Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A PATRA
CAUZA LIPENCOV c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 27763/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
25 ianuarie 2011
DEFINITIVĂ
25/04/2011
Această hotărâre a devenit definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Lipencov c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi,
Vincent A. de Gaetano, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al SECŢIEI,
Deliberând la 4 ianuarie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 27763/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Valentin Lipencov şi dna Lilia Lipencov („reclamanţii”), la 27 iulie 2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dna N. Mardari, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins că primul reclamant a fost supus unui tratament inuman şi degradant de către poliţie şi că autorităţile au eşuat să investigheze plângerea lor. De asemenea, ei s-au plâns că condiţiile de detenţie ale primului reclamant erau incompatibile cu articolul 3 al Convenţiei. Suplimentar, ei s-au plâns că ultima parte din detenţia primului reclamant a fost ilegală şi că domiciliul lor a fost ilegal percheziţionat de către poliţie.
4. La 21 noiembrie 2006, Preşedintele SECŢIEI a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Primul reclamant s-a născut în anul 1987, şi este fiul celui de-al doilea reclamant, care s-a născut în anul 1966. Ei locuiesc în Chişinău. La momentul evenimentelor care au condus la formularea acestei cereri, primul reclamant avea 17 ani. Potrivit celui de-al doilea reclamant, el avea handicapul mintal şi din copilărie se afla sub supravegherea medicului psihiatru. În aceste condiţii, el primea educaţia şcolară acasă.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. Potrivit relatărilor poliţiei, primul reclamant a fost reţinut de către colaboratorii poliţiei la 24 octombrie 2004, la orele 10.00, care au fost chemaţi de către locatarii unui bloc, unde reclamantul fusese deja reţinut de către câţiva locatari.
8. Potrivit reclamanţilor, el a fost dus în acest bloc cu forţa de către două cunoştinţe ale sale care l-au acostat în stradă câteva ore mai devreme şi l-au agresat. Intenţia lor a fost să-l arunce de pe acoperişul acelui bloc, însă prezenţa lor a fost depistată de către trei locatari. Bănuind că era vorba de un furt, locatarii l-au reţinut pe primul reclamant şi l-au bătut. La momentul sosirii poliţiei el deja avea pe corpul său câteva leziuni. Reclamanţii susţin că el a fost de asemenea bătut de către poliţie.
9. Potrivit Guvernului, la momentul reţinerii sale, primul reclamant era deja bănuit de poliţie de comiterea a mai multor furturi. Pe numele acestuia a fost emisă o ordonanţă de punere sub învinuire pentru violarea articolului 186 (2) al Codului penal. Deoarece el nu s-a prezentat la poliţie pentru a fi informat despre învinuirile aduse, la 22 octombrie 2004, procurorul a emis o ordonanţă de căutare a acestuia. În dimineaţa zilei de 24 octombrie, primul reclamant a fost prins în momentul comiterii furtului într-un bloc de apartamente. În ceea ce priveşte leziunile sale corporale, Guvernul a presupus că acestea ar fi putut fi cauzate de persoanele care l-au prins, sau ar fi putut fi cauzate de el însuşi când a încercat să se ascundă într-o conductă de ventilaţie.
10. Reclamanţii au afirmat că după ce a fost dus la secţia de poliţie Ciocana, primul reclamant a fost bătut de către colaboratorii poliţiei şi lovit cu bastoane de cauciuc cu scopul de a-l face să recunoască că a comis mai multe furturi. El a fost înjurat în repetate rânduri, lui nu i s-a dat mâncare, apă şi nu i s-a permis accesul la veceu. El nu a beneficiat de niciun tratament medical pentru leziunile sale.
11. Cel de-al doilea reclamant a declarat că a venit la secţia de poliţie în aceeaşi zi să-l viziteze pe primul reclamant şi să-i aducă mâncare şi haine, dar nu i s-a permis să-l vadă. Reclamanţii au menţionat că următoarea zi, la 25 octombrie, primul reclamant a fost dus de poliţie la piaţa pentru efectiarea anumitor acte procedurale. Avocatul nu a fost prezent. Celălalt fiu al reclamantului a fost martor la aceste evenimente, şi a remarcat leziunile vizibile de pe corpul fratelui său. În acea după-amiază, între orele 15.00 şi 17.30, primul reclamant a fost interogat de colaboratorii poliţiei în prezenţa unui avocat şi în prezenţa celui de-al doilea reclamant. În timpul interogării, primul reclamant s-a plâns de durere de cap şi de o greaţă puternică. Cel de-al doilea reclamant a afirmat că el a fost bătut cu cruzime şi era flămând. În ciuda plângerilor sale, lui i s-a cerut să răspundă la întrebările ce i-au fost adresate şi i s-a refuzat accesul la veceu. După interogare, el s-a întors în celula sa, fără ca să-i fie acordată asistenţa medicală.
