CASE OF LÓPEZ RIBALDA AND OTHERS v. SPAIN - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)   CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   MAREA CAMERĂ   CAUZA LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA   SPANIEI   (Cererile nr. 1874/13 și 8567/13)   HOTĂRÂRE   STRASBOURG   17 octombrie 2019   Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   În cauza López Ribalda și alții împotriva Spaniei   Curtea Europeană a Drepturilor Omului reunită în Marea Cameră   compusă din:   Linos-Alexandre Sicilianos, președinte,   Guido Raimondi,   Angelika Nußberger,   Robert Spano,   Vincent A. De Gaetano,   Jon Fridrik Kjølbro,   Ksenija Turković,   Işıl Karakaş,   Ganna Yudkivska,   André Potocki,   Aleš Pejchal,   Faris Vehabović,   Yonko Grozev,   Mārtiņš Mits,   Gabriele Kucsko-Stadlmayer,   Lәtif Hüseynov,   María Elósegui, judecători,   și Søren Prebensen, grefier-adjunct al Marii Camere,   după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 iunie 2019,   pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:   PROCEDURA   1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 1874/13 și 8567/13)   împotriva Regatului Spaniei, depuse în fața Curții la 28 decembrie 2012 și,   respectiv, 23 ianuarie 2013 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea   drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către cinci   resortisante ale acestui stat („reclamantele”), ale căror detalii sunt prevăzute   în Anexă.   2. Acestea au fost reprezentate în fața Curții de către domnul J.A.   González Espada, avocat în Barcelona. Guvernul Spaniei („Guvernul”) a   fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.A. León Cavero, din   cadrul Ministerului Public.   3. Reclamantele au susținut că decizia prin care angajatorul lor le-a   concediat s-a bazat pe supravegherea video efectuată cu încălcarea dreptului   lor la respectarea vieții private, astfel cum este garantat de art. 8 din   Convenție, și că instanțele naționale nu și-au îndeplinit obligația de a   asigura protecția efectivă a acestui drept. În temeiul art. 6 din Convenție, s-   au plâns cu privire la admiterea ca probe în cursul procedurii a   înregistrărilor obținute prin intermediul supravegherii video. În temeiul   aceleiași dispoziții, a treia, a patra și a cincea reclamantă s-au plâns cu   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   privire la acceptarea de către instanțele interne a acordurilor de soluționare   amiabilă a litigiilor pe care le-au semnat cu angajatorul lor.   4. Cererile au fost repartizate Secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din   Regulamentul Curții). Prin hotărârea din 9 ianuarie 2018, o Cameră a acestei   secții, compusă din Helena Jäderblom, președinte, Luis López Guerra,   Dmitry Dedov, Pere Pastor Vilanova, Alena Poláčková, Georgios A.   Serghides, Jolien Schukking, judecători, și Stephen Phillips, grefier de   secție, a decis conexarea cererilor, le-a declarat parțial admisibile și a   constatat încălcarea art. 8 din Convenție și neîncălcarea art. 6. Opinia   separată a judecătorului Dedov a fost anexată la hotărârea Camerei.   5. La 27 martie 2018, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii   Camere, în conformitate cu art. 43 din Convenție. La 28 mai 2018, Colegiul   Marii Camere a admis cererea.   6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu   art. 26 § 4 și § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament.   7. Reclamantele și Guvernul au depus fiecare observații scrise   suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament). Confederația Europeană a   Sindicatelor (CES), a cărei cerere de intervenție în procedura în fața   Camerei a fost admisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din   Regulament), a depus astfel de observații în fața Camerei, dar nu a făcut   observații suplimentare în fața Marii Camere.   8. La 28 noiembrie 2018, a avut loc o ședință publică în clădirea Curții   Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).   Au compărut în fața Curții:   a) pentru Guvern   R.A. LEÓN CAVERO,   agent,   A. BREZMES MARTÍNEZ DE VILLARREAL,   A. RAMOS DE MOLINS SAINZ DE BARANDA,   M. MONTOBBIO, ambasador, reprezentant   permanent al Regatului Spaniei la   Consiliul Europei,   coagent,   A. ANTÓN, Consilier, reprezentant permanent   b) pentru reclamanți   J.A. GONZÁLEZ ESPADA,   À. ORTIZ LOPEZ,   avocat,   consilier.   Curtea a ascultat declarațiile domnilor González Espada, León Cavero și   Brezmes Martínez de Villarreal și răspunsurile acestora la întrebările   judecătorilor.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   9. La 23 ianuarie 2019, Curtea a fost informată cu privire la decesul celei   de a doua reclamante. Soțul său și-a exprimat dorința de a continua   procedura în fața Curții în locul acesteia și l-a mandatat pe dl J.A. González   Espada să îl reprezinte.   ÎN FAPT   I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI   A. Concedierea reclamantelor   10. La momentul faptelor relevante, reclamantele lucrau într-un   supermarket din lanțul M. situat în provincia Sant Celoni (Barcelona).   Primele trei reclamante erau casiere, în timp ce a patra și a cincea   reclamantă erau vânzătoare în stand.   11. Începând cu martie 2009, directorul magazinului a observat unele   neconcordanțe între nivelul stocurilor și cifrele de vânzări. În următoarele   luni, a constatat pierderi de 7 780 de euro (EUR) în luna februarie, 17 971 în   luna martie, 13 936 în aprilie, 18 009 în mai și 24 614 EUR în iunie.   12. În cadrul unei investigații interne menite să clarifice situația acestor   pierderi, la 15 iunie 2009, directorul a instalat camere de televiziune cu   circuit închis (camere CCTV), unele vizibile și altele ascunse. Camerele   vizibile au fost direcționate către intrările și ieșirile din magazin. Camerele   ascunse au fost plasate la o anumită înălțime și îndreptate către case. Fiecare   cameră acoperea trei case, inclusiv zonele din fața și din spatele acestora.   Numărul exact de case monitorizate nu a fost precizat de către părți; din   actele aflate la dosar reiese că cel puțin patru case au fost filmate.   13. În cursul unei întâlniri, personalul magazinului a fost informat în   legătură cu instalarea de camere vizibile ca urmare a suspiciunii conducerii   cu privire la furturi. Nici personalul și nici comitetul de personal nu au fost   informați despre camerele ascunse. În prealabil, în 2007, societatea a   informat Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter   Personal spaniolă că intenționează să instaleze camere CCTV în magazinele   sale. Agenția a subliniat obligația de a furniza informații în conformitate cu   legislația privind protecția datelor cu caracter personal. În magazinul unde   lucrau reclamantele, a fost instalat un indicator care semnala prezența unor   camere CCTV, dar părțile nu au precizat amplasarea acestuia sau conținutul   său exact.   14. La 25 iunie 2009, conducerea magazinului l-a informat pe   reprezentantul sindicatului că filmările înregistrate cu camerele de filmat   ascunse au arătat furturi de mărfuri la case comise de mai mulți angajați.   Reprezentantul sindicatului a vizionat înregistrările.   15. La 25 și 29 iunie 2009, toți lucrătorii suspectați de furt au fost   chemați la interviuri individuale. Au fost concediați 14 angajați, inclusiv   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   cele 5 reclamante. Înainte de fiecare interviu, reclamantele și ceilalți angajați   în cauză au avut o întâlnire cu reprezentantul sindicatului, care le-a spus că   vor fi vizionate înregistrări video. În cursul întâlnirii respective, o parte din   angajați au recunoscut că au fost implicați în furturi alături de alți colegi.   16. În timpul interviurilor individuale, la care au luat parte directorul   magazinului, reprezentantul legal al societății M. și reprezentantul   sindicatului, angajații în cauză au fost notificați cu privire la concedierea lor   pentru motive disciplinare, cu efect imediat. În notificările de concediere   trimise reclamantelor se indica faptul că au fost filmate cu camere CCTV   ascunse, în mai multe rânduri între 15 și 18 iunie 2009, ajutându-i pe clienți   sau pe alți angajați ai magazinului să fure mărfuri sau furând ele însele.   Printre faptele invocate, în notificări se arăta că primele trei reclamante, care   lucrau la case, au permis clienților și colegilor să treacă de case și să   părăsească magazinul cu mărfuri pentru care nu plătiseră. În notificări se   mai adăuga că aceste reclamante au scanat mărfurile prezentate la casă de   clienți sau de colegi și apoi au anulat cumpărarea, astfel încât mărfurile   respective nu erau plătite. Se mai preciza că o comparație între mărfurile   care au fost efectiv luate de către clienți și chitanțele de la case ar putea   dovedi acest lucru. În ceea ce privește a patra și a cincea reclamantă,   camerele le-au înregistrat furând mărfuri cu ajutorul colegilor de la case.   Conform angajatorului, aceste acte constituiau o încălcare gravă a   obligațiilor de bună-credință și de loialitate cerute în cadrul raporturilor de   muncă și justificau încetarea contractului, cu efect imediat.   17. În plus, a treia, a patra și a cincea reclamantă au semnat un acord   denumit „acord de soluționare amiabilă a litigiilor” (acuerdo transaccional)   cu reprezentantul legal al societății. Aceste acorduri au fost semnate și de   reprezentantul sindicatului. Conform acestor acorduri, cele două părți au   confirmat încetarea contractului de muncă decisă de către angajator și au   declarat că au ajuns la un acord pentru a evita incertitudinea cu privire la   orice litigiu juridic viitor. Reclamantele au recunoscut furtul de mărfuri,   astfel cum se prevedea în notificările de concediere, și au confirmat decizia   angajatorului de a înceta contractele lor de muncă. Societatea s-a angajat să   nu formuleze plângeri penale împotriva angajaților. Soluționarea definitivă   cu privire la sumele restante a fost anexată la acord, iar părțile au declarat că   renunță la orice pretenție una față de cealaltă în temeiul contractului de   muncă.   18. În niciun moment anterior concedierii lor, fie în timpul întâlnirii cu   reprezentantul sindicatului, fie în timpul interviurilor individuale,   reclamantele nu au putut viziona înregistrările făcute cu camerele CCTV.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   B. Procedurile judiciare inițiate de reclamante   1. Procedura în fața instanței pentru litigii de muncă   19. La 22 iulie 2009, în fața instanței pentru litigii de muncă nr. 1 din   Granollers, prima reclamantă a introdus o acțiune în anularea concedierii   sale, considerând-o nelegală. În aceeași zi, celelalte patru reclamante au   introdus acțiuni similare în fața instanței pentru litigii de muncă.   20. Reclamantele au contestat, în special, utilizarea supravegherii video   secrete, susținând că a reprezentat o încălcare a dreptului lor la respectarea   vieții private. Astfel, acestea au solicitat ca orice înregistrare obținută prin   aceste mijloace să nu fie admisă ca probă în procedură.   21. În ceea ce privește acțiunea introdusă de cea de a treia, a patra și a   cincea reclamantă, angajatorul a considerat că acțiunile sunt inadmisibile în   baza acordurilor de soluționare amiabilă a litigiilor semnate de către acestea.   Reclamantele au solicitat anularea acordurilor, susținând că le-au semnat   sub amenințarea formulării împotriva lor a unor plângeri penale, iar   consimțământul lor a fost viciat prin constrângerea și manevrele dolosive   ale angajatorului cu complicitatea reprezentantului sindicatului.   22. A avut loc câte o ședință de judecată în cadrul fiecăreia dintre cele   două proceduri, la 3 decembrie 2009 și, respectiv, la 23 noiembrie 2009.   Înregistrările CCTV au fost anexate la dosar ca probe de către angajator.   23. Prin două hotărâri din 20 ianuarie 2010, instanța pentru litigii de   muncă a respins acțiunile reclamantelor, considerând concedierea acestora   ca fiind legală.   24. În ceea ce privește prima și a doua reclamantă, care nu au semnat   acorduri de soluționare amiabilă a litigiilor, instanța a apreciat, în primul   rând, că trebuie să verifice dacă înregistrările obținute cu camerele ascunse   constituie probe legale, având în vedere că, în conformitate cu art. 11 din   Legea privind organizarea judiciară și art. 287 din Codul de procedură   civilă, probele obținute cu încălcarea unui drept fundamental trebuie să fie   excluse.   25. În această privință, instanța pentru litigii de muncă a reținut că, în   conformitate cu art. 20 alin. (3) din Statutul lucrătorilor (infra, pct. 42), orice   angajator are dreptul să utilizeze măsuri de control și monitorizare pentru a   verifica dacă angajații își îndeplinesc obligațiile profesionale, cu condiția ca   aceste măsuri să fie compatibile cu „demnitatea umană” și, prin urmare, cu   respectarea drepturilor lor fundamentale. Instanța a făcut trimitere, în   această privință, la jurisprudența instanței constituționale (în continuare   „Tribunal Constitucional”), în special Decizia nr. 186/2000 din 10 iulie   2000, care privea o situație similară de supraveghere video a unor angajați   suspectați de abateri grave prin utilizarea unor camere de filmat ascunse. În   decizia respectivă, Tribunal Constitucional a constatat că dreptul   angajatorului de a lua măsuri de monitorizare în exercitarea prerogativelor   de conducere și în scopul asigurării bunei funcționări a societății este limitat   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   de respectarea vieții private a angajaților și a protecției imaginii acestora.   Aceasta a explicat că instanța de fond este obligată să asigure un echilibru   între diferitele interese cu valoare constituțională recurgând la un control al   proporționalității măsurilor angajatorului. În cauză, a constatat că măsura de   supraveghere video secretă a fost proporțională și nu a încălcat dreptul   fundamental al angajatului la respectarea vieții private garantat de art. 18   din Constituție, având în vedere următoarele: în primul rând, era justificată   de existența unor suspiciuni rezonabile privind comiterea unor abateri grave;   în al doilea rând, era adecvată în funcție de obiectivul urmărit, și anume   acela de a verifica dacă angajatul a săvârșit efectiv abateri și de a adopta   sancțiuni, dacă era necesar; în al treilea rând, a fost necesară deoarece   înregistrările au furnizat dovada abaterii în cauză; în al patrulea rând, a fost   proporțională, deoarece monitorizarea a fost limitată în timp și spațiu la ceea   ce era suficient pentru a îndeplini obiectivul urmărit. În plus, instanța a   considerat că, din punct de vedere constituțional, nu are relevanță   examinarea aspectului dacă angajații sau comitetul de personal au fost   informați în prealabil cu privire la instalarea supravegherii video. S-a   reținut, de asemenea, că dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă în   temeiul art. 24 din Constituție nu a fost încălcat prin admiterea ca probe a   înregistrărilor obținute în acest mod, cu atât mai mult cu cât decizia s-a   întemeiat, de asemenea, pe alte elemente de probe.   26. Transpunând principiile dezvoltate astfel de Tribunal Constitucional   într-o cauză similară, instanța pentru litigii de muncă a considerat că nu a   fost încălcat dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor private, iar   înregistrările astfel obținute reprezintă probe valabile.   27. Pe fond, instanța a considerat că faptele expuse în notificările de   concediere au fost stabilite prin probe aflate la dosar și examinate în   ansamblu, respectiv: înregistrări video, declarații date în calitate de martori   de directorul magazinului, reprezentantul sindicatului și alți angajați   concediați pentru implicarea lor în furturi, precum și un raport de expertiză   întocmit în contextul cercetării penale privind faptele (infra, pct. 40), care a   comparat secvențele filmate de camere cu cumpărăturile înregistrate la case.   28. În opinia instanței, comportamentul reclamantelor a constituit o   încălcare a principiului bunei-credințe și a implicat pierderea încrederii   angajatorului, făcând astfel concedierile lor legale.   29. În ceea ce privește a treia, a patra și a cincea reclamantă, instanța   pentru litigii de muncă a examinat argumentele lor referitoare la nulitatea   acordurilor de soluționare amiabilă a litigiilor încheiate cu angajatorul lor. A   considerat că nu exista nicio probă a vreunei forme de constrângere sau   intenție frauduloasă din partea angajatorului. Instanța a concluzionat că   declarația reprezentantului sindicatului, în sensul că reclamantele au   recunoscut faptele, în cursul unei întâlniri, face așadar plauzibilă ipoteza că   au semnat acordurile pentru a evita formularea de plângeri penale. A   adăugat că nesemnarea de către unii angajați aflați în aceeași situație ca cea   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   a reclamantelor (de exemplu, prima și a doua reclamantă) a unui astfel de   acord confirmă absența oricărei amenințări sau constrângeri. A reținut, de   asemenea, că acordurile de soluționare amiabilă a litigiilor nu au o cauză   ilicită și pot fi considerate ca fiind un mijloc de soluționare a unui diferend   prin concesii reciproce.   30. Validând acordurile încheiate, instanța a admis excepția ridicată de   angajator și, constatând că cele trei reclamante nu aveau locus standi, a   respins acțiunea fără examinarea ei pe fond.   2. Procedura în fața Tribunal Superior de Justícia Catalunya   31. Reclamantele au formulat apel în fața Curții Superioare de Justiție din   Catalonia (în continuare „Tribunal Superior de Justícia Catalunya”) la 16 și,   respectiv, 22 martie 2010. În acțiunea sa, prima reclamantă a criticat, în   special, încălcarea obligației de notificare prealabilă, astfel cum se prevede   la art. 5 din Legea privind protecția datelor cu caracter personal. În opinia   sa, acest lucru ar fi trebuit să fie luat în considerare la examinarea   proporționalității măsurii de supraveghere video.   32. Prin hotărârile din 28 ianuarie și 24 februarie 2011, Tribunal Superior   a admis ambele hotărâri ale primei instanțe.   33. Întemeindu-se pe propria jurisprudență, pe cea a altor instanțe și pe   decizia Tribunal Constitucional citată deja de instanța pentru litigii de   muncă, Tribunal Superior a considerat că măsurile de supraveghere video   luate de angajator în temeiul art. 20 § 3 din Statutul lucrătorilor nu   impuneau, având în vedere art. 6 alin. (2) din Legea privind protecția datelor   cu caracter personal, acordul prealabil al angajatului în cauză, ci trebuiau să   fie supuse unui control de proporționalitate în conformitate cu criteriile   stabilite de Tribunal Constitucional. S-a considerat că măsura luată în cauză   îndeplinea respectivele criterii deoarece era justificată de existența   suspiciunilor de comitere a unor abateri, adecvată în funcție obiectivul   urmărit, necesară pentru îndeplinirea acestui scop, deoarece o măsură mai   moderată nu ar fi fost de natură să-l îndeplinească, și proporțională, întrucât   înregistrările au fost limitate, în timp și spațiu, la ceea ce era necesar pentru   a verifica suspiciunile. Făcând trimitere la hotărârile anterioare, Tribunal   Superior a constatat următoarele, în hotărârea din 28 ianuarie 2011, în   procedura referitoare la prima reclamantă:   „[...] monitorizarea realizată de angajator prin intermediul camerelor CCTV   [instalate la locul unde (prima reclamantă) lucra și îndreptate către locul unde   munceau casierii după detectarea mărfurilor lipsă [...]) poate fi privită, în general, ca   un model adecvat și chiar necesar pentru controlul activității și, prin urmare, trebuie să   se considere că, în pofida faptului că poate conduce la aplicarea de sancțiuni [...] ca   urmare a neinformării reprezentanților personalului cu privire la instalarea de camere   [...], monitorizarea nu a fost excesivă și contrară controlului referitor la oportunitate,   necesitate sau proporționalitate, ceea ce ar fi avut ca rezultat o încălcare nejustificată a   dreptului la protejarea imaginii persoanei sau o atingere adusă demnității acesteia,   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   deoarece a reprezentat un mijloc adecvat și foarte greu de înlocuit pentru dovedirea   unui posibil furt [...].”   Tribunal Superior a reținut, de asemenea, că neinformarea angajaților și a   reprezentanților personalului ar putea fi explicată prin faptul că „societatea   se temea în mod întemeiat că, dacă existența sistemului de monitorizare ar fi   fost cunoscută, scopul acesteia nu ar mai fi fost atins”.   