” justificată în conformitate cu paragraful 2 al articolului 8, principiile aplicabile sânt în mare măsură similare. În ambele contexte, trebuie să se ţină cont de echilibrul echitabil care trebuie stabilit între interesele competitive a individului şi cele ale comunităţii, în orice caz Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere. În continuare, chiar şi în relaţie cu obligaţiunile pozitive impuse de primul paragrfaul al articolului 8, la stabilirea echilibrului cerut scopurile menţionate în al doilea paragraf pot avea o anumită relevanţă (a se vedea, în specuial, hotărârea din 17 octombrie 1986 în cauza Rees c. Regatului Unit, seria A nr. 106, p. 15, paragrfaul 37 şi hotărârea din 21 februarie 1990 în cauza Rayner c. regatului Unit, seria A nr. 172, p. 18, paragrfaul 41).

52. Conform dosarului, staţia de epurare a apei în litigiu a fost construită de compania SACURSA în iulie 1988 în scopul soluţionării unei probleme grave de poluare în oraşul Lorca provocate de o concentraţie mare de tăbăcării. Cu toate acestea, după demararea activităţii, staţia a cauzat inconvenienţe şi probleme de sănătate multor locuitori din vecinătate (a se vedea paragrafele 7 şi 8).

În mod evident, autorităţile spaniole şi în special autorităţile municipiului Lorca, nu erau din punct de vedere teoretic direct responsabile pentru emanaţiile în cauză. Oricum, după cum a subliniat Comisia, oraşul a acceptat construirea staţiei pe unul din terenurile sale, iar statul a subzidat construcţia staţiei (a se vedea paragrfaul).

53. Consiliul municipal a reacţionat prompt oferind rezidenţilor afectaţi spaţii locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi septemrbie 1988 şi, ulterior, sistând una din activităţile staţiei la 9 septembrie (a se vedea paragrfalele 8 şi 9). Oricum, membrii consiliului nu puteau să nu fie conştienţi de faptul că problemele ecologice a continuate şi după această închidere parţială (a se vedea paragrafele 11). Mai mult decât atât, acest fapt a fost confirmat nu mai târziu de 19 ianuarie 1989 de un raport elaborat de Agenţia regională pentru mediul ambiant şi natură şi, ulterior, de expertizele din 1991, 1992 şi 1993 (a se vedea paragrfalel 11 şi 18).

54. Dna López Ostra a afirmat că în virtutea puterilor generale de control atribuite autorităţilor municipale de regulamentul din 1961, administraţia municipiului era obligată să acţioneze. Suplimentar, satţia nu satisfăcea exigenţele legale, în special în ceea ce priveşte amplasarea ei şi lipsa autorizaţiilor municipale (a se vedea paragraflel 8, 27 şi 28).

55. Cu privire la acest subiect, Curtea subliniază că chestiunea legalităţii construirii şi funcţionării staţiei era în curs de examinare la Curtea Supremă din 1991 (a se vedea paragraful 16). Curtea a declarat în mod constant că sarcina de a interpreta şi aplica dispoziţiile dreptului intern îi revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor de judecată (a se vedea, printre altele, hotărârea din 24 februarie 1994 în cauza Casado Coca c. Spaniei, seria A nr. 285-A, p. 18. paragrfaul 43).

în orice caz, Curtea consideră că în speţă chiar dacă se presupune că autorităţile municipale nu şi-au îndeplinit funcţiile atribuite de dreptul intern (a se vedea paragrafele 27 şi 28), este necesar numia de a stabili dacă autorităţile naţionale a luat măsurile necesare pentru protecţia dreptului reclamantei la respecatrea domiciliului şi a vieţii private şi de familie garantate de articolul 8 (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandi, hotărârea din 26 martie 1985 în cauza X şi Y c. Olandei, seria A nr. 91, p. 11. paragrfaul 23).

56. Nu a fost remarcat faptul că autorităţile municipale nu numai că au fost incapabile de a lua măsuri în acest scop după 9 septembrie 1988, dar de asemenea au contracarat deciziile judiciare în acest sens. În cadrul procedurii administrative ordinare instituite de către cumnatele dnei López Ostra autorităţile au atacat decizia Tribunalului Superior din Muricia din 18 septembrie 1991 prin care se dispunea închiderea temporară a staţiei, şi că măsura a fost suspendată în rezultat (a se vedea paragraful 16).