12. În dimineaţa zilei de 27 octombrie 2004, cel de-al doilea reclamant s-a întors la secţia de poliţie, sperând ca fiul său să fie eliberat până la ora 10.00, când expira termenul de 72 de ore pentru reţinerea sa, perioada când el putea fi deţinut fără un mandat de arest emis de instanţa de judecată. Ei i s-a refuzat accesul în clădire. Primul reclamant a fost din nou dus la piaţă pentru motive necunoscute. El a fost adus înapoi la ora 15.20. Cel de-al doilea reclamant, asistat de trei avocaţi de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova, au cerut eliberarea primului reclamant, cererea însă a fost iniţial refuzată. Potrivit relatărilor poliţiei, în cele din urmă el a fost eliberat în aceeaşi zi la ora 16.30.
13. A doua zi după eliberarea sa, primul reclamant a fost examinat de către un medic. A fost depistată o rană acoperită de o crustă de culoare roşie-maro de 2x1 centimetri pe partea dreaptă a capului şi o rană adiacentă de 3x2 centimetri. O rană asemănătoare de 2x0.7 centimetri a fost depistată în regiunea parietală pe partea dreaptă. Multiple răni ovale au fost depistate în regiunea lombară pe partea dreaptă, centrală şi stângă, acestea fiind acoperite de o crustă maro şi fiecare având mărime de 7x0.8 centimetri. Medicul a luat în consideraţie explicaţiile primului reclamant privind cele ce i s-au întâmplat (a se vedea paragrafele 8 şi 10 de mai sus) şi a concluzionat că aceste relatări corespundeau leziunilor înregistrate pe corpul său. Reclamantul a fost internat în spital pentru un tratament de opt zile.
14. Cel de-al doilea reclamant a înaintat autorităţilor o serie de plângeri referitor la evenimentele descrise mai sus. La 26 octombrie 2004, ea s-a plâns Procuraturii Generale şi judecătorului de instrucţie de maltratarea fiului său de către poliţie. Ea s-a referit la handicapul lui mintal şi la faptul că el era minor. La 5 noiembrie 2004, ea a depus o plângere la judecătorul de instrucţie în care a descris evenimentele din 27 octombrie 2004. Ea s-a referit, inter alia, la articolele 165 (1) şi 166 (4) ale Codului de procedură penală (a se vedea mai jos) şi a cerut ca cei responsabili de maltratarea fiului său să fie pedepsiţi. La 9 noiembrie 2004, cel de-al doilea reclamant s-a plâns Procuraturii Generale că apartamentul său a fost percheziţionat cu o zi înainte de către colaboratorii de poliţie, care au refuzat să se legitimeze şi să prezinte ordonanţa de percheziţie. Ea a solicitat ca cei responsabili să fie identificaţi şi pedepsiţi.
15. Toate plângerile au fost examinate de către procurorul S. de la procuratura sectorului Ciocana. El a interogat reclamanţii, alţi membrii de familie, avocatul care a asistat la interogarea din 25 octombrie, vecinii reclamanţilor şi poliţiştii implicaţi. Printr-o scrisoare din 13 decembrie 2004, procurorul a informat pe cel de-al doilea reclamant despre decizia sa de a nu porni urmărirea penală, din motiv că nu existau probe că poliţiştii au comis o crimă. El a adăugat că „având în vedere iregularităţile care au avut loc, a fost trimisă o înştiinţare la sectorul de poliţie Ciocana”.