34. Fără să menționeze expres art. 5 din Legea privind protecția datelor   cu caracter personal, Tribunal Superior a reținut că respectarea de către   angajator a obligației de notificare prealabilă era un aspect de legalitate   ordinară și că nerespectarea acestei obligații l-ar fi expus pe angajator la   sancțiuni administrative, însă fără impact asupra admisibilității probelor în   cazul în care, precum în speța de față, măsura de supraveghere video a fost   justificată și proporțională:   „[...] Pretinsa omisiune de a informa angajații ar putea, dacă este cazul, să atragă o   sancțiune administrativă, dar nu încalcă condițiile referitoare la legalitatea mijloacelor   de probă stabilite de Tribunal Constitucional, deoarece constituie, într-adevăr, o   măsură justificată (au existat suspiciuni rezonabile că apelanta săvârșise abateri grave   la locul de muncă), adecvată față obiectivul urmărit de societate (să verifice dacă   angajatul a comis efectiv abateri și, în caz afirmativ, să ia măsuri disciplinare),   necesară (în măsura în care înregistrările ar putea să probeze abaterile respective) și   proporțională (camerele au fost focalizate doar către case și doar pentru o perioadă   limitată de timp, suficientă pentru a verifica dacă era un fapt izolat sau un   comportament nelegal repetat).”   Folosind un raționament similar, Tribunal Superior a ajuns la aceeași   concluzie, în hotărârea din 24 februarie 2011, în procedurile care le priveau   pe a doua, a treia, a patra și a cincea reclamantă.   35. În ceea ce privește a treia, a patra și a cincea reclamantă, Tribunal   Superior a menținut concluzia instanței pentru litigii de muncă, conform   căreia acordurile de soluționare amiabilă a litigiilor erau legale și nu se   constatase niciun viciu de consimțământ, remarcând, în special, că   acordurile au fost semnate în prezența reprezentantului sindicatului, precum   și că modul lor de redactare nu lasă nicio îndoială în ceea ce privește   cunoașterea faptelor de către angajați sau disponibilitatea acestora de a   accepta încetarea contractelor lor de muncă.   36. Tribunal Superior a subliniat totuși că nu era corect din punct de   vedere procedural să se considere, așa cum procedase instanța pentru litigii   de muncă, că semnarea acordurilor ar fi privat reclamantele de dreptul de a   acționa în justiție. A apreciat că reiese fără dubiu din acorduri că acestea au   recunoscut în mod expres faptele de care au fost acuzate, că au acceptat   decizia angajatorului de încetare a raporturilor de muncă și că și-au dat   consimțământul la încetarea contractelor lor. Prin urmare, a concluzionat, cu   trimitere la jurisprudența Tribunal Supremo referitoare la acorduri similare   încheiate între același angajator și alți angajați, că respectivele contracte de   muncă au încetat de comun acord. Acest lucru era suficient pentru a   considera că faptele sunt stabilite și încetarea contractelor de muncă este   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   legală, indiferent de legalitatea înregistrărilor video și de admisibilitatea   acestora ca probe, o întrebare la care instanța a răspuns, de altfel, afirmativ.   37. În plus, ca răspuns la motivul de apel invocat de toate reclamantele   privind faptul că elementele de probă erau insuficiente pentru a stabili starea   de fapt, Tribunal Superior a arătat că faptele au fost dovedite prin   înregistrările video, prin declarațiile reprezentantului sindicatului, conform   cărora mai mulți angajați au recunoscut furturile, precum și prin confirmarea   faptelor în acordurile de soluționare amiabilă, în cazurile celor trei   reclamante care le-au semnat. În ceea ce privește mai precis prima   reclamantă, a cărei față nu apărea în înregistrările video, instanța a   considerat că analiza comparativă a înregistrărilor camerelor îndreptate către   casa la care a lucrat și a chitanțelor demonstrează suficient implicarea sa în   faptele de care a fost acuzată.   38. În urma examinării celorlalte motive invocate de reclamante în   susținerea acțiunilor lor, Tribunal Superior a concluzionat că toate   concedierile au fost legale și a menținut hotărârile pronunțate în primă   instanță.   3. Procedura în fața Tribunal Supremo și Tribunal Constitucional   39. Recursurile reclamantelor au fost declarate inadmisibile la 5   octombrie 2011 și, respectiv, la 7 februarie 2012. În cele din urmă,   reclamantele au formulat recursuri amparo în fața instanței constituționale   (Tribunal Constitucional), care au fost declarate inadmisibile la 27 iunie și,   respectiv, la 18 iulie 2012, ca urmare a „inexistenței unei încălcări a unui   drept fundamental”.   C. Procedura penală împotriva reclamantelor   40. La 31 iulie 2009, după ce reclamantele și alți angajați au contestat   concedierea în fața instanței pentru litigii de muncă, angajatorul a formulat o   plângere penală împotriva a 14 angajați, inclusiv cele 5 reclamante. Față de   aceștia s-a pus în mișcare acțiunea penală. La 15 iulie 2001, considerând că   ancheta nu a stabilit că a existat o înțelegere între inculpate în comiterea   infracțiunilor și că valoarea bunurilor furate de fiecare inculpat nu a depășit   400 EUR, judecătorul de instrucție a decis reîncadrarea juridică a faptelor ca   fiind contravenții (falta). Prin hotărârea din 27 septembrie 2011, instanța a   constatat prescrierea răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului de   prescripție pentru acest tip de infracțiuni.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   II. LEGISLAȚIA ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE   A. Constituția Regatului Spaniei   41. Dispozițiile relevante din Constituția spaniolă sunt redactate după   cum urmează:   Articolul 18   „1. Este garantat dreptul la onoare, la viață personală și de familie și la propria   imagine.   [...]   4. Legea poate restricționa folosirea informațiilor în scopul de a garanta onoarea și   intimitatea personală și familială a cetățenilor și exercitarea deplină a drepturilor   acestora.”   Articolul 24   „1. Toate persoanele au dreptul să obțină protecție efectivă din partea judecătorilor și   a instanțelor în exercitarea drepturilor și a intereselor lor legitime și, în niciun caz,   apărarea nu le poate fi refuzată.   2. De asemenea, toate persoanele au dreptul la [...] un proces public fără întârzieri   nejustificate și cu garanții depline [...].”   Articolul 33   „1. Este recunoscut dreptul la proprietate privată [...].”   Articolul 38   „Libera inițiativă este recunoscută în cadrul unei economii de piață. [...] ”   B. Dispozițiile relevante în materia dreptului muncii   42. Statutul lucrătorilor (Estatuto de los Trabajadores), aprobat prin   Decretul legislativ regal nr. 1/1995 din 24 martie 1995, astfel cum era în   vigoare la data faptelor, prevedea, în special:   Articolul 5 – Obligațiile lucrătorilor   „Lucrătorii au următoarele obligații:   a) Să îndeplinească obligațiile inerente funcției lor, în conformitate cu principiile   bunei-credințe și diligenței.   [...]”   Articolul 20   „2. [...] În toate cazurile, lucrătorul și angajatorul trebuie să respecte cerința de bună-   credință în îndeplinirea obligațiilor lor reciproce.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   3. Angajatorul poate folosi măsurile de monitorizare și supraveghere pe care le   consideră cele mai potrivite pentru a se asigura că un salariat își îndeplinește   obligațiile sale profesionale, luând în considerare, la adoptarea și aplicarea acestor   măsuri, demnitatea umană a salariatului [...].”   43. Dispozițiile relevante din Legea privind procedura muncii, aprobată   prin Decretul legislativ regal nr. 2/1995 din 7 aprilie 1995, astfel cum era în   vigoare la data faptelor, aveau următorul cuprins:   Articolul 90   „1. Părțile se pot prevala de toate elementele de probă prevăzute de lege [...] cu   excepția cazului în care au fost obținute în mod direct sau indirect cu încălcarea   drepturilor sau a libertăților fundamentale.   [...]”   Articolul 108   „[...]   2. Este lovită de nulitate concedierea întemeiată pe unul dintre motivele de   discriminare prevăzute de Constituție sau lege ori pusă în aplicare prin încălcarea   drepturilor și libertăților fundamentale.”   C. Dispoziții procedurale relevante   44. Art. 11 din Legea organică nr. 6/85 din 1 iulie 1985 privind sistemul   judiciar prevede următoarele:   „1. Principiul bunei-credințe trebuie respectat în orice procedură. Probele obținute,   direct sau indirect, cu încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale vor fi   excluse [...].”   D. Legislația privind protecția datelor cu caracter personal   1. Legea organică nr. 15/1999   45. Legea organică nr. 15/1999 privind protecția datelor cu caracter   personal (Ley Orgánica de protección de datos de carácter personal ) de   transpunere a Directivei 95/46/CE (infra, pct. 63), astfel cum era în vigoare   la momentul faptelor, a fost adoptată la 13 decembrie 1999 și a intrat în   vigoare la 14 ianuarie 2000. Scopul său era garantarea drepturilor   fundamentale ale persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor   cu caracter personal, în special dreptul lor la respectarea onoarei și a vieții   private personale și de familie (art. 1 din lege). Legea se aplica la colectarea   datelor cu caracter personal, definite ca fiind orice informații referitoare la   persoane fizice identificate sau identificabile, înregistrate pe un suport fizic   care poate fi prelucrat, precum și utilizarea ulterioară a acestor date în   scopuri publice sau private (art. 2 și 3).   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   46. Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter   Personal din Spania, înființată prin această lege, este autoritatea   responsabilă cu supravegherea aplicării sale. În această calitate, are dreptul   să efectueze inspecții, să examineze plângeri și să aplice sancțiuni pentru   contravențiile constatate, respectiv amenzi de până la 600 000 EUR (art. 35   și urm.).   47. Prevederile legii cu privire la informarea și consimțământul   persoanelor vizate de colectarea datelor lor cu caracter personal, astfel cum   sunt aplicabile în speță, au următorul cuprins:   Articolul 5 – Dreptul la informare privind colectarea de date   „1. Persoanele vizate ale căror date cu caracter personal sunt solicitate trebuie să fie   informate în prealabil, explicit, precis și neechivoc cu privire la:   a) existența unui fișier de date cu caracter personal sau prelucrarea ulterioară a   acestora, scopul și destinatarii informațiilor;   b) natura obligatorie sau facultativă a răspunsurilor la întrebările adresate;   c) consecințele furnizării sau refuzului de a furniza datele;   d) existența unor drepturi de acces, de rectificare, de ștergere și de contestare;   e) identitatea și detaliile de contact ale operatorului de prelucrare sau, după caz, ale   reprezentantului acestuia.   [...]   4. În cazul în care datele cu caracter personal au fost colectate fără abordarea   persoanei vizate, aceasta trebuie să fie informată în mod expres, precis și neechivoc de   către operatorul de dosar sau reprezentantul acestuia, în termen de trei luni de la   înregistrarea datelor, cu excepția cazului în care persoana vizată a fost deja informată   cu privire la conținutul, originea datelor și a informațiilor menționate la lit. a), d) și e)   ale alin. (1) al prezentului articol.   5. Dispozițiile alineatului precedent nu se aplică în cazurile în care legea prevede în   mod expres altfel, prelucrarea datelor este făcută în scop istoric, statistic sau științific,   precum și în cazul în care este imposibil să fie informată persoana vizată sau dacă   acest lucru ar implica un efort disproporționat pentru Autoritatea de Supraveghere a   Prelucrării Datelor cu Caracter Personal sau organismul regional corespunzător, având   în vedere numărul persoanelor vizate, vechimea datelor, precum și posibilele măsuri   de compensare.   Dispozițiile alineatului precedent nu se aplică, de asemenea, atunci când datele sunt   obținute din surse accesibile publicului și sunt destinate activităților de publicitate sau   studiilor de cercetare, caz în care fiecare comunicare trimisă persoanei vizate trebuie   să precizeze originea datelor, identitatea persoanei fizice sau juridice responsabile de   prelucrarea datelor și drepturile persoanei vizate.”   Articolul 6 – Consimțământul persoanelor vizate   „1. Prelucrarea datelor cu caracter personal necesită consimțământul neechivoc al   persoanei vizate, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   2. Consimțământul nu este necesar în următoarele cazuri: datele personale sunt   colectate de către autoritățile publice în exercitarea atribuțiilor lor; datele se referă la   părțile unui contract sau ale unui proiect de contract în cadrul unei relații comerciale,   profesionale sau administrative și sunt necesare pentru administrarea sau executarea   acesteia; scopul prelucrării datelor îl reprezintă protecția unui interes vital al persoanei   vizate, în conformitate cu art. 7 alin. (6) din prezenta lege; datele sunt conținute în   surse aflate la dispoziția publicului, iar prelucrarea acestora este necesară pentru   realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de terțul căruia îi sunt   comunicate datele, cu excepția cazului în care drepturile și libertățile fundamentale ale   persoanei vizate sunt periclitate.”   48. În conformitate cu art. 13 -18 din lege, persoanele vizate au, în   special, dreptul de acces, de rectificare și de ștergere a datelor lor cu caracter   personal. Art. 19 din lege prevede dreptul la despăgubiri, după cum   urmează:   Art. 19 – Dreptul la despăgubiri   „1. Persoanele care, ca urmare a nerespectării dispozițiilor din prezenta lege de către   operatorul de date sau de către responsabilul cu prelucrarea datelor, au suferit un   prejudiciu adus bunurilor lor ori o atingere adusă drepturilor lor au dreptul la   despăgubiri. [...]   3. În cazul în care dosarele sunt deținute de entități de drept privat, acțiunea este   exercitată în fața instanțelor de drept comun.”   49. Astfel, Tribunal Supremo a dispus ca un angajator să plătească   despăgubiri unuia dintre foștii săi angajați, care fusese concediat cu doi ani   în urmă, pentru că a furnizat potențialilor angajatori date personale privind   concedierea angajatului, reducând astfel șansele acestuia de a găsi un nou   loc de muncă (hotărârea nr. 609/2015 din 12 noiembrie 2015).   2. Instrucțiunea nr. 1/2006   50. Instrucțiunea nr. 1/2006 din 8 noiembrie 2006 privind prelucrarea   datelor cu caracter personal în scopuri de monitorizare prin intermediul   dispozitivelor de supraveghere video, adoptată de Autoritatea de   Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal din Spania,   cuprinde următoarele dispoziții:   Articolul 3 – Informare   „Orice utilizator de dispozitive de supraveghere video trebuie să îndeplinească toate   obligațiile prevăzute la art. 5 din Legea organică nr. 15/1999 din 13 decembrie. În   acest scop, utilizatorul trebuie:   a) să plaseze, în zonele monitorizate, cel puțin un panou de informare afișat suficient   de vizibil [...] și   b) să pună la dispoziția persoanelor vizate un document care să conțină informațiile   prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea organică nr. 15/1999 [...].”   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   Articolul 4 – Principiile calității, proporționalității și scopului prelucrării datelor   „1. În conformitate cu art. 4 din Legea organică nr. 15/1999 [...], imaginile pot fi   prelucrate numai dacă sunt adecvate, relevante și nu sunt excesive în ceea ce privește   întinderea și scopurile explicite și legitime care justifică instalarea supravegherii   video.   2. Instalarea de camere [...] este permisă numai în cazul în care obiectivul   monitorizării nu poate fi îndeplinit, fără eforturi disproporționate, prin alte mijloace   care ar fi mai puțin intruzive pentru viața privată a persoanelor și pentru dreptul   acestora la protecția datelor cu caracter personal.   3. [...] În toate situațiile, orice prelucrare a datelor trebuie să fie evitată dacă nu este   necesară pentru scopul urmărit.”   51. Pagina de internet a Autorității de Supraveghere a Prelucrării Datelor   cu Caracter Personal prezintă, în plus, o fișă practică privind supravegherea   video și un model de panou indicând informațiile cerute de lege.   3. Legea nr. 3/2018   52. Legea nr. 15/1999 a fost abrogată și înlocuită de noua Legea organică   nr. 3/2018 privind protecția datelor cu caracter personal și protejarea   drepturilor digitale, adoptată la 5 decembrie 2018 și intrată în vigoare la 7   decembrie 2018. Art. 22 din noua lege reglementează în mod explicit   prelucrarea datelor cu caracter personal colectate prin intermediul   supravegherii video. Prevede, în special, următoarele:   „4. Obligația de a furniza informații prevăzută la articolul 12 din Regulamentul (UE)   2016/679 se consideră a fi respectată prin plasarea unui panou informativ într-un loc   suficient de vizibil, indicând cel puțin existența prelucrării datelor, identitatea   persoanei responsabile și posibilitatea de exercitare a drepturilor prevăzute la   articolele 15 și 22 din Regulamentul (UE) 2016/679. [...]”   53. În ceea ce privește supravegherea video la locul de muncă, art. 89   alin. (1) din lege prevede:   „1. Angajatorii au dreptul de a prelucra imaginile obținute prin intermediul unor   dispozitive de supraveghere video în exercitarea autorității lor de a monitoriza   angajații sau funcționarii, astfel cum prevede art. 20 alin. (3) din Statutul lucrătorilor   [...] cu condiția ca această posibilitate să fie utilizată în cadru legal și în limitele sale   inerente. Angajatorii au obligația de a informa lucrătorii sau persoanele din   conducerea unității de introducerea unei astfel de măsuri în prealabil și în mod   explicit, clar și concis.   În cazul în care camerele CCTV înregistrează angajați sau persoane din conducerea   unității comițând o faptă ilicită, se consideră că obligația de a furniza informații este   respectată dacă a fost instituit cel puțin dispozitivul prevăzut la art. 22 alin. (4).”   E. Jurisprudența Tribunal Constitucional   54. La 10 iulie 2000, Tribunal Constitucional a pronunțat o decizie de   referință privind legalitatea supravegherii video la locul de muncă, ținând   seama de protecția oferită de art. 18 alin. (1) din Constituția spaniolă   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   (decizia nr. 186/2000). În acest caz, angajatorul a instalat un sistem de   camere CCTV ascunse în plafonul raioanelor de îmbrăcăminte și   încălțăminte ale unui magazin, îndreptate către trei case și recepție. Tribunal   Constitucional a susținut că măsura în cauză trebuia să treacă un triplu test   pentru a fi considerată acceptabilă: trebuia să urmărească un obiectiv legitim   („testul de oportunitate”), să fie necesară („testul necesității”) și   proporțională („testul de proporționalitate strictă”).   Cu alte cuvinte, era necesar ca instanțele să analizeze dacă a fost asigurat un   just echilibru între ingerința în exercitarea unui drept fundamental și   importanța obiectivului legitim urmărit. Cu privire la supravegherea video   în cauză, a constatat după cum urmează:   „În speță, supravegherea video secretă [...] a fost o măsură justificată (deoarece   exista suspiciunea rezonabilă că persoana suspectată a comis abateri la locul de   muncă); măsura era adaptată scopului urmărit de către societate (pentru a verifica dacă   lucrătorul a comis, în realitate, faptele, caz în care acestuia i s-ar fi aplicat sancțiuni   disciplinare corespunzătoare); a fost necesară (înregistrările urmau să fie folosite ca   dovadă a comiterii faptelor); a fost proporțională (deoarece camerele au fost orientate   doar către zona caselor și numai pentru o perioadă de timp limitată) [...];   Rezultă că nu a existat nicio ingerință în exercitarea dreptului la [respectarea] vieții   private, astfel cum este consacrat la art. 18 alin. (1) din Constituția spaniolă.”   