Alte autorităţi de stat de asemenea au contribuit la prelungirea situaţiei. La 19 noimebrie 1991, procurorul general a depus recurs împotriva deciziei judecătorului anchetator din 15 noimebrie de a închide provizoriu staţia în cadrul procedurii urmăririi pentru infracţiune ecologică (a se vedea paragrfaul 17). Ordinul nu a fost executat până la 27 octombrie 1993 (a se vedea paragrfaul 22).

57. Guvernul a subliniat faptul că oraşul a suportat cheltuielile de arendă a unui apartament în centrul oraşului Lorca, în care reclamanta şi familia ei au locuit în perioada 1 februarie 1992- februarie 1993 (a se vedea paragrfaul 21).

Oricum, Curtea notează că familia trebuia să suporte inconvenienţele cauzate de staţie pe parcursul a trei ani înainte de a-şi schimba locuinţa. Ei s-au mutat numai când a devenit evident că situaţie nutea persista la infinit şi când pediatrul care o trata pe fiica dnei López Ostra i-a recomandat schimbarea domiciliului (a se vedea paragrafele 16, 17 şi 19). În aceste circumstanţei, oferta municipiului nu putea acorda o reparaţie deplină pentru neliniştea şi inconvenienţa la care au fost supuşi membrie familiei López Ostra.

58. În această ordine de idei şi în pofida marjei de apreciere conferite Statului respondent, Curtea consideră că statul nu a reuşit să stabilească un echilibru între interesul properităţii economice a oraşului, cel de a avea o staţie de epurare a apei, şi exercitarea eficientă a dreptului la respectarea domiciliului şi a vieţii private şi de familie de către reclamantă.

Respectiv, a avut loc o încălcare a articolului 8.

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

59. Dna López Ostra a afirmat că chestiunile pentru care Statul respondent a fost criticat erau atât de grave şi i-au cauzat atâta suferinţă încât acestea ar putea constitui tratament degradant înterzis de articolul 3 din Convenţie, care prevede:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.

Guvernul şi Comisia au consiedrat că nu a avut loc nici o încălcare a dispoziţiei în litigiu.

60. Curte se subscrie acestei opinii. Condiţiile în care reclamanta şi familia ei au locuit pentru câţiva ani erau cu certitudine foarte dificile, dar nu constituiau tratament degradant în sensul articolului 3.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

61. Articolul 50 prevede:

„În cazul în care Curtea constată că o decizie luată de o autoritate juridică sau de orice altă autoritate a Înaltei Părţi Contractante este total sau parţial în conlict cu obligaţiunile impuse prin Convenţie, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţii nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestor decizii sau măsuri, Curtea va acorda părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Dna López Ostra a reclamat o compensaţie pentru prejudiciul suportate şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.

 Daune

62. Reclamanta a afirmat că construcţia şi funcţionarea unei staţii de prelucrare a deşeurilor în apropierea domiciliului ei a forţat-o să facă schimbări radicale în viaţa ei. Respectiv, ea a solicitat următoarele sume cu titlu de reparaţii pentru prejudiciul cauzat:

(a)  12, 180, 000 pesete (ESP) pentru suferinţa suportată înceopând cu 1 octombrie 1988 până la 21 ianuarie 1992, perioada în care a locuit în fosta locuinţă;

(b)  3, 000, 000 ESP pentru anxietatea cauzată de maladia gravă a fiicei sale;

(c)   2, 535, 000 ESP pentru inconvenienţele cauzate începând cu 1 februarie 1992 de transferul ei nedorit în altă locuinţă;

(d)  7, 000, 000 ESP pentru costul de procurare a locuinţei noi pe care a fost obligaţă să o procure în luna februarie din cauza situaţiei nesigure privind locuinţa oferită de autorităţile municipiului Lorca;

(e)  295, 000 ESP cu titlu de cheltuileli suportate în timpul instalării în noua locuinţă.

63. Guvernul a considerat că sumele revendicate erau exagerate. El a subliniat că municipiul Lorca a achitat arenda pentru locuinţa din centrul oraşului în care a locuit dna López Ostra şi familia ei începând cu 1 februarie 1992 până când s-a mutat în noua locuinţă.

64. Delegatul Comisieie a conststat că suma totală reclamată era excesivă. Cât priveşte prejudiciul moral, el a considerat că, deşi reclamanta avea din punct de vedere teoretic dreptul de a reclama o nouă locuinţă, ea era obligată s-o cedeze în schimb pe cea veche, ţinându-se cont de diferenţele de mărimea şi caracteristici.