16. La 28 decembrie 2004, cel de-al doilea reclamant a atacat decizia procurorului la judecătorul de instrucţie. În cererea sa, ea a reiterat circumstanţele cauzei şi a afirmat că primul reclamant a fost maltratat de către poliţie în timpul detenţiei sale; că el nu a beneficiat de asistenţa medicală chiar dacă a avut nevoie de aceasta în mod evident; că ei i s-a refuzat accesul la el; că el a fost deţinut mai mult de 72 de ore contrar legii; şi că la 8 noiembrie 2004 în apartamentul reclamanţilor a fost efectuată o percheziţie ilegală. Ea a criticat răspunsul procurorului ca fiind unul general. Chiar dacă el a menţionat că poliţia a comis „careva iregularităţi”, el nu a explicat care au fost acestea şi nu a prezentat copia înştiinţării expediate la sectorul de poliţie Ciocana. Mai mult, procurorul nu a expediat o decizie motivată, potrivit cerinţelor legii. Plângerea se referea la obligaţii materiale şi procedurale ale autorităţilor în temeiul Convenţiei în privinţa maltratării primului reclamant şi obligaţia de a respecta inviolabilitatea domiciului lor.
17. La 6 ianuarie 2005, judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Ciocana a respins această cerere ca nefondată. El a constatat că primul reclamant a fost acuzat de comiterea mai multor furturi şi că toate acţiunile de urmărire penală au fost desfăşurate în cadrul procedurii penale legal efectuate. Deoarece primul reclamant nu s-a prezentat la ofiţerul de urmărire penală după ce a fost citat de câteva ori, a fost necesar de a-l aduce la secţia de poliţie în mod forţat. Toate acţiunile procedurale pentru efectuarea cărora era necesară autorizarea, au fost autorizate în mod corespunzător. Mai mult, procurorul a verificat pe deplin şi în mod obiectiv plângerile privind maltratarea şi a constatat că acuzaţiile aduse nu s-au confirmat.
18. Această decizie era definitivă. Ea a fost expediată celui de-al doilea reclamant la 21 ianuarie 2005 şi ea a primit-o la 27 ianuarie 2005.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
19. Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea în cauza Mancevschi v. Moldova (nr. 33066/04, § 26, 7 octombrie 2008).
20. Suplimentar, prevederile relevante ale Codului de procedură penală în perioada relevantă sunt următoarele:
Articolul 165. Noţiunea de reţinere
„1. Constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în ... condiţiile stabilite prin lege.”
Articolul 166. Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii
... 4. Reţinerea persoanei în condiţiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate.”
III. MATERIALE NECONVENŢIONALE RELEVANTE
21. Comitetul European pentru prevenirea torturii a vizitat Moldova de câteva ori, şi a examinat secţia de poliţie Ciocana. Următorul extras, luat din raportul privind vizita din 27-31 iulie 2009, este relevant acestei cauze:
„29. Dreptul persoanelor aflate în custodia poliţiei de a avea acces la un medic (inclusiv unul la alegerea lor) nu este încă în mod expres garantat de legislaţie. În raportul privind vizita din 2007, CPT a considerat că forma redactării punctului 64, alineatul 2, sub-paragraful 15 din CPP (adică, dreptul "de a înainta cereri, inclusiv pentru asistenţă medicală independentă") nu reuşeste să îndeplinească recomandarea de lungă durată a Comitetului în acest sens. Multe persoane care se aflau în custodia poliţiei, în contextul evenimentelor din aprilie 2009, s-au plâns de faptul că, în ciuda cererilor repetate la asistenţă medicală independentă, li s-a refuzat o astfel de asistenţă. În unele cazuri, personalul poliţiei ar fi refuzat accesul la un medic, pentru a obţine o mărturie sau alte declaraţii de la persoanele rănite reţinute în cauză. În plus, au apărut în câteva cazuri persoane care au prezentat leziuni vizibile, cărora nu li s-a pus la dispoziţie îngrijire medicală, pe motiv că nu au solicitat aceasta în mod specific. Astfel de situaţii nu numai că privează persoanele reţinute de o garanţie care poate juca un rol important în prevenirea relelor tratamente, dar poate avea şi repercusiuni grave asupra stării de sănătate a persoanelor aflate în custodia poliţiei. În mod cert, accesul la un medic independent nu ar trebui să fie lăsat la latitudinea ofiţerilor de poliţie.”