55. În ceea ce privește pretinsa lipsă a informării angajaților și a   comitetului de personal, instanța constituțională a constatat că acest aspect   privea legalitatea ordinară, irelevantă în cadrul protecției constituționale a   drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, situația de fapt din cauză este   anterioară intrării în vigoare a Legii privind protecția datelor cu caracter   personal, și anume ianuarie 2000, iar în perioada respectivă legislația   aplicabilă nu prevedea obligația de informare comparabilă cu cea ulterior   enunțată la art. 5 alin. (1) din această lege.   56. Într-o decizie anterioară datei de 10 aprilie 2000 (nr. 98/2000),   aplicând un test de proporționalitate similar, Tribunal Constitucional a   considerat că dispozitivele de înregistrare video și audio plasate la casă și la   o masă de joc într-un cazinou, în completarea sistemului de securitate   existent, au reprezentat o măsură disproporționată, având în vedere ingerința   majoră astfel cauzată în exercitarea dreptului lucrătorilor și clienților la   respectarea vieții lor private. Instanța a observat că angajatorul nu a arătat în   ce mod înregistrarea sonoră, în mod special intruzivă pentru dreptul la viață   privată al persoanelor în cauză, ar fi fost necesară pentru protecția   drepturilor și intereselor sale legitime.   57. Ulterior, prin decizia nr. 29/2013 din 11 februarie 2013 care privea   fapte ulterioare intrării în vigoare a Legii privind protecția datelor cu   caracter personal, Tribunal Constitucional a hotărât că instalarea permanentă   a unui sistem de supraveghere video, inițial ca o măsură de securitate în   scopul monitorizării activității angajaților, ar fi trebuit semnalată în prealabil   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   reprezentanților lucrătorilor și angajaților, iar nerespectarea acestui lucru ar   încălca dispozițiile art. 18 alin. (4) din Constituție. În cauză, un angajat al   Universității din Sevilia a fost suspendat din funcție fără plată pentru   întârzieri nejustificate și absențe constatate prin mijloace de supraveghere   video instalate cu aprobarea conducerii. Tribunal Constitucional a constatat   următoarele:   „7. [...] În concluzie, trebuie să se rețină că [Tribunal Constitucional] a hotărât, în   mod invariabil și continuu, că prerogativele unui angajator sunt limitate de drepturile   fundamentale (a se vedea, printre alte [precedente], STC nr. 98/2000 din 10 aprilie,   temei legal nr. 7, sau STC nr. 308/2000 din 18 decembrie, temei legal nr. 4). Prin   urmare, în același mod în care „interesul public” care justifică o sancțiune legată de o   infracțiune administrativă nu este suficient pentru a permite statului să priveze   cetățeanul în cauză de drepturile sale derivate [din art. 5 alin. (1) și (2) din Legea   privind protecția datelor cu caracter personal] (STC 292/2000 din 30 noiembrie, temei   legal nr. 18), „interesul privat” al unui angajator nu poate justifica folosirea datelor cu   caracter personal ale lucrătorului în detrimentul acestuia din urmă fără să-l informeze   în prealabil de măsurile de monitorizare puse în aplicare. Nu există niciun motiv în   sfera profesională [...] să restricționeze dreptul de a fi informat, un drept fundamental   protejat prin art. 18 alin. (4) din Constituție. În consecință, nu este suficient ca   prelucrarea datelor să fie legală, fiind prevăzută de lege [art. 6 alin. (2) din Legea   privind protecția datelor cu caracter personal] sau să dovedească, într-un caz concret,   că este proporțională cu scopul urmărit; monitorizarea de către angajator, acolo unde   este posibil, trebuie să asigure și informarea prealabilă.   8. În speță, camerele CCTV instalate în campus au înregistrat imaginea recurentului   și au permis [angajatorului] să verifice respectarea timpului de lucru [...] Proprietarul   camerelor era Universitatea din Sevilla, aceasta fiind entitatea care utiliza   înregistrările, devenind astfel persoana juridică responsabilă cu prelucrarea datelor   recurentului, fără să îl fi informat în prealabil cu privire la utilizarea de camere pentru   monitorizarea activității sale. Astfel, a fost încălcat art. 18 alin. (4) din Constituție.   Existența de panouri care indicau prezența unui sistem de supraveghere video în   campus sau faptul că Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter   Personal fusese informată cu privire la instalarea sistemului nu afectează cu nimic   această concluzie. Angajații ar fi trebuit să fie informați în prealabil, expres, precis și   neechivoc că un astfel de sistem ar putea fi utilizat pentru a monitorizarea activitatea   lor. Informațiile trebuie să precizeze caracteristicile și întinderea prelucrării datelor,   indicând situațiile în care imaginile pot fi analizate, pentru cât timp și în ce scop,   menționând în mod explicit că imaginile ar putea fi utilizate pentru a impune   lucrătorilor sancțiuni disciplinare în caz de nerespectare a contractului de muncă.”   58. Prin decizia din 3 martie 2016 (nr. 39/2016), Tribunal Constitucional   și-a consolidat jurisprudența privind utilizarea camerelor de supraveghere   ascunse. În cauză, administratorul unui magazin de îmbrăcăminte a depistat   o serie de furturi din încasări și îl suspecta pe unul dintre angajații săi. A   instalat temporar camere ascunse îndreptate către zona casei de marcat.   Angajatorul a afișat un panou indicând în mod general existența unei   supravegheri video, inclusiv informațiile prevăzute la art. 5 din Legea   privind protecția datelor cu caracter personal, în conformitate cu art. 3 din   Instrucțiunea nr. 1/2006 emisă de Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării   Datelor cu Caracter Personal din Spania. Tribunal Constitucional a explicat   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   în următorii termeni relevanța îndeplinirii obligației de a furniza informații   în conformitate cu art. 5 din legea menționată:   „4. [...] astfel cum s-a subliniat, chiar dacă nu este cerut acordul expres al   lucrătorului pentru a pune în aplicare o măsură de monitorizare care implică   prelucrarea [datelor cu caracter personal], subzistă obligația de a furniza informații   potrivit art. 5 din Legea privind protecția datelor cu caracter personal. Fără a aduce   atingere eventualelor sancțiuni legale, pentru ca nerespectarea de către angajator a   acestei obligații să constituie o încălcare a art. 18 alin. (4) din Constituție, este necesar   să se verifice dacă principiul proporționalității a fost respectat. Dreptul la protecția   datelor ar trebui să fie pus în balanță cu orice limitare care poate fi justificată de   obligațiile profesionale ale angajatului și de prerogativa corespunzătoare de   monitorizare și control recunoscută angajatorului prin art. 20 alin. (3) din Statutul   lucrătorilor coroborat cu art. 33 și 38 din Constituție. Evaluarea relevanței   constituționale a lipsei totale sau parțiale de informare în cazurile de supraveghere   video la locul de muncă necesită punerea în balanță, în fiecare caz, de drepturi și   valori constituționale concurente: pe de o parte, dreptul lucrătorilor de la protecția   datelor cu caracter personal și, pe de altă parte, prerogativa conducerii angajatorului,   care, esențială pentru buna funcționare a productivității organizației, reflectă drepturile   constituționale recunoscute la art. 33 și 38 din Constituție și [...] este consacrată la   art. 20 alin. (3) din Statutul lucrătorilor, care permite în mod expres angajatorului să   adopte măsuri de monitorizare și control pentru a verifica dacă angajații își   îndeplinesc obligațiile profesionale [...] Această prerogativă generală de control   prevăzută de lege conferă legitimitate monitorizării efectuate de angajator asupra   modului în care angajații își îndeplinesc obligațiile profesionale (a se vedea [...]   hotărârea CEDO Bărbulescu împotriva României din 6 ianuarie 2016), fără a judeca a   priori împrejurările specifice fiecărei cauze, împrejurări care vor determina dacă   monitorizarea aplicată de către angajator a condus la o încălcare sau nu a dreptului   fundamental în discuție.   Este clar că, pentru a stabili dacă testul de proporționalitate este îndeplinit în cazul în   care informațiile sunt insuficiente sau lipsesc, va fi necesar, în primul rând, să se   verifice, în fiecare caz în parte, dacă nu s-a respectat într-adevăr obligația de   informare.”   59. În această cauză, Tribunal Constitucional a considerat că nu a fost   încălcat art. 18 alin. (4) din Constituție, în special pentru că angajatorul a   plasat un panou indicând existența unei supravegheri video, în conformitate   cu reglementările în materie. S-a considerat că panoul conținea suficiente   informații despre existența monitorizării și scopul prelucrării datelor. După   examinarea proporționalității ingerinței în viața privată a angajatului,   utilizând criteriile prevăzute în jurisprudență (supra, pct. 54), Tribunal   Constitucional a constatat, de asemenea, că nu s-a adus atingere dreptului la   viața privată, protejat prin art. 18 alin. (1) din Constituție.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   III. DREPTUL EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL RELEVANT   A. Consiliul Europei   1. Convenția pentru protecția persoanelor privind prelucrarea   automată a datelor personale   60. Convenția (ETS nr. 108) a intrat în vigoare la 1 octombrie 1985, fiind   ratificată de Spania la 31 ianuarie 1984. Potrivit art. 1, scopul convenției   este de a garanta pe teritoriul fiecărui stat parte, fiecărei persoane fizice,   oricare ar fi cetățenia sa sau reședința sa, respectarea drepturilor și   libertăților sale fundamentale și, în special, dreptul la viața privată, față de   prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal care o privesc.   Prevede, în special:   Art. 5 – Calitatea datelor   „Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate trebuie să   fie:   a. obținute și prelucrate în mod corect și legal;   b. înregistrate în scopuri determinate și legitime și să nu fie utilizate în mod   incompatibil cu aceste scopuri;   c. adecvate, pertinente și neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt   înregistrate;   d. exacte și, dacă este necesar, actualizate;   e. păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor în cauză pe o durată   ce nu o depășește pe cea necesară scopurilor pentru care ele sunt înregistrate.” [...]   Art. 8 – Garanții complementare pentru persoana în cauză   „Orice persoană trebuie:   a. să aibă cunoștință de existența unui fișier automatizat de date cu caracter personal,   de scopurile sale principale, precum și de identitatea și de locul de reședință obișnuit   sau de sediul principal de care aparține proprietarul fișierului;   b. să obțină la intervale rezonabile și fără întârziere sau cu cheltuieli excesive   confirmarea existenței sau inexistenței în fișierul automatizat de date cu caracter   personal care o privesc, precum și comunicarea acestor date sub o formă inteligibilă;   c. să obțină, dacă este cazul, modificarea acestor date sau ștergerea lor, dacă au fost   prelucrate fără a se respecta dispozițiile din dreptul intern care aplică principiile de   bază enunțate la art. 5 și 6;   d. să dispună de o cale de atac, dacă nu s-a dat curs la o cerere de confirmare, sau,   dacă este cazul, de comunicare, de modificare ori de ștergere, prevăzute la lit. b) și   c).”   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   2. Comisia de la Veneția   61. În 2007, Comisia de la Veneția, organul consultativ al Consiliului   Europei cu privire la aspecte constituționale, a adoptat Opinia privind   „supravegherea video de către operatorii privați a spațiilor publice și private   și de către operatorii publici a spațiilor private și protecția drepturilor   omului” în cadrul celei de a 71-a sesiuni plenare [Veneția, 1-2 iunie 2007,   CDL-AD (2007) 027]. Părțile relevante au următorul cuprins:   „18. În scopul acestui studiu, spațiul privat va include, de asemenea, locurile de   muncă și utilizarea supravegherii video într-un sediu profesional, ceea ce ridică   probleme de ordin juridic cu privire la dreptul la viață privată al angajaților.   [...]   52. În ceea ce privește locurile de muncă, instalarea unei supravegheri video necesită   ca dreptul la viață privată al lucrătorilor să fie respectat.   53. În acest sens, supravegherea video ar trebui, în general, să poată preveni sau   detecta frauda și furtul de către angajați în cazul unei suspiciuni întemeiate. Cu toate   acestea, cu excepția unor circumstanțe specifice, filmarea nu ar trebui permisă în   locuri precum toalete, dușuri, toalete publice, vestiare, spații pentru fumat și spațiile   unde angajații pot avea încredere deplină că le este respectată viața privată.   54. Mai mult, supravegherea secretă ar trebui permisă, numai cu titlu temporar, doar   atunci când nu există alte alternative adecvate.   [...]   57. În ceea ce privește magazinele, supravegherea video poate fi justificată pentru   protecția proprietății dacă o astfel de măsură se dovedește a fi necesară și   proporțională. Aceasta poate fi, de asemenea, justificată în anumite locuri în magazin   pentru a preveni și pedepsi furtul calificat, dar, în mod similar, doar ca o măsură unică   și nu mai mult decât este necesar.   58. Legislația naționala va trebui să definească în mod clar baza legală a   supravegherii și necesitatea încălcării având în vedere interesele protejate.   [...]   IV. Concluzii și recomandări   [...]   99. Comisia de la Veneția reiterează, prin urmare, recomandările formulate în   studiul său precedent:   – supravegherea video [efectuată din motive de securitate sau siguranță sau pentru   prevenirea și controlul faptelor penale] trebuie să respecte condițiile enunțate la art. 8   din CEDO.   – cu privire la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește colectarea și   prelucrarea datelor cu caracter personal, reglementările trebuie să respecte cel puțin   cerințele stabilite de Directiva 95/46/CE, în special art. 6 și 7, care reiau dispozițiile   art. 5 din Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor privind   prelucrarea automată a datelor personale.   100. În plus, având în vedere specificul supravegherii video, Comisia recomandă ca   următoarele măsuri să fie întreprinse pe o bază sistematică:   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   – Publicul ar trebui prevenit că este supravegheat, cu excepția cazului în care   sistemul de supraveghere este evident. Cu alte cuvinte, situația trebuie să fie de așa   natură încât se poate considera că persoana observată este conștientă de faptul că este   supravegheată sau și-a dat în mod clar consimțământul față de supravegherea   respectivă.”   3. Comitetul de Miniștri   62. La 1 aprilie 2015, cu ocazia celei de-a 1224-a reuniuni a delegaților   miniștrilor, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat   Recomandarea CM/Rec (2015) 5 privind prelucrarea datelor cu caracter   personal în contextul ocupării unui loc de muncă. Extrasele relevante prevăd   următoarele:   10. Transparența prelucrării   „10.1. Informațiile privind datele cu caracter personal deținute de către angajatori ar   trebui să fie puse la dispoziția lucrătorului în cauză, fie direct, fie prin intermediul   reprezentanților lor sau să fie aduse la cunoștința sa prin alte mijloace adecvate.   10.2. Angajatorii ar trebui să furnizeze angajaților următoarele informații:   – categoriile de date cu caracter personal care vor fi prelucrate și o descriere a   scopurilor prelucrării;   – destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor cu caracter personal;   – mijloacele de exercitare a drepturilor consacrate de principiul 11 din prezenta   recomandare, fără a aduce atingere mijloacelor mai favorabile prevăzute de dreptul   intern sau de sistemul legislativ;   – orice alte informații necesare pentru a asigura prelucrarea corectă și legală a   datelor. [...]”   15. Sisteme și tehnologii de informații pentru monitorizarea angajaților, inclusiv   supravegherea video   „15.1. Introducerea și utilizarea de sisteme și tehnologii de informații cu scopul   direct și principal al monitorizării activității și comportamentului angajaților nu ar   trebui să fie permisă. În cazul în care introducerea și utilizarea lor în alte scopuri   legitime, de exemplu pentru a proteja producția, sănătatea și siguranța sau pentru a   asigura desfășurarea eficientă a unei organizații, are drept consecință indirectă   posibilitatea de control a activității angajaților, acestea ar trebui să facă obiectul unor   garanții suplimentare stabilite la principiul 21, în special consultarea reprezentanților   lucrătorilor.   15.2. Sistemele și tehnologiile de informații care, în mod indirect, monitorizează   comportamentul și activitățile salariaților ar trebui alese și amplasate astfel încât să nu   aducă atingere drepturilor lor fundamentale. Utilizarea unor echipamente de   supraveghere video pentru monitorizarea locațiilor care fac parte din zonele personale   ale vieții angajaților nu este permisă în nicio situație.”   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   21. Garanții suplimentare   „Pentru toate formele specifice de prelucrare, stabilite în Partea a II-a din prezenta   recomandare, angajatorii ar trebui să asigure respectarea următoarelor garanții, în   special:   a. să informeze lucrătorii înainte de introducerea de sisteme și tehnologii de   informații care să permită monitorizarea activităților acestora. Informațiile furnizate   trebuie să fie actualizate și este necesar să se țină seama de principiul 10 din prezenta   recomandare. Informațiile trebuie să includă scopul operațiunii, durata de păstrare a   datelor, existența sau nu a drepturilor de acces și rectificare, precum și modul în care   drepturile respective pot fi exercitate;   b. să ia măsuri interne referitoare la prelucrarea datelor respective și să informeze   lucrătorii în prealabil;   c. să consulte reprezentanții lucrătorilor în conformitate cu legislația sau practicile   interne, înainte de introducerea oricărui sistem de monitorizare sau în situațiile în care   o astfel de supraveghere se poate modifica. În cazul în care procedura de consultare   indică o posibilitate de încălcare a dreptului lucrătorilor la respectarea vieții private și   a demnității umane, trebuie obținut acordul reprezentanților angajaților;   d. să consulte, în conformitate cu dreptul intern, autoritatea națională de   supraveghere cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.”   B. Uniunea Europeană   1. Directiva 95/46/CE   63. Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24   octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește   prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, în   partea sa relevantă, prevede:   Articolul 6   „1. Statele membre stabilesc că datele cu caracter personal trebuie să fie:   a) prelucrate în mod corect și legal;   b) colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și să nu mai fie prelucrate   ulterior într-un mod incompatibil cu aceste scopuri. Prelucrarea ulterioară a datelor în   scopuri istorice, statistice sau științifice nu este considerată incompatibilă atât timp cât   statele membre prevăd garanții corespunzătoare;   c) adecvate, pertinente și neexcesive în ceea ce privește scopurile pentru care sunt   colectate și prelucrate ulterior;   d) exacte și, dacă este necesar, actualizate; trebuie luate toate măsurile necesare   pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care   sunt colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior, să fie șterse sau rectificate;   e) păstrate într-o formă care permite identificarea persoanelor vizate o perioadă nu   mai lungă decât este necesar în vederea atingerii scopurilor pentru care au fost   colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior. [...]”   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   Articolul 7   „Statele membre prevăd ca datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă:   a) persoana vizată și-a dat consimțământul neechivoc sau   b) prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care subiectul datelor   este parte sau în vederea luării unor măsuri, la cererea acestuia, înainte de încheierea   contractului sau   c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine   operatorului sau   d) prelucrarea este necesară în scopul protejării interesului vital al persoanei vizate   sau   e) prelucrarea este necesară pentru aducerea la îndeplinire a unei sarcini de interes   public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit   operatorul sau terțul căruia îi sunt comunicate datele sau   f) prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator   sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze   interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate [...]”.   Articolul 10 – Informațiile în cazurile de colectare a datelor de la persoana vizată   „Statele membre prevăd ca operatorul sau reprezentantul său să furnizeze persoanei   de la care colectează date care o privesc cel puțin informațiile menționate mai jos, cu   excepția cazului în care persoana este deja informată cu privire la aceste date:   a) identitatea operatorului și, dacă este cazul, a reprezentantului;   b) scopul prelucrării căreia îi sunt destinate datele;   c) orice alte informații suplimentare, cum ar fi:   – destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor, [...]   – existența dreptului de acces la datele care o privesc și de rectificare a datelor cu   caracter personal [...]”   Articolul 11 – Informații în cazul în care datele nu au fost obținute de la persoana   vizată   „1. Atunci când datele nu au fost colectate de la persoana vizată, statele membre   prevăd obligativitatea ca operatorul sau reprezentantul său, în momentul înregistrării   datelor cu caracter personal sau, dacă se are în vedere o comunicare a datelor către   terți, nu mai târziu de data la care datele sunt comunicate prima oară, de a furniza   persoanei vizate cel puțin informațiile menționate mai jos, cu excepția cazului în care   persoana vizată este deja informată cu privire la aceste date:   a) identitatea operatorului și, dacă este cazul, a reprezentantului său;   b) scopurile prelucrării;   c) orice alte informații suplimentare, cum ar fi:   – categoriile de date în cauză;   – destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor;   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   – existența dreptului de acces la datele care o privesc și de rectificare a datelor cu   caracter personal;   în măsura în care, ținând seama de circumstanțele specifice în care sunt colectate   datele, astfel de informații suplimentare sunt necesare pentru asigurarea unei   prelucrări corecte a datelor cu privire la persoana vizată. [...]”   Articolul 13 – Excepții și restricții   „1. Statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge domeniul   obligațiilor și drepturilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1), articolul 10, articolul 11   alineatul (1), articolul 12 și articolul 21, dacă o astfel de restricție constituie o măsură   necesară pentru a proteja:   a) securitatea statului;   b) apărarea;   c) siguranța publică;   d) prevenirea, investigarea, detectarea și punerea sub urmărire a infracțiunilor sau a   încălcării eticii în cazul profesiunilor reglementate;   e) un interes economic sau financiar important al unui stat membru sau al Uniunii   Europene, inclusiv în domeniile monetar, bugetar și fiscal;   f) o funcție de monitorizare, inspecție sau de reglementare legată, chiar și ocazional,   de exercitarea autorității publice în cazurile menționate la literele c), d) și e);   g) protecția persoanei vizate sau a drepturilor și libertăților altora.”   Articolul 22 – Acțiuni   „Fără să aducă atingere oricărei căi administrative de atac care poate fi prevăzută,   inter alia, în fața autorității de supraveghere menționată la articolul 28, anterior   sesizării autorității judecătorești, statele membre prevăd dreptul oricărei persoane la o   cale atac în justiție în caz de încălcare a drepturilor garantate prin dreptul intern   aplicabil prelucrării în cauză.”   Articolul 23 – Răspundere   „1. Statele membre prevăd ca orice persoană care a suferit prejudicii ca urmare a   unei prelucrări ilegale sau a oricărei acțiuni incompatibile cu dispozițiile de drept   intern adoptate în temeiul prezentei directive are dreptul să obțină reparații de la   operator pentru prejudiciul suferit. [...]”   2. Grupul de lucru pentru protecția datelor   64. A fost instituit Grupul de lucru pentru protecția datelor, în temeiul   art. 29 din Directiva 95/46/CE, în scopul de a contribui la implementarea   uniformă a dispozițiilor acesteia. Acesta este un organism consultativ   independent al UE. În septembrie 2001, a emis Avizul 8/2001 privind   prelucrarea datelor cu caracter personal în contextul ocupării unui loc de   muncă, care sintetizează principiile fundamentale ale protecției datelor:   finalitate, transparență, legitimitate, proporționalitate, exactitate, securitate   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   și informarea personalului. În ceea ce privește monitorizarea angajaților, se   recomandă următoarele:   „Orice monitorizare, în special dacă este realizată în baza art. 7 lit. f) din Directiva   95/46/CE și, în orice caz, pentru a îndeplini cerințele prevăzute la art. 6, trebuie să   constituie o reacție proporțională a angajatorului la riscurile cu care se confruntă,   ținând seama de protecția legitimă a vieții private și de alte interese ale lucrătorilor.   Orice date cu caracter personal deținute sau utilizate în cadrul activității de   monitorizare trebuie să fie adecvate, relevante și neexcesive în raport cu scopul pentru   care monitorizarea se justifică. Monitorizarea trebuie efectuată într-un mod cât mai   puțin intruziv posibil. Trebuie să se axeze pe zona de risc, ținând seama de normele   privind protecția datelor și, după caz, de principiul secretului corespondenței.   Monitorizarea, inclusiv supravegherea prin camere video, trebuie să fie în   conformitate cu cerințele de transparență prevăzute la art. 10. Lucrătorii trebuie să fie   informați cu privire la existența supravegherii, scopurile în care sunt prelucrate date cu   caracter personal, precum și alte informații necesare pentru a asigura o prelucrare   echitabilă. Directiva nu tratează mai puțin strict monitorizarea utilizării internetului și   e-mailului de către lucrător în cazul în care monitorizarea se face prin intermediul unei   camere amplasate în birou.”   65. Un alt aviz, emis la 11 februarie 2004, privind prelucrarea datelor cu   caracter personal prin intermediul supravegherii video (avizul nr. 4/2004), a   subliniat faptul că Directiva 95/46/CE se aplică supravegherii video și că   principiul proporționalității trebuie respectat, atât în decizia de a utiliza acest   mijloc, cât și la prelucrarea datelor cu caracter personal obținute în acest   mod. În ceea ce privește supravegherea video la locul de muncă, a explicat:   „În plus față de considerațiile prezentate în documentele menționate, în măsura în   care acestea sunt într-adevăr aplicabile supravegherii video, este necesar să se   sublinieze că sistemele de supraveghere video care au ca finalitate directă controlul de   la distanță al calității muncii și al productivității, și care presupun, prin urmare,   prelucrarea datelor cu caracter personal în acest context, să fie, de regulă, interzise.   Din contra, dacă există garanții adecvate, sistemele de supraveghere video justificate   de cerințe reale de producție sau de securitatea muncii ar putea fi admise, deși ar putea   avea ca efect indirect controlul de la distanță.   Experiența de aplicare a arătat în plus că supravegherea nu ar trebui să includă   spațiile care fie sunt rezervate utilizării de către angajați, fie nu sunt destinate unei   activități profesionale – cum ar fi toaletele, dușurile, vestiarele și zonele de recreere;   faptul că imaginile sunt colectate exclusiv pentru a proteja proprietatea și   identificarea, prevenirea și sancționarea infracțiunilor grave nu ar trebui să fie utilizate   pentru a acuza un angajat de comiterea de abateri disciplinare minore; că ar trebui   garantat dreptul lucrătorilor de a contesta utilizând conținutul imaginilor înregistrate.   Trebuie furnizate informații către angajați și către orice altă persoană care lucrează în   cadrul societății. Aceasta ar trebui să includă identitatea operatorului și scopul   supravegherii, precum și furnizarea altor informații necesare pentru garantarea   prelucrării echitabile privind persoana vizată, de exemplu, în ce caz înregistrările vor   fi examinate de către conducerea societății, perioada de înregistrare și data la care   înregistrarea va fi comunicată reprezentanților legii. Comunicarea de informații, de   exemplu, prin intermediul unui simbol, nu poate fi considerat suficientă în contextul   ocupării unui loc de muncă.”   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   3. Regulamentul general privind protecția datelor   66. Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al   Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea   ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera   circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE a intrat în   vigoare la 25 mai 2018. A preluat majoritatea dispozițiilor cuprinse în   Directiva 95/46/CE și a consolidat unele din garanțiile prevăzute de aceasta.   IV. MATERIALE DE DREPT COMPARAT   67. Din materialele de care dispune Curtea privind legislația statelor   membre ale Consiliului Europei și, în special, dintr-un studiu vizând 42 state   rezultă următoarele informații.   68. Cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au o legislație de   transpunere a Directivei 95/46/CE. Dintre acestea, 21 de state au adoptat   instrumente care să reglementeze specific supravegherea video la locul de   muncă. Majoritatea statelor care au astfel de norme interzic supravegherea   video secretă. Unele dintre ele (Germania, Regatul Unit) o permit totuși în   caz de suspiciune privind comiterea unei infracțiuni sau a unei abateri grave.   69. În ceea ce privește statele care nu sunt membre ale UE, 7 dintre   acestea au norme specifice referitoare la supravegherea video la locul de   muncă, 3 state au reglementări referitoare la supravegherea video în general,   iar 5 au doar legislație generală privind colectarea și prelucrarea datelor cu   caracter personal. Statele care au adoptat norme specifice impun ca o astfel   de monitorizare să aibă un scop legitim, iar angajații să fie informați. Într-un   singur stat (Elveția), poate fi utilizată supravegherea video secretă în caz de   suspiciune privind comiterea unei infracțiuni.   70. Aproape toate statele permit oricărei persoane vizate de   supravegherea video să sesizeze instanțele de judecată cu o cerere pentru   repararea prejudiciului suferit sau pentru a dispune încetarea monitorizării   sau ștergerea datelor obținute prin aceste mijloace. În unele țări, răspunderea   penală poate fi, de asemenea, angajată. În toate statele membre ale Uniunii   Europene și în 10 alte state, este posibilă sesizarea unei autorități   independente de protecție a datelor cu caracter personal, care are   competența de a ancheta și de a impune sancțiuni.   ÎN DREPT   I. ASPECTE PRELIMINARE   A. Locus standi   71. Curtea observă că a doua reclamantă, A. Gancedo Giménez, a   decedat la 25 octombrie 2018, în timp ce cauza se afla pe rolul Marii   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   Camere. Soțul și moștenitorul legal, J. López Martínez, și-a exprimat   dorința de a continua procedura în fața Curții.   72. Curtea reamintește că, în mai multe cauze în care un reclamant a   decedat în cursul procedurii, a luat în considerare dorința exprimată de către   moștenitori sau rudele apropiate de a o continua [a se vedea, printre alte   precedente, Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96,   CEDO 2000-XII; Angelov împotriva Bulgariei, nr. 44076/98, pct. 28, 22   aprilie 2004; Nicola împotriva Turciei, nr. 18404/91, pct. 15, 27 ianuarie   2009].   73. În speță, Curtea constată că moștenitorul celei de-a doua reclamante   poate avea un interes suficient pentru continuarea examinării cererii și   recunoaște astfel calitatea sa de a acționa în locul acesteia.   B. Cu privire la obiectul cauzei în fața Marii Camere   74. În observațiile orale în fața Marii Camere, Guvernul a solicitat Curții   doar să reanalizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție, cu   privire la care Camera a constatat o încălcare în hotărârea din 9 ianuarie   2018 și care a făcut obiectul cererii de trimitere a Guvernului, admisă de   către Colegiul Marii Camere. A adăugat că reclamantele nu au formulat o   cerere de trimitere privind capătul de cerere întemeiat pe art. 6, față de care   Camera nu a constatat nicio încălcare.   75. Reclamantele nu au avut comentarii privind cererea Guvernului, dar,   cu toate acestea, au solicitat Curții să revadă concluzia Camerei de   neîncălcare.   76. Curtea reamintește că domeniul de aplicare și conținutul „cauzei”   retrimise în fața Marii Camere sunt delimitate de decizia de admisibilitate a   Camerei [a se vedea K. și T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94,   pct. 140-41, CEDO 2001-VII, și Ilnseher împotriva Germaniei (MC),   nr. 10211/12 și 27505/14, pct. 100, 4 decembrie 2018]. Prin urmare, „cauza”   trimisă în fața Marii Camere include în mod necesar toate aspectele cererii   pe care Camera a declarat-o admisibilă și nu este limitată la „aspectul grav”   de importanță generală sau care afectează interpretarea sau aplicarea   Convenției sau a protocoalelor sale, în conformitate cu art. 43 din   Convenție, pentru care cererea de trimitere a fost admisă de Colegiu (a se   vedea K. și T. împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 140-41). În   consecință, în speță, examinarea Marii Camere va viza toate capetele de   cerere întemeiate pe art. 6 și 8 din Convenție care au fost declarate   admisibile de către Cameră.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN   CONVENȚIE   77. Reclamantele au susținut că decizia angajatorului lor de concediere s-   a întemeiat pe înregistrări obținute prin intermediul supravegherii video la   locul lor de muncă, cu încălcarea dreptului acestora la respectarea vieții lor   private, și că, prin faptul că au refuzat să declare nulă concedierea lor,   instanțele naționale nu și-au îndeplinit obligația de a proteja acest drept. Au   invocat art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:   „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private [...]   2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât   în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care,   într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța   publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,   protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”   A. Hotărârea Camerei   78. În hotărârea din 9 ianuarie 2018, Camera a constatat că art. 8 din   Convenție era aplicabil în cauză. Întrucât măsura de supraveghere video în   litigiu a fost pusă în aplicare de către o entitate privată, Camera a examinat   plângerea în cadrul obligațiilor pozitive ale statului și a urmărit să   stabilească dacă autoritățile naționale au asigurat un echilibru just între   dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor private, pe de o parte, și   interesul angajatorului de protejare a drepturilor sale de organizare și   administrare a proprietății sale, pe de altă parte.   79. Camera a reținut că, deși sistemul de supraveghere video a fost   instalat ca urmare a unor suspiciuni întemeiate de furt, acesta a avut o sfera   largă de aplicare – supravegherea video nu a fost limitată în timp, afectând   toți angajații care lucrau la case și a acoperit tot programul de lucru – și a   încălcat obligația prevăzută în dreptul intern de a informa în prealabil   persoanele vizate despre colectarea și prelucrarea datelor lor cu caracter   personal, existența, scopul și punerea în aplicare a măsurilor. Având în   vedere aceste elemente, Camera nu a împărtășit opinia instanțelor naționale   în ceea ce privește proporționalitatea măsurii de supraveghere video luată de   angajator. A considerat, în special, că drepturile angajatorului ar fi putut fi   protejate prin informarea reclamantelor, chiar și la modul general, cu privire   la instalarea unui sistem de supraveghere video.   80. În consecință, Camera a constatat că instanțele naționale nu au   asigurat un echilibru just între dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor   private și celelalte interese aflate în joc și, prin urmare, a fost încălcat art. 8   din Convenție.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   B. Cu privire la excepția preliminară ridicată de Guvern   81. Guvernul a susținut că reclamantele ar fi putut sesiza Autoritatea de   Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal cu o plângere   pentru nerespectarea de către angajator a dispozițiilor Legii privind protecția   datelor cu caracter personal sau ar fi putut formula o plângere penală pentru   încălcarea dreptului lor la respectarea vieții private. În opinia sa, aceste   modalități de acțiune ar fi condus la impunerea unei sancțiuni administrative   sau penale pentru angajator. Concluzionează că reclamantele nu au epuizat   căile de atac interne disponibile în dreptul național.   82. Reclamantele au susținut că Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării   Datelor cu Caracter Personal este doar o autoritate administrativă cu   competență limitată la impunerea unor sancțiuni pecuniare în cazul unei   încălcări a legislației în materia protecției datelor. Ele au apreciat că o astfel   de sancțiune, dacă ar fi fost impusă angajatorului lor, nu ar fi dus la o   despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului lor la   respectarea vieții lor private și a concedierii întemeiate pe această încălcare.   Au adăugat că nu era obligatorie sesizarea Autorității înaintea instanțelor de   drept comun, care au competență deplină să interpreteze și să aplice   dispozițiile Legii privind protecția datelor cu caracter personal.   83. Curtea observă că Guvernul a ridicat pentru prima dată problema   neepuizării căilor de atac interne în observațiile scrise în fața Marii Camere.   Nu identifică în cauză nicio împrejurare excepțională care ar fi putut să-l   scutească de obligația prevăzută la art. 55 din Regulament, de a ridica   excepții preliminare înainte de pronunțarea de către Cameră a deciziei   privind admisibilitatea. Prin urmare, Guvernul nu poate invoca excepția   respectivă în acest stadiu al procedurii și aceasta trebuie să fie respinsă [a se   vedea Navalnyy împotriva Rusiei (MC), nr. 29580/12 și alte 4 cereri, pct. 61,   15 noiembrie 2018].   84. Cu toate acestea, în măsura în care argumentele părților referitoare la   excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern au impact   asupra fondului capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție, Curtea   le va examina în continuare.   C. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenție   1. Argumentele părților   (a) Reclamantele   85. Reclamantele au susținut că faptul că au fost în permanență filmate la   locul lor de muncă, pe durata întregului program de muncă, fără știrea lor și   fără să poată să se sustragă monitorizării, a determinat aplicabilitatea art. 8   din Convenție.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   (b) Guvernul   86. Guvernul a susținut că reclamantele lucrau într-un loc public, în   contact direct cu publicul. Consideră că, în lipsa unui consens între statele   membre cu privire la problema dacă o astfel de situație a fost inclusă în   sfera noțiunii „viață privată”, Curtea nu ar trebui să extindă sfera acestui   concept în consecință. Protecția oferită de art. 8 nu s-ar putea extinde la un   comportament infracțional.   2. Motivarea Curții   (a) Principii care decurg din jurisprudența Curții   87. Curtea reiterează că conceptul „viață privată” este un termen larg care   nu se pretează unei definiții exhaustive. Aceasta include integritatea fizică și   psihologică a unei persoane. Prin urmare, poate conține multiple aspecte ale   identității fizice și sociale a persoanei [a se vedea, ca exemplu recent,   Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76639/11, pct. 95, 25 septembrie   2018]. Se aplică, în special, aspectelor legate de identitatea personală, cum   ar fi numele unei persoane sau fotografia sa [a se vedea Schüssel împotriva   Austriei (dec.), nr. 42409/98, 21 februarie 2002, Von Hannover împotriva   Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 95, CEDO 2012].   88. Conceptul „viață privată” nu se limitează la un „cerc restrâns”, în   care persoana fizică își poate trăi viața personală fără ingerințe exterioare, ci   cuprinde și dreptul de a duce o „viață socială privată”, adică posibilitatea de   a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea exterioară [a se vedea   Bărbulescu împotriva României, (MC), nr. 61496/08, pct. 70, 5 septembrie   2017]. Nu exclude activitățile profesionale în această privință [a se vedea   Fernández Martínez împotriva Spaniei (MC), nr. 56030/07, pct. 110, CEDO   2014 (extrase); Köpke împotriva Germaniei (dec.), nr. 420/07, 5 octombrie   2010; Bărbulescu, citată anterior, pct. 71; Antović și Mirković împotriva   Muntenegrului, nr. 70838/13, pct. 42, 28 noiembrie 2017; Denisov, citată   anterior, pct. 100] sau activități desfășurate într-un context public [a se   vedea Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 95]. Prin urmare, există o   zonă de interacțiune dintre o persoană și ceilalți, chiar și într-un context   public, care poate intra în domeniul de aplicare a „vieții private” [a se vedea   P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 56, CEDO 2001-   IX; Perry împotriva Regatului Unit, nr. 63737/00, pct. 36, CEDO 2003-IX   (extrase); Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 95].   