65. Curtea accepăt faptul că dna López Ostra a suportat un anumit prejudiciu în rezultatul încălcării articolului 8 (a se vedea paragrfaul 58). Valoarea apartamentului ei vechi s-a depreciat şi obligaţiunea de a se muta impunea şi anumite cheltuieli şi inconvenienţe. Pe de altă parte, nu există nici un motiv de a rambursa reclamantei costul locuinţei noi din moment ce ea a păstrat şi apartamentul vechi. Trebuie să se ţină cont de faptul că pe parcursul uni an autorităţile municipale au achitat plata pentru renta apartamentului din centrul oraşului Lorca ocupat de către reclamantă şi familia ei şi că activitatea staţiei de prelucrare a deşeurilor a fost temporar suspendată la 27 octombrie 1993prin decizia judecătorului anchetator (a se vedea paragrfaul 22).

Mai mult decât atât, reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Suplimentar la inconvenienţele provocate de emanaţiile de gaz, zgomot şi mirosuri, ea a suportat un sentiment de neputinţă şi anxietate, văzând cî situaţia în litigiupersista şi sănătatea fiicei sale se deteriora.

Capetetele de prejudiciu acceptate nu pot fi supuse unu calcul exact. Efectuând evaluarea pe o bază echitabilă în conformitate cu articolul 50, Curtea acordă dnei López Ostra o compensaţie în cuantum de 4, 000, 000.

 Costuri şi cheltuieli

 În faţa instanţelor naţionale

66. Reclamanta a pretins o sumă totală de 850, 000 ESP pentru costurile şi cheltuielile suportate în timpul procedurilor în faţa instanţelor naţionale.

67. Guvernul şi delegatul Comisiei a subliniat că dna López Ostra a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în Spania, prin urmare ea nu a trebuit să achite onorariile avocatului care a reprezentat-o, dat fiind ă această obligaţiune îi revine Statului.

68. De asemenea, Curtea a constatat că reclamant nu a suportat cheltuieli în această privinţă şi respinge, respectiv, revendicarea în litigiu. Dl Mazón Costa nu poate invoca dispoziţiile articolului 50 pentru a reclama satisfacţia echitabilă pentru motivul că el a acceptat condiţiile asistenţei juridice acordate clientei lui (a se vedea, printre altele, hotărârea din 19 December 1990 în cauza Delta c. Franţa, seria A nr. 191-A, p. 18, paragraful 47).

2. În faţa organelor Convenţiei

69. Dna López Ostra a pretins suma de 2, 250, 000 ESP pentru onorariul avocatului suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi Curţii, minus sumele achitate cu titşu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei.

70. Guvernul şi delegatul Comisiei au considerat această sumă excesivă.

71. În lumina criteriilor enunţate în jurisprundenţa sa constantă, Curtea consideră echitabil de a acorda reclamantei o sumă de 1, 500, 000 ESP cu privire la acest capăt de cerere, minus suma de 9, 700 franci francezi achitată de către Consiliul Europei.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

 Respinge obiecţiile preliminare ale guvernului;Decide că a avut loc o încălcare a articolului 8 din ConvenţieDecide că nu a existat nici o încălcare a articoului 3 din Convenţie;Decide că Statul pârât trebuie să plătească reclamanatei, în interval de trei luni, suma de 4, 000, 000 (patru milioane) pesete cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu şi 1, 500, 000 (un milion cinci sute) pesete, minus 9, 700 (nouă mii şapte sute) franci francezi cu titlu de cheltuileli de judecată, care urmează a fi converite în pesete la rata de schimb în ziua pronunţării acestei hotărâri;Respinge restul cererii pentru satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 9 decembrie 1994.

Semnat: Rolv RYSSDAL, Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD, grefier

[*]Note de la grefier:

  Cazul are numărul 41/1993/436/515. Primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii în anul relevant, iar al doilea număr indică anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere  indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.

[†] Regulamentul A se aplică la toate cazurile deferite Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi ulterior numai cazurilor care vizează statele angajate în acest Protocol (P9).  Ele corespund Regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, amendat ulterior cu cîteva ocazii.

[‡] Notă de la grefier: Din considerente practice, această anexă nu  va apărea decât în versiunea publicată a hotărârii (volumul 303-C din seria A a publicaţiilor Curţii), dar o copie a raportului Comisiei este disponibil la arhivă

Full & Egal Universal Law Academy