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
22. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de maltratarea primului reclamant de către poliţie în timpul detenţiei sale şi de omisiunea autorităţilor de a investiga în mod corespunzător plângerile sale cu privire la maltratare. De asemenea, ei s-au plâns de neacordarea primului reclamant a asistenţei medicale şi de condiţii de detenţie foarte proaste. Cel de-al doilea reclamant s-a plâns de faptul că chinurile prin care a trecut fiul său i-au cauzat suferinţă profundă. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
1. Argumentele părţilor
23. Guvernul a susţinut că plângerea cu privire la maltratare trebuie să fie declarată vădit nefondată, deoarece reclamanţii nu au depus-o la autorităţi imediat, dar abia în decembrie 2004, astfel privându-i de posibilitatea de a o investiga imediat. În opinia acestuia, nu au fost prezentate probe relevante şi concludente care ar confirma acuzaţiile privind maltratarea primului reclamant de către poliţie. Guvernul a mai susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne cu privire la plângerile lor despre condiţiile inumane şi degradante de detenţie. Ei ar fi putut depune plângeri în temeiul articolelor 274 (6) şi 313 ale Codului de procedură penală (CPP).
24. Reclamanţii au notat că cel de-al doilea reclamant a depus plângeri în scris aproape imediat, şi că ea de fapt a utilizat calea de recurs la care s-a referit Guvernul, şi anume a depus plângerea la judecătorul de instrucţie, însă aceasta s-a dovedit a fi o cale inefectivă.
2. Aprecierea Curţii
25. Având în vedere diverse plângeri depuse de către cel de-al doilea reclamant începând cu 26 octombrie 2004, Curtea constată că reclamanţii au depus plângerea lor privind maltratare la autorităţile competente, care însă au respins-o printr-o decizie definitivă. Prin urmare, căile interne de recurs au fost epuizate în această privinţă. Mai mult, luând în consideraţie probele medicale prezentate cu privire la leziunile corporale aplicate reclamantului, plângerea cu privire la maltratare nu poate fi considerată vădit nefondată.
26. În ceea ce priveşte plângerea cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamantului, Curtea observă din dosar că reclamanţii de asemenea au abordat diverse aspecte ale acestui fapt, şi anume neacordarea tratamentului medical primului reclamant, restricţionarea contactelor între primul şi cel de-al doilea reclamant, accesul limitat la veceu, mâncare şi apă. Prin urmare, şi sub aceste aspecte, obiecţiile Guvernului urmează a fi respinse. Curtea consideră că aceste plângeri ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Din aceste motive, ea le declară admisibile.
27. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei au fost înaintate în numele ambelor reclamanţi. Statutul de victimă al primului reclamant nu se pune la îndoială. Cel de-al doilea reclamant se consideră a fi o „victimă indirectă”, din cauza îngrijorării continue în privinţa situaţiei fiului său pe perioada detenţiei sale, având în vedere vârsta şi dizabilitatea acestuia. Curtea nu pune la îndoială că evenimentele descrise mai sus au reprezentat un motiv de îngrijorare şi suferinţă pentru ea, totuşi Curtea consideră că aceste plângeri trebuie să fie examinate doar în privinţa primului reclamant (Glass v. the United Kingdom, nr. 61827/00, § 72, ECHR 2004‑II).
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
28. Reclamanţii au declarat că primul reclamant a fost bătut cu cruzime de către poliţişti la momentul reţinerii sale şi ulterior la secţia de poliţie, fapt care i-a cauzat leziunile corporale confirmate de către medic cu o zi după eliberarea sa. De asemenea, poliţia l-a umilit. În afara de acest tratament, primului reclamant nu i-a fost acordată asistenţa medicală, contactele cu cel de-al doilea reclamant i-au fost limitate, hrana corespunzătoare nu i-a fost furnizată şi el avea acces limitat la veceu. Vârsta şi starea vulnerabilă a primului reclamant reprezintă circumstanţe agravante. Tratamentul la care a fost supus era inuman şi degradant. Mai mult, autorităţile nu au investigat în mod efectiv plângerile cu privire la maltratare. În schimb, ei au ajuns la o concluzie grăbită şi superficială, fără a oferi temeiuri rezonabile.