89. O serie de elemente sunt relevante pentru a aprecia dacă viața privată   a unei persoane este afectată de măsuri realizate în afara domiciliului său   sau spațiului său de lucru privat. Întrucât există situații în care persoanele, în   cunoștință de cauză sau în mod intenționat, se implică în activități care sunt   sau pot fi înregistrate sau raportate în mod public, așteptările rezonabile ale   unei persoane în ceea ce privește respectarea vieții private pot reprezenta un   factor important, însă nu neapărat decisiv în cadrul evaluării (a se vedea P.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   G. și J. H. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 57; Bărbulescu,   citată anterior, pct. 73; Antović și Mirković, citată anterior, pct. 43). În ceea   ce privește monitorizarea acțiunilor unei persoane utilizând dispozitive   fotografice sau video, instituțiile Convenției au considerat că monitorizarea   acțiunilor și mișcărilor unei persoane fizice într-un loc public utilizând un   dispozitiv fotografic care nu înregistra date vizuale nu constituie în sine o   formă de ingerință în viața privată (Herbecq și Association „Ligue des   Droits de l’Homme” împotriva Belgiei, nr. 32200/96 și 32201/96, Decizia   Comisiei din 14 ianuarie 1998, Decizii și rapoarte 92-B, p. 92, și Perry,   citată anterior, pct. 41). În schimb, se poate vorbi despre viață privată atunci   când date cu caracter personal, în special imagini ale unei persoane   identificate, sunt colectate și înregistrate în mod sistematic sau permanent (a   se vedea Peck împotriva Regatului Unit, nr. 44647/98, pct. 58-59, CEDO   2003-I; Perry, citată anterior, pct. 38 și 41; Vukota-Bojić împotriva Elveției,   nr. 61838/10, pct. 55 și 59, 18 octombrie 2016). După cum a subliniat   Curtea în această privință, imaginea unei persoane constituie unul din   principalele atribute ale personalității sale, deoarece exprimă caracteristicile   unice ale persoanei și îi permite să se distingă de semenii săi. Dreptul   fiecărei persoane la protecția imaginii sale este astfel una dintre   componentele esențiale ale dezvoltării personale și presupune dreptul de a   controla utilizarea acestei imagini. În timp ce, în majoritatea cazurilor, un   astfel de drept implică posibilitatea unei persoane de a refuza publicarea   imaginii sale, acesta acoperă, de asemenea, dreptul unei persoane de a nu fi   de acord cu privire la înregistrarea, păstrarea și reproducerea imaginii de   către altă persoană (Reklos și Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05,   pct. 40, 15 ianuarie 2009, De La Flor Cabrera împotriva Spaniei,   nr. 10764/09, pct. 31, 27 mai 2014).   90. Pentru a stabili dacă art. 8 este aplicabil, Curtea consideră că este   relevant să se clarifice aspectul dacă persoana în cauză a fost vizată de   măsura de monitorizare (Perry, citată anterior, pct. 40; Köpke, citată   anterior, Vukota-Bojić, citată anterior, pct. 56 și 58) sau dacă datele cu   caracter personal au fost prelucrate, utilizate sau puse la dispoziția   publicului într-un mod sau într-o măsură ce depășește ceea ce persoanele în   cauză ar fi putut prevedea în mod rezonabil (Peck, citată anterior, pct. 62-   63; Perry, citată anterior, pct. 40-41; Vukota-Bojić, citată anterior, pct. 56).   91. În ceea ce privește, în special, problema supravegherii video la locul   de muncă, Curtea a constatat că supravegherea video pusă în aplicare de   către un angajator fără știința angajatului, timp de aproape 50 de ore într-o   perioadă de 2 săptămâni, și utilizarea înregistrărilor astfel obținute în cadrul   procedurii în fața instanțelor pentru litigii de muncă pentru a justifica   concedierea acestuia, a adus atingere dreptului său la respectarea vieții sale   private (Köpke, citată anterior). S-a considerat, de asemenea, că   supravegherea video nedisimulată a unor profesori universitari în timpul în   care predau, înregistrările fiind păstrate timp de o lună și consultate de către   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   decanul facultății, aduce atingere dreptului reclamanților la respectarea vieții   lor private (Antović și Mirković, citată anterior, pct. 44-45).   (b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză   92. Curtea reține că, în speță, reclamantele au făcut obiectul unei măsuri   de supraveghere video pusă în aplicare de către angajator la locul de muncă   pentru o perioadă de 10 zile, camerele fiind direcționate către zona caselor   de marcat din supermarket. Astfel, deși reclamantele nu au fost vizate   individual de supravegherea video, este cert că primele trei, care lucrau la   casele de marcat, au putut fi filmate toată ziua de muncă, în timp ce a patra   și a cincea reclamantă au fost filmate atunci când treceau prin zonă.   93. În ceea ce privește așteptările rezonabile pe care reclamantele le   puteau avea că viața lor privată este protejată și respectată, Curtea observă   că locul lor de muncă, un supermarket, era deschis publicului și că   activitățile filmate, și anume plata pentru cumpărăturile făcute de clienți, nu   erau de natură privată sau intimă. Prin urmare, așteptările lor în ceea ce   privește protecția vieții lor private erau, în mod necesar, limitate. Cu toate   acestea, chiar și în locuri publice, crearea unei înregistrări permanente sau   sistematice de imagini ale persoanelor identificate și prelucrarea ulterioară a   acestora ar putea ridica probleme care aduc atingere vieții private a   persoanelor în cauză (supra, pct. 89, și jurisprudența citată). Curtea   subliniază că, în prezenta cauză, dreptul intern prevedea un cadru legal   formal și explicit, conform căruia persoana responsabilă de un sistem de   supraveghere video, aflat chiar și într-un loc public, era obligată să ofere   informații prealabile persoanelor monitorizate printr-un astfel de sistem   (supra, pct. 47 și 50). De altfel, reclamantele fuseseră informate cu privire la   instalarea de angajatorul lor a altor camere CCTV în supermarket, aceste   camere fiind vizibile și poziționate astfel încât să filmeze intrările și ieșirile   magazinului. În aceste circumstanțe, reclamantele se puteau aștepta în mod   rezonabil să nu facă obiectul unei supravegheri video în alte zone din   magazin fără a fi informate în prealabil.   94. În ceea ce privește prelucrarea și utilizarea înregistrărilor video,   Curtea observă că acestea au fost vizionate de către mai multe persoane care   lucrau pentru angajatorul reclamantelor înainte chiar ca reclamantele să fie   informate cu privire la existența lor. Mai mult, au constituit baza concedierii   lor și au fost utilizate ca mijloace de probă în procedura în fața instanței   pentru litigii de muncă.   95. Având în vedere cele ce precedă, Curtea constată că art. 8 este   aplicabil în cauza de față.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   D. Cu privire la respectarea art. 8 din Convenție   1. Argumentele părților   (a) Reclamantele   96. Reclamantele încep prin a atrage atenția asupra faptului că singurele   probleme de dezbătut în speță sunt dacă dreptul lor la respectarea vieții   private a fost încălcat prin luarea măsurii de supraveghere video fără   cunoștința lor, precum și care sunt limitele impuse de art. 8 din Convenție   monitorizării pe care angajatorul avea dreptul să o utilizeze împotriva   angajaților săi. Acestea consideră că, în mod contrar a ceea ce a sugerat   Guvernul, problema eventualei lor răspunderi penale a fost deja soluționată   la nivel național și nu reprezintă un subiect de dezbatere în fața Curții.   97. Reclamantele recunosc că un angajator trebuie să poată să instaleze   sisteme de supraveghere pentru protejarea bunurilor sale, dar acest drept   trebuie să fie limitat astfel încât să fie respectat dreptul salariaților la   respectarea vieții lor private. Au explicat că, în speță, ele și întregul personal   al supermarketului au fost filmați timp de săptămâni, pe durata întregului   program de lucru, fără să fie informați în prealabil. Monitorizarea a fost   pusă în aplicare cu încălcarea legislației spaniole, care prevedea în sarcina   angajatorului, în cazul în care nu putea obține consimțământul salariaților,   cel puțin obligația de a-i informa în prealabil cu privire la instalarea de   camere și drepturile pe care aceștia le au în conformitate cu legislația în   materia protecției datelor. În cazul în care aceste indicații ar fi fost oferite,   atât dreptul la respectarea vieții lor private, cât și interesele angajatorului ar   fi fost respectate. Reclamantele concluzionează astfel că, refuzând să se   constate o culpă în cazul acestei omisiuni a angajatorului, instanțele interne   nu le-au acordat suficientă protecție în temeiul art. 8 din Convenție.   98. Reclamantele consideră că trebuie făcută o distincție între prezenta   speță și Köpke împotriva Germaniei (citată anterior) în cazul mai multor   aspecte. Ele au argumentat că în cauza Köpke nu a existat o legislație   specifică în materie de supraveghere video la locul de muncă și angajatorul   a respectat condițiile stabilite prin jurisprudența națională, în timp ce, în   prezenta cauză, angajatorul a încălcat legislația națională fără a fi sancționat.   În plus, monitorizarea a fost mai extinsă în cazul lor deoarece a fost   introdusă fără o limită de timp, a continuat pe durata întregului program de   lucru și a implicat filmarea nu numai a angajaților bănuiți, ci a întregului   personal.   99. Reclamantele au solicitat Curții să urmeze abordarea adoptată în   hotărârea sa recentă Bărbulescu împotriva României (citată anterior), o   cauză privind monitorizarea de către un angajator a mesajelor de email și a   utilizării internetului de către un angajat, cauză care, în opinia lor, a stabilit   criteriile de proporționalitate care trebuie să fie îndeplinite de orice ingerință   a unui angajator în exercitarea dreptului la respectarea vieții private a   angajaților săi. Au argumentat că măsura luată de angajatorul lor nu a   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   îndeplinit în mod cert aceste cerințe, având în vedere lipsa informării   prealabile privind introducerea supravegherii video și drepturile prevăzute   în legislația privind protecția datelor. Au adăugat că măsura respectivă nu a   fost proporțională, de vreme ce interesele angajatorului ar fi putut fi   garantate în timp ce angajaților li se ofereau informațiile prevăzute de lege.   100. Reclamantele concluzionează că, refuzând să admită că   supravegherea video prin intermediul camerelor de filmat ascunse a încălcat   dreptul lor la respectarea vieții private și reținând, în consecință, că   concedierea acestora a fost legală, instanțele naționale le-au privat de   protecția la care aveau dreptul față de ingerințele nelegale în viața lor privată   de către angajatorul lor. Contrar susținerilor Guvernului, acest capăt de   cerere este distinct de cele întemeiate pe art. 6 din Convenție.   101. În plus, în ceea ce privește posibilitatea de a sesiza Autoritatea de   Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal din Spania,   reclamantele reiau argumentele expuse cu privire la excepția de neepuizare a   căilor de atac interne ridicată de Guvern (supra, pct. 81) și susțin că, chiar și   în cazul în care Autoritatea ar fi constatat o contravenție, impunerea unei   sancțiuni administrative angajatorului nu ar fi oferit o reparație adecvată   pentru pretinsa încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private. În   ceea ce privește posibilitatea de a exercita o cale de atac în fața instanțelor   de drept comun, reclamantele au susținut că acestea nu sunt competente în   ceea ce privește raporturile în temeiul unui contract de muncă, iar   jurisprudența citată cu titlu de exemplu de Guvern, care privește o situație în   care raportul de muncă fusese întrerupt cu doi ani mai devreme, nu putea fi   transpusă în speță (supra, pct. 49). În opinia reclamantelor, principala   consecință a supravegherii video a fost concedierea lor, situație în care doar   instanțele pentru litigii de muncă sunt competente.   (b) Guvernul   102. Guvernul arată că, întrucât încălcarea dreptului la viață privată   invocată de reclamante era imputabilă unei societăți private, și nu   autorităților publice, Marea Cameră ar trebui să urmeze abordarea adoptată   în cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (citată anterior), în care   Curtea a examinat dacă instanțele naționale au pus în balanță diferitele   interese particulare în joc și au asigurat un just echilibru între acestea. În   opinia sa, instanțele spaniole au efectuat o astfel de punere în balanță și au   luat în considerare în mod corespunzător dreptul reclamantelor la   respectarea vieții lor private.   103. Guvernul susține că, deși ar fi fost de dorit ca reclamantele să fi fost   informate cu privire la instalarea de camere CCTV, măsurile luate de   angajator nu au fost disproporționate. Observă că reclamantele lucrau într-   un spațiu deschis publicului, că au fost informate cu privire la instalarea   unor camere CCTV în urma suspiciunilor de furt și că au comis cu bună   știință fapte penale. Prezenta cerere este similară cu cauza Köpke și   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   distincția făcută prin hotărârea Camerei nu a fost justificată. Guvernul   precizează, în acest sens, că monitorizarea a durat doar 10 zile, de la 15 până   la 25 iunie, dată la care angajații suspectați au fost chemați pentru un   interviu individual, și că nu viza întregul personal, ci doar angajații care   lucrau la casele de marcat, aflați în contact direct cu clienții. Dimpotrivă, ar   trebui să se facă distincție între prezenta cauză și Bărbulescu deoarece, în   această din urmă cauză, ingerința în litigiu a vizat respectarea instrucțiunilor   angajatorului, despre care Curtea a considerat că „reduc la zero exercitarea   dreptului la viață privată socială la locul de muncă”, în timp ce măsura de   supraveghere video în litigiu urmărea un obiectiv legitim, și anume acela de   a oferi clarificări privind o infracțiune în care societatea era victimă. Adaugă   că, atât timp cât reclamantele lucrau într-o zonă în care au fost în contact   direct cu publicul, așteptările lor în materie de viață privată erau în mod   necesar mai reduse în comparație cu o situație care implica   confidențialitatea comunicațiilor transmise prin intermediul unui cont de   email.   104. În plus, reluând argumentele folosite în sprijinul excepției de   neepuizare a căilor de atac interne (supra, pct. 81), Guvernul arată că   reclamantele ar fi putut sesiza Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării   Datelor cu Caracter Personal pentru nerespectarea dispozițiilor Legii privind   protecția datelor cu caracter personal. Această instituție este un organism   independent împuternicit să monitorizeze aplicarea legislației în materia   protecției datelor cu caracter personal și să aplice amenzi contravenienților,   în timp ce instanțele pentru litigii de muncă sesizate de către reclamante   aveau doar competența de a se pronunța cu privire la legalitatea   concedierilor. Orice nerespectare a legislației privind protecția datelor cu   caracter personal nu conduce în mod automat la o încălcare a dreptului la   respectarea vieții private și nu trebuie confundate aceste două noțiuni.   105. Guvernul susține că reclamantele ar fi putut să inițieze o acțiune în   despăgubiri în fața instanțelor civile de drept comun pentru orice prejudiciu   cauzat de pretinsa încălcare a Legii privind protecția datelor cu caracter   personal. În sprijinul argumentelor lor, a prezentat o hotărâre a Tribunal   Supremo, prin care au fost acordate despăgubiri unui angajat pentru   transmiterea nelegală a datelor sale cu caracter personal de către fostul său   angajator (supra, pct. 49).   106. Guvernul concluzionează că statul pârât și-a respectat obligațiile   pozitive în temeiul art. 8 din Convenție și că nu ar trebui angajată   răspunderea sa pentru eventualele încălcări imputabile unei societăți private   și nici pentru faptul că reclamantele nu s-au plâns cu privire la astfel de   încălcări la autoritățile naționale competente.   2. Observații ale terțului intervenient   107. Confederația Europeană a Sindicatelor (CES), în calitate de terț   intervenient, și-a exprimat preocuparea cu privire la posibilitatea că statele   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   membre să nu protejeze suficient viața privată a lucrătorilor la locul de   muncă. A subliniat că protecția vieții private, în general, și în cadrul   raporturilor de muncă, în special, este un aspect relativ nou al protecției   drepturilor omului în dreptul internațional, precum și că riscurile legate de   protecția vieții private care decurg din noile tehnologii au crescut. În opinia   acestuia, din acest motiv protecția internațională și, în special, europeană a   drepturilor omului au evoluat în sensul că, indiferent dacă prelucrarea   datelor cu caracter personal este permisă ca atare, persoanele în cauză   trebuie să fie informate.   108. CES subliniază că dreptul de a fi informat cu privire la colectarea   datelor cu caracter personal a fost recunoscut în mod expres în legislația   națională la art. 5 alin. (1) din Legea privind protecția datelor cu caracter   personal. Subliniind modul în care mai multe instrumente juridice europene   (atât la Consiliul Europei, cât și la Uniunea Europeană) au abordat protecția   vieții private, fie în cadrul general de protecție a datelor cu caracter   personal, fie, mai special, în cazul supravegherii video la locul de muncă,   CES concluzionează că dreptul persoanei vizate de a fi informată înainte de   prelucrarea datelor sale cu caracter personal trebuia să fie considerat ca un   drept decurgând din art. 8 din Convenție, constituind o garanție procedurală.   În plus, în situațiile în care informarea prealabilă a angajaților nu este   obligatorie, notificarea și consultarea reprezentanților acestora este un lucru   esențial.   3. Motivarea Curții   (a) Cu privire la obligațiile pozitive ale statului pârât   109. Curtea observă că, în cauza de față, măsura de supraveghere video   criticată de reclamante a fost impusă de către angajatorul lor, o societate   privată, și, prin urmare, nu poate fi analizată ca o „ingerință” a unei   autorități a statului în exercitarea drepturilor protejate de Convenție. Cu   toate acestea, reclamantele apreciază că, prin confirmarea concedierii   acestora în baza supravegherii video, instanțele naționale nu au protejat în   mod efectiv dreptul lor la respectarea vieții lor private.   110. Curtea reamintește că, deși art. 8 este esențial pentru protecția   persoanei particulare împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților   publice, nu obligă statul să se abțină de la asemenea ingerințe: la acest   angajament negativ pot fi adăugate obligații pozitive inerente unei respectări   efective a vieții private sau de familie. Aceste obligații pot implica   adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieții private chiar și   în sfera relațiilor dintre persoane particulare [a se vedea Söderman   împotriva Suediei (MC), nr. 5786/08, pct. 78, CEDO 2013, precum și Von   Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 98]. Răspunderea statului poate fi   angajată dacă faptele în litigiu ar rezulta din neîndeplinirea de către acesta a   obligației de a garanta persoanelor în cauză exercitarea unui drept consacrat   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   la art. 8 din Convenție (a se vedea Bărbulescu, citată anterior, pct. 110, și   Schüth împotriva Germaniei , nr. 1620/03, pct. 54 și 57, CEDO 2010).   111. În consecință, în conformitate cu abordarea urmată în cauze   similare, Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat din   perspectiva obligațiilor pozitive ale statului în temeiul art. 8 din Convenție   (Bărbulescu, citată anterior, pct. 110; Köpke, citată anterior; De La Flor   Cabrera, citată anterior, pct. 32). Deși delimitarea dintre obligațiile pozitive   și negative ale statului în temeiul Convenției nu se pretează unei definiții   precise, principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În ambele contexte   trebuie să se țină seama în special de echilibrul just care trebuie păstrat între   interesul general și interesele individuale concurente, statul beneficiind în   orice situație de o marjă de apreciere [Palomo Sánchez și alții împotriva   Spaniei (MC), nr. 28955/06 și alte 3 cereri, pct. 62, CEDO 2011, și   Bărbulescu, citată anterior, pct. 112]. Marja de apreciere este dublată de un   control european privind în același timp legislația și deciziile prin care este   aplicată, chiar și atunci când sunt pronunțate de o instanță independentă. În   exercitarea funcției sale de control, misiunea Curții nu este aceea de a se   substitui instanțelor naționale, ci de a examina, ținând seama de cauză în   ansamblul său, dacă deciziile acestora sunt compatibile cu dispozițiile   Convenției care au fost invocate [Peck, citată anterior, pct. 77, și Von   Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 105].   112. Alegerea mijloacelor destinate să asigure respectarea art. 8 din   Convenție în domeniul relațiilor dintre indivizi este, în principiu, un aspect   care ține de marja de apreciere a statelor contractante. Există mai multe   modalități de asigurare a respectării vieții private, iar natura obligației   statului va depinde de aspectul vieții private în discuție într-o anumită cauză   [Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 104; Söderman, citată anterior,   pct. 79; Bărbulescu, citată anterior, pct. 113].   113. Curtea s-a pronunțat anterior că, în anumite împrejurări, îndeplinirea   unor obligații pozitive impuse prin art. 8 obligă statul să adopte un cadru   legislativ care să protejeze dreptul respectiv (a se vedea X și Y împotriva   Țărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, 24 și 27, Seria A nr. 91, și M.C.   împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 150, CEDO 2003-XII, în ceea ce   privește cazuri de agresiuni sexuale asupra minorilor; Codarcea împotriva   României, nr. 31675/04, pct. 102-104, 2 iunie 2009, în ceea ce privește   neglijența medicală). În ceea ce privește faptele cele mai grave, cum ar fi   violul, această obligație poate merge până la a impune adoptarea unor   dispoziții de drept penal (M. C. împotriva Bulgariei, citată anterior,   pct. 150). În ceea ce privește faptele mai puțin grave între persoane   particulare care pot aduce atingere drepturilor protejate de art. 8, Curtea   consideră că articolul respectiv lasă la latitudinea statelor membre să decidă   dacă adoptă sau nu o legislație specifică și verifică în ce măsură căile de atac   existente au fost de natură să furnizeze o protecție suficientă a drepturilor în   discuție [a se vedea, în ceea ce privește protecția integrității personale a unui   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   minor, Söderman, citată anterior, pct. 86-91; cu privire la dreptul la   protejarea imaginii, Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 95-126, și   Reklos and Davourlis, citată anterior, pct. 34-43].   114. În ceea ce privește, în special, monitorizarea angajaților la locul de   muncă, Curtea a apreciat că art. 8 acordă statelor membre o marjă de   apreciere pentru a decide dacă adoptă sau nu o legislație specifică referitoare   la supravegherea video (Köpke, citată anterior) sau la monitorizarea   comunicărilor care nu au caracter profesional sau de altă natură ale   angajaților (Bărbulescu, citată anterior, pct. 119). Cu toate acestea, Curtea   reamintește că, indiferent de marja de apreciere de care dispun statele   membre în alegerea celor mai adecvate mijloace de protecție a drepturilor   respective, autoritățile interne trebuie să se asigure că punerea în aplicare de   către un angajator a unor măsuri de monitorizare care aduc atingere   dreptului la respectarea vieții private sau corespondenței angajaților săi este   proporțională și este însoțită de garanții adecvate și suficiente împotriva   abuzurilor (Bărbulescu, citată anterior, pct. 120, și Köpke, citată anterior).   115. În hotărârea Bărbulescu, Curtea a stabilit o serie de cerințe care   trebuie îndeplinite de orice monitorizare a corespondenței și a   comunicațiilor angajaților pentru a nu încălca dispozițiile art. 8 din   Convenție (Bărbulescu, citată anterior, pct. 121). De asemenea, a constatat   că, pentru a asigura respectarea efectivă a acestor cerințe, angajații în cauză   trebuie să beneficieze de o cale de atac în fața unui organ judiciar   independent care are competența de a se pronunța, cel puțin în esență, cu   privire la respectarea criteriilor enunțate mai sus (ibidem, pct. 122).   116. Curtea consideră că principiile stabilite în hotărârea Bărbulescu,   dintre care unele au fost extrase din decizia Köpke, care privește fapte   similare celor din prezenta cauză, pot fi transpuse, mutatis mutandis,   circumstanțelor în care un angajator poate pune în aplicare măsuri de   supraveghere video la locul de muncă. Aceste criterii trebuie să fie aplicate   ținând seama de specificul raporturilor de muncă și de dezvoltarea de   tehnologii noi, care pot permite măsuri de supraveghere din ce în ce mai   intruzive în viața privată a angajaților. În acest context, în scopul de a se   asigura proporționalitatea măsurilor de supraveghere video la locul de   muncă, instanțele naționale ar trebui să ia în considerare următorii factori   atunci când pun în balanță diferitele interese concurente:   (i) Dacă angajatul a fost informat asupra posibilității angajatorului de a   lua măsuri de supraveghere video, precum și cu privire la punerea în   aplicare a unor astfel de măsuri. Deși, în practică, aceste informații pot fi   comunicate concret personalului în diverse moduri, în funcție de   circumstanțele faptice specifice fiecărei cauze, informarea trebuie, în   principiu, să fie clară în ceea ce privește natura monitorizării și prealabilă   punerii în aplicare a acesteia.   (ii) Amploarea monitorizării efectuate de angajator și gradul de   intruziune în viața privată a angajatului. În această privință, trebuie luat în   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   considerare caracterul mai mult sau mai puțin privat al locului unde se   efectuează monitorizarea, limitele în timp și în spațiu ale acesteia, precum și   numărul persoanelor care au avut acces la rezultatele sale.   (iii) Dacă angajatorul a invocat motive legitime pentru a justifica   monitorizarea și amploarea acesteia. Cu cât monitorizarea este mai   intruzivă, cu atât mai serioasă va fi justificarea.   (iv) Dacă ar fi fost posibilă aplicarea unui sistem de monitorizare bazat   pe mijloace și măsuri mai puțin intruzive. În acest sens, este necesar să se   aprecieze, în funcție de circumstanțele specifice fiecărei cauze, dacă scopul   urmărit de către angajator putea fi atins printr-o ingerință de grad mai redus   în viața privată a angajatului.   (v) Consecințele monitorizării pentru angajatul care a fost supus la   aceasta. Trebuie să fie verificată, în special, utilizarea de către angajator a   rezultatelor măsurii de monitorizare și dacă rezultatele respective au fost   utilizate în vederea atingerii scopului declarat al măsurii.   (vi) Dacă au fost oferite angajatului garanții corespunzătoare, în special   atunci când măsurile de monitorizare ale angajatorului au avut un caracter   intruziv. Astfel de garanții pot fi constituite, printre altele, prin informarea   angajaților respectivi sau a reprezentanților personalului în ceea ce privește   instalarea și întinderea monitorizării, prin declararea unei astfel de măsuri la   un organism independent sau prin posibilitatea de a formula o plângere.   117. Prin urmare, Curtea va verifica în prezenta cauză dacă dreptul intern   și, în special, aplicarea sa de către instanțele privind litigii de muncă care au   examinat cauza reclamantelor au oferit o protecție suficientă, în punerea în   balanță a intereselor din cauză, a dreptului lor la respectarea vieții private.   (b) Aplicarea în cauză a principiilor sus-menționate   118. În cauza de față, obligațiile pozitive ale statului în temeiul art. 8 din   Convenție impun autorităților naționale să asigure un just echilibru între   cele două interese concurente, și anume, pe de o parte, dreptul reclamantelor   la respectarea vieții lor private și, pe de altă parte, posibilitatea ca   angajatorul să asigure protecția bunurilor sale și buna funcționare a   societății sale, în special prin exercitarea autorității sale disciplinare.   119. Curtea reține, de la început, că, la momentul faptelor, legislația   spaniolă prevedea un cadru juridic destinat să protejeze viața privată a   angajaților în situații precum cea din speță. Astfel, Legea privind protecția   datelor cu caracter personal și Instrucțiunea nr. 1/2006, cu referire în special   la supravegherea video, au prevăzut mai multe garanții și condiții pe care   trebuia să le îndeplinească orice măsură de supraveghere video și   prelucrarea datelor cu caracter personal rezultante. Nerespectarea acestor   garanții putea conduce la aplicarea de sancțiuni administrative și putea   angaja răspunderea civilă a persoanei responsabile cu prelucrarea datelor   (supra, pct. 46 și 48). În plus, art. 20 alin. (3) din Statutul lucrătorilor a   limitat utilizarea monitorizării de către angajator la verificarea modului în   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   care angajații își îndeplinesc obligațiile profesionale, cu condiția ca aceste   măsuri să fie compatibile cu demnitatea lor umană. În plus, normele de   procedură aplicabile impuneau instanțelor naționale obligația de a exclude   orice probe obținute cu încălcarea unui drept fundamental. În sfârșit,   conform jurisprudenței instanțelor de drept comun și Tribunal   Constitucional, măsurile care aduceau atingere dreptului la viață privată al   angajaților trebuiau să urmărească un obiectiv legitim („testul de   oportunitate”), să fie necesare pentru îndeplinirea scopului urmărit („testul   necesității”) și proporționale cu circumstanțele fiecărei cauze („testul de   proporționalitate strictă”) (supra, pct. 54 și urm.).   120. În aceste circumstanțe, Curtea reține că respectivul cadru de   reglementare existent în dreptul intern nu face obiectul prezentei cauze. De   fapt, reclamantele nu au contestat relevanța acestui cadru (supra, pct. 97),   însă au susținut că tocmai refuzul instanțelor pentru litigii de muncă de a   concluziona că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația de informare   prevăzută în dreptul intern a încălcat Convenția.   121. În consecință, Curtea va examina modul în care instanțele naționale   sesizate de către reclamante au examinat plângerea acestora de încălcare a   dreptului lor la respectarea vieții private la locul de muncă și dacă, astfel   cum a susținut Guvernul, alte căi de atac interne ar fi putut să le furnizeze o   protecție adecvată.   122. Curtea va începe prin a observa că instanțele pentru litigii de muncă   au identificat diferitele interese aflate în joc, făcând referire în mod expres la   dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor private și la echilibrul care   urmează a fi atins între acest drept și interesul angajatorului de a asigura   buna funcționare a societății prin exercitarea prerogativelor sale de   conducere. Prin urmare, va examina modul în care aceste instanțe au luat în   considerare factorii enumerați mai sus atunci când au pus în balanță   interesele respective.   123. Instanțele naționale au constatat, pentru început, în conformitate cu   cerințele jurisprudenței Tribunal Constitucional, că instalarea supravegherii   video fusese justificată de motive legitime, și anume suspiciunea, invocată   de directorul supermarketului ce avea la bază pierderile semnificative   înregistrate pe parcursul mai multor luni, că fuseseră comise furturi. De   asemenea, au luat în considerare interesul legitim al angajatorului în luarea   de măsuri pentru a descoperi și a sancționa persoanele răspunzătoare de   pierderile constatate, cu scopul de a asigura protecția bunurilor sale și buna   funcționare a societății.   124. Instanțele naționale au examinat apoi amploarea monitorizării și   gradul de intruziune în viața privată a reclamantelor și au constatat că   măsura a fost limitată în ceea ce privește spațiul și personalul monitorizat –   întrucât camerele erau orientate doar spre casele de marcat, considerate a fi   la originea pierderilor – și că durata nu a depășit timpul necesar pentru a   confirma suspiciunea de furt. În opinia Curții, această evaluare nu poate fi   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   considerată nerezonabilă. Reține faptul că monitorizarea nu a acoperit   întregul magazin, ci a urmărit zonele din jurul caselor de marcat, unde se   considera că au fost comise furturile. Cele trei reclamante care erau casiere   au fost monitorizate efectiv de camere CCTV pe toată durata programului   lor de lucru. Ca o consecință a specificului locului lor de muncă în cadrul   societății, acestea nu puteau să se sustragă înregistrărilor, care vizau întregul   personal care lucra în zona caselor de marcat și care au fost efectuate   permanent fără vreo limitare (a contrario, Köpke, citată anterior, cu privire   la o reclamantă care era atât vânzător, cât și casiera în magazinul respectiv,   pentru care măsura de supraveghere video nu a acoperit în întregime locul   său de muncă). Într-o anumită măsură, acestea se aflau într-o zonă limitată   (a se vedea, mutatis mutandis, Allan împotriva Regatului Unit, nr. 48539/99,   pct. 35, CEDO 2002-IX, și Perry, citată anterior, pct. 39-43). În ceea ce   privește a patra și a cincea reclamantă, camerele CCTV le înregistrau ori de   câte ori acestea traversau zona caselor de marcat.   125. În același timp, trebuie subliniat faptul că sarcinile reclamantelor   erau îndeplinite într-un loc deschis publicului și au implicat un contact   permanent cu clienții. Curtea consideră, în această privință, că este necesar   să se facă distincția, în analiza proporționalității măsurii de supraveghere   video, între diferitele locuri în care s-a realizat monitorizarea, având în   vedere protecția vieții private la care un angajat se putea aștepta în mod   rezonabil. Această așteptare este foarte ridicată în anumite spații care sunt,   prin natura lor, private, cum ar fi vestiarele sau toaletele, unde se justifică o   protecție sporită sau chiar o interdicție totală a supravegherii video (a se   vedea, în acest sens, instrumentele internaționale relevante citate supra,   pct. 61 și 65). Rămâne însă ridicată în spații închise de muncă, cum ar fi   birourile. Este vădit mai redusă în locuri vizibile sau accesibile pentru colegi   sau, precum în speță, pentru publicul larg.   126. În ceea ce privește întinderea măsurii în timp, Curtea reține că, astfel   cum au susținut reclamantele, deși angajatorul nu a stabilit în prealabil   durata supravegherii video, în realitate aceasta a durat 10 zile și a încetat de   îndată ce au fost identificați angajații răspunzători. Prin urmare, durata   monitorizării nu pare excesivă în sine (a se compara cu Köpke, citată   anterior, în care o perioadă de 14 zile nu a fost considerată   disproporționată). În sfârșit, numai directorul supermarketului,   reprezentantul legal al societății și reprezentantul sindicatului au urmărit   înregistrările obținute prin supravegherea video contestată înainte ca   reclamantele să fie informate. Având în vedere aceste elemente, Curtea   consideră că intruziunea în viața privată a reclamantelor nu a atins un grad   ridicat de gravitate.   127. În ceea ce privește consecințele pentru reclamante ale monitorizării   contestate, Curtea constată că au fost considerabile, deoarece persoanele în   cauză au fost concediate pe baza înregistrărilor obținute prin aceste   mijloace. Aceasta observă totuși, astfel cum au remarcat și instanțele   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   interne, că supravegherea video și înregistrările nu au fost utilizate de către   angajator pentru alte scopuri decât să urmărească persoanele răspunzătoare   pentru pierderile de bunuri înregistrate și să ia măsuri disciplinare împotriva   acestora (a se compara cu Peck, citată anterior, pct. 62-63, unde imaginile   înregistrate de un dispozitiv de supraveghere video a unor locuri publice,   care arătau tentativa reclamantei de sinucidere, au fost difuzate de mass-   media).   128. În plus, instanțele naționale au constatat că, în împrejurările cauzei,   nu existau alte mijloace prin care să se îndeplinească obiectivul legitim   urmărit și, prin urmare, măsura ar trebui considerată ca fiind „necesară” în   sensul jurisprudenței Tribunal Constitucional (supra, pct. 33). Chiar dacă ar   fi fost de dorit ca instanțele naționale să examineze într-un mod mai   aprofundat posibilitatea ca angajatorul să fi utilizat alte măsuri, mai puțin   intruzive în viața privată a angajaților, Curtea nu poate decât să observe că   amploarea pierderilor identificate de către angajator a sugerat că furturile   fuseseră comise de mai multe persoane, iar informarea oricărui membru al   personalului ar fi riscat să compromită scopul supravegherii video, care era,   astfel cum au reținut instanțele respective, de a descoperi persoanele   răspunzătoare pentru furturi, dar și de a obține probe pentru a lua sancțiuni   disciplinare împotriva lor.   129. Curtea observă, în continuare, că dreptul intern prevede un anumit   număr de garanții în scopul de a preveni orice ingerință în exercitarea   drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal au fost colectate   sau prelucrate. Legea privind protecția datelor cu caracter personal, în   special, conferă persoanelor respective dreptul de a fi informate în prealabil   cu privire la astfel de garanții, conform art. 5 din lege, precum și un drept de   acces, de rectificare și de ștergere a datelor colectate. O cerință de   proporționalitate în colectarea și utilizarea imaginilor obținute prin   supravegherea video a fost prevăzută în mod expres în Instrucțiunea   nr. 1/2006 și, conform jurisprudenței Tribunal Constitucional, instanțele   naționale aveau obligația de a verifica oportunitatea, necesitatea și   proporționalitatea unor astfel de măsuri, în lumina drepturilor fundamentale   garantate prin Constituție (supra, pct. 47, 50 și 54).   130. În ceea ce privește, în fine, aspectul dacă reclamantele au fost   informate în legătură cu instalarea sistemului de supraveghere video, Curtea   observă că părțile sunt de acord că au fost instalate două tipuri de camere în   supermarket: pe de o parte, camere vizibile îndreptate către intrările și   ieșirile magazinului, despre care angajatorul a informat personalul; pe de   altă parte, camere ascunse îndreptate spre casele de marcat, de care nici   reclamantele, nici ceilalți membri ai personalului nu au fost informați.   Din observațiile părților reiese că în supermarket au fost instalate unul sau   mai multe panouri informative pentru informarea publicului cu privire la   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   prezența unor camere CCTV, dar conținutul exact al informațiilor de pe   aceste panouri nu a fost comunicat.   131. Curtea observă că, deși atât legislația spaniolă, cât și normele   internaționale și europene relevante nu par să ceară consimțământul   prealabil al persoanelor care sunt vizate de o supraveghere video sau, mai   general, ale căror date cu caracter personal sunt colectate, aceste norme   prevăd că, în principiu, este necesar să fie informate persoanele în cauză, în   mod clar și anterior punerii în aplicare, cu privire la existența și modalitățile   unei astfel de colectări, chiar dacă doar într-un mod general (supra, pct. 47,   60 și 63). Curtea consideră că cerința de transparență și dreptul la informare   conex sunt fundamentale prin natura lor, în special în contextul raporturilor   de muncă, unde angajatorul dispune de prerogative importante față de   angajați, iar orice utilizare abuzivă a acestor prerogative ar trebui evitată   (supra, pct. 61-62 și 64-65). Cu toate acestea, trebuie reamintit că furnizarea   de informații către o persoană monitorizată și întinderea acesteia constituie   doar unul dintre criteriile care trebuie luate în considerare pentru a aprecia   proporționalitatea unei măsuri de acest tip într-o situație particulară. În cazul   în care astfel de informații totuși lipsesc, garanțiile care decurg din alte   criterii vor avea mai multă importanță.   