29. Guvernul a negat orice responsabilitate din partea poliţiei pentru leziunile cauzate primului reclamant, argumentând că nu există o evidenţă plauzibilă în susţinerea acuzaţiilor reclamanţilor. Abia după eliberarea sa, primul reclamant a început să acuze poliţia. Cel de-al doilea reclamant nu a fost informat în mod direct despre reţinerea fiului său, deoarece acesta a dat numele unei alte persoane care trebuia să fie contactată. În ceea ce priveşte acordarea asistenţei medicale, Guvernul a indicat că aceasta i-ar fi fost acordată dacă ar fi cerută, însă o asemenea cerere nu a fost înregistrată în dosarul privind reţinerea sa. De asemenea, Guvernul a afirmat că plângerile celui de-al doilea reclamant au fost subiectul unei investigaţii eficiente şi imparţiale. Investigaţia efectuată de către autorităţile competente a concluzionat că poliţia nu a comis careva iregularităţi.
2. Aprecierea Curţii
(a) Pretinsa maltratare
(i) Recapitularea principiilor relevante
30. După cum a declarat Curtea de nenumărate ori, articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolul 15 § 2 al Convenţiei nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea cea mai recentă hotărâre Gäfgen v. Germany [GC], nr. 22978/05, § 87, ECHR 2010‑...).
31. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a cădea sub incidenţa articolului 3. Evaluarea acestui nivel minim de severitate este relativă; el depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata maltratării, consecinţele sale fizice şi mintale şi, în unele cazuri, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Gäfgen, citată mai sus, § 88, Price v. the United Kingdom, nr..33394/96, § 24, ECHR 2001-VII; Mouisel v. France, nr. 67263/01, § 37, ECHR 2002-IX; şi Jalloh v. Germany [GC], nr. 54810/00, § 67, 11 iulie 2006). Curtea reiterează că, în privinţa persoanei private de libertate, orice recurgere la forţa fizică, care nu a fost strict necesară ca urmare a comportamentului acesteia, înjoseşte demnitatea umană şi reprezintă, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 al Convenţiei. Ea reiterează că necesitatea de a efectua investigaţia şi dificultăţile incontestabile inerente luptei împotriva crimelor nu pot justifica limitarea protecţiei în privinţa integrităţii fizice ale persoanelor (Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seria A nr. 336; Tomasi v. France, 27 august 1992, § 115, Seria A nr. 241‑A).
32. Persoanele în custodie se află în poziţie vulnerabilă şi autorităţile sunt responsabile pentru tratamentul lor. Jurisprudenţa Curţii stabileşte că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timp ce ea se află în detenţie, asemenea leziuni vor crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a situaţiei, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, [GC], nr. 25803/94, § 87, ECHR 1999‑V).
33. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea, Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
(ii) Aplicarea acestor principii în această cauză
34. În această cauză, probele medicale pe care Guvernul nu le-a contestat au arătat că primul reclamant a fost bătut sever (a se vedea § 13 de mai sus). În viziunea Curţii, gravitatea acestui tratament a fost cu siguranţă astfel încât să cadă sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei.
35. Chestiunea care trebuie determinată este dacă această maltratare se atribuie poliţiei. Curtea este susceptibilă faţă de caracterul subsidiar al rolului său şi recunoaşte că trebuie să fie precaută în a nu-şi asuma rolul unei instanţe de fond acolo unde acest fapt nu este cerut de circumstanţele unei anumite cauze (a se vedea, printre altele, McKerr v. the United Kingdom (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Totuşi, în cazul în care sunt aduse acuzaţii în temeiul articolului 3 al Convenţiei, Curtea trebuie să efectueze o cercetare detaliată (a se vedea Ülkü Ekinci v. Turkey, nr. 27602/95, § 135, 16 iulie 2002) şi va face acest lucru în baza tuturor materialelor prezentate de către părţi.
36. Guvernul a negat orice responsabilitate pentru leziunile corporale ale primului reclamant, susţinând că acestea au fost aplicate înainte de reţinerea acestuia. Curtea notează că nu există nimic în dosar care să sugereze că primul reclamant a opus rezistenţă la reţinerea sa. Cei trei bărbaţi care l-au prins pe primul reclamant de asemenea au negat faptul că l-ar fi bătut, şi au confirmat că poliţia nu l-a maltratat. Ei susţin că el s-a lovit în regiunea capului când a încercat să se ascundă într-o conductă de ventilaţie. Curtea notează că acest fapt nu corespunde în totalitate cu leziunile documentate pe corpul primului reclamant. În acelaşi timp, aceasta acceptă că unele din leziunile depistate pe corpul primului reclamant au fost aplicate înainte de sosirea poliţiei (a se vedea § 8 de mai sus). Originea şi gradul acestor leziuni este însă neclar. Declaraţiile făcute de poliţie şi cei trei bărbaţi sugerează că majoritatea leziunilor de pe corpul primului reclamant au fost aplicate de către cele două persoane despre care se afirmă că l-au adus în acel bloc. Totuşi se pare că autorităţile nu au luat măsurile necesare pentru a interoga aceste persoane. Curtea va reveni la această chestiune atunci când va examina aspectul procedural al articolului 3 al Convenţiei.
37. Din moment ce primul reclamant nu a fost examinat medical la sosirea sa la secţia de poliţie Ciocana, starea sa fizică la acel moment nu este cunoscută. În timp ce unele leziuni, în special vânătăi pe spate, corespundeau acuzaţiilor sale că a fost lovit cu bastoane, nu se exclude posibilitatea că acestea au fost provocate până la reţinerea sa. Curtea constată că îi este imposibil să stabilească, în baza probelor pe care le deţine, dacă leziunile primului reclamant au fost sau nu cauzate după cum se pretinde. Acest fapt pune la îndoială eficacitatea investigării acuzaţiilor reclamanţilor, pe care Curtea le va examina mai jos (a se vedea Petru Roşca v. Moldova, nr. 2638/05, § 42, 6 octombrie 2009).
38. Chiar dacă nu a fost stabilit faptul dacă primul reclamant a fost maltratat într-un mod activ de către poliţie, rămâne evident faptul că în ciuda semnelor clare de leziuni corporale grave, el nu a beneficiat de nicio asistenţă medicală sau tratament pe întreaga perioadă de detenţie. Guvernul doar a subliniat în observaţiile sale că deţinuţii au dreptul să ceară asistenţa medicală, şi nu a fost înregistrat faptul că reclamantul a depus asemenea cerere. Curtea consideră că acesta este un răspuns total inadecvat, în special având în vedere faptul că primul reclamant era minor la acel moment. În această privinţă, Curtea face referinţă şi subscrie la critica exprimată de către CPT faţă de atitudinea poliţiei din sectorul Ciocana faţă de deţinuţii care solicită asistenţa medicală (a se vedea § 21 mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că primul reclamant a fost supus unui tratament inuman.
39. În lumina acestor concluzii, Curtea nu consideră că este necesar de a ajunge la o concluzie cu privire la celelalte chestiuni abordate în plângere, şi anume, cu privire la contactele între reclamanţii în perioada detenţiei, hrana şi accesul la veceu.
40. Curtea conchide că primul reclamant a fost supus unui tratament inuman cu violarea articolului 3 al Convenţiei.
(b) Investigarea efectuată de autorităţi
(i) Recapitularea principiilor relevante
41. Conform jurisprudenţei sale constante, atunci când o persoană are o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost maltratată în mod ilegal de către agenţi de stat, contrar articolului 3 al Convenţiei, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recuno[aşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite ... în convenţi[e]”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca o investigaţie efectuată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, hotărârea în cauza Gäfgen, citată mai sus, § 117, cu referinţele ulterioare). Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină şi autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat (a se vedea hotărârea Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII, §§ 102 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a asigura acumularea de probe cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, §§ 104 et seq., ECHR 1999-IV, şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă în efectuarea investigaţiei care subminează capacitatea acesteia de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
(ii) Aplicarea acestor principii în această cauză
42. În această cauză, cel de-al doilea reclamant a informat prompt autorităţile competente despre acuzaţiile de maltratare ale fiului său de către colaboratorii de poliţie, chiar înainte de finisarea perioadei de reţinere a acestuia, şi a atras atenţia lor la vârsta şi dizabilitatea intelectuală a acestuia. La scurt timp după aceasta, au fost comunicate rezultatele examinării medicale a primului reclamant. Acestea au dus la formularea unor acuzaţii serioase de maltratare care cereau efectuarea unei investigaţii. Investigaţia a fost efectuată de către un procuror, care a început-o în timp util şi a finisat-o în câteva săptămâni. Din decizia procurorului din 10 decembrie 2004, Curtea notează că el a intervievat mai multe persoane pe parcursul investigaţiei sale, inclusiv ambii reclamanţi, alţi trei membri ai familiei Lipencov, cei trei bărbaţi care l-au prins pe primul reclamant, câţiva colaboratori ai poliţiei care au fost implicaţi la o anumită etapă în reţinerea primului reclamant, şi avocatul care a fost prezent în timpul interogării. De asemenea, procurorul deţinea copia rezultatelor examinării medicale.