132. În prezenta cauză, Curtea constată că instanțele pentru litigii de   muncă sesizate de către reclamante au pus minuțios în balanță, pe de o parte,   dreptul acestora la respectarea vieții private și, pe de altă parte, interesul   angajatorului de a asigura protecția bunurilor sale și buna funcționare a   societății. Ia act de faptul că criteriile de proporționalitate stabilite de   jurisprudența Tribunal Constitucional și urmate în speță sunt apropiate de   cele dezvoltate în propria jurisprudență. Astfel, instanțele naționale au   verificat dacă supravegherea video a fost justificată de un obiectiv legitim și   dacă măsurile adoptate în acest scop au fost adecvate și proporționale,   observând, în special, că obiectivul legitim urmărit de angajator nu ar fi   putut fi atins prin măsuri mai puțin intruzive pentru drepturile reclamantelor.   133. Este adevărat că instanțele pentru litigii de muncă nu au luat în   considerare omisiunea angajatorului, astfel cum pretind reclamantele, de a le   informa prealabil, conform art. 5 din Legea privind protecția datelor cu   caracter personal, considerând că aspectul respectiv era irelevant și nu era de   natură să repună în discuție proporționalitatea măsurii, în sens   constituțional, având în vedere că celelalte criterii stabilite de Tribunal   Constitucional erau îndeplinite. Având în vedere importanța dreptului la   informare în astfel de cazuri, Curtea consideră că doar o cerință imperativă   legată de protecția intereselor publice sau private semnificative ar putea să   justifice lipsa informării prealabile.   134. Cu toate acestea, în circumstanțele specifice ale prezentei cauze,   având în vedere, în special, gradul de intruziune în viața privată a   reclamantelor (supra, pct. 125-126) și motivele legitime care au justificat   instalarea sistemului de supraveghere video, Curtea constată că instanțele   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   pentru litigii de muncă competente au avut posibilitatea, fără a depăși marja   de apreciere acordată autorităților naționale, să considere că ingerința în   viața privată a reclamantelor a fost proporțională (a se vedea, pentru o   situație similară, Köpke, citată anterior). Astfel, deși nu poate fi de acord că,   în general, cea mai mică suspiciune de furt sau de orice alt delict comis de   angajați ar putea justifica recurgerea la supraveghere video secretă de către   angajator, existența unor motive rezonabile că au fost comise abateri grave   și amploarea pierderilor identificate în prezenta cauză poate părea o   justificare serioasă. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât buna   funcționare a unei societăți este pusă în pericol, nu doar prin   comportamentul suspect al unui singur angajat, ci mai degrabă prin acțiuni   suspecte concertate ale mai multor angajați, întrucât această situație creează   o atmosferă generală de neîncredere la locul de muncă.   135. Pe de altă parte, conform susținerilor Guvernului, reclamantele au   avut la dispoziție alte căi de atac, astfel cum se prevede în Legea privind   protecția datelor cu caracter personal, special destinate să sancționeze   încălcarea dispozițiilor legii respective. Reclamantele ar fi putut, prin   urmare, să sesizeze Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu   Caracter Personal cu o plângere pentru neîndeplinirea de către angajator a   obligației de informare prealabilă prevăzută la art. 5 din legea menționată.   Autoritatea avea competența de a cerceta pretinsa încălcare a legii și de a   impune sancțiuni financiare persoanelor răspunzătoare. De asemenea,   reclamantele puteau sesiza instanțele de drept comun, pentru a obține   despăgubiri pentru pretinsa încălcare a drepturilor lor în temeiul Legii   privind protecția datelor cu caracter personal. Curtea constată, în această   privință, că, deși jurisprudența citată de Guvern (supra, pct. 49) privește într-   adevăr o situație care nu este identică cu cea din speță, dreptul de a obține   despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o încălcare a Legii privind   protecția datelor cu caracter personal a fost prevăzut în mod expres la art. 19   și nu există niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării eficiența   acestei acțiuni.   136. Dreptul intern avea astfel la dispoziția reclamantelor și alte căi de   atac prin care să se asigure o protecție specifică a datelor cu caracter   personal, însă acestea au ales să nu folosească acțiunile respective. Curtea   reamintește, în această privință, că protecția efectivă a dreptului la   respectarea vieții private în contextul supravegherii video la locul de muncă   poate fi asigurată prin diferite mijloace, care pot intra sub incidența atât a   dreptului muncii, cât și a dreptului civil, administrativ sau penal (a se vedea,   mutatis mutandis, Bărbulescu, citată anterior, pct. 116).   137. În aceste circumstanțe, având în vedere garanțiile considerabile   prevăzute de cadrul juridic spaniol, inclusiv căile de atac pe care   reclamantele nu le-au valorificat, și ponderea motivelor care au justificat   supravegherea video, luate în considerare de către instanțele interne, Curtea   concluzionează că autoritățile naționale și-au îndeplinit obligațiile pozitive   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   în temeiul art. 8 din Convenție și nu au acționat în afara marjei lor de   apreciere. În consecință, nu a fost încălcată această dispoziție.   III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN   CONVENȚIE   138. În temeiul art. 6 din Convenție, reclamantele s-au plâns că   înregistrările obținute cu încălcarea dreptului acestora la respectarea vieții   lor private au fost admise și utilizate drept probe de către instanțele pentru   litigii de muncă.   139. A treia, a patra și a cincea reclamantă au mai susținut că   recunoașterea validității acordurilor de soluționare amiabilă pe care le-au   semnat, în urma manevrelor dolosive ale angajatorului, a încălcat și dreptul   acestora la un proces echitabil.   140. Dispozițiile relevante ale art. 6 prevăd următoarele:   „1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de   către o instanță […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale   cu caracter civil.”   A. Hotărârea Camerei   141. În hotărârea din 9 ianuarie 2018, Camera a reamintit că, în scopul de   a evalua respectarea art. 6 din Convenție, a fost obligată să stabilească dacă   procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care aceste elemente de probă   au fost strânse, a fost echitabilă. Constatând că reclamantele au fost în   măsură să conteste atât autenticitatea, cât și admiterea ca probe a   înregistrărilor obținute prin intermediul supravegherii video, precum și că   acestea nu au fost singurele elemente de probă pe care instanțele și-au   întemeiat deciziile, Camera a concluzionat că nu a existat o încălcare a art. 6   cu privire la acest aspect.   142. În ceea ce privește acordurile de soluționare amiabilă, Camera a   constatat că cele trei reclamante în cauză au avut deplina posibilitatea să   conteste validitatea lor în fața instanțelor naționale, iar acestea din urmă au   considerat, fără să existe vreun element care să indice caracterul arbitrar, că   acordul reclamantelor nu a fost viciat de nicio constrângere a angajatorului.   În consecință, a stabilit că nu a existat o încălcare a art. 6 nici sub acest   aspect.   B. Argumentele părților   1. Reclamantele   143. Reclamantele au susținut că deciziile instanțelor naționale s-au   întemeiat, în principal, pe înregistrările obținute de către angajatorul lor într-   un mod nelegal și cu încălcarea dreptului lor la viață privată. În consecință,   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   în opinia acestora, simpla admitere a acestor înregistrări ca probe implică   încălcarea art. 6 din Convenție. În plus, reclamantele au susținut că atât   obținerea acestor probe, cât și utilizarea lor în procedură au constituit un   abuz al angajatorului de poziția sa dominantă și o încălcare a principiului   egalității armelor. În această privință, au subliniat că nu au avut cunoștință   de existența supravegherii video și nici acces la înregistrări până când   acestea au fost prezentate ca elemente de probă în cadrul procedurii   judiciare la care erau părți. În ceea ce privește alte elemente de probă, în   special declarații ale martorilor, pe care instanțele naționale le-au luat în   considerare, reclamantele apreciază că au fost „viciate” de vizionarea   prealabilă a imaginilor de către persoanele în cauză.   144. A treia, a patra și a cincea reclamantă au susținut, în continuare, că,   atunci când au semnat acordurile de soluționare amiabilă, au fost induse în   eroare cu privire la semnificația concesiei făcute de către angajatorul lor. Au   afirmat că legea obligă orice persoană să denunțe săvârșirea unei infracțiuni   de îndată ce ia cunoștință de aceasta și, prin urmare, angajatorul nu putea   renunța în mod valabil la dreptul de a depune o plângere penală. În aceste   circumstanțe, instanțele ar fi trebuit să declare nulitatea acordurilor de   soluționare amiabilă și să le excludă din dosar. În sprijinul argumentelor lor,   au prezentat o hotărâre a Tribunal Superior de Justícia Catalunya din 19   octombrie 2010, în cauza uneia dintre colegele lor, doamna D.   2. Guvernul   145. Guvernul a fost de acord cu concluziile Camerei, solicitând Marii   Camere să le confirme. În ceea ce privește utilizarea înregistrărilor obținute   prin intermediul supravegherii video, a susținut că acestea au fost folosite   doar pentru a completa celelalte elemente de probă din dosar și că   reclamantele au avut posibilitatea de a contesta utilizarea și autenticitatea   acestora în fața instanțelor naționale.   146. În ceea ce privește acordurile de soluționare amiabilă, Guvernul a   susținut că, astfel cum au constatat instanțele naționale, au fost semnate fără   nicio presiune din partea angajatorului. A arătat că reclamantele au încălcat   acordurile respective prin sesizarea instanțelor pentru litigii de muncă în   pofida obligației asumate și că, chiar și în aceste condiții, acțiunile lor au   fost examinate în mod corespunzător de către instanțe. Guvernul a susținut   că, deși instanțele au luat într-adevăr în considerare recunoașterea faptelor   de către reclamante astfel cum au fost reflectate în acordurile încheiate, au   dispus, de asemenea, și de alte probe. În sfârșit, în ceea ce privește cauza   doamnei D., citată de reclamante, Guvernul a explicat că, deși Tribunal   Superior de Justícia a casat o primă hotărâre pentru motivul că, potrivit   hotărârii respective, acordul de soluționare amiabilă în discuție a privat   angajatul de dreptul său de a acționa în justiție, instanțele care au examinat   cauza după casare și retrimitere spre judecare au considerat că acordul a fost   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   totuși valid și putea fi utilizat pentru recunoașterea faptelor de către   persoana în cauză.   C. Observațiile terților   147. Confederația Europeană a Sindicatelor (CES) a considerat că o   hotărâre întemeiată în principal pe înregistrările obținute printr-o   supraveghere video secretă a încălcat art. 6 din Convenție.   148. În ceea ce privește acordurile de soluționare amiabilă semnate de a   treia, a patra și a cincea reclamantă, CES a subliniat că astfel de acorduri au   fost deseori folosite în cazul lucrătorilor acuzați de comiterea de abateri   grave, creând o situație în care angajații sunt supuși unei presiuni specifice,   fără a fi corect informați și în măsură să solicite recunoașterea drepturilor   lor procedurale și materiale. CES a concluzionat că specificitatea   raporturilor de muncă necesită o abordare precaută la recunoașterea unor   astfel de acorduri.   D. Motivarea Curții   1. Principii generale   149. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din Convenție,   singura sa datorie este de a asigura respectarea angajamentelor asumate de   statele părți la Convenție. În special, nu are competența de a soluționa o   cerere în care se susține că instanțe interne au comis erori de fapt sau de   drept, cu excepția cazurilor în care consideră că astfel de erori ar fi putut   implica o posibilă încălcare a unui drept sau a unei libertăți prevăzute de   Convenție. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces   echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca   atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația   națională [Schenk împotriva Elveției, 12 iulie 1988, nr. 45, seria A nr. 140,   și García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28,CEDO 1999-   I]. În mod normal, aspecte cum ar fi importanța acordată de instanțele   naționale anumitor elemente de probă sau constatări ori aprecieri prezentate   în fața lor nu sunt supuse controlului exercitat de Curte. Curtea nu ar trebui   să acționeze ca o instanță de gradul patru de jurisdicție și de a contesta, prin   urmare, în temeiul art. 6 § 1, hotărâri pronunțate de instanțele naționale, cu   excepția cazului în care constatările acestora pot fi considerate arbitrare sau   vădit nerezonabile [Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22251/08,   pct. 61, CEDO 2015].   150. Prin urmare, Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă   anumite tipuri de probe – de exemplu, probe obținute nelegal din punctul de   vedere al dreptului intern – pot fi admisibile. Întrebarea la care trebuie să se   răspundă este dacă procesul în ansamblul său, inclusiv modul în care au fost   obținute probele, a fost echitabil. Acest lucru implică examinarea   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   „nelegalității” în cauză și, în cazul în care este vorba de o încălcare a unui   alt drept prevăzut de Convenție, natura încălcării constatate [P.G. și J.H.   împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 76, și Gäfgen împotriva   Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 163, CEDO 2010].   151. În ceea ce privește natura nelegalității sau a încălcării Convenției, în   timp ce utilizarea probelor obținute printr-o măsură considerată contrară   art. 3 ridică întotdeauna îndoieli serioase cu privire la caracterul echitabil al   procedurii (Gäfgen, citată anterior, pct. 165), pentru a determina dacă   utilizarea ca probe a informațiilor obținute prin încălcarea art. 8 sau a   dispozițiilor din dreptul intern a privat procesul în ansamblul său de   caracterul echitabil urmărit de art. 6, trebuie luate în considerare toate   circumstanțele cauzei, inclusiv respectarea dreptului la apărare al   reclamantei și calitatea și importanța probelor respective. În special, este   necesar să se examineze dacă unui reclamant i s-a oferit posibilitatea de a   contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie   să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care   au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora (Schenk,   citată anterior, pct. 46-48; P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, citată   anterior, pct. 77-79; Gäfgen, citată anterior, pct. 164). Deși problema   caracterului echitabil nu ia naștere în mod necesar în cazul în care probele   obținute nu sunt susținute de alte elemente de probă, trebuie reținut că, în   cazul în care probele sunt foarte puternice și nu există niciun risc de a nu fi   considerate de încredere, necesitatea susținerii din partea altor elemente de   probă este cu atât mai redusă (Gäfgen, citată anterior, pct. 164).   152. Curtea remarcă faptul că principiile sus-menționate referitoare la   admisibilitatea probelor au fost elaborate într-un context penal, deși au mai   fost aplicate anterior într-o cauză privind caracterul echitabil al unei   proceduri civile (Vukota-Bojić, citată anterior, pct. 92-100). Observă, în   această privință, că, deși garanțiile unui „proces echitabil” nu sunt neapărat   aceleași în domeniile dreptului civil și dreptului penal, statele dispunând de   o mai mare marjă de apreciere în ceea ce privește cauzele civile, Curtea   poate totuși să se inspire, la examinarea caracterului echitabil al unui proces   civil, din principiile dezvoltate în cadrul laturii penale a art. 6 (Carmel   Saliba împotriva Maltei, nr. 24221/13, pct. 67, 29 noiembrie 2016). În   cauză, Curtea consideră că principiile în discuție sunt aplicabile pentru   examinarea caracterului echitabil al procedurii civile în discuție.   2. Aplicarea în prezenta cauză   153. Curtea va examina capătul de cerere întemeiat pe încălcarea art. 6   formulat de toate cele cinci reclamante ca urmare a admiterii ca probe a   înregistrărilor obținute prin supravegherea video, iar apoi capătul de cerere   întemeiat pe încălcarea acestei dispoziții invocat de a treia, a patra și a   cincea reclamantă în ceea ce privește acceptarea acordurilor de soluționare   amiabilă semnate de acestea.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   (a) Cu privire la luarea în considerare ca probe a imaginilor obținute prin   supravegherea video   154. Curtea reamintește că nu a constatat o încălcare a art. 8 din   Convenție, ca urmare a supravegherii video asupra reclamantelor (supra,   pct. 137). Cu toate acestea, constată că reclamantele au susținut că sistemul   de supraveghere video a fost instalat cu încălcarea obligației legale de   informare prealabilă prevăzută în dreptul intern, precum și că instanțele   pentru litigii de muncă nu au abordat acest aspect, considerându-l lipsit de   relevanță (supra, pct. 34). Prin urmare, Curtea va examina dacă utilizarea ca   probe a imaginilor obținute prin intermediul supravegherii video în cauză   aduce atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul ei.   155. Curtea pleacă de la constatarea că, în cadrul procedurii în fața   instanței pentru litigii de muncă, reclamantele au avut acces la înregistrările   obținute prin mijloacele de supraveghere video în litigiu și au putut să   conteste autenticitatea acestora și să se opună utilizării lor ca mijloace de   probă. Instanțele interne au examinat argumentul reclamantelor potrivit   căruia înregistrările trebuiau excluse din dosar deoarece au fost obținute prin   încălcarea unui drept fundamental și și-au motivat pe larg deciziile privind   acest aspect. Astfel, acestea au hotărât că, în conformitate cu jurisprudența   Tribunal Constitucional, supravegherea video nu a fost pusă în aplicare cu   încălcarea dreptului reclamantelor la respectarea vieții lor private. Au mai   constatat că imaginile obținute prin intermediul supravegherii video nu erau   singurele elemente de probă aflate la dosar.   156. În ceea ce privește calitatea elementelor de probă, Curtea reține că   reclamantele nu au contestat niciun moment autenticitatea sau exactitatea   înregistrărilor obținute prin intermediul supravegherii video, principala lor   critică bazându-se pe lipsa informării prealabile cu privire la instalarea   camerelor. La rândul lor, instanțele naționale au constatat că înregistrările   prezintă suficiente garanții de autenticitate. Având în vedere circumstanțele   în care înregistrările au fost obținute, Curtea nu vede niciun motiv pentru a   pune la îndoială autenticitatea sau fiabilitatea acestora. Prin urmare,   consideră că reprezentau probe serioase care nu trebuiau neapărat   coroborate cu alte elemente.   157. Curtea reține totuși că înregistrările în cauză nu erau singurele   elemente de probă pe care instanțele naționale și-au bazat concluziile. Într-   adevăr, se poate observa din deciziile lor că au luat, de asemenea, în   considerare   declarațiile   reclamantelor,   mărturiile   directorului   supermarketului, reprezentantului legal al societății și reprezentantului   personalului – în fața căruia reclamantele au recunoscut faptele -, precum și   raportul de expertiză de comparare a imaginilor obținute prin intermediul   supravegherii video cu bonurile fiscale emise. Curtea observă că bonurile   fiscale, care constituie probe obiective care nu pot fi „viciate” prin   vizionarea înregistrărilor, au arătat că un număr semnificativ de achiziții au   fost anulate fără plată. În ceea ce privește a treia, a patra și a cincea   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   reclamantă, instanțele s-au întemeiat, de asemenea, pe recunoașterea   faptelor în acordurile de soluționare amiabilă pe care le-au semnat. După ce   au analizat aceste elemente de probă, în ansamblul lor, instanțele interne au   constatat că faptele sunt complet stabilite.   158. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea ca   probe a imaginilor obținute prin intermediul supravegherii video nu aduce   atingere caracterului echitabil al procedurii în prezenta cauză.   (b) Cu privire la luarea în considerare a acordurilor de soluționare amiabilă   semnate de a treia, a patra și a cincea reclamantă   159. Curtea va începe prin a observa că instanțele naționale au admis   acordurile de soluționare amiabilă semnate de cele trei reclamante,   considerând că acordul acestora nu a fost viciat. Cu toate acestea, spre   deosebire de instanța pentru litigii de muncă, care a considerat că, prin   semnarea acestor acorduri, au renunțat la dreptul lor de a acționa în justiție,   Tribunal Superior de Justícia, ca instanță de apel, a constatat că acordurile   nu constituie o renunțare de către reclamante a dreptului lor de acces la o   instanță și a examinat cauza pe fond. Astfel, a considerat că acordurile   semnate certificau acceptarea în mod neechivoc de către reclamante a   deciziei angajatorului de a înceta contractele lor de muncă, pentru motivele   expuse în notificările de concediere. În aceste împrejurări, Curtea constată   că respectivul capăt de cerere, astfel cum a fost formulat de reclamante, se   referă la aprecierea de către instanțele naționale a validității și importanței   unui element de probă.   160. În acest sens, observă că cele trei reclamante au avut posibilitatea să   conteste valabilitatea acordurilor de soluționare amiabilă și să se opună   admiterii lor ca probe. Instanțele interne au analizat toate argumentele   prezentate de reclamante și au considerat că circumstanțele cauzei nu au   indicat o intimidare sau inducere în eroare din partea angajatorului. Au   examinat circumstanțele în care au fost semnate acordurile și au constatat că   prezența reprezentantului sindicatului la momentul semnării, recunoașterea   prealabilă a faptelor de către reclamante la întâlnirea cu reprezentantul   respectiv, precum și faptul că alți angajați care au fost concediați nu au   semnat acordul propus de angajator au exclus orice indiciu de constrângere.   Constatările lor în acest sens nu par a fi nici arbitrare, nici vădit   nerezonabile. În cele din urmă, astfel cum s-a menționat mai sus, instanțele   naționale și-au întemeiat deciziile pe diferite elemente de probă (supra,   pct. 157).   161. În lumina acestor observații, nu există niciun motiv pentru care   Curtea să pună sub semnul întrebării constatările instanțelor naționale cu   privire la validitatea și importanța acordurilor de soluționare amiabilă   semnate de a treia, a patra și a cincea reclamantă. În consecință, nu a existat   o încălcare a art. 6 nici sub acest aspect.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI   HOTĂRÂRE   PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA   1. Hotărăște, în unanimitate, că moștenitorul celei de-a doua reclamante   are calitatea de a continua prezenta procedură în locul acesteia;   2. Respinge, în unanimitate, excepția preliminară a Guvernului;   3. Hotărăște, cu paisprezece voturi la trei, că nu a fost încălcat art. 8 din   Convenție;   4. Hotărăște, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție ca   urmare a utilizării ca probe a înregistrărilor obținute prin intermediul   supravegherii video;   5. Hotărăște, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție în   ceea ce privește admiterea acordurilor de soluționare amiabilă a litigiilor   semnate de   a treia,   a patra și   a cincea reclamantă.   Redactată în limbile engleză și franceză și pronunțată în ședință publică   în clădirea Curții Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg, la 17   octombrie 2019.   Søren Prebensen   Grefier-adjunct   Linos-Alexandre Sicilianos   Președinte   În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din   Regulamentul Curții, opinia separată a judecătorilor De Gaetano, Yudkivska   și Grozev se anexează la prezenta hotărâre.   L.A.S.   S.C.P.   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE   51   ANEXĂ   Lista reclamantelor   Cererea nr. 1874/13.   1.   Isabel LÓPEZ RIBALDA, născută în 1963, cu domiciliul în Sant   Celoni   Cererea nr. 8567/13.   2.   María Ángeles GANCEDO GIMÉNEZ, născută în 1967, a decedat   în 2018   3.   Maria Del Carmen RAMOS BUSQUETS, născută în 1969, cu   domiciliul în Sant Celoni   4.   Pilar SABORIDO APRESA, născută în 1974, cu domiciliul în Sant   Celoni.   5.   Carmen Isabel POZO BARROSO, născută în 1974, cu domiciliul în   Sant Pere de Vilamajor   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 52   OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR DE   GAETANO, YUDKIVSKA ȘI GROZEV   1. Suntem în mod respectuos în dezacord cu colegii noștri în ceea ce   privește concluzia neîncălcării art. 8 din Convenție în prezenta cauză.   Împărtășim poziția colegilor noștri din Cameră care au arătat că, ținând   seama de legislația internă în vigoare, instanțele naționale nu au reușit să   păstreze un just echilibru între dreptul reclamantelor la respectarea vieții lor   private în temeiul art. 8 din Convenție și interesul angajatorului de a-și   proteja dreptul său de proprietate.   2. Cauza de față demonstrează influența și controlul din ce în ce mai   mare pe care le are tehnologia în lumea în care trăim și, în special,   colectarea și utilizarea datelor noastre cu caracter personal în activitățile   zilnice. Ca un instrument viu, Convenția, pe cale de consecință și Curtea, nu   numai că trebuie să recunoască influența tehnologiilor moderne, dar trebuie   și să elaboreze mai multe garanții juridice adecvate care să asigure   respectarea vieții private a persoanelor.   3. Utilizarea pe scară largă a datelor cu caracter personal în epoca   modernă este deja un domeniu în care, în urmă cu opt ani, Curtea a exprimat   necesitatea unei „mai mari vigilențe” în cauza similară Köpke împotriva   Germaniei [(dec.), nr. 420/07, 5 octombrie 2010]. De atunci, tehnologiile de   supraveghere și datele colectate cu ajutorul acestor mijloace s-au dezvoltat   în mod semnificativ. Aceste noi tehnologii permit ca datele stocate să fie   vizualizate de oricine, oriunde, oricând, cu un control limitat și lăsând puțin   urme, punând astfel sub semnul întrebării concluzia majorității în speță, că   „numai directorul supermarketului, reprezentantul legal al societății și   reprezentantul sindicatului au urmărit înregistrările obținute prin   supravegherea video contestată” (pct. 126).   4. Cu alte cuvinte, noile tehnologii au transformat radical ușurința cu care   supravegherea video poate fi atât efectuată, cât și transmisă, multiplicând   astfel în mod semnificativ potențiala încălcare a dreptului la viață privată în   temeiul art. 8 din Convenție. Acesta este și motivul precis pentru care este   nevoie, la nivel național, de un cadru juridic clar și previzibil în ceea ce   privește cauzele legate de supravegherea electronică. Acest lucru devine   esențial în cauze precum prezenta, în care un angajator utilizează   supravegherea video secretă la locul de muncă. Astfel, dezacordul nostru de   principiu cu majoritatea rezultă din cauționarea de către acestea a unui   răspuns juridic la o problemă specifică care s-a născut după faptele din speță   și cu privire la o anumită cauză. Deși în unele cazuri ar putea fi adecvată o   astfel de abordare, care lasă instanțelor naționale o marjă de apreciere   discreționară pentru a elabora un răspuns juridic pentru un conflict care a   dat naștere unui litigiu specific privind drepturi concurente în temeiul   Convenției, considerăm că nu este potrivită pentru cauze privind   supravegherea electronică. Acest fapt se datorează tocmai ușurinței cu care   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 53   tehnologia permite efectuarea supravegherii electronice și difuzarea   imaginilor prin mijloace electronice, precum și consecințelor negative   potențial semnificative și întinse pe care le-ar putea avea asupra drepturilor   persoanelor la viața privată. Prin urmare, devine extrem de important un   cadru juridic clar și previzibil, cu garanții adecvate și efective. În cauza de   față, cadrul juridic în vigoare prevedea o singură garanție specifică, și   anume necesitatea ca angajații să fie avertizați în prealabil de instalarea și   folosirea supravegherii, și nu permitea nicio excepție de la această garanție.   Acest aspect, în opinia noastră, este decisiv pentru o analiză juridică efectivă   și pronunțarea în prezenta cauză.   5. În plus, cadrul juridic este deosebit de important în contextul   raporturilor de muncă, unde angajatorul dispune de puteri semnificative față   de angajați și orice utilizare abuzivă a acestora ar trebui evitată. Informarea   privind punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere este esențială pentru   ca persoanele în cauză să poată exercita toate drepturile care le sunt   garantate, cum ar fi dreptul de acces, de rectificare sau de ștergere a datelor   cu caracter personal colectate.   6. Faptul că instanțele naționale nu au reușit să asigure un just echilibru   între drepturile concurente ale părților este cu atât mai evident atunci când   este analizată legislația internă. În cauza S. și Marper împotriva Regatului   Unit [(MC), nr. 30562/04 și 30566/04, CEDO 2008], Curtea a concluzionat   că „normele clare și detaliate care reglementează întinderea și aplicarea de   măsuri” au fost necesare pentru a oferi garanții suficiente împotriva   riscurilor de abuz și de arbitrar. Astfel, în opinia Curții, „protecția datelor cu   caracter personal prezintă o importanță fundamentală pentru exercitarea   dreptului la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este garantat   de art. 8”. Deși legislația care reglementează datele cu caracter personal a   creat o normă socială care recunoaște oricărei persoane posibilitatea de   controla difuzarea de imagini, dreptul respectiv nu a fost acordat   reclamantelor în cauză. Acest lucru a fost în contradicție directă cu dreptul   național spaniol, în speță art. 5 din Legea privind protecția datelor cu   caracter personal. Dacă ar fi fost aplicat cadrul de reglementare actual,   persoanele a căror imagine urma să fie colectată și utilizată ar fi trebuit   informate în prealabil. Din păcate, această posibilitate nu a fost acordată   tuturor angajaților, ei nefiind informați în prealabil de supravegherea video   secretă.   7. Majoritatea este de acord că legislația spaniolă prevede că „este   necesar să fie informate persoanele în cauză, în mod clar și anterior punerii   în aplicare, cu privire la existența și modalitățile unei astfel de colectări”,   limitând astfel încălcarea vieții private și oferind angajaților posibilitatea să   își regleze comportamentul. Această cerință în mod clar nu a fost îndeplinită   în prezenta cauză. Cu toate acestea, majoritatea a continuat prin a   concluziona că era „doar unul dintre criteriile care trebuie luate în   considerare pentru a aprecia proporționalitatea unei măsuri” (pct. 131). Este   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 54   adevărat că structura clară după care Curtea apreciază orice ingerință   (cerința de legalitate care precedă examinarea proporționalității) nu se aplică   în speță, deoarece este vorba despre obligații pozitive, și nu de o ingerință;   cu toate acestea, considerăm că este problematic faptul că instanțele   naționale nu au reușit să examineze dacă reclamantele au fost informate cu   privire la instalarea sistemului de supraveghere video secretă. Instanța   pentru litigii de muncă, atunci când a analizat proporționalitatea măsurii, nu   a oferit un răspuns expres la argumentul reclamantelor, potrivit căruia   acestea nu au fost informate în mod specific cu privire la monitorizare și   înainte de punerea sa în aplicare, în conformitate cu legislația națională. În   schimb, s-a mulțumit să facă trimitere la Decizia nr. 186/2000 a Tribunal   Constitucional, care a considerat că problema informării angajaților și a   comitetului de personal de către angajator a fost un aspect de legalitate   ordinară și fără relevanță în cadrul dreptului constituțional la respectarea   vieții private. Prin urmare, instanțele naționale nu au aplicat cadrul legal   care asigură protecția datelor și nici nu au luat în considerare cauza   reclamantelor în mod detaliat și individualizat.   8. Găsim, de asemenea, nesatisfăcătoare evaluarea făcută de instanțele   naționale pentru a stabili dacă a fost necesară supravegherea video secretă.   Tribunal Constitucional a confirmat că era o măsură necesară în raport cu   obiectivul legitim urmărit, de a descoperi cine a comis furturile în   supermarketuri. Cu toate acestea, a omis să examineze dacă angajatorul ar fi   putut să utilizeze o măsură mai puțin restrictivă pentru atingerea aceluiași   obiectiv. Această omisiune are o semnificație specială având în vedere   constatarea majorității, potrivit căreia întrebarea dacă ar fi fost posibilă   „aplicarea unui sistem de monitorizare bazat pe mijloace și măsuri mai puțin   intruzive” este un factor important care trebuie să fie evaluat pentru de a se   asigura proporționalitatea măsurilor de supraveghere video secretă la locul   de muncă (punctul 116).   9. Instanțele naționale ar fi trebuit să ia în considerare măsuri alternative   care ar fi putut fi utilizate de către angajator pentru a-și urmări obiectivul   legitim – măsuri care, în același timp, ar fi avut un impact mai puțin invaziv   asupra dreptului angajaților la respectarea vieții lor private. Angajatorul   avea două obiective legitime: în primul rând, dorea să se oprească furturile,   scop în care un avertisment cu privire la instalarea sistemului de   supraveghere video ar fi fost suficient. În al doilea rând, acesta dorea să afle   cine este răspunzător pentru pierderile pe care le-a suferit în ultimele luni; în   acest caz, avertizarea prealabilă cu privire la supravegherea video vizibilă și   secretă nu s-ar fi dovedit utilă. Cu toate acestea, având în vedere faptul că   furturile comise constituiau infracțiuni, angajatorul ar fi putut, și ar fi   trebuit, să meargă la poliție înainte de a lua astfel de măsuri din proprie   inițiativă. Necesitatea de a elucida o infracțiune nu justifică investigații   private, inclusiv sub formă de supraveghere video secretă, care echivalează   cu o măsură excesiv de intruzivă și un abuz de putere. Prin necondamnarea   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 55   unor astfel de comportamente comise de persoane particulare, Curtea le   încurajează practic să-și facă singure dreptate. Or, este în sarcina   autorităților competente să ia măsurile adecvate, deoarece sunt mai bine   echipate, atât în ceea ce privește atribuțiile lor de a pune în aplicare anumite   măsuri, cât și responsabilitățile și obligațiile lor de a urma orientări cu   privire la ceea ce este necesar într-o situație precum cea din cauza prezentă.   10. Majoritatea subliniază că „nu poate fi de acord că [...] cea mai mică   suspiciune de furt sau de orice alt delict comis de angajați ar putea justifica   recurgerea la supraveghere video secretă de către angajator”, dar, cu toate   acestea, consideră că „existența unor motive rezonabile că au fost comise   abateri grave [...] poate părea o justificare serioasă” pentru o astfel de   măsură (pct. 134). În opinia noastră, în lipsa unei cerințe de garanții   procedurale clare, existența unor „motive rezonabile că au fost comise   abateri grave” nu este suficientă, deoarece aceasta poate duce la investigații   private și ar putea fi utilizată ca justificare într-un număr inacceptabil de   mare de cauze. Deși, în principiu, cerința de „motive rezonabile” este o   garanție importantă, nu este suficientă pentru a proteja dreptul la viață   privată atunci când se confruntă cu supravegherea electronică secretă. În   circumstanțe precum cele din speță, în care un angajator utilizează   supravegherea video secretă fără o avertizare prealabilă a angajaților săi,   este nevoie de garanții procedurale suplimentare, similare celor impuse în   temeiul Convenției la utilizarea supravegherii secrete în procedura penală.   Cerințele procedurale care permit o verificare de încredere, de către un terț,   a existenței unor „motive rezonabile că au fost comise abateri grave”,   precum și a garanțiilor contra justificării unei supravegheri „după comiterea   faptelor”, ar trebui să decurgă din art. 8 din Convenție. Numai după   aplicarea acestor garanții procedurale am putea accepta hotărârea   majorității.   11. În plus, spre deosebire de Cameră, Marea Cameră nu a reușit să   diferențieze prezenta cauză de Köpke (citată anterior). În această din urmă   decizie, numai doi angajați au fost suspectați de comiterea unor furturi în   societate, în timp ce, în speță, supravegherea video secretă instalată în   spatele caselor de marcat ale supermarketului i-a vizat pe toți angajații.   Această supraveghere nelimitată este mult mai semnificativă, iar instanțele   naționale, precum și Curtea, ar fi trebuit, așadar, să-i acorde o importanță   suplimentară; cu atât mai mult cu cât supravegherea a fost efectuată pe toată   durata programului de lucru, iar camerele au fost poziționate astfel încât   reclamantele, lucrând la casele de marcat, nu ar fi putut să evite să fie   filmate. O astfel de colectare pe scară largă a datelor cu caracter personal ale   tuturor reclamantelor ar fi trebuit recunoscută în mod adecvat la   determinarea proporționalității măsurii utilizate de angajator.   12. Deoarece cauza de față se referă la angajatori privați, în opinia   noastră, Curtea ar fi trebuit să confirme, să extindă și să transpună   principiile din cauza Bărbulescu, astfel cum sunt precizate la pct. 121, în   LÓPEZ RIBALDA ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA SPANIEI HOTĂRÂRE – OPINIE SEPARATĂ 56   ceea ce privește cazuri de supraveghere video secretă, precum cel din speță.   Cu toate că această cauză nu se referea în mod specific la supravegherea   video secretă, a stabilit un principiu important în ceea ce privește întinderea   controlului exercitat de către un angajator asupra angajaților, precum și o   multitudine de factori pe care instanțele naționale trebuie să îi aibă în vedere   pentru a asigura un just echilibru între interesele concurente ale părților.   13. Un alt factor neexaminat suficient în evaluarea majorității a fost   „consecințele monitorizării pentru angajatul vizat”. În cauza Vukota-Bojić   împotriva Elveției (nr. 61838/10, 18 octombrie 2016), în care Curtea a   constatat o încălcare a art. 8 din Convenție, reclamanta a fost identificată   prin intermediul supravegherii video secrete, care a dus în cele din urmă la o   recalculare a prestațiilor de asigurări sociale. În speță, majoritatea a   constatat că, deși reclamantele au fost concediate ca urmare a utilizării   supravegherii video secretă, „înregistrările nu au fost utilizate de către   angajator pentru alte scopuri decât să urmărească persoanele răspunzătoare   pentru pierderile de bunuri înregistrate și să ia măsuri disciplinare împotriva   acestora” (pct. 127). În opinia noastră, deși măsura respectivă nu a fost   utilizată în alte scopuri, colectarea și utilizarea acestor date cu caracter   personal nu ar fi trebuit să fie subestimată, în special având în vedere gama   variată de posibilități pe care o oferă potențialul tehnologiilor moderne.   14. Criterii similare, care prezintă importanță pentru evaluarea   proporționalității în domeniul supravegherii video secrete, au fost elaborate   în alte jurisdicții. De exemplu, în cauza R. v. Oakes [(1986) 1 S.C.R. 103],   Curtea Supremă a Canadei a luat în considerare următorii factori:   necesitatea măsurii pentru a răspunde unei nevoi specifice; eficiența în   satisfacerea acestei nevoi; proporționalitatea pierderii în raport cu beneficiile   obținute. Aceasta este o abordare adecvată care trebuie urmată pentru a   stabili dacă a existat un just echilibru între drepturi concurente întemeiate pe   Convenție. Aceeași instanță a mai reținut, în Ross v. Rosedale Transport Ltd   [(2003) C.L.A.D. nr. 237], că „supravegherea reprezintă o măsură   extraordinară care nu poate fi utilizată decât dacă este justificată prealabil de   un motiv rezonabil și probabil”.   15. Rezumând, considerăm că atât instanțele naționale, cât și Curtea nu   au reușit să asigure un just echilibru între drepturile angajatorului și cele ale   angajaților. Concluzionând în sensul neîncălcării art. 8 din Convenție,   Curtea a decis să permită utilizarea nelimitată a supravegherii video secrete   la locul de muncă fără a oferi garanții juridice suficiente pentru persoanele   ale căror date cu caracter personal vor fi colectate și utilizate în scopuri   necunoscute acestora. Având în vedere influența crescândă a acestei   tehnologii asupra societății noastre, nu ne putem permite să lăsăm   persoanele să-și facă singure dreptate și să îngăduim ca dreptul la viață   privată în temeiul art. 8 din Convenție să nu fie suficient protejat atunci   când se confruntă cu astfel de noi provocări.  

Full & Egal Universal Law Academy