43. Investigarea efectuată nu a reuşit însă să stabilească circumstanţele în care primul reclamant a fost atacat. După cum s-a menţionat deja (a se vedea § 37 de mai sus), nu pare că cele două persoane care sunt acuzate că l-au acostat şi l-au atacat câteva ore mai devreme au fost interogate. Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de a efectua o investigare efectivă a unor acuzaţii credibile de maltratare nu depinde de statutul unor posibili făptaşi, şi anume agent de stat sau o persoană privată. O asemenea investigare trebuie să rezulte în identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile (Macovei and Others v. Romania, nr. 5048/02, § 46, 21 iunie 2007). Cu toate că în această cauză decizia procurorului indică că el a avut o abordare relativ detaliată a situaţiei, înregistrând atât acuzaţiile reclamanţilor, cât şi dezminţirile poliţiei, Curtea consideră că această concluzie, potrivit căreia nu existau probe că a fost comisă o crimă, este motivată inadecvat. Procurorul nu a explicat clar din ce motiv versiunea evenimentelor prezentată de poliţie trebuie să fie acceptată, şi nu versiunea reclamanţilor. Mai mult, referinţa obscură la „iregularităţi”, care apare cu privire la reţinerea primului reclamant necesita, în lumina acuzaţiilor serioase înaintate, mai multe explicaţii. Curtea reiterează obligaţia de menţinere a încrederii publice cu privire la respectarea de către autorităţi a supremaţiei legii şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de implicare în sau de tolerare a actelor ilegale de către acestea (Okkalı v. Turkey, nr. 52067/99, § 65, ECHR 2006‑XII (extrase)).
44. Iregularităţile menţionate mai sus nu au fost înlăturate prin acţiuni ulterioare. Judecătorul de instrucţie nu a făcut decât să confirme legalitatea şi corectitudinea comportamentului poliţiei în privinţa primului reclamant. Concluzia procurorului a fost susţinută fără careva motivare.
45. Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a investiga deplin şi efectiv plângerea primului reclamant cu privire la maltratare.
46. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în această privinţă
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
47. Reclamanţii au pretins violarea articolului 5 al Convenţiei ca urmare a detenţiei primului reclamant pentru o perioadă mai lungă decât cea prevăzută de lege. Partea relevantă a articolului 5 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;”
A. Admisibilitatea
48. Guvernul nu a înaintat nicio obiecţie cu privire la admisibilitatea acestei cereri. Curtea consideră că această cerere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Curtea notează că cererea nu este inadmisibilă sub nici un temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
49. Reclamanţii s-au plâns de faptul că primul reclamant nu a fost eliberat din custodia poliţiei timp de peste şase ore după expirarea termenului maxim pentru detenţia persoanei fără un mandat judecătoresc. Guvernul a admis corectitudinea acestui fapt.
2. Aprecierea Curţii
50. Curtea constată că la 27 octombrie 2004, detenţia primului reclamant a încetat să mai fie legală la 10.00. În consecinţă, el a fost privat de libertatea lui în mod ilegal începând cu acel moment până la eliberarea sa în după amiaza acelei zile. Prin urmare, a avut loc violarea articolului 5 al Convenţiei.
III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
51. Reclamanţii s-au plâns de violarea articolului 8 al Conventţiei ca urmare a efectuării unei percheziţii în apartamentul lor şi a omisiunii de a investiga în mod corespunzător plângerea lor cu privire la acea percheziţie. De asemenea, în privinţa percheziţiei din 2 noimebrie, ei s-au plâns că ordonanţa emisă a fost neclară şi conţinea erori. Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerenţa unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decat dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, intr-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
52. Guvernul a susţinut că apartamentul reclamanţilor a fost percheziţionat de două ori, la 2 noiembrie şi la 21 noiembrie 2004, şi a prezentat copiile ordonanţelor şi rapoartelor relevante cu privire la percheziţia efectuată. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamanţilor cu privire la percheziţia din 8 noiembrie, Guvernul a prezentat copiile declaraţiilor făcute de vecinii cei mai apropiaţi ai reclamanţilor, care nu au confirmat acuzaţiile reclamanţilor. Procurorul a examinat plângerea, însă a decis că aceasta era nefondată.
53. Reclamanţii au prezentat copia plângerii depuse de cel de-al doilea reclamant cu privire la percheziţia pretinsă, în care ea a oferit detaliile incidentului. Ei insistă că a avut loc o ingerinţă flagrantă şi abuzivă în apartamentul lor.
54. Curtea notează, în primul rând, că reclamanţii nu au depus plângerea lor cu privire la iregularităţile formale legate de percheziţia efectuată la 2 noiembrie 2004 la nivel naţional. Prin urmare, această parte a cererii lor urmează a fi declarată inadmisibilă din cauza neepuizării căilor de recurs interne.
55. În privinţa percheziţiei care se pretinde că a avut loc la 8 noiembrie 2004, Curtea nu dispune de probe ferme că aceasta a avut de fapt loc. Deşi cel de-al doilea reclamant a oferit o descriere relativ detaliată a incidentului pretins în plângerea sa adresată Procurorului General, nu există o confirmare a acestor fapte în declaraţiile făcute de persoanele care locuiesc în vecinătatea apartamentului reclamanţilor. Un vecin şi-a adus aminte despre o percheziţie efectuată la începutul lunii noiembrie, care mai degrabă se referă la data de 2 noiembrie decât la 8 noiembrie, şi nu a menţionat careva agitaţie descrisă în plângerea celui de-al doilea reclamant. Celălalt vecin a declarat că nu a auzit nimic. Cu toate că reclamanţii consideră că procurorul a examinat plângerea lor într-un mod superficial, faptul că vecinii au fost intervievaţi la scurt timp indică că el a efectuat careva acţiuni în privinţa plângerii lor. Prin urmare, situaţia în această cauză poate fi diferenţiată de cea în cauza H.M. v. Turkey, nr. 34494/97, §§ 28-29, 8 august 2006, unde Curtea a constatat o violare procedurală a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a omisiunii autorităţilor turce de a investiga în mod corespunzător plângerea reclamantului cu privire la o percheziţie ilegală a apartamentului său. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanţii nu au motivat suficient această pretenţie.
56. Prin urmare, această parte din cerere urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
51. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
58. Reclamanţii au pretins 4,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral care a fost cauzat primului reclamant ca urmare a violării articolului 3 al Convenţiei, şi EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a violării articolului 5 al Convenţiei. Reclamanţii nu au pretins prejudiciul material.
59. Guvernul nu a comentat aceste pretenţii.
60. Având în vedere încălcările materiale şi procedurale constatate în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 42 şi 48 de mai sus), şi violarea articolului 5 al Convenţiei (a se vedea paragraful 52 de mai sus), Curtea consideră potrivit de a acorda primului reclamant suma de EUR 5,000 cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută pe această sumă.
B. Costuri şi cheltuieli
61. Reclamanţii au mai pretins EUR 1,680 cu titlu de costuri de reprezentare, avocatul lor a lucrat 21 de ore asupra cererii lor, cu onorariul de EUR 80 pe oră.
62. Guvernul nu a comentat această pretenţie.
63. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor dacă s-a demonstrat faptul că acestea au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele pe care le deţine şi criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de EUR 1,000 cu titlu de costuri de reprezentare angajate de către reclamanţi pentru a aduce cauza lor în faţa Curţii.
C.Dobânda de întârziere
64. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei inadmisibilă, şi restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare materială a articolului 3 al Convenţiei ca urmare a neacordării unui tratament medical primului reclamant;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare procedurală a articolului 3 al Convenţiei în privinţa obligaţiei autorităţilor de a investiga în mod efectiv plângerile primului reclamant cu privire la maltatarea sa de către poliţie;
4. Hotărăşte că nu este necesar de a examina celelalte pretenţii formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei în privinţa primului reclamant;
6. Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 5,000 (cinci mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 1,000 (o mie euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
7. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 25 ianuarie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy