CASE OF LITHGOW AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation]

În cauza Lithgow şi alţii*

 

* Nota Grefei: Cauza poartă nr. 2/1984/74/112-118. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere, ultimele două - locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, potrivit articolului 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:

 

R. Ryssdal, preşedinte,

W. Ganshof van der Meersch,

J. Cremona,

Thór Vilhjálmsson,

D. Bindschedler-Robert,

G. Lagergren,

F. Gölcüklü,

F. Matscher,

J. Pinheiro Farinha,

L. -E. Pettiti,

B. Walsh,

Sir Vincent Evans,

R. Macdonald,

C. Russo,

R. Bernhardt,

J. Gersing,

A. Spielmann,

precum şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct.

 

După ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie, 24-26 şi 28 septembrie, 23 şi 25 octombrie 1985, 27-30 mai şi 24 iunie 1986,

 

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

 

PROCEDURA

 

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la 18 mai 1984, în termenul de trei luni prevăzut de articole 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). La originea cauzei se află următoarele şapte cereri îndreptate contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi introduse în faţa Comisiei în perioada anilor 1977-1981, potrivit articolului 25 (art. 25), de următoarele persoane:

 

-          nr. 9006/80: Sir William Lithgow;

-          nr. 9262/81: Vosper Ltd. (în prezent Vosper PLC[1] - (“Vosper”);

-          nr. 9263/81: English Electric Company, Ltd. (“English Electric”) şi Vickers Ltd. (în prezent Vickers PLC - “Vickers”);

-          nr. 9265/81: Banstonian Company – (“Banstonian”) şi Northern Shipbuilding & Industrial Holdings Ltd. (“Northern Shipbuilding”);

-          nr. 9266/81: Yarrow PLC (fosta Yarrow and Company Ltd. - “Yarrow”), Sir Eric Yarrow, M & G. Securities Ltd. şi Monique Augustin-Normand;

-          nr. 9313/81: Vickers;

-          nr. 9405/81: Dowsett Securities Ltd. – (“Dowsett”), FFI (UK Finance) PLC (în prezent Investors in Industry PLC - “Investors”) şi Prudential Assurance Company Ltd. (“Prudential”).

 

Sir William Lithgow şi Sir Eric Yarrow sunt cetăţeni britanici, iar dna Augustin-Normand este cetăţeană franceză; toţi ceilalţi reclamanţi sunt companii constituite şi înregistrate în Marea Britanie.

 

Expresia “reclamanţi” desemnează în continuare toate persoanele enunţate supra, cu excepţia dlui Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Normand, cererile cărora au fost declarate de către Comisie ca fiind inadmisibile (a se vedea § 102 infra).

 

2. Sesizarea Curţii de către Comisie a fost operată potrivit articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi potrivit declaraţiei britanice de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea are ca scop obţinerea unei decizii asupra existenţei încălcărilor articolelor 6 § 1, 13, 17 sau 18 (art. 6-1, art. 13, art. 17 sau art. 18) din Convenţie sau a articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (examinate separat sau combinat cu articolul 14 din Convenţie) (art. 14+P1-1).

 

3. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 § 3 litera d) din regulament, toţi reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a participa la procedura pendinte în faţa Curţii, desemnându-şi în vederea reprezentării consilierii legali, iar cu referire la cererea Vickers, fiind desemnat directorul comercial al companiei (articolul 30).

 

4. Camera din şapte judecători se compunea, în calitate de membri ex officio, din Sir Vincent Evans, judecător ales, de naţionalitate britanică (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii la acel moment (articolul 21 § 3 litera b) din regulament). La 22 mai 1984, acesta din urmă i-a desemnat prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii R. Ryssdal, Thór Vilhjálmsson, W. Ganshof van der Meersch, L. Liesch şi E. García de Enterría (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 4 din Regulament) (art. 43).

 

În aceiaşi zi, potrivit articolului 50 din regulament, Camera s-a desesizat cu efect imediat în favoarea Curţii Plenare.

 

5. Preşedintele Curţii, i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental al Marii Britanii (“Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentanţii legali ai reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii unei proceduri scrise (articolele 37 § 1 şi 50 § 3 din regulament). Potrivit ordonanţelor astfel adoptate, grefa a primit următoarele documente:

 

-          la 30 octombrie 1984, memoriul individual al dlui Sir William Lithgow;

-          la 31 octombrie 1984, memoriul comun al reclamanţilor şi memoriile individuale ale companiilor Vosper, English Electric Company şi Vickers, Yarrow şi Vickers;

-          la 5 noiembrie 1984, memoriul Guvernului şi memoriul individual al dlui Dowsett, Investors şi Prudential;

-          la 15 noiembrie 1984, memoriul individual al companiilor Banstonian şi Northern Shipbuilding.

 

Prin scrisoarea din 15 ianuarie 1985, secretarul Comisiei a notificat că delegatul acesteia nu şi-a exprimat dorinţa să răspundă în scris la aceste memorii.

 

6. La 18 decembrie 1984, preşedintele a fixat pentru 24 iunie 1985 data deschiderii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului.

 

7. La 30 mai 1985 Curtea (sub preşedinţia dlui R. Ryssdal, care în aceiaşi zi l-a succedat pe dl G. Wiarda) a ţinut o reuniune pregătitoare, în cadrul căreia a fost stabilită o listă de cereri şi întrebări pe care într-un scurt timp grefierul le-a comunicat Guvernului, Comisiei şi reclamanţilor.

 

8. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, în perioada 24-26 iunie 1985.

 

S-au înfăţişat:

 

- din partea Guvernului:

 

Dnii   M. Eaton, consilier juridic al Ministerul Afacerilor Externe

      şi Commonwealth-lui,      agent,

      R. Alexander, Q. C.,

Dna   R. Higgins, profesoară şi avocat,

Dnii   N. Bratza, avocat,                 consilieri,

      H. Whitaker,

      J. Keeling,

Dr.   G. Davis,

      J. Knox, Ministerul Comerţului şi Industriei,

      R. Gardiner, Law Officers' Department,     consultanţi;

 

- din partea Comisiei:

 

Dl    J. A. Frowein,          delegat;

 

- din partea dlui Sir William Lithgow:

 

Dnii   J. Macdonald, Q. C.,

      N. Maryan-Green, avocat,

      J. McNeill, avocat,          consilieri,

      D. Ross Macdonald,                                     jurisconsult,

      C. Hardcastle,

      C. Gladstone,

      D. Brock, Hardcastle & Co. Ltd.,                           consultanţi;

 

- din partea Vosper:

 

Dnii   A. Lester, Q. C.,

      M. Mendelson, avocat,

      D. Pannick, avocat,                                      consilieri,

      J. Howison,                                            jurisconsult;

 

- din partea English Electric şi Vickers:

 

Dl    R. Southwell, Q. C.,

Dra   M. Simmons, avocat,

Profesorul I. Delupis, Q.C.,                                     consilieri;

 

- din partea English Electric:

 

Dl    M. Lester, director al afacerilor juridice,                     jurisconsult;

 

- din partea Vickers:

 

Dnii   C. Foreman, director comercial,                            reprezentant legal,

      N. Bevins, secretar general,                               consilier;

 

- din partea Banstonian şi Northern Shipbuilding:

 

Dnii   R. Graupner,                                           jurisconsult,

      T. Edwards, Rea Brothers PLC,                            consultant;

 

- din partea Yarrow:

 

Profesorul F. Jacobs, Q. C.,                                      consilier,

 

Dnii   A. Mallinson,

      D. Rowe,                                              jurisconsulţi;

 

- din partea Dowsett, Investors şi Prudential:

 

Dnii   A. Lester, Q. C.,

      D. Pannick, avocat,                                      consilier,

      A. Foyle,                                              jurisconsult.

 

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele ale unor judecători, date de dl Alexander din partea Guvernului, de dl Frowein din partea Comisiei şi de dnii J. Macdonald, A. Lester, Southwell, Graupner şi de profesorul Jacobs din partea reclamanţilor.

 

Pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii şi Guvernul au depus o serie de documente, incluzând şi răspunsurile scrise la întrebările Curţii (§ 7 supra).

 

ÎN FAPT

 

9. Reclamanţilor le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977 cu privire la industriile aeronautice şi navale (“legea din 1977”). Fără a contesta principiul naţionalizării în sine, ei susţin că compensaţiile pe care le-au primit erau vădit insuficiente şi discriminatorii; reclamanţii se pretind victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie examinat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. De asemenea ei invocă articolul 6 (art. 6) şi, într-un caz, articolul 13 (art. 13) din Convenţie. Pretenţiile invocate în faţa Comisiei în temeiul articolelor 17 şi 18 (art. 17, art. 18) din Convenţie nu au fost repetate în faţa Curţii.

 

I. Dreptul pertinent

 

A. Evoluţia legii din 1977

 

Proiectele de naţionalizare

 

10. În manifestul său electoral din 8 februarie 1974, Partidul laburist a evidenţiat că programul său politic includea naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale din Marea Britanie. Acesta formulase deja declaraţii similare în anii 1971, 1972 şi 1973.

 

La alegerile generale din 28 februarie 1974, laburiştii au câştigat în faţa conservatorilor şi au format guvernul, la acel moment neîntrunind majoritatea absolută în Camera Comunilor. La 31 iulie 1974, Ministrul industriei a anunţat că industria construcţiei şi reparaţiei navale va trece în gestiunea sectorului public şi aplicarea prevederilor legislative privind salvgardarea bunurilor respective va avea efect din aceiaşi dată; propunerile detaliate ale Guvernului de naţionalizare a industriilor precitate au fost expuse într-un document de reflectare din aceiaşi zi.

 

Următoarele alegeri generale, desfăşurate la 10 octombrie 1974, i-au asigurat majoritatea absolută Partidului laburist. La 29 octombrie, discursul reginei la deschiderea sesiunii parlamentare a adus la cunoştinţă intenţia Guvernului de a transfera sectorului public industria aerospaţială, iar la 4 noiembrie în Camera Comunilor s-a făcut o declaraţie cu privire la clauzele de salvgardare a bunurilor astfel vizate. La 15 ianuarie 1975, Guvernul a publicat o notă consacrată planurilor sale de naţionalizare a acestei industrii.

 

11. Discursul şi nota precitate conţineau indicii cu privire la companiile ce urmau a fi naţionalizate şi afirmau că va fi plătită o “compensaţia echitabilă”, însă fără a preciza modalităţile despăgubirii. Ambele documente explicau considerentele politice, economice şi sociale care motivau naţionalizarea preconizată; în esenţă, Guvernul estima că naţionalizarea va acorda industriilor vizate - care au primit din partea statului o asistenţă importantă şi depindeau în mare măsură de comenzile publice - o asistenţă administrativă şi economică mai eficientă şi va permite, un lucru dorit, şi anume, controlul mai adecvat asupra acestora din partea autorităţilor, precum şi o mai mare transparenţă.

 

2. Procedurile parlamentare şi evenimente ulterioare

 

12. La 17 martie 1975, Ministrul industriei a anunţat Camera Comunilor despre viitoarea introducere a unui proiect de lege cu privire la naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale. Ministrul a indicat, pentru prima dată, baza în conformitate cu care va fi determinată compensaţia, şi anume, valoarea titlurilor de valoare ale companiilor ce urmau a fi naţionalizate: titlurile de valoare cotate la o bursă oficială vor fi evaluate la preţul mediu al acestora pe parcursul a şase luni care au precedat data de 28 februarie 1974, în ceea ce priveşte titlurilor necotate, evaluarea acestora urma să fie determinată, prin acord sau prin arbitraj, precum ar fi fost cotate pe parcursul perioadei respective. În plus, ministrul a furnizat informaţii detaliate cu privire la clauzele de salvgardare.

 

13. Un asemenea proiect de lege a fost într-adevăr publicat, prin care se dispunea transferul titlurilor de valoare a patruzeci şi trei de companii în proprietatea corporaţiilor publice. Cu toate că proiectul trece în prima lectură la 30 aprilie 1975, acesta devine caduc la finele sesiunii parlamentare, din cauza lipsă de timp. Prin urmare, Guvernul a reexaminat condiţiile de compensare propuse (inclusiv alegerea perioadei de referinţă) în lumina observaţiilor prezentate, însă a decis să nu le modifice, în special, din cauza incertitudinii care a rezultat din numeroasele tranzacţii operate în funcţiune de cele anunţate şi din perspectiva unei naţionalizări care denaturase cursul acţiunilor în timpul altor perioade de referinţă propuse.

 

14. Un al doilea proiect, similar în substanţă celui dintâi, a fost introdus în noiembrie 1975. Acesta a provocat dezbateri îndelungate în Camera Comunilor, abordând astfel de chestiuni ca principiul şi amploarea măsurii de naţionalizare, precum şi modalităţile compensaţiei. În februarie 1976, însuşi Guvernul a anunţat excluderea din conţinutul proiectului a companiei Drypool Group Ltd.; această companie de construcţie navală a devenit insolvabilă după februarie 1974 şi Guvernul a considerat ca fiind nejustificată plătirea unei valori depline a cotelor părţi acţionarilor acesteia pe parcursul perioadei de referinţă fixată pentru compensare.

 

După a treia lectură în Camera Comunilor la 29 iulie 1976, proiectul a fost transmis Camerei Lorzilor, în care, după dezbateri îndelungate, au fost operate diverse modificări inacceptabile pentru Guvern; de exemplu, au fost excluse anumite întreprinderi de reparaţie navală şi de construcţie a navelor de război şi a fost introdusă o prevedere potrivit căreia Tribunalul Arbitral - instituit să determine compensaţia în absenţa unui acord - va fi competent să acorde o “compensaţie echitabilă”, dacă în opinia lui aceasta nu ar fi prevăzută de vreo formulă legală. Până la finele sesiunii parlamentare, divergenţele de păreri dintre cele două Camere Parlamentare asupra amendamentelor nu au putut fi soluţionate, astfel încât şi cel de-al doilea proiect a devenit caduc.

 

15. Al treilea proiect, similar în substanţă celui de-al doilea, a fost depus la Camera Comunilor la 26 noiembrie 1976. După ce proiectul până la 7 decembrie a trecut toate etapele procedurale, acesta a fost prezentat Camerei Lorzilor potrivit unei proceduri speciale care permitea eludarea consimţământului acestei camere. Primind sancţionare regală, proiectul a intrat în vigoare la 17 martie 1977. Modalităţile compensaţiei coincideau în mare parte cu cele prevăzute în primul proiect; aceleaşi modalităţi erau aplicate bunurilor ce urmau a fi naţionalizate, sub rezerva excluderii companiei Drypool Group Ltd. şi - urmare a unui amendament acceptat de Guvern în timpul examinării celui de al treilea proiect - a anumitor companii preocupate doar de reparaţia navală. În cele din urmă, legea din 1977 enumera treizeci şi una de companii: patru de construcţie aeronautică şi celelalte de construcţie navală, de mecanică navală sau de instruire în construcţia navală.

 

16. Dezbaterile parlamentare s-au caracterizat pe toată durata lor de o opoziţie concentrată, în special, pe caracterul pretins a fi inechitabil a modalităţilor de compensaţie. Criticele - identice în esenţă celor formulate de către reclamanţi, toate retrase sau respinse după dezbateri - se refereau, inter alia, la utilizarea unei metode ipotetice de evaluare bursieră pentru titlurile de valoare necotate; la alegerea perioadei de referinţă de evaluare; la absenţa unei clauze referitoare la expansiunea companiilor în cauză sau la devalorizarea monetară după perioada de referinţă; la neincluderea în formula de compensaţie a oricărui echivalent al “primei pentru preluarea controlului” (a se vedea § 98 infra); şi la faptul că evaluarea anumitor companii filiale naţionalizate putea depinde de cotarea la bursă a acţiunilor companiilor fondatoare ale acestora.

 

La rândul lor, reprezentanţii Guvernului afirmau că modalităţile răspundeau exigenţilor echităţii. Aceştia susţineau, inter alia, că este justă evaluarea titlurilor de valoare la o dată anterioară posibilităţii afectării acestora de naţionalizare; că performanţele viitoare ale unei companii concrete pot fi prevăzute în mod normal în perioada de referinţă şi reflectate în preţul prezumat al acţiunilor; că era logic ca Guvernul, odată ce a acceptat riscul oricărei înrăutăţiri, cu excepţia falimentului, să beneficieze de orice ameliorări înregistrate în companii după sfârşitul perioadei de referinţă; că ar fi greşit a presupune existenţa unei corelaţii între valoarea cotelor părţi şi rata inflaţiei; că alegerea perioadei de referinţă apăra acţionarii de fluctuaţiile ulterioare ale preţurilor pe piaţă; că modalităţile compensaţiei oferite nu coincideau cu condiţiile în care un vânzător ceda liber unui cumpărător controlul asupra unei companii, din cauza că nu era vorba despre o tranzacţie consensuală ci despre un act de naţionalizare pe cale legală; şi, că se va ţine cont de cotarea acţiunilor unei companii fondatoare doar în ipoteza în care activele filialei naţionalizate constituiau o parte “semnificativă” din ansamblul consorţiului. Printre altele, Guvernul a recunoscut că reglementarea compensaţiei necesită ceva timp, dar şi-a exprimat intenţia de a plăti sumele în acont cât de curând şi complet posibil în decursul a şase luni de la transferarea companiilor în proprietate publică.

 

17. În mai 1979 - în timp ce negocierile asupra compensaţiei erau în plină desfăşurare (a se vedea §§ 33-35 infra) - au avut loc alte alegeri legislative, care au readus la conducere Partidul conservator. În lumina observaţiilor prezentate, noul Guvern a reexaminat modalităţile compensaţiei prevăzute de legea din 1977, însă a decis să nu le modifice. Noul Ministru al industriei a informat despre acest lucru Camera Comunilor la 7 august 1980 printr-un răspuns în scris, în următorii termeni:

 

“Suntem în cunoştinţă de cauză că anumiţi foşti proprietari, numeroşi membri ai Camerei date precum şi publicul consideră că modalităţile compensaţiei impuse prin legea din 1977 au fost extrem de injuste faţă de unele companii şi noi împărtăşim această opinie. Am studiat orice posibilitate de reparare a nedreptăţii comise de către Guvernul precedent, dar spre marele nostru regret am ajuns la concluzia că modificarea legislaţiei în mod retroactiv, în vederea stabilirii unor noi modalităţi de compensaţie, ar fi incorectă faţă de numeroasele persoane ce şi-au vândut acţiunile în temeiul condiţiilor anterioare”.

De asemenea, noul Guvern a examinat, dar a respins, posibilitatea oricăror imediate denaţionalizări ale anumitor companii transferate în proprietate publică.

 

B. Legea din 1977

 

18. Potrivit prevederilor articolelor 19 şi 20 din legea din 1977, titlurile de valoare ale companiilor de construcţie aeronautică şi navală enumerate în anexele 1 şi 2, precum şi anumite active aparţinând activităţilor acestora, trebuiau să fie transferate corporaţiilor publice create prin lege, “British Aerospace” sau “British Shipbuilders”, la o dată ce urma a fi specificată de către Ministrul industriei (“ziua transferului). Datele astfel fixate au fost 29 aprilie 1977 pentru companiile aerospaţiale şi 1 iulie 1977 pentru companiile de construcţie navală.

 

Legea prevedea, printre altele, plata unei compensaţii foştilor acţionari ale companiilor naţionalizate, salvgardarea bunurilor companiilor naţionalizate, desemnarea reprezentanţilor acţionarilor şi crearea unui Tribunal Arbitral.

 

1. Compensaţia

 

19. Potrivit articolului 35 § 3, compensaţia ce urma a fi plătită ar constitui, în general, o sumă echivalentă “valorii de bază” a titlurilor de valoare naţionalizate, cu excepţia, dacă e cazul, a oricăror deduceri operate în temeiul articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 supra). Pentru titlurile de valoare cotate la Bursa din Londra, “valoarea de bază” era, potrivit alineatului 1 din articolul 37, cursul mediu săptămânal al acestora în decursul a şase luni ce au precedat perioada de 1 septembrie 1973 şi 28 februarie 1974 (“perioada de referinţă”, cea de a doua dată fiind ziua alegerilor generale amintite la alineatul 2 al § 10 supra). Pentru titlurile de valoare necotate emise anterior sfârşitului perioadei de referinţă, “valoarea de bază” era “astfel precum putea fi determinată de comun acord de ministru şi reprezentantul acţionarilor” (a se vedea § 28 infra), “sau, în lipsa unui astfel de acord, precum putea fi determinată de arbitraj potrivit prezentei legi, ca fiind valoarea pe care titlurile respective ar fi avut-o potrivit articolului 37 ... dacă ar fi fost cotate” la bursă în decursul perioadei de referinţă (alineatul 1 al articolului 38). “Valoarea de bază” a titlurilor de valoare necotate emise ulterior perioadei de referinţă corespundea, în principiu, cursului de emisie (alineatul 10 al articolului 38).

 

Printre motivele prezentate de Guvern la alegerea acestei perioade de referinţă au figurat următoarele: necesitatea evitării unei perioade în care valoarea acţiunilor a fost denaturată de perspectiva naţionalizării; sub rezerva acesteia, necesitatea reţinerii unei perioade cât de recentă posibilă; în cele din urmă, declinul general al acţiunilor începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1972 şi până la anunţarea, în martie 1975, a modalităţilor compensaţiei, au determinat alegerea unei perioade de reflectare a situaţiei medii a pieţei bursiere pe durata acelor ani.

 

La determinarea “valorii de bază” a titlurilor de valoare necotate, Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) trebuia să ţină cont de “toate elementele pertinente”; dacă compania naţionalizată era o filială a unei companii acţiunile căreia, în tot sau în parte, erau cotate la bursă şi dacă activele sale “formau o parte importantă din afacerile consorţiului, din care făceau parte filiala şi compania fondatoare”, cotarea la bursă a acţiunilor companiei fondatoare constituia unul dintre aceste elemente de referinţă (a se vedea §§ 3 şi 6 ale articolului 38).   

 

În cursul negocierilor, ministrul nu putea, în pofida unei anumite marje de apreciere, propune o compensaţie mai mare decât cea prevăzută de lege. Cu referire la Tribunalul Arbitral, acesta nu era legat în nici o măsură de suma propusă sau formulată la negocieri. La stabilirea compensaţiei nu s-a ţinut cont de subvenţiile publice acordate companiilor naţionalizate.

 

20. Potrivit articolului 36, compensaţia nu se plătea decât după fixarea “valorii de bază” a acţiunilor naţionalizate şi a sumei oricărei deduceri ce urma a fi operată potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 infra). Cu toate acestea, s-a prevăzut că, în orice moment ulterior “zilei transferului”, “o astfel de sumă poate fi plătită cu titlu de compensaţie ... dacă este considerată de ministru ca fiind oportună ...”. Plăţile în acont efectuate reclamanţilor în situaţia dată nu au fost condiţionate.

 

21. (a) Compensaţia trebuia să ia forma unei obligaţii de stat, denumită “titlu compensatoriu” (articolului 35 § 1). Dobânda urma să fie acumulată din “ziua transferului” (anexa 5). Rata unei astfel de dobânzi trebuia să fie determinată de Trezorerie, precum şi de condiţiile plăţii, răscumpărării, etc. (articolul 40).

 

(b) Compensaţia la primire nu era supusă impozitării, în timp ce dispunerea sau vinderea titlurilor respective era supusă unei taxe pe plus-valoare, calculate prin referinţă la preţul de achiziţie de către acţionar a acţiunilor naţionalizate. Potrivit articolului 54 din legea despre finanţe din 1976, înlocuirea titlurilor compensatorii prin noi elemente de active economice acordă dreptul la o “degrevare”, măsură prin care s-ar fi amânat impozitarea până la realizarea acestor elemente noi sau a activelor care le-au succedat. O astfel de degrevare era posibilă doar în situaţia unei companii, şi anume, atunci când întreprinderea naţionalizată fusese sau o filială aflată în proprietatea companiei respective în proporţie de cel puţin 75 %, sau o filială aflată în proprietatea absolută a consorţiului constituit din cel mult cinci companii; această măsura nu putea fi pretinsă de către o persoană fizică, indiferent de amploarea participării sale în această întreprindere. Aceste criterii vizau limitarea sferei degrevării la cazurile în care acţiunile companiei naţionalizate constituiau pentru deţinător un activ economic şi nu o simplă investiţie financiară.

 

2. Clauzele de salvgardare

 

22. În timpul dezbaterilor parlamentare cu privire la diversele proiecte de lege, reprezentanţii Guvernului au declarat că companiile ce urmau a fi naţionalizate vor continua să funcţioneze în mod normal până în ziua transferului. Ceea ce de fapt au şi continuat să facă toate companiile vizate de prezenta cauză.

 

Cu toate că companiile au rămas proprietate privată până în ziua transferului, legea din 1977 conţinea un anumit număr de clauze de salvgardare destinate în general să împiedice, între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi această dată, întreprinderea din partea proprietarilor sau a conducerii a oricărei acţiuni incorecte susceptibile să lezeze sectorul public. Prevederile respective, repercusiunea esenţială ale cărora este rezumată mai jos, nu se aplicau în situaţia în care acţiunea a fost aprobată de Ministrul industriei; o aprobare retroactivă era posibilă doar în anumite circumstanţe, în special, în legătură cu “tranzacţiile materiale” (a se vedea § 24 infra). Guvernul a garantat că clauzele de salvgardare nu se vor aplica pentru penalizarea măsurilor rezonabile întreprinse cu bună credinţă în cursul normal al afacerilor.

 

23. Deţinătorii titlurilor de valoare în companiile naţionalizate aveau dreptul la dividende şi la dobânda acestora pentru toate perioadele până în ziua transferului. Cu toate acestea, în realitate legea a impus limitări în privinţa sumei dividendelor şi a dobânzii plătite potrivit rezoluţiilor votate între finele perioadei de referinţă şi “ziua transferului”: dacă rezoluţia se situa între 28 februarie 1974 şi “ziua salvgardării” (în general ziua de 17 martie 1975, fiind data declarării în Parlament în termeni generali a modalităţilor compensaţiei şi a clauzelor de salvgardare; a se vedea § 12 supra), suma oricăror plăţi ce exceda plafonul permis, potrivit articolului 39, se deducea din compensaţia plătită pentru acţiuni potrivit articolului 35; dacă data rezoluţiei se situa după ziua salvgardării şi înainte de ziua transferului, membrii consiliului de administrare ai companiei naţionalizate purtau răspundere personală pentru orice abatere de acest gen în faţa respectivei corporaţii publice (articolul 23). Pentru un dividend, maximul admisibil era, în general, sau venitul net al companiei pentru perioada ce corespundea dividendului indicat sau suma celui mai recent dividend ordinar plătit anterior (oricare ar fi fost ultima); pentru dobândă, limita era fixată la minimul necesar pentru a se evita încălcarea obligaţiilor sau realizarea dobânzii pentru suma subsecventă. Pe parcursul dezbaterilor parlamentare, Guvernul a garantat că vor fi autorizate plăţi superioare dacă acestea vor fi justificate de circumstanţe.

 

24. British Aerospace şi British Shipbuilders erau apărate împotriva eventualelor pierderi rezultate din tranzacţii “materiale” şi “oneroase” operate de către o companie naţionalizată între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului. În general, prin adjectivul “materială” se desemna tranzacţia - de exemplu cea a unui dividend special - care includea direct sau indirect transferul activelor unei companii acţionarilor săi, iar prin cel de “oneroasă” - tranzacţia ce nu era obişnuită sau rezonabilă şi antrena, într-un mod previzibil, pierderi pentru companie (articolele 30 şi 31). Dacă tranzacţia s-a petrecut între 28 februarie 1974 şi data salvgardării - sau în anumite cazuri “data iniţială” (data de 31 iulie 1974 pentru industria de construcţie navală sau de 4 noiembrie 1974 pentru industria aeronautică) - pierderea netă provocată de aceasta respectivei corporaţii publice trebuia, potrivit articolului 39, să fie dedusă din compensaţia plătită acţionarilor potrivit articolului 35; dacă tranzacţia s-a petrecut ulterior datei salvgardării sau a datei iniţiale şi anterior zilei transferului, corporaţia menţionată putea sesiza Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) în vederea recuperării de la consiliul de administrare sau de la părţile interesate în tranzacţie suma prejudiciului suportat, iar în cazul “tranzacţiei oneroase”, pentru a o anula (articolele 30 şi 31).

 

25. Printre altele, exista o interdicţie generală de a transfera anumite active ale companiei naţionalizate, împreună cu facultatea respectivei corporaţii publice de a cita în Tribunalul Arbitral membrii consiliului de administrare sau părţile interesate în repararea prejudiciului rezultat din tranzacţie (articolul 28). Dacă transferul s-a efectuat ulterior datei iniţiale, corporaţia publică putea recupera activele sau prin achiziţionare de companii noi, sau prin nemijlocită achiziţionare de active (articolele 26 şi 29).

 

26. Ministrul putea, în anumite circumstanţe (în special precum falimentul), radia compania de pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate (articolul 27).

 

27. Chestiunile cu privire la suma ce urma a fi dedusă din compensaţie potrivit articolul 39 trebuiau să fie reglementate prin acordul încheiat între ministru şi reprezentantul acţionarilor (a se vedea § 28 infra) sau, în absenţa acestuia, prin decizia Tribunalului Arbitral. De asemenea, cel din urmă dispunea de o competenţa de a examina şi alte diferite probleme apărute în legătură cu clauzele de salvgardare.

 

Reprezentantul acţionarilor

 

28. Potrivit articolului 41 § 1 din legea din 1977 pentru fiecare companie naţionalizată trebuia să fie desemnat câte un reprezentant al acţionarilor “în vederea reprezentării intereselor deţinătorilor titlurilor de valoare ale companiei în legătură cu determinarea valorii de bază a acestor titluri”. Desemnat de către deţinătorii titlurilor de valoare în cadrul unei reuniuni desfăşurate în decursul termenului prescris, iar în caz contrar de către ministru, el putea fi revocat printr-o rezoluţie votată de adunarea deţinătorilor titlurilor de valoare (anexa 6). Remunerarea şi cheltuielile acestuia erau puse în sarcina ministrului.

 

Raţiunea existenţei instituţiei reprezentantului acţionarilor se fundamenta pe ideea necesităţii conferirii unui delegat al foştilor proprietari, care le-ar reprezenta interesele colective, sarcina exclusivă de a purta în numele lor negocierile şi procedurile arbitrale, în scopul evitării unei paralizii a acestora, generată de o abundenţă de cereri individuale. În consecinţă, cu toate că acţionarii individual beneficiau de anumite drepturi la vot în cadrul întrunirilor acestora, ei nu participau direct la negocierile cu privire la compensaţie.

 

Potrivit celor relatate de Sir William Lithgow, reprezentantul nu era obligat să obţină acordul acţionarilor înainte de a accepta o ofertă de compensaţie în cadrul negocierilor, nici să sesizeze Tribunalul Arbitral la solicitarea acestora; astfel potrivit reclamantului, în practică un acţionar nu dispunea de nici un mijloc ce ar fi asigurat conformarea reprezentantului dorinţelor sale, sub rezerva posibilităţii revocării acestuia menţionate supra. Potrivit Guvernului, acţionarii dispuneau în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale de recursul împotriva reprezentantului pentru neconformarea acestuia obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau, potrivit obligaţiilor sale de common law, în calitate de mandatar. El mai susţine că reprezentantul nu putea refuza angajarea unei proceduri arbitrale solicitate de către acţionari sau, eventual, de un număr majoritar al acestora, şi că, în practică, reprezentantul nu încheia un acord cu privire la suma compensaţiei fără acordul prealabil al acestora.

 

Tribunalul Arbitral

 

29. Articolul 42 din legea din 1977 instituia un Tribunal Arbitral al industriilor aeronautice şi navale. Pentru examinarea unei cauze, Tribunalul trebuia să se constituie dintr-un preşedinte jurist (desemnat de Lordul Cancelar (Lord Chancellor) sau, în cazul litigiilor scoţiene, de Preşedintele Curţii Sesiunilor (Court of Session), şi alţi doi membri (desemnaţi de ministru după consultarea în prealabil a reprezentanţilor acţionarilor), unul dintre aceştia având experienţă în domeniul afacerilor, iar celălalt în domeniul finanţelor.

 

Criteriile pentru selectarea membrilor Tribunalului - cu referire la reputaţia, experienţa şi absenţa oricărei legături dintre aceştia şi companiile naţionalizate - erau elaborate cu consultarea reprezentanţilor acţionarilor, care în acelaşi timp erau invitaţi să propună candidaturi.

 

Fiecare membru al Tribunalului trebuia să rămâne în funcţie “pe parcursul perioadei fixate la momentul desemnării sale”. Autoritatea care l-a desemnat putea declara postul vacant “pe motivul incapacităţii acestuia de a-şi onora obligaţiile”, însă potrivit articolului 8 § 1 al unei legi din 1971 (Tribunals and Inquiries Act), această prerogativă putea fi exercitată doar cu acordul Lordului Cancelar (Lord Chancellor) sau al Preşedintelui Curţii Sesiunilor (Court of Session). Alte dispoziţii se refereau la demisionare, la postul vacant în caz de faliment sau de înlocuire în caz de boală.

 

30. Competenţa Tribunalului se limita la chestiunile enumerate în legea din 1977; acestea includeau diferite pretenţii şi chestiuni referitoare la clauzele de salvgardare şi, în contextul compensaţiei, determinarea “valorii de bază” vizată la articolul 38 § 1 şi la sumele ce urmau a fi deduse potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 19 şi 23-24 supra). La aprecierea “valorii de bază”, Тribunalul putea asculta argumentele părţilor cu privire la importanţa acordată oricărui element pertinent, însă nu şi asupra caracterului neechitabil al formulei legale, de care acesta era legat.

 

Competenţa referitoare la “valoarea de bază” şi la deduceri se instituia doar “în lipsa acordului” dintre ministru şi reprezentantul acţionarilor, sub rezerva că cel din urmă, în orice moment ce urma zilei transferului, era liber să defere chestiunea compensării Tribunalului. Potrivit Guvernului, contrazis de Sir William Lithgow, nici o prevedere legală nu-i interzicea unui acţionar să se adreseze Tribunalului atât timp cât în cadrul negocierilor nu s-a ajuns la un numitor comun. Prin urmare, acesta nu putea sesiza Tribunalul chiar dacă considera că suma stabilită potrivit formulei legale era prea mică. 

 

31. Procedura în faţa Tribunalului era reglementată de două regulamente din 1977, Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal Rules şi Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal (în cadrul procedurilor scoţiene), adoptate respectiv de Lordul Cancelar şi de Lordul Advocate. Aceste instrumente legale prevedeau proceduri similare celor ale unei instanţe judecătoreşti; în particular, audierile în principiu se desfăşurau în şedinţă publică.

 

32. Împotriva deciziilor Tribunalului, un apel pe orice chestiune de drept, însă nu şi în privinţa cuantumului compensaţiei, se înainta la Curtea de Apel (Court of Appeal) în Anglia sau la Curtea Sesiunilor (Court of Session) în Scoţia (anexa 7). Mai mult ca atât, reprezentantul acţionarilor putea, potrivit Guvernului, să invite o instanţă judecătorească să examineze dacă ministrul, la formularea ofertei sale de compensaţie, n-a comis o eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea greşită a legii din 1977.

 

C. Procedura de punere în aplicare a legii din 1977

 

33. De la adoptarea legii din 1977, Dnii Whinney Murray & Co., o firmă notorie de contabili-experţi desemnată de Guvern în vederea consultării acestuia în procedurile de compensaţie, a început evaluarea companiilor vizate prin eliberarea unui chestionar pentru fiecare dintre acestea. Potrivit Guvernului, obţinerea unei cooperări din partea companiilor sau a acţionarilor acestora la o dată mai recentă a fost imposibilă din cauza incertitudinii când şi sub ce formă va fi adoptat acest text extrem de controversat.

 

34. Pentru acţiunile companiilor naţionalizate cotate la bursă, compensaţia convenită anterior a fost plătită la 1 iulie 1977, ziua transferului acestora. Cu referire la celelalte acţiuni, necotate, Dnii Whinney Murray & Co. au furnizat Ministerului Industriei evaluările preliminare în ianuarie 1978 pentru majoritatea companiilor, iar aprilie 1978 pentru companiile rămase, în vederea calculării aconturilor plătite pe parcursul acestor luni.

 

La diverse date cuprinse între decembrie 1977 şi mai 1978, contabilii au furnizat ministerului rapoarte de evaluare completă, informaţia faptică conţinută de acestea fiind comunicată, pentru eventuale comentarii, companiei vizate şi reprezentantului acţionarilor (a se vedea § 28 supra). Ministerul şi reprezentanţii au făcut schimb de memorii la diferite date cuprinse între martie şi octombrie 1978, după care au urmat negocierile. Noi plăţi în acont au fost anunţate în iulie şi noiembrie 1978 şi, în unele cazuri, în 1979.

 

35. Între iulie 1978 şi 7 august 1980 (data anunţării, de către noul Guvern, a deciziei sale de a nu modifica modalităţile compensaţiei, a se vedea § 17 supra) au fost încheiate diferite acorduri, însă nici unul dintre acestea nu viza companiile naţionalizate în speţă, cu excepţia companiei Kincaid (a se vedea §§ 40-45 infra). La puţin timp după anunţarea declaraţiei amintite supra, Secretarul de Stat (Minister of State) indica, în cadrul unor reuniuni cu reprezentanţii acţionarilor, că în limitele formulei legale Ministerul Industriei va autoriza reglementarea cauzelor rămase pentru sume puţin superioare ofertelor deja prezentate în timpul negocierilor. Pentru alte companii vizate în speţă astfel de acorduri au fost încheiate la finele anului 1980.

 

36. În cadrul negocierilor cu privire la compensaţie Ministerul Industriei şi consilierii acestuia utilizau următoarele patru metode în vederea atingerii unei cotări bursiere ipotetice a acţiunilor necotate.

 

(a) Pentru majoritatea companiilor rentabile a fost aplicată evaluarea pe venit. Această metodă, a fost aplicată tuturor cauzelor cu care a fost sesizată Curtea cu excepţia Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders (a se vedea §§ 46-53 şi 70-75 infra); ea consta în considerarea veniturilor obţinute şi aşteptate ale companiei, subsecvente impozitării (în perioada de referinţă), precum şi aplicarea faţă de acestea a unui multiplicator adecvat (rata de capitalizare bursieră a veniturilor) apreciat în raport cu companiile cotate la bursă. Din considerentul că cotările la bursă nu depind în exclusivitate de venituri, contabilii Guvernului la pregătirea evaluărilor sale reexaminau, în caz de necesitate, în lumina activelor cu acoperire bancară şi a dividendelor la acţiuni, cifra obţinută prin metoda menţionată supra.

 

(b) În situaţia în care compania naţionalizată era o filială activităţile căreia constituiau o parte substanţială din afacerile unei companii, acţiunile căreia în tot sau în parte erau cotate la bursă, potrivit articolului 38 § 6 din legea din 1977, se aplica o metodă de evaluare referitoare la compania fondatoare (a se vedea § 19 supra). Această metodă, ce consta în deducerea din capitalul mediu al companiei fondatoare pentru perioada de referinţă a evaluării pecuniare a elementelor ne-transferate ale grupului, sau distribuirea proporţională a capitalului în conformitate cu beneficiile grupului obţinute de pe urma elementelor transferate şi ne-transferate, a fost utilizată în cazurile Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders.

 

(c) În anumite cazuri, în care compania naţionalizată nu obţinea venituri, se proceda la o metodă de evaluare bazată pe active, fundamentată pe ipoteza vinderii pe piaţa liberă a activelor pe parcursul perioadei de referinţă.

 

(d) O altă companie ne-rentabilă a fost evaluată prin utilizarea metodei legate de capitalul social, şi anume de scontarea valorii nominale ale capitalului acţiunilor emise.

 

II. Naţionalizările la originea prezentelor proceduri

 

Introducere

 

37. Prezentele proceduri sunt rezultatul naţionalizării, în temeiul legii din 1977, a şapte companii descrise mai jos. Cu excepţia acţiunilor privilegiate ale companiei Kincaid (a se vedea § 40 infra), nici o acţiune ale companiilor vizate nu era cotată la Bursa de la Londra, astfel încât, sub acea rezervă, compensaţia trebuie să se facă în baza unei cotări ipotetice la bursă (a se vedea § 19 supra).

 

38. Descrierile acestor şapte companii includ precizări vizavi de veniturile şi activele, care, sub rezerva unei alte prevederi, sunt provenite din bilanţurile contabile ale companiei. Veniturile pre-impozitate au fost indicate din considerentul că Curtea nu deţine cifrele post-impozitare în fiecare caz. Cifrele pentru activele nete nu includ sumele relatate la impozitarea amânată şi din acest considerent se disting de cifrele ce apar în raportul Comisiei. Referinţele la lichidităţi sau quasi-lichidităţi sunt în sume brute, făcând abstracţie de orice creanţe în acest sens.

 

39. De asemenea, mai jos se face referinţă la diverse evaluări, comunicate de către reclamanţi Comisiei iar apoi Curţii, cu privire la valoarea bunurilor lor naţionalizate. În general, acest material nu a fost contestat sau comentat de către Guvern. Astfel, s-a procedat nu din considerentul că Guvernul l-ar fi acceptat ca fiind corect, ci deoarece a considerat inoportună referinţa, din moment ce evaluările nu reflectau formula legală, care după părerea lor era compatibilă cu exigenţele Convenţiei.

 

Cauza Kincaid

 

Compania naţionalizată

 

40. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile privilegiate şi ordinare John G. Kincaid & Company Ltd. “Kincaid”), care fabrica la Greenock motoare diesel pentru marină. Acţiunile privilegiate erau cotate la bursă şi nu motivau, în speţă, înaintarea vreunei pretenţii legate de compensaţie. Sir William Lithgow, care este constructor naval (armator) de meserie şi unicul acţionar majoritar al companiei, deţinea 186 320 - puţin mai mult de 28 % - din 662 500 acţiuni ordinare emise.

 

41. (a) Veniturile pre-impozitate ale lui Kincaid pentru următorii ani, finisându-se la 31 decembrie, erau:

 

1971 - 860 000 £

1972 - 595 000 £

1973 - 387 000 £

1974 - 1 258 000 £

1975 - 1 740 000 £

1976 - 1 356 000 £.

 

În prima jumătate a anului până la 30 iunie 1977, veniturile înainte de impozitare erau, potrivit raportului Comisiei, aproximativ de 700 000 £.

 

Kincaid nu primea comenzi publice şi nu avea nevoie de subvenţii speciale din partea Guvernului.

 

Din 1974 până la ziua transferului, o sumă totală de 513 000 £ cu titlu de dividende au fost plătite pentru acţiunile ordinare; potrivit lui Sir William Lithgow, limitele impuse dividendelor de către Guvern au avut ca efect sporirea fondurilor companiei în perioada cuprinsă între perioada de referinţă şi ziua transferului la o sumă de 1 953 000 £

 

(b) Activele nete Kincaid se ridicau la:

 

31 decembrie 1972 la 3 679 530 £

31 decembrie 1973 la 3 723 528 £

30 iunie 1977 la 5 988 096 £.

 

Sir William Lithgow a declarat în faţa Curţii că Kincaid dispunea la 30 iunie 1977 de un efectiv în bani lichizi de 5 058 000 £.

 

42. Cu toate acestea, Sir William Lithgow a indicat că în perioada de referinţă Kincaid avea active nete în valoare de aproximativ 9 500 000 £ şi a prezentat o evaluare, elaborată după procedurile în faţa Comisiei, potrivit căreia valoarea companiei la 28 februarie 1974, calculată în conformitate cu legea din 1977 în baza unei ipotetice cote bursiere, se situa între 8 750 000 £ şi 10 250 000 £. Acesta, în continuare, a estimat că activele nete ale acţionarilor ordinari la ziua transferului valorau cel puţin £ 18 000 000. Toate aceste cifre ţineau cont de reevaluările localurilor şi echipamentelor companiei, efectuate de către o firmă de experţi, dând cifre net superioare sumelor ce apăreau în bilanţ. Potrivit lui Sir William Lithgow efectivul lichid la 30 iunie 1977 depăşea necesităţile companiei Kincaid.

 

2. Negocierile compensaţiei

 

43. Prezentat Ministerului Industriei în februarie 1978, raportul de evaluare al Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de compania Kincaid sugera o cifră variind între 3 000 000 £ şi 3 300 000 £; el a fost prezentat; el se întemeia pe venituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). Raportul nu a ţinut cont de reevaluarea activelor imobiliare, operată după perioada de referinţă. După ce în august 1978 ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb de memorii, au început negocierile oficiale. Ministerul a propus 2 750 000 £, iar reprezentantul pretindea 5 500 000 £. Discuţiile subsecvente purtate îndeosebi în legătură cu întrebarea dacă s-ar fi aplicat un tratament contabil diferit în situaţia în care acţiunile ordinare Kincaid erau cotate la bursă. În februarie 1979 divergenţele dintre părţi s-au redus (3 500 000 £ fiind acordate de Minister şi 4 700 000 £ pretinse de către reprezentant) şi în urma unei noi negocieri, s-a ajuns la un acord comun, încheiat sub rezerva aprobării din partea foştilor acţionari, asupra unei cifre de 3 809 375 £.

 

44. După ce reprezentantul acţionarilor a recomandat acceptarea acestei sume, la 21 noiembrie 1979 s-a desfăşurat o întrunire a acţionarilor în vederea examinării unei rezoluţiei de acceptare a acordului. Sir William Lithgow şi alţi opt acţionari au fost prezenţi, dar el s-a abţinut să voteze, pe motiv că informaţia disponibilă cu privire la acord era insuficientă şi că suma prezentată nu reprezenta valoarea companiei Kincaid pe parcursul perioadei de referinţă sau la ziua transferului. Toate voturile exprimate au fost favorabile şi rezoluţia a fost adoptată. Reprezentantul acţionarilor a ratificat acordul în ziua următoare, iar la 4 decembrie 1979 British Shipbuilders a adresat un aviz tuturor foştilor acţionari, informându-i asupra compensaţiei convenite.

 

45. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile ordinare ale companiei Kincaid s-au efectuat după cum urmează:

-          în ianuarie 1978, un prim acont (articolul 36 § 6 din legea din 1977; a se vedea § 20 supra) de 1 450 000 £;

-          în noiembrie 1978, un al doilea acont de 800 000 £;

-          puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1979, soldul final de 1 559 375 £.

 

Toate aceste plăţi au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un venit de 10 % pe an, compensaţia per totalum primită de Sir William Lithgow pentru acţiunile sale ordinare a fost de 1 071 340 £. El a declarat că a plătit din suma respectivă, cheltuită de acesta pentru procurarea de active, un impozit pe venit de 207 752 £.

 

C. Cauza Vosper Thornycroft

 

1. Compania naţionalizată

 

46. La 1 iulie 1976 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Vosper Thornycroft (UK) Ltd. şi Vosper Shiprepairers Ltd. (în continuare ambele desemnate sub denumirea de “Vosper Thornycroft”), care erau în special antrenate în construcţia navală şi, de asemenea, administrau o afacere în reparaţia navală. Aceste două companii erau filiale 100 % a companiei Vosper, activele cărora formau o parte importantă din afacerea celei din urmă. Cu toate că, acţiunile Vosper erau cotate la bursă, compania constituia o filială, controlată strict de o companie privată ne-cotată, David Brown Holdings Ltd.

 

Între 1974 şi 1977, grupul Vosper a suferit diverse modificări de structură. Pe scurt, activele sale comerciale, până atunci administrate îndeosebi de o filială, au fost mai întâi transferate companiei fondatoare, iar apoi, la 15 martie 1977, transferate înapoi la două filiale, dintre care una - Vosper Thornycroft (UK) Ltd. - se ocupa de construcţie navală, iar cea de-a doua - Vosper Shiprepairers Ltd. - de reparaţia navală. Cel de al doilea transfer avea ca scop (care însă nu s-a realizat) evitarea naţionalizării afacerii de reparaţie navală.

 

47. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vosper Thornycroft sau ale predecesorilor acesteia, pentru următorii ani la data de 31 octombrie, erau în:

 

1971 de 622 000 £;

1972 de 1 321 000 £;

1973 de 1 658 000 £;

1974 de 3 262 000 £

1975 de 4 059 000 £

1976 de 5 536 000 £.

 

Potrivit raportului Comisiei, în cele opt luni ale anului până la 30 iunie 1977, veniturile pre-impozitate constituiau 5 236 000 £, constituind o cotă anuală a profitului pre-impozitat la ziua transferului de 7 850 000 £.

 

Între 1972 şi 1974, Vosper Thornycroft a primit din partea Guvernului cu titlu de subvenţii în construcţie navală suma de 2 108 000 £.

 

Vosper Thornycroft a primit importante comenzi din partea Ministerului Apărării al Regatului Unit; totuşi, potrivit raportului de evaluare menţionat la paragraful de mai jos, pe parcursul perioadei 1971-1976 contractele Guvernului Regatului Unit nu reprezentau decât 17 % din profituri, 83 % provenind din exporturi şi alte afaceri, exporturile constituind 64 % din circuitul afacerilor.

 

(b) Potrivit raportului Comisiei, activele nete Vosper Thornycroft, aşa precum rezulta din registrele contabile, constituiau 5 857 000 £ la 31 octombrie 1972 şi 25 633 000 la 30 iunie 1977. Vosper a declarat în faţa Curţii că activele nete Vosper Thornycroft includeau la ziua transferului 5 500 000 £ lichidităţi.

 

(c) Capitalizarea bursieră medie a acţiunilor ordinare Vosper în decursul perioadei de referinţă era de 4 500 000 £; la 30 iunie 1977, capitalizarea constituia 5 500 000 £.

 

48. Vosper a prezentat un raport de evaluare referitor la Vosper Thornycroft, pregătit de către un expert contabil, care în acelaşi timp era şi reprezentantul acţionarilor în cazul dat, raport ce se fonda pe ipoteza unei vânzări libere consensuale pe piaţă a afacerii ce continua să fie considerată funcţională la ziua transferului. Raportul analiza veniturile, аctivul, pasivul, limita brută a autofinanţării şi perspectivele companiei Vosper Thornycroft, estimând la ziua transferului valoarea companiei Vosper Thornycroft la suma de 37 700 000 £. Această sumă a fost obţinută prin evaluarea nivelului veniturilor post-impozitate cu aplicarea la acesta a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a profitului net (preţ/profit)), ajustat pentru a viza “prima de control” (a se vedea § 98 infra); ajustarea era sub-mediu, deoarece s-a considerat, că nu ar exista un număr mare de potenţiali cumpărători.

 

Pe parcursul negocierilor cu privire la compensaţie, reprezentantul acţionarilor a pregătit o altă evaluare, bazată de această dată pe ipoteza, că acţiunile Vosper Thornycroft au făcut obiectul unei oferte publice de vânzare la data transferului, care a ajuns la cifra de 35 400 000 £. El a ţinut cont de faptul că acţiunile astfel oferite ar fi la un preţ inferior cursului prezumat în cazul dacă ele ar fi figurat deja pe lista Stock Exchange.

 

Negocierile

 

49. Raportul de evaluare a Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Vosper Thornycroft - sugerând o cifră cuprinsă între 4 200 000 £ şi 4 600 000 £, supusă deducerilor în valoare de 1 139 200 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977 - a fost prezentat Ministerului Industriei în decembrie 1977; din considerentele expuse în litera (b) al § 36 supra, acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei Vosper, compania fondatoare, în timpul perioadei de referinţă. În martie 1978, aceştia au prezentat Ministerului un alt raport referitor la reorganizarea grupului, iar în iunie s-a făcut schimb de memorii între Minister şi reprezentantul acţionarilor. În memoriul său, Ministerul a indicat că a evaluat compania Vosper Thornycroft la suma de 3 757 000 £, fără a ţine cont de deduceri, care potrivit acestuia, trebuiau să fie efectuate în conformitate cu articolul 39 referitor la dividendele ce urmau a fi plătite pe parcursul anilor 1973-1974 excedând maximul legal şi referitoare la reorganizarea grupului în 1976-1977, care se presupuneau a fi o “tranzacţie materială” (a se vedea §§ 23 şi 24 supra). Din cauza incertitudinii în legătură cu suma deducerilor, aceştia au amânat formularea ofertei compensaţiei. Reprezentantul acţionarilor, în memoriul său, cerea compensaţia de 35 400 000 £, bazându-se pe evaluarea acţiunilor la ziua transferului.

 

50. În perioada iulie 1978 - martie 1979 s-au petrecut patru întruniri în vederea negocierilor. Părţile au fost de acord asupra sumei deducerilor pentru dividendele excesive, iar Ministerul Industriei a acceptat, în contextul unei reglementări amiabile, să renunţe la pretenţia unei deduceri rezultate din reorganizare. Pe această bază, la 1 martie 1979, Ministerul a formulat prima sa ofertă oficială a compensaţiei, şi anume suma netă de 3 500 000 £.

 

51. În urma alegerilor electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra) şi după prezentarea observaţiilor noului Guvern, Ministerul Industriei, în septembrie 1979, a formulat o ofertă revăzută de 4 500 000 £. Aceasta antrena alte noi observaţii şi pregătirea recurgerii la arbitraj. La o întrunire din august 1980, Secretarul de Stat a majorat oferta la 4 800 000 £, fără careva deduceri, şi a indicat posibilitatea unei subsecvente sporiri de 10 %.

 

În cadrul unei întruniri ulterioare din 17 septembrie 1980, reprezentantul acţionarilor, care aparent iniţial şi-a fundamentat cazul în primul rând pe faptul că compensaţia trebuia să se bazeze pe valoarea la ziua transferului, şi-a formulat pentru prima dată părerea sa vizavi de evaluarea perioadei de referinţă, în cadrul formulei prevăzute de lege. El a indicat o cifră de 10 000 000 £ şi a adăugat că se aşteaptă că Tribunalul Arbitral va acorda o sumă în jur de 6 000 000 £. La această întrunire Secretarul de Stat in fine a acceptat să majoreze oferta Guvernului cel mult la 5 300 000 £.

 

52. La 19 septembrie 1980, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare Secretarului de Stat, prin care îşi exprima regretul faţă de decizia Guvernului de a nu oferi mai mult sau de a nu modifica modalităţile legale ale compensaţiei în pofida faptului recunoaşterii acestora ca fiind inechitabile, dar recunoscând că oferta finală corespundea la maxim celei aşteptate a fi acordată pe cale arbitrală. Pentru a atenua efectele unei ulterioare amânări, el era gata să recomande acceptarea ofertei. La 7 octombrie 1980, Vosper l-a autorizat să o accepte.

 

53. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Vosper Thornycroft s-au făcut după cum urmează:

-          în aprilie 1978, un prim acont de 650 000 £;

-          în noiembrie 1978, un al doilea acont de 700 000 £;

-          puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1980, soldul final de 3 950 000 £.

 

Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum nu mai mic de 11 %.

 

D. Cauza BAC

 

Compania naţionalizată

54. La 29 аprilie 1977 au fost transferate în British Aerospace acţiunile Aircraft Corporation (Holdings) Ltd. (“BAC”), principalul constructor aeronautic din Marea Britanie. Jumătate din acţiunile acesteia erau deţinute de compania English Electric, o filială 100 % aflată în proprietatea companiei General Electric Company PLC (“GEC”), iar cealaltă jumătate de compania Vickers. Acţiunile GEC şi Vickers sunt cotate la bursă, însă BAC nu juca un rol important în afacerile celei din urmă. Însăşi BAC, în legea din 1977, nu figura pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate, însă a trecut în proprietate publică în contul filialei British Aircraft Corporation Ltd., care se găsea pe lista menţionată, pe motiv că deţinea anumite uzine posedate anterior de către această filială (articolele 26 şi 27; a se vedea §§ 25 şi 26 supra).

55. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei BAC, pentru următorii ani, la date de 31 decembrie, erau în:

 

1972 de 6 571 000 £

1973 de 13 742 000 £

1974 de 24 207 000 £

1975 de 30 003 000 £

1976 de 39 912 000 £

1977 de 53 644 000 £.

 

BAC nu a primit careva subvenţii speciale din partea Guvernului. Mai mult de 70 % din producţia acesteia din anul 1977 a fost exportată.

 

(b) Activele nete ale BAC se ridicau la 32.4 milioane £ la finele anului 1972, 75 620 000 £ la finele anului 1976 şi 80 575 000 £ la finele anului 1977. Foştii acţionari ai acesteia au declarat în faţa Curţii, că valoarea totală a încasărilor era de 57.8 milioane la finele anului 1976 şi de 98.7 milioane la finele anului 1977.

 

56. English Electric şi Vickers au afirmat că BAC era una dintre cele mai prospere companii ale anilor '70 din Marea Britanie. Acestea au indicat, spre exemplu, creşterea vânzărilor, profiturilor, activelor şi comenzilor între 1973 şi 1977, precum şi perspectivele viitoare ale acesteia şi au susţinut că, o companie în care veniturile creşteau într-un astfel de ritm va cunoaşte la bursă o substanţială rată de capitalizare a venitului net şi o valoare pe piaţă superioară valorii activelor nete. Aceştia au prezentat o evaluare potrivit căreia BAC avea la ziua transferului o valoare de cel puţin 275 000 000 £, această cifră trebuia să fie majorată cu nu mai puţin de 30 % vizând “prima de control” (a se vedea § 98 infra), ajungând la o valoare totală de cel puţin 350 000 000 £.

 

Negocierile compensaţiei

 

57. Negocierile în speţă au fost marcate pe toată durata lor de o diferenţă fundamentală de abordare între reprezentantul acţionarilor şi Ministerul Industriei. Reprezentantul a adoptat “concepţia discreţionară”, potrivit căreia Secretarul de Stat s-a bucurat de o anumită discreţie la stabilirea sumei compensaţiei care putea fi consimţită în timpul negocierilor, formula legală a compensaţiei fiind obligatorie doar pentru Tribunalul Arbitral; din această cauză, perioada de referinţă nu era relevantă negocierilor, iar compensaţia putea şi trebuia să se bazeze pe valoarea de piaţă la ziua transferului. Pe de altă parte, Ministerul a adoptat “concepţia legală”, potrivit căreia negocierile se puteau desfăşura doar în termenii prescrişi de lege; din această cauză, compensaţia negociată depindea de valoarea pe care ar fi avut-o acţiunile BAC dacă ar fi fost cotate în perioada de referinţă şi rezultatele ulterioare ale companiei constituiau un element nepertinent, cu excepţia situaţiei dacă un investitor prudent s-ar fi putut aştepta la aşa ceva.

 

58. La 15 aprilie 1977, reprezentantul acţionarilor a indicat Ministerului Industriei, cu titlu preliminar, că în baza profiturilor din anul 1976, capitalizarea bursieră a BAC se va situa între 150 000 000 £ şi 165 000 000 £, excluzând oricare “primă de control”, care ar fi adus această sumă până la valoarea de cel puţin 200 000 000 £. La 15 august 1977 acesta a modificat această cifră la suma de 250 000 000 £. A urmat o corespondenţă în care Ministerul Industriei şi reprezentantul îşi apărau, respectiv, “concepţia discreţionară” şi “concepţia legală”. Ministerul a adăugat că întârzierea începerii negocierilor a fost condiţionată de amploarea şi minuţiozitatea muncii necesare pentru obţinerea unei prezentări argumentate a valorii de bază a acţiunilor pe parcursul perioadei de referinţă.

 

59. Raportul de evaluare a Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de BAC, sugerând o cifră cuprinsă între 31 000 000 £ şi 35 000 000 £, supusă deducerilor în valoare de 13 736 000 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977, a fost prezentat Ministerului Industriei în ianuarie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). La 25 ianuarie 1978, Guvernul a anunţat plata celui dintâi acont de 6 100 000 £ în contul compensaţiei; GEC şi Vickers au publicat o declaraţie comună, în care criticau, în substanţă, valoarea mică a sumei plătite. După primirea părţii descriptive a raportului de evaluare, reprezentantul acţionarilor a adresat o scrisoare, la 9 februarie 1978, Ministerului, în care se indica că încercând să ajungă la o cifră “echitabilă şi rezonabilă în lumina tuturor circumstanţelor” şi ţinând cont, printre altele, de tendinţa profiturilor, de majorarea comenzilor, de exporturile şi de marja brută a autofinanţării, acesta evalua BAC la 255 100 000 £, o cifră care trebuia să fie mult mai mare dacă s-ar fi ţinut cont de “prima de control”.

 

În mai 1978, Ministerul a transmis reprezentantului acţionarilor un memoriu indicând că în opinia sa o metodă bună de evaluare constă în capitalizarea, prin intermediul utilizării coeficientului corespunzător al capitalizării profiturilor nete, a profiturilor de după impozitare în decursul anului la data de 31 decembrie 1972 (şi anume 3 300 000 £); valoarea de bază astfel stabilită, potrivit articolului 39 din legea din 1977 (a se vedea §§ 23-24 supra), urma să fie supusă deducerilor pentru anumite dividende plătite în 1974. Memoriul nu formula nici o ofertă de compensare, deoarece, potrivit Guvernului, “concepţia discreţionară” susţinută în continuare de către reprezentantul acţionarilor în corespondenţa purtată, nu era în limitele legii.

 

Menţinând această concepţie, reprezentantul a remis Ministerului, la 6 iulie 1978, un raport în care estima valoarea pe piaţă a BAC la ziua transferului şi anume de 275 000 000 £. Cu referinţă la English Electric şi Vickers, un reprezentant al Ministerului a recunoscut că acestea probabil ar fi atins un rezultat similar dacă ar fi încercat o evaluare bursieră la data transferului şi a calificat ca fiind “spectaculoasă” expansiunea BAC din 1973 şi până în 1977. Totuşi, Ministerul a reafirmat că, urmând sfatul consilierilor săi juridici, ei pot negocia doar în baza “concepţiei legale”.

 

60. La 7 august 1978, reprezentantul acţionarilor, fără a renunţa la “concepţia discreţionară”, i-a adresat o scrisoare Ministerului expunându-şi viziunea cu privire la ipotetica valoarea bursieră a BAC în anul 1974. A fost prezentată o sumă de 255 000 000 £ care ar fi dat în perspectivă un dividend scontat la nu mai puţin de 4 %, cu un coeficient de acoperire a dividendului de 1.7 ori şi un coeficient scontat al capitalizării profitului net puţin mai mare de 20, cifre ce nu ar fi fost anormale pentru o acţiune cu o rată de creştere a BAC. El a adăugat că evaluarea acţiunilor la 200 000 000 £ ar fi fost destul de rezonabilă.

 

Au continuat apoi discuţii vizavi de faptul dacă profiturile BAC după perioada de referinţă au fost previzibile. La 29 septembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a declarat că chiar dacă s-ar opera o reducere a evaluării în perioada de referinţă până la extreme, totuşi suma ar fi de 175 000 000 £. Ministerul a recunoscut că profiturile din anul 1973 puteau servi ca bază a estimării profiturilor viitoare pe parcursul perioadei de referinţă.

 

61. La 16 noiembrie 1978, Ministerul Industriei a lansat o ofertă preliminară în sumă de 51 000 000 £ după deducerea, potrivit articolului 39 din legea din 1977, a sumei de 19 700 000 £ pentru dividende, în total 31 810 000 £ plătite de BAC pentru anii 1973 - 1976, în principal un dividend special de 15 000 000 £ plătit în februarie 1974 din rezerve şi considerat ca fiind o “tranzacţie materială” potrivit articolului 30 (a se vedea § 24 infra). Acesta a indicat că, în cazul în care chestiunea va fi deferită arbitrajului, se va pleda pentru suma de 51 000 000 £ ca constituind o evaluare adecvată. Cu toate acestea, în decembrie 1978 acesta a propus suma de 81 000 000 £; în martie 1979, reprezentantul acţionarilor a declarat că suma de 127 000 000 £ ar fi acceptată ca un compromis.

 

62. După alegerile electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra), au urmat noi discuţii. În septembrie 1979, Ministerul a indicat că, în contextul unei reglementări amiabile, ar fi posibil să se reducă deducerea, efectuată potrivit articolului 39, la 15 000 000 £ şi că ar putea majora oferta sa la 85 000 000 £. Reprezentantul acţionarilor a sugerat o sumă de 115 000 000 £ ca fiind un rezultat al compromisului.

 

În noiembrie 1979, totuşi, el prezintă memoriul în care se reîntorcea la “concepţia discreţionară”. El a adăugat că consilierii financiari (merchant bankers) ai acţionarilor au exprimat o opinie categorică, potrivit căreia “valoarea de bază” a titlurilor de valoare BAC pe parcursul perioadei “de referinţă”, calculată astfel de un arbitru potrivit legii ar fi de cel puţin 140 000 000 £. El afirma printre altele că Ministerul, în limitarea distribuirii dividendelor în perioada din 1974 şi până la ziua transferului, a depăşit limitele necesarului şi rezonabilului; aprobarea retroactivă de către Secretarul de Stat a dividendului special din 1974 se justifica prin faptul că acesta nu era dedus din compensaţie (a se vedea §§ 22-24 supra). Această cerere nu a avut un rezultat favorabil, în final suma de 19 700 000 £ a fost dedusă potrivit articolului 39.

 

63. După o corespondenţă suplimentară şi noi discuţii, Ministerul în august 1980 a formulat o ofertă finală de 95 000 000 £, în afara oricăror deduceri. La 18 august 1980, reprezentantul acţionarilor a declarat că este gata să recomande acceptarea şi a fost încheiat un acord în privinţa cifrei în discuţie.

 

64. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile BAC s-au efectuat după cum urmează:

-          la 10 februarie 1978, un prim acont de 6 100 000 £;

-          la 2 august 1978, un al doilea acont de 3 550 000 £;

-          la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 30 350 000 £;

-          la 28 august 1980, soldul final de 55 000 000 £.

 

Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum în jur de 11 %.

 

E. Cauza Hall Russell

 

Compania naţionalizată

65. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Hall Russell & Company Ltd. (“Hall Russell”), o societate cu răspundere limitată înregistrată în Scoţia, ce se ocupa de construcţia şi reparaţia navală în Aberdeen şi era 100 % proprietate a companiei nelimitate Banstonian. Banstonian era o filială în tot deţinută de Northern Shipbuilder, care număra patru acţionari.

 

66. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Hall Russell, pentru următorii ani, finisându-se la 31 decembrie, potrivit raportului Comisiei, erau în:

1972 de 425 000 £

1973 de 480 000 £

1974 de 151 000 £

1975 de 177 000 £

1976 de 498 000 £

1977 de 825 000 £.

 

Pentru cel de-al doilea semestru profiturile pre-impozitate erau de 292 374 £.

 

În perioada dintre 1973 şi 1975 Hall Russell a primit suma de 657 000 £ cu titlu de subvenţii publice (din partea Guvernului) pentru construcţia navală.

 

(b) Activele nete ale Hall Russell se ridicau la 1 358 000 £ la 31 decembrie 1973 şi 1 622 573 £ la 30 iunie 1977. În memoriul lor la Curte, foştii acţionari ai acesteia au declarat că valoarea totală a încasărilor la ziua transferului era de 3 355 000 £.

 

67. Banstonian şi Northern Shipbuilder au afirmat că Hall Russell era una dintre cele mai cunoscute, prospere şi în expansiune companii, acest lucru fiind confirmat de rezultatele companiei de după naţionalizare. Citând un raport de evaluare pregătit în octombrie 1978 în vederea negocierilor asupra compensaţiei şi ţinând cont de profiturile anterioare, de valoarea netă a imobilelor corporale şi de randamentul dividendelor, ei au susţinut, că dacă Hall Russell ar fi fost evaluată la ziua transferului, ar fi trebuit să primească o compensaţie de 3 500 000 £.

 

Negocierile asupra compensaţiei

 

68. Raportul de evaluare al Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Hall Russell, sugerând o cifră cuprinsă între 900 000 £ şi 1 000 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în martie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). În octombrie 1978, Ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb de memorii. Cel dintâi oferea 800 000 £. Cel de al doilea susţinea că articolul 38 din legea din 1977 (§ 19 supra) acorda Secretarului de Stat o anumită marjă discreţionară la stabilirea compensaţiei şi că valoarea la ziua transferului de 3 500 000 £, constituia unica bază echitabilă.

 

În noiembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a prezentat pentru perioada de referinţă o evaluare între 2 500 000 £ - 3 000 000 £. În martie 1979 Guvernul a oferit suma de 1 000 000 £. Această ofertă a fost substanţial majorată până la 1 500 000 £, iar acordul în privinţa acestei sume a fost încheiat în noiembrie 1980.

 

69. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Hall Russell s-au făcut după cum urmează:

-          la 7 februarie 1978, un prim acont de 300 000 £;

-          la 1 august 1978, un al doilea acont de 100 000 £;

-          la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;

-          la 21 noiembrie 1980, soldul final de 850 000 £.

 

Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor anual de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor anual puţin mai mic de 11 %.

 

F. Cauza Yarrow Shipbuilders

 

1. Compania naţionalizată

 

70. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Yarrow (Shipbuilders) Ltd. (“Yarrow Shipbuilders”), companie ce se ocupa la Glasgow de construcţia navelor de război şi a altor vase specializate. Această companie era o filială în volum de 100 % deţinută de către compania Yarrow, ale cărei acţiuni erau cotate la bursă, activele acesteia reprezentau o importantă parte din afacerile celei din urmă.

 

În 1968, Yarrow, care anterior a deţinut toate acţiunile Yarrow Shipbuilders, în ipoteza unei presiuni din partea Guvernului, a vândut 51 % din acţiuni unei alte companii pentru o sumă de 1 800 000 £. În continuare Yarrow Shipbuilders înregistrează pierderi şi în 1971 răscumpără pachetul de acţiunii la preţul de 1 £, un împrumut în sumă de 4 500 000 £ fiind negociat de la Ministerul Apărării pentru a acoperi capitalul circulant erodat de deficit. Acest împrumut era însoţit de condiţia că odată redevenită rentabilă, Yarrow Shipbuilders nu putea distribui profiturile sale companiei fondatoare sub formă de dividende doar cu acordul prealabil al Ministrului Apărării. În perioada 1973-1974 împrumutul putea fi rambursat, dar Yarrow a hotărât să nu o facă; restricţiile referitoare la dividende aplicându-se astfel pe tot parcursul perioadei de referinţă.

 

71. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Yarrow Shipbuilders, pentru următorii ani, la data de 30 iunie, erau în:

 

1971 de 308 000 £

1972 de 607 000 £

1973 de 3 025 000 £

1974 de 7 088 000 £

1975 de 5 619 000 £

1976 de 4 887 000 £

1977 de 3 123 000 £.

 

După Yarrow, profiturile după impozitare de la perioada de referinţă până la ziua transferului totaliza suma de 12 000 000 £; pe parcursul acestei perioade Yarrow Shipbuilders a fost autorizată de către Ministrul Apărării să plătească companiei fondatoare doar 2 600 000 £ în calitate de dividende, astfel încât 9 400 000 £ din profituri au rămas companiei şi au fost incluse în fondurile acţionarilor obţinute de Guvern la naţionalizare. Sporul ce i-a fost permis companiei Yarrow să-l obţină de la filialele sale în această perioadă trebuia să fie doar în jur de o treime din ceia ce ar fi trebuit să primească.

 

Adiţional la împrumutul primit în 1971 din partea Ministerului Apărării, Yarrow Shipbuilders a primit în perioada 1972-1977 subvenţii pentru construcţia navală în sumă de 3 114 000 £. Subvenţiile vizau toate contractele de export, astfel de contracte jucând întotdeauna un rol important în cifra de afaceri companiei.

 

(b) Potrivit Yarrow valoarea netă a imobilelor corporale ale Yarrow Shipbuilders, conform normelor contabile, era de 1 327 000 £ la data de 30 iunie 1973 şi potrivit contabilităţii companiei - de 10 500 000 £ la data de 30 iunie 1977.

 

(c) Capitalizarea medie a acţiunilor ordinare Yarrow pe parcursul perioadei de referinţă nu a depăşit suma de 4 800 000 £.

 

72. Yarrow a prezentat un raport de evaluare pregătit de către o firmă de experţi contabili, potrivit căruia suma de 16 000 000 £ reprezenta o evaluare corectă a Yarrow Shipbuilders la ziua transferului. Metoda de evaluare aplicată trebuia să ia în consideraţie preţul care ar fi plătit un cumpărător unic achiziţionând controlul a 100 %. Ea presupunea două demersuri succesive. Prima implica estimarea nivelului veniturilor pre-impozitate, cu capitalizarea acestuia prin aplicarea unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net), conducând la o valoare de 16 320 000 £; cea de a doua implica aplicarea unui multiplicator la ultimele profituri de după impozitare, conducând la o valoare de 15 750 000 £. Raportul comenta următoarele “valoarea netă a activelor unei companii care activează pe o bază solidă, în general, nu constituie un element important în evaluarea acţiunilor. De obicei, cumpărătorul nu achiziţionează acţiunile în ipoteza că activele sale trebuie să fie vândute, ci se aşteaptă ca acestia să fie folosite în afacere pentru a obţine venituri”.

 

Cu titlu subsidiar, Yarrow pretindea că, potrivit celor susţinute de reprezentantul acţionarilor la începutul negocierilor (a se vedea § 73 infra), valoarea Yarrow Shipbuilders era de 17 500 000 £.

 

2. Negocierile asupra compensaţiei

 

73. În septembrie 1977, reprezentantul acţionarilor a prezentat Ministerului Industriei un memoriu cu privire la situaţia companiei Yarrow Shipbuilders. Raportul de evaluare a Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de companie, sugerând o cifră cuprinsă între 2 800 000 £ şi 3 200 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în decembrie 1977. Acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei fondatoare, Yarrow, în decursul perioadei de referinţă. Motivaţia consta nu doar în faptul că o bună parte din activitatea companiei Yarrow era administrată de Yarrow Shipbuilders (a se vedea litera (b) al § 36 supra), dar de asemenea şi din faptul că contabilii au considerat că “fără acoperirea financiară a lui Yarrow şi fiind incapabilă să plătească dividendele potrivit împrumutului Мinisterului Apărării, Yarrow Shipbuilders ar fi avut o valoare pur nominală pentru” . Ei au estimat de asemenea că Yarrow Shipbuilders nu poate fi evaluată pe criterii normale astfel ca profituri, randamentul dividendelor sau acoperiri bancare, şi au menţionat că restricţiile riguroase la achitarea dividendelor “afectau reputaţia şi valoarea” atât a filialei cât şi a companiei fondatoare.

 

În martie 1978, negocierile au debutat cu un schimb de evaluări între părţi: cea a Ministerului era de 2 800 000 £, în timp ce a reprezentantului era de 17 500 000 £, fiind vorba de un calcul bazat pe profituri, ţinându-se cont de profiturile obţinute de Yarrow Shipbuilders pe parcursul anului până în iunie 1974 şi pornind de la ipoteza unei vânzări la bursă a acţiunilor imediat înainte de perioada de referinţă.

 

În cadrul negocierilor ulterioare, în special s-au purtat discuţii cu privire la posibilitatea autorizării unor noi plăţi de dividende pentru perioada anterioară zilei transferului; cu privire la chestiunea dacă trebuie să se prezume că împrumutul Ministerului Apărării ar fi fost înlocuit cu altceva în cazul cotării bursiere a acţiunilor Yarrow Shipbuilders; cu privire la pertinenţa unei evaluări bazate pe oferta de vânzare; cu privire la relevanţa unei metode de evaluare cu referinţă la compania fondatoare; şi cu privire la consecinţele unei eventuale limitări a dividendelor pentru capitalizarea bursieră a lui Yarrow.

 

74. În iulie 1978, Guvernul a oferit suma de 4 000 000 £, iar în septembrie reprezentantul acţionarilor reclama triplul acestei sume. Ofertele ulterioare au fost făcute de către Guvern în august 1979 şi în august 1980, iar în octombrie 1980 s-a convenit la suma de 6 000 000 £. Această sumă a fost acceptată de Yarrow, după ce a aflat că în această privinţă s-ar putea recurge la procedura arbitrală, potrivit dispoziţiilor legii din 1977, prin acordarea unei sume ne fiind superioare propriei sale capitalizări, ce nu depăşea 4 800 000 £.

 

75. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Yarrow Shipbuilders s-au făcut după cum urmează:

-          în februarie 1978, un prim acont de 1 400 000 £;

-          în decembrie 1978, un al doilea acont de 850 000 £;

-          la 21 noiembrie 1980, soldul final de 3 750 000 £.

 

Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %.

 

 

 

G. Cauza Vickers Shipbuilding

 

1. Compania naţionalizată

 

76. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders: (a) acţiunile Vickers Shipbuilding Group Ltd., filială aflată 100 % în proprietatea companiei Vickers; şi (b) alte intrese ale Vickers în construcţia navală, transferate în Vickers Shipbuilding Group Ltd. în calitate de bunuri raportate la activităţile sale (articolul 20 din legea din 1977, a se vedea § 18 supra). Afacerile astfel naţionalizate (desemnate colectiv sub denumirea de “Vickers Shipbuilding”) erau specializate în conceperea şi construcţia navelor de război de înaltă performanţă. Activele Vickers Shipbuilding nu constituiau mai mult de o pătrime din capitalul companiei Vickers.

 

77. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vickers, pentru următorii ani, la data de 31 decembrie, erau în:

 

1972 de 2 618 000 £

1973 de 2 177 000 £

1974 de 5 515 000 £

1975 de 4 841 000 £

1976 de 3 746 000 £.

 

În al doilea semestru veniturile pre-impozitate au fost de 3 948 000 £.

 

Vickers Shipbuilding a primit din partea Guvernului mici subvenţii în construcţia navală, toate acestia fiind legate de contractele de export.

 

(b) Activele nete ale Vickers Shipbuilding se ridicau la 14 337 000 £ la data de 31 decembrie 1972; imobilele sale corporale nete (adică, indiferent de impozitele eşalonate suma cărora nu este indicată în informaţia prezentată Curţii) erau de 32 431 000 £ la 30 iunie 1977.

 

78. Vickers a prezentat o evaluare potrivit căreia, în lumina profiturilor din trecut, a perspectivelor viitoare şi a activelor nete, a indicat că, în cazul unei vânzări consensuale valoarea companiei Vickers Shipbuilding la ziua transferului ar fi constituit nu mai puţin de 25 000 000 £. Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării nivelului profiturilor după impozitare, prin aplicarea acestuia a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de control” (a se vedea § 98 infra).

 

2. Negocierile asupra compensaţiei

 

79. În temeiul articolului 38 § 7 din legea din 1977, pentru a evalua acţiunile Vickers Shipbuilding Group Ltd., trebuia să se pornească de la ipoteza că pe durata perioadei de referinţă aceasta poseda deja interesele transferate ei în temeiul articolului 20 (a se vedea § 73 supra). Din acest considerent negocierile s-au desfăşurat ţinându-se cont de faptul că Vickers Shipbuilding constituia o întreprindere unică la toate etapele pertinente, iar datele financiare stabilite pe această bază, pregătite de auditorii Vickers pentru a fi folosite la negocieri au fost acceptate în martie 1978. Alte chestiuni preliminare (dintre care una referitoare la impozitare) au apărut şi au fost ulterior reglementate.

 

80. Raportul de evaluare al Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Vickers Shipbuilding, sugerând o cifră cuprinsă între 11 500 000 £ şi 12 700 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în mai 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). Negocierile oficiale au debutat în luna următoare cu un schimb de memorii: Guvernul propunea compensaţia de 10 550 000 £, iar reprezentantul pretindea 20 060 000 £. Ministerul ulterior a majorat oferta sa până la 13 500 000 £, în timp ce reprezentantul indica suma de 17 000 000 £ ca fiind minimul acceptabil. În noiembrie 1978, Ministerul declara că nu autorizează o majorare ulterioară a ofertei sale şi că în eventualitatea arbitrajului, se va pronunţa pentru o cifră inferioară; reprezentantul acţionarilor răspunse că va sesiza arbitrajul. În septembrie 1979, după alegerile generale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra), compania Vickers a fost informată că noul Guvern a decis să nu modifice modalităţile compensaţiei şi a confirmat limita de 13 500 000 £ fixată de ministerul responsabil de negocieri.

 

81. În aceiaşi lună, reprezentantul acţionarilor a iniţiat procedura în faţa Tribunalului Arbitral (a se vedea §§ 29-32 supra). A urmat un schimb de memorii scrise, în care reprezentantul acţionarilor pleda pentru o compensaţie de 16 695 999 £, iar ministerul pentru o compensaţie de 12 210 000 £. Audierile au început în septembrie 1980. Totuşi, la 26 septembrie 1980, părţile convin asupra unei cifre de 14 450 000 £.

 

82. În ianuarie 1978, Ministerul Industriei a informat Vickers că nici o plată în acont a compensaţiei, potrivit § 6 al articolului 36 din legea din 1977, nu se va efectua, deoarece discuţiile cu privire la problema fiscală (§ 79 in fine supra) nu au fost duse la bun sfârşit.

 

Ulterior, compensaţiile referitoare la compania naţionalizată s-au plătit după cum urmează:

-          către aprilie 1978, un prim acont de 4 000 000 £;

-          către iulie 1978, un al doilea acont de 1 250 000 £;

-          către noiembrie 1978, un al treilea acont de 3 200 000 £;

-          către martie 1980, un al patrulea acont de 3 150 000 £;

-          către septembrie 1980, soldul final de 2 850 000 £.

 

Primele trei plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru cea de a patra plată prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 11 %.

 

H. Cauza Brooke Marine

 

1. Compania naţionalizată

 

83. La 1 iulie 1977 au fost transferate către British Shipbuilders acţiunile Brooke Marine Ltd. (“Brooke Marine”), companie ce-şi desfăşura activitatea în Lowestoft fiind specializată în construcţia navelor de război mici. Acţiunile aparţineau în proporţie de 74.39 % companiei Dowsett, de 21.34 % companiei Investors şi de 4.27 % companiei Prudential. Printre titlurile de valoare naţionalizate figurau 196 000 acţiuni eliberate proprietarilor în martie 1976, după ce aceştia şi-au exercitat în termen dreptul de opţiune, permiţând convertirea obligaţiilor în noi acţiuni.

 

84. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Brooke Marine, pentru următorii ani, la data de 31 martie, erau în:

 

1973 de 427 000 £

1974 de 523 000 £

1975 de 792 000 £

1976 de 711 000 £

1977 de 865 000 £.

 

Potrivit raportului Comisiei, pentru trei luni (cel de-al doilea trimestru) până la 30 iunie 1977, veniturile pre-impozitate erau de 270 000 £.

 

Între 1973 şi 1977, Brooke Marine a primit 888 000 £ cu titlu de subvenţie publică pentru construcţia navală. În jur de 70 % din cifra afacerilor sale se datorează exportului.

 

(b) Activele nete ale Brooke Marine atingeau suma de 1 049 000 £ la 31 martie 1973 şi suma de 4 870 000 £ la 30 iunie 1977. În faţa Curţii, foştii proprietari ai Brooke Marine au declarat că activele nete ale acesteia la ziua transferului includeau 2.2 milioane cash.

 

85. În 1973-1974, Brooke Marine a negociat cu Vickers Shipbuilding Group şi Vosper Thornycroft Ltd o eventuală achiziţionare a sa - la un preţ situat între 2 500 000 £ şi 3 000 000 £ - de către una dintre aceste companii. Negocierile au încetat din cauza perspectivei naţionalizării.

 

86. Dowsett, Investors şi Prudential au prezentat un raport de evaluare, pregătit de către o firmă de contabili experţi, potrivit căruia este posibil rezonabil de a evalua Brooke Marine la 5 000 000 £ la ziua transferului dacă se porneşte de la ideea unui contract de vânzare consensual încheiat între doi particulari şi o companie chemată la acea dată să-şi continue activităţile. Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării nivelului profiturilor de după impozitare, prin aplicarea acestuia a unui multiplicator (rata capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de control” (a se vedea § 98 infra). Guvernul nu a acceptat exactitatea cifrelor utilizate pentru profituri şi pentru multiplicator.

 

2. Negocierile asupra compensaţiei

 

87. Chiar înainte de ziua transferului, Brooke Marine a avut contacte cu Ministerul Industriei în privinţa chestiunilor referitoare la compensaţie.

 

În primul rând, Ministerul Industriei a respins, la 28 ianuarie 1975, asigurarea faptului că la stabilirea compensaţiei se va ţine cont de anumite lucrări de modernizare. În luna decembrie a anului trecut preşedintele Brooke Marine a solicitat autorităţilor publice aprobarea lor. Această solicitare a fost efectuată în scopul protejării dreptului asupra compensaţiei şi, după caz, asigurării corespunderii cu clauzele de salvgardare ce urmau a fi incluse în legea de naţionalizare, detaliile cărora nu au fost încă anunţate. Totuşi, potrivit foştilor proprietari, o notă emisă de Brooke Marine cu privire la o întrunire ţinută între companie şi Minister în iunie 1975 consemna garanţia celui din urmă că compensaţia va ţine cont de modificările posterioare lunii februarie 1974 (finele perioadei de referinţă).

 

În al doilea rând, în lumina clauzelor de salvgardare (a se vedea §§ 22-23 supra), Brooke Marine, care anterior a avut o politică de reinvestire a profiturilor în dezvoltarea afacerii sale, a solicitat şi a obţinut - сu unele excepţii - autorizarea plăţii anumitor dividende în perioada până în iunie 1977. Potrivit foştilor săi proprietari, compania urmărea obţinerea autorizării plăţii unor dividende mai mari, dar din discuţiile cu Ministerul Industriei, care au determinat o presupunere de refuz a autorizaţiei şi distribuirii dividendelor restante potrivit formulei legale. Potrivit registrelor contabile ale companiei Brooke Marine, dividendele autorizate pentru trei ani finisându-se la 31 martie 1975, 1976 şi 1977 constituiau per totalumm 190 000 £, în timp ce profiturile după impozitare pentru aceiaşi perioadă atingeau suma de 1 388 758 £.

 

88. În ianuarie 1978, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare Ministerului pentru a protesta împotriva sumei acontului oferit de către Guvern (350 000 £), descriindu-l ca fiind “ridicol” în raport cu valoarea companiei Brooke Marine.

 

Raportul de evaluare al Dlor Whinney Murray & Co. vizavi de companie, sugerând o cifră cuprinsă între 860 000 £ şi 960 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în martie 1978: acţiunile recent emise (a se vedea § 83 in fine supra) erau, în conformitate cu § 10 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra), evaluate la preţul de emisie a acestora; valoarea în perioada de referinţă a acţiunilor rămase se fundamenta pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). Partea descriptivă a raportului a fost comunicată reprezentantului acţionarilor: potrivit Dowsett, Investors şi Prudential, aceasta conţinea unele erori şi importante omisiuni, ceea ce a fost notificat în scris Ministerului; potrivit Guvernului, aceasta nu conţinea inexactităţi materiale.

 

89. În iulie 1978 au demarat negocierile oficiale: reprezentantul acţionarilor a transmis Ministerului un memoriu, reclamând compensaţia de 4 500 000 £, la care cel din urmă a răspuns cu o ofertă în sumă de 806 000 £. După mai multe întâlniri, Ministerul a declarat, în martie 1979, că ar putea autoriza majorarea ofertei sale, menţionând o cifră între 1 400 000 £ şi 1 500 000 £. Pe parcursul negocierilor, Ministerul a afirmat că valoarea acţiunilor Brooke Marine în decursul perioadei de referinţă va avea de suferit de pe urma efectelor negative ale pretenţiilor rezultate din anumite contracte nefavorabile, precum şi a opţiunilor convertirii obligaţiilor în acţiuni (a se vedea § 83 supra). Potrivit Ministerului, legea din 1977 nu a dispus nici o prevedere pentru a se ţine cont, la determinarea valorii, de preţul opţiunilor în perioada de referinţă. Această prezentare nu a fost acceptată de către reprezentantul acţionarilor şi ulterior s-a convenit ca această chestiune să nu mai fie discutată în cadrul negocierilor.

 

90. În noiembrie 1979, Ministerul a prezentat o ofertă revăzută în sumă de 1 250 000 £. Derularea ulterioară a negocierilor s-a axat în special asupra chestiunii dacă articolul 38 din legea din 1977 îi cerea Secretarului de Stat (cu aprecierea valorii bursiere ipotetice) să ţină cont de consecinţele probabile sau doar inevitabile ale unei companii cotate, şi dacă negocierile sus-menţionate cu Vickers Shipbuilding Group şi Vosper Thornycroft Ltd. (a se vedea § 85 supra) ar fi făcut obiectul unui anunţ public în cazul în care acţiunile Brooke Marine ar fi fost cotate oficial.

 

În august 1980, Ministrul industriei a indicat că limita maximă pentru Guvern era de 1 500 000 £, dar după alte contacte ulterioare oferta a fost din nou majorată, în decembrie 1980, la 1 800 000 £. La 11 decembrie 1980, reprezentantul acţionarilor a acceptat această ofertă.

 

91. Compensaţiile referitoare la compania Brooke Marine s-au plătit după cum urmează:

 

-          în ianuarie 1978, un prim acont de 350 000 £;

-          în iulie 1978, un al doilea acont de 50 000 £;

-          în noiembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;

-          în decembrie 1980, soldul final de 1 150 000 £.

 

Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %.

 

III. Contextul general

 

A. Inflaţia, preţul acţiunii şi rata dobânzii

 

92. Inflaţia în Marea Britanie, măsurată de indicele oficial al preţului cu amănuntul, a cunoscut un ritm destul de rapid în anii 1974-1980. La începutul perioadei de referinţă (septembrie 1973), indicele atingea 94.8. Cifrele în luna ianuarie a fiecărui an menţionat au fost după cum urmează:

 

în 1974 – 100

în 1975 - 119.9

în 1976 - 147.9

în 1977 - 172.4

în 1978 - 189.5

în 1979 - 207.2

în 1980 - 245.3.

 

În aprilie 1977, iunie 1977 şi decembrie 1980, indicele atingea respectiv 180.3, 183.6 şi 275.6.

Reclamanţii au recunoscut că inflaţia a jucat un rol important în majorarea valorii care, potrivit acestora, a marcat companiile lor naţionalizate între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului.

 

93. Preţul acţiunilor la bursă nu au urmat aceiaşi curbă. Nivelul general al preţului acţiunilor a atins valoarea maximă la mijlocul anului 1972, atunci când indicele acţiunii ordinare Financial Times depăşea 500, şi apoi a scăzut la o valoare minimă la începutul lunii ianuarie 1975 până la 150. Apoi tendinţa generală era de creştere pe parcursul unei perioade de timp.

 

Tendinţa între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi datele transferului potrivit legii din 1977 (29 аprilie şi 1 iulie 1977) poate fi ilustrată prin referirea la cifrele medii lunare ale indicelui acţiunii ordinare industriale Financial Times. În februarie 1974, cifra medie pentru indicele respectiv era de 316.5. Indicele s-a micşorat constant pe parcursul anului 1974, până la cifra medie de 160.1 în decembrie. În ianuarie 1975, indicele a sporit puţin până la 183.7; apoi, urmează o sporire rapidă la 262.6 în februarie, la 292.6 în martie (când modalităţile compensaţiei au fost pentru prima anunţate; a se vedea 12 supra), la 314.9 în aprilie şi la 339.0 în mai. După declinul ce a durat până în august, a avut loc o sporire relativ stabilă, până la atingerea unei medii de 406.6 în mai 1976. A urmat apoi un declin general până în octombrie 1976, când media lunară era de 293.6. În continuare preţurile au crescut din nou, cifra medie în noiembrie 1976 (depunerea celui de-al treilea proiect al legii în Parlament), era de 301, în aprilie 1977 (luna transferului industriei aeronautice) era de 415.1 şi în iulie 1977 (luna transferului industriei construcţiei navale) era de 443.1.

 

Situaţia economică în Marea Britanie pe parcursul perioadei până la alegerile generale din februarie 1974 a fost afectată de numeroase evenimente, incluzând o creştere substanţială a preţului la petrol şi conflictul industrial din noiembrie-decembrie 1973, precum şi din februarie 1974. Preţurile şi dividendele făceau obiectul unei reglementări în temeiul legii din 1973 contra inflaţiei (the Counter-Inflation Act 1973).

 

94. Nivelul general al ratei dobânzilor a crescut în perioada dintre datele transferului potrivit legii din 1977 şi achitării compensaţiei. La ambele date ale transferului rata minimă a preţului la Banca Engleză era de 8 %; a culminat la 17 % din noiembrie 1979 până în iunie 1980. Rata medie din iulie 1977 şi până în decembrie 1979 era de 10.4 %, iar din iulie şi până în decembrie 1980 era de 12.1 %.

 

B. Metodele evaluării acţiunilor

 

95. Pe parcursul procedurilor în faţa Comisiei şi a Curţii s-a făcut referinţă la diverse metode de evaluare a bunurilor naţionalizate sau expropriate, precum şi a compensaţiei proprietarilor acestora. În cele ce urmează este prezentată o schemă sumară a acelor metode:

 

1. Metodele de evaluare ale acţiunilor

 

96. Evaluarea bursieră a acţiunilor cotate implică consultarea cursului acestora la data sau datele specificate.

 

97. Metoda definită prin legea din 1977 pentru evaluarea acţiunilor necotate (ipotetica evaluare bursieră) implica estimarea preţului pe care l-ar fi avut la bursă dacă ar fi fost cotate pe parcursul perioadei de referinţă. Estimarea se făcea în legătură cu preţul oricăror acţiuni cotate comparabile şi se ţinea cont de toată informaţia despre companie de care ar fi dispus investitorii bursieri pe parcursul perioadei respective. Astfel, Dnii Whinney Murray şi Co. şi-au întemeiat în principal evaluarea pe datele rezultate din ultimul bilanţ contabil al companiilor, care acoperea perioadele anterioare perioadei de referinţă, însă aceştia de asemenea au înaintat anumite ipoteze cu privire la documentele interimare, mai recente, care ar fi fost comunicate de bursă în cazul cotării acţiunilor companiei. Totuşi, întrebări puteau apărea în legătură cu informaţia precisă care ar fi fost accesibilă investitorilor şi cu privire la gradul de previzibilitate, pentru cei din urmă, în legătură cu performanţele viitoare ale companiei (a se vedea, de exemplu, § 57 supra). În afară de aceasta, metoda implica faptul că acţiunile companiei vor fi deţinute de un număr diferit de persoane; în mod corespunzător, evaluarea pe această bază a unei filiale în întregime aflată în proprietate, poate conduce la ipoteze în legătură cu faptul care ar fi fost politica comercială a acesteia, dacă acţiunile sale ar fi aparţinut mai multor purtători.

 

98. Metoda alternativă cercetează, în cazul unui contract consensual, ce sumă ar fi plătit un cumpărător unic unuia sau mai multor vânzători pentru achiziţionarea numărul total de acţiuni. În această situaţie din nou, se va ţine cont de informaţia completă de care ar dispune cumpărătorul la timpul potrivit şi estimarea se va face prin raportarea la acţiuni cotate comparabile. Totuşi, această metodă putea să se deosebească de metoda ipotetică de evaluare bursieră din trei considerente. În primul rând, s-ar fi putut presupune că unicul cumpărător în cadrul negocierilor de preluare putea dispune de o informaţie mai completă decât investitorul la bursă. În al doilea rând, nu ar fi fost necesar de a se baza pe ficţiunea unei pluralităţi de deţinători a acţiunilor sau de a face ipoteze în legătură cu politica comercială a companiei. În al treilea rând, preţul plătit de unicul cumpărător la preluarea controlului asupra companiei de obicei depăşea semnificativ preţul la bursă, căci cel din urmă reprezintă doar ceea ce s-ar fi plătit pentru un mic pachet de acţiuni şi nu reflectă preţul pe piaţă a pachetului de acţiuni majoritar sau dominant. Graţie primelor vărsate, este posibilă conturarea unei idei despre plus-valoare (“prima de control”) obţinută din primele la preţurile anterioare pe piaţă, plătite în condiţiile unei preluări de succes care, potrivit reclamanţilor, atingeau în mediu 34 % în prima jumătate a anului 1977.

 

2. Metodele compensaţiei aplicate cu ocazia naţionalizărilor anterioare

 

99. Condiţiile compensaţiei conţinute în legea din 1977, cu toate că în multe aspecte erau similare celor conţinute în legislaţia anterioară cu privire la naţionalizare în Marea Britanie, se deosebeau în următoarele aspecte:

 

(a) nu exista nici o posibilitate a alegerii perioadelor de referinţă pe parcursul cărora acţiunile trebuiau să fie evaluate;

 

(b) cu anumite excepţii, perioada de referinţă era până atunci mai apropiată de datele transferului, deşi ea întotdeauna le-a precedat;

 

(c) alineatul 6 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra) preciza că, pentru a evalua o filială, Tribunalul Arbitral trebuia în anumite circumstanţe să ţină cont de cotarea bursieră a companiei fondatoare.

 

Mai mult, potrivit măsurilor din trecut pentru care au fost utilizate metodele de evaluare a acţiunilor, o parte substanţială din titlurile de valoare naţionalizate era cotată la bursă, astfel încât furniza un punct de comparaţie pentru evaluarea titlurilor de valoare necotate. În cazul legii din 1977, din contra, nu era indicată nici o companie aeronautică şi doar o singură companie de construcţie navală naţionalizată, care fiind relativ mică, îşi avea toate acţiunile cotate; totuşi, un număr mare din companiile naţionalizate erau filiale ale căror acţiuni constituiau o parte substanţială din afacerea companiei fondatoare, de tipul Vosper şi Yarrow, acţiunile cărora erau cotate.

3. Dreptul la compensaţie în alte cazuri de privare de proprietate

 

100. Sub rezerva suveranităţii Parlamentului, o regulă de drept constituţional al Regatului Unit dispune că în general compensaţia este supusă plăţii atunci când proprietatea este luată de către Coroană în vederea exercitării prerogativelor sale de common law. În plus, “doar dacă prevederile unei legi o cer expres, o lege nu trebuie să fie interpretată astfel încât privarea de bunuri să se efectueze fără compensare” (Attorney-General v. De Keyser's Royal Hotel) [1920] Appeal Cases 508, р. 542).

 

101. Legislaţia cu privire la exproprierea de terenuri pentru cauze de utilitate publică prevede plata compensaţiei, în general, pe baza valorii bunurilor funciare în ipoteza unei vânzări consensuale pe piaţa liberă. În cauza Birmingham Corporation v. West Midland Baptist (Trust) Association, All England Law Reports, 1969, vol. 3, p. 172, Camera Lorzilor a constatat că valoarea trebuie să se aprecieze fie la ziua deposedării proprietăţii fie, dacă este anterioară, la ziua stabilirii sau evaluării compensaţiei, şi nu la ziua (precum era practica anterioară) “avizului de expropriere” (“notice to treat”), care putea fi considerabil mai înainte. Lucrările realizate după “avizul de expropriere” erau excluse din evaluare, dar, cu unele excepţii, se ţine cont de posibilitatea valorificării terenului.

 

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII

 

102. Sir William Lithgow a sesizat Comisia (cererea nr. 9006/80) la 30 mai 1980, Vosper (nr. 9262/81) la 16 septembrie 1977, English Electric şi Vickers (nr. 9263/81) la 5 februarie 1981, Banstonian şi Northern Shipbuilding (nr. 9265/81) la 3 februarie 1981, Yarrow, Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi dna Augustin-Normand (nr. 9266/81) la 6 februarie 1981, Vickers (nr. 9313/81) la 25 martie 1981 şi Dowsett, Investors şi Prudential (nr. 9405/81) la 4 iunie 1981.

 

Toţi reclamanţii se plângeau de faptul că compensaţia pe care au primit-o pentru bunurile lor naţionalizate potrivit legii din 1977, era vădit insuficientă şi discriminatorie şi că în felul următor ei sunt victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1), considerat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În plus, fiecare dintre reclamanţi au mai invocat articolul 6 (art. 6) din Convenţie şi unii dintre ei au invocat încălcarea articolelor 13, 17 şi 18 (art. 17, art. 18).

 

La 28 ianuarie 1983, Comisia a declarat cererile admisibile, cu excepţia plângerilor lui Sir Eric Yarrow, M & G. Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Normand (cererea nr. 9266/81). La 10 octombrie 1983, Comisia a dispus conexarea cererilor potrivit articolului 29 din Regulamentul Curţii.

 

103. În raportul său adoptat la 7 martie 1984 (articolul 31) (art. 31), Comisia şi-a formulat opinia potrivit căreia nu a avut loc încălcarea:

 

-          articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (treisprezece voturi contra trei);

-          articolului 14 (art. 14) din Convenţie (cincisprezece voturi, cu o abţinere);

-          articolelor 6, 13, 17 sau 18 din Convenţie (art. 6, art. 13, art. 17, art. 18) (în unanimitate).

 

Textul integral al opiniei Comisiei şi a două opinii disidente exprimate în raport figurează în anexă la prezenta hotărâre.

 

 

 

 

CONCLUZIILE FINALE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

 

104. În cadrul audierilor din 24-26 iunie 1985, Guvernul a invitat Curtea să decidă şi să declare:

 

“1. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie;

2. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 (art. 14+P1-1) pentru nici unul din motivele invocate de reclamanţi;

3. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 6 (art. 6) din Convenţie pentru motivele ce mai pot fi invocate de reclamanţi; şi

4. că nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor reclamantului potrivit articolului 13 (art. 13) din Convenţie în “cauza Kincaid”.

 

ÎN DREPT

 

I. ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (P1-1)

 

A. Introducere

 

105. Reclamanţii nu contestă însăşi principiul naţionalizării. Totuşi, ei susţineau că, pentru diferite motive, compensaţia pe care au primit-o era vădit insuficientă şi că din acest considerent au fost victime ale încălcării articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1), care prevede după cum urmează:

 

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

 

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

 

Alegaţiile reclamanţilor au fost contestate de către Guvern şi au fost respinse de majoritatea membrilor Comisiei.

 

106. Curtea aminteşte că articolul 1 (P1-1) garantează în substanţă dreptul la proprietate (a se vedea hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, Seria A nr. 31, p. 27-28, § 63). În hotărârea sa din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lönnroth, Curtea analiza articolul 1 (P1-1) ca incluzând “trei norme distincte”: prima, formulată în prima propoziţie a § 1, este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului de a se bucura de proprietate; a doua, conţinută în a doua propoziţie a § 1, se referă la privarea de proprietate, condiţionându-le; în ceea ce prieşte a treia, consemnată în al doilea alineat, ea se referă între altele la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor (Seria A nr. 52, р. 24, § 61). Totuşi, în cauza James şi alţii din 21 februarie 1986 Curtea a clarificat, că aceste trei norme nu sunt “distincte” între ele în sensul de a fi lipsite de legătură: a doua şi a treia normă privesc cazuri particulare de interferenţă în dreptul de proprietate şi prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat în prima normă (Seria A nr. 98, р. 30, § 37 in fine).

 

107. Reclamanţii au fost evident “privaţi de proprietatea (lor)”, în sensul celei de-a doua frază a articolului 1 (P1-1). Chestiunea nu a fost disputată de Curte, care, prin urmare, va examina întinderea exigenţelor acestei fraze înainte de a cerceta dacă au fost întrunite.

 

B. Au fost reclamanţii privaţi de proprietatea lor “pentru o cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”?

 

108. Reclamanţii susţineau că privarea de proprietate pentru compensaţia care, precum se pretindea de aceştia în cauza dată, era inechitabilă, deoarece aceasta reprezenta doar o fracţiune din valoarea proprietăţii la ziua transferului, nu putea fi considerată ca fiind “de utilitate publică”, în sensul celei de-a două frază a articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). Cu atât mai mult, ea nu poate fi considerată ca conformă “condiţiilor prevăzute de lege” în măsura în care compensaţia se dovedeşte a fi arbitrară în lipsa unui raport rezonabil cu această valoare. Or în speţă este vorba anume de această situaţie.

 

109. Curtea nu o poate accepta pe prima dintre aceste afirmaţii. Obligaţia de a plăti compensaţia derivă implicit din articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) examinat în ansamblu său (a se vedea § 120 infra) şi nu din noţiunea de “utilitate publică”. Această din urmă cerinţă vizează justificarea şi motivele, nedisputate de către reclamanţi, ale privării propriu-zise.

 

110. Cât priveşte expresia “în condiţiile prevăzute de lege”, aceasta presupune în primul rând existenţa unei concordanţe cu normele de drept intern suficient de accesibile şi precise (a se vedea, în special, hotărârea Malone din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 31-33, §§ 66-68). Sub rezerva § 153 infra, reclamanţii nu neagă faptul că aceste cerinţe au fost respectate.

 

Fără îndoială cuvântul “lege” în contextul dat nu se limitează la o trimitere la dreptul intern (ibidem, р. 32, § 67). Totuşi, argumentele reclamanţilor în legătură cu aceasta (a se vedea §108 supra), potrivit Curţii, sunt atât de strâns legate de principalele puncte litigioase în cauza dată, tratate în continuare la §§ 123-175 infra, că ar fi de prisos să le examineze numai în lumina propoziţiei precitate a articolului 1 (P1-1).

 

C. “Principii generale de drept internaţional”

 

111. Reclamanţii susţin că referindu-se la “principiile generale de drept internaţional” cea de-a doua frază a articolului 1 (P1-1) extinde asupra naţionalilor, în opinia lor, exigenţa unei compensaţii prompte, adecvate şi efective a străinilor privaţi de proprietatea lor.

 

112. Comisia a estimat în mod constant că principiile examinate nu sunt aplicabile exproprierii de către stat a resortisanţilor săi. Guvernul a susţinut această opinie. Curtea se alătură acestei opinii din considerentele deja dezvoltate în hotărârea sa James şi alţii (Seria A nr. 98, р. 38-40, §§ 58-66) şi reluate aici mutatis mutandis.

 

113. În primul rând, potrivit însăşi dreptului internaţional general, principiile examinate se aplică în exclusivitate străinilor. Acestea au fost în special concepute pentru străini. În acest sens, ele nu reglementează modul în care fiecare stat tratează naţionalii săi.

 

114. În susţinerea poziţiei lor, reclamanţii s-au bazat în primul rând pe textul actual al articolului 1 (P1-1). Din considerentul că cea de a doua frază începe cu cuvintele “nimeni”, acestora le părea imposibil să înţeleagă această propoziţie ca semnificând că în timp ce fiecare avea dreptul la garanţiile acordate de expresiile “pentru cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”, doar străinii au dreptul la garanţiile acordate de expresia “în condiţiile prevăzute de ... principiile generale de drept internaţional”. Aceştia în continuare au subliniat că atunci când autorii Convenţiei au avut intenţia să-i distingă pe naţionali de străini, ei au făcut-o în mod expres precum în cazul articolului 16 al Convenţiei (art. 16).

 

Cu toate că argumentarea respectivă nu este lipsită de forţă ca construcţie gramaticală, există motive convingătoare pentru o interpretare diferită. Curtea estimă ca fiind mai firesc de a se deduce din text decât prin referire la principiile generale de drept internaţional. Aceste principii se găsesc incorporate în articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1), însă în legătură doar cu acţiunile ce cad în mod normal sub imperiul acestora, şi anume acţiunile statului în privinţa străinilor. În plus, termenii tratatului trebuie să fie înţeleşi ca având sensul lor ordinar (a se vedea articolul 31 din Convenţia de la Viena cu privire la tratate din 1969); or faptul de a interpreta fraza în discuţie ca o extindere a principiilor generale de drept internaţional în afara sferei lor normale de aplicare conciliază mai puţin cu sensul ordinar al termenilor utilizaţi, indiferent de contextul lor.

 

115. În egală măsură, reclamanţii citează opiniile potrivit cărora articolul 1 (P1-1), în interpretarea Comisiei, ar enunţa dispoziţii superflue cu referire la aceste principii, deoarece străinii se bucură deja de protecţia acestora.

 

Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Referinţa în cauză poate fi privită ca oferind cel puţin două utilităţi. În primul rând, ea permite străinilor de a utiliza nemijlocit mecanismul Convenţiei pentru a-şi invoca drepturile în baza principiilor pertinente de drept internaţional, în caz contrar aceştia ar fi trebuit să recurgă la canalele diplomatice sau la alte mijloace disponibile în vederea reglementării. În al doilea rând, ea protejează situaţia lor evitând pretinsa presupunere că intrarea în vigoare a Protocolului 1 (P1) a avut ca efect restrângerea drepturilor acestora. În legătură cu aceasta, este de asemenea notabil faptul că articolul1 1 (P1-1) expres dispune că privarea de proprietate trebuie operată “pentru cauză de utilitate publică”: din considerentul că o astfel de cerinţă figura printre principiile generale de drept internaţional, această prevedere expresă ar fi fost superflue dacă articolul 1 (P1-1) ar fi acordat principiilor respective caracterul de aplicabilitate atât naţionalilor cât şi străinilor.

 

116. În fine, reclamanţii au subliniat că tratarea principiilor generale de drept internaţional ca neaplicabile exproprierii din partea statului a propriilor săi naţionali va permite diferenţierea pe baza cetăţeniei. Aceasta, potrivit lor, va fi incompatibilă cu două clauze integrate în Protocolul 1 (P1) potrivit articolului 5 al acestuia (P1-5): articolul 1 (art. 1) din Convenţie, care obligă Statele Contractante să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile garantate şi articolul 14 (art. 14) din Convenţie, care consacră principiul nediscriminării.

 

Cât priveşte articolul 1 (art. 1) din Convenţie, este adevărat că majoritatea prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale acordă aceeaşi protecţie atât naţionalilor cât şi străinilor, dar aceasta nu exclude excepţiile ce pot fi degajate printr-un text special (a se vedea, de exemplu, articolele 5 § 1 (f) şi 16 (art. 5-1-f, art. 16) din Convenţie, precum şi articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 (P4-3, P4-4)).

 

Cât priveşte articolul 14 (art. 14) din Convenţie, potrivit jurisprudenţei constante ale Curţii diferenţele de tratament nu constituie o discriminare, dacă acestea au o “justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea sursa cea mai recentă, hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35-36, § 72).

 

În special, în cazul unei privări de proprietate realizate în contextul unei reforme sociale sau a unei reconstrucţii economice, pot exista motive suficient de bune pentru a se face o distincţie, în materie de compensare, între naţionali şi străini. Pentru început, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de legislaţia internă: spre deosebire de naţionali, aceştia nu vor juca în general vre-un rol în alegerea sau desemnarea autorilor legislaţiei şi nu sunt consultaţi înainte de adoptarea acesteia. În al doilea rând, cu toate că o expropriere trebuie să se efectueze întotdeauna pentru o cauză de utilitate publică, consideraţiuni diferite pot fi aplicate naţionalilor în raport cu străinii; poate exista un motiv pe deplin legitim pentru a le cere naţionalilor să suporte, pentru o cauză de utilitate publică, un sacrificiu mai mare decât străinii (a se vedea § 120 infra).

 

117. În faţa unui text, interpretarea căruia a suscitat controverse atât de mari, Curtea estimă potrivit de a se recurge la materialele lucrărilor pregătitoare ca mijloc suplimentar de interpretare (a se vedea articolul 32 din Convenţie de la Viena cu privire la tratate din 1969).

 

Examinarea acestora din urmă relevă că referinţa expresă la un drept de compensare conţinută în anumite versiuni anterioare ale articolului 1 (P1-1) a fost exclusă, în special la insistenţa Marii Britanii şi a altor state. Menţiunea principiilor generale de drept internaţional a fost ulterior inclusă şi a făcut obiectul unor declaraţii ce precizau că acestea protejează doar străinii. Astfel, când Guvernul german a declarat că ar putea accepta textul cu condiţia că s-a recunoscut explicit că acele principii implicau obligaţia de a plăti compensaţia în cazul unei exproprieri, delegaţia suedeză sublinia că acele principii se adresau doar la relaţiile dintre un stat şi străini. Şi atunci s-a convenit, la solicitarea delegaţiilor germane şi suedeze, că “principiile generale de drept internaţional, în conotaţia lor actuală, presupun obligaţia de a plăti compensaţie străinilor în cazurile de expropriere” (subliniat de Curte).

 

În special, prin Rezoluţia sa (52) 1 din 19 martie 1952, de acceptare a textului Protocolului (P1) şi de deschidere a acestuia semnării, Comitetul de Miniştri a specificat că, “în ceia ce priveşte articolul 1 (P1-1), principiile generale de drept internaţional, în conotaţia lor actuală, cuprind obligaţia de a plăti străinilor o compensaţie în caz de expropriere” (subliniat de Curte). În contextul istoricului negocierilor în ansamblu, această Rezoluţie indică faptul că referinţa la principiile generale de drept internaţional nu era destinată înglobării naţionalilor.

 

Prin urmare, materialele lucrărilor pregătitoare nu susţin interpretarea apărată de reclamanţi.

 

118. În sfârşit, nimic nu demonstrează că de la intrarea în vigoare a Protocolului 1 (P1), practica Părţilor Contractante a evoluat până în punctul în care să se poate vorbi despre faptul că potrivit acestora principiile în discuţie sunt aplicate într-o manieră similară tratamentului acordat propriilor naţionali. Elementele prezentate Curţii probează clar în sensul opus.

 

119. Pentru aceste consideraţiuni diferite, Curtea concluzionează că principiile generale de drept internaţional nu se aplică exproprierii unui naţional de către statul său.

 

D. Dreptul la compensaţie

 

120. Rămâne de văzut dacă existenţa şi suma compensaţiei sunt consideraţiuni materiale ce cad sub incidenţa celei de a doua fraze a articolului 1 (P1-1), tăcută în materie. Potrivit Comisiei, cu care atât Guvernul cât şi reclamanţii sunt de acord, articolul 1 (P1-1) cere implicit, în general, plata unei compensaţiei pentru privarea de proprietate a oricăruia aflat sub jurisdicţia unui Stat Contractant.

 

Curtea constată împreună cu Comisia, că potrivit sistemelor juridice ale Statelor Contractante, o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei compensaţii, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale străine prezentei cauze. La rândul său, în absenţa unui principiu analog articolul 1 (P1-1) nu va asigura decât o protecţie vădit iluzorie şi neefectivă a dreptului de proprietate.

 

Curtea aminteşte în acest sens, că nu este de ajuns că o măsură privativă de proprietate să urmărească, în speţă cât şi în principiu, un scop legitim “pentru cauză de utilitate publică”, dar, de asemenea, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit. Hotărârea precitată Sporrong şi Lönnroth a exprimat aceiaşi idee în alţi termeni: ia vorbeşte de un “echilibru just” care trebuie menajat între cerinţele de utilitate publică ale comunităţii şi imperativele drepturilor fundamentale ale individului (Seria A nr. 52, р. 26, § 69). Echilibrul scontat nu va fi întrunit dacă persoana vizată a avut de suportat o “povară specială şi excesivă” (ibidem, р. 28, § 73). Curtea s-a pronunţat în hotărârea respectivă în contextul principiului respectării proprietăţii, proclamat de prima frază a alineatului întâi, însă a subliniat că “preocuparea asigurării unui astfel de echilibru se reflectă (...) în structura articolului 1 (P1-1)” în ansamblu (ibidem, р. 26, § 69).

 

Pentru a se aprecia dacă s-a asigurat un echilibru just între diferitele interese urmărite în speţă şi, în special, dacă nu s-a impus o povară neproporţională persoanei private de proprietate, trebuie să se ţină cont de condiţiile compensaţiei.

 

E. Nivelul compensaţiei

 

121. În continuare, Curtea acceptă avizul Comisiei cu privire la nivelul compensaţiei: privarea de proprietate fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului va constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi justificată potrivit articolului 1 (P1-1). Astfel, articolul 1 (P1-1) nu garantează în toate cazurile dreptul la o compensaţie integrală, căci scopurile legitime “pentru cauză de utilitate publică” urmărite în contextul unei reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o valoare inferioară valorii complete pe piaţă (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată, Seria A nr. 98, р. 36, § 54).

 

Potrivit reclamanţilor nu se poate opera nici o distincţie, în materie de nivel al compensaţiei, între naţionalizări şi alte privări de proprietate realizate de stat, precum ar fi exproprierea de terenuri pentru cauză de utilitate publică.

 

Curtea nu subscrie acestei afirmaţii. Atât natura proprietăţii cât şi circumstanţele transferului în ambele categorii de cauze dau naştere la consideraţiuni diferite care legitim pot fi luate în consideraţie la determinarea unui echilibru just între interesul public şi interesele private vizate. Evaluarea marilor întreprinderi industriale în vederea naţionalizării complete a unui sector industrial reprezintă în sine o operaţiune mult mai complicată decât, spre exemplu, estimarea unui teren expropriat şi, în mod normal, cere o legislaţie specială care s-ar putea aplica tuturor întreprinderilor implicate. Prin urmare, nivelul compensaţiei necesare poate fi diferit, întotdeauna sub rezerva respectării unui echilibru just, potrivit căruia este vorba de o naţionalizare sau de o altă formă de privare de proprietate.

 

122. Reclamanţii nu contestau statului o marjă de apreciere pentru a se pronunţa asupra chestiunii dacă este cazul sau nu de a priva pe cineva de proprietatea sa, însă potrivit reclamanţilor Comisia a greşit să concluzioneze că statul de asemenea se bucură de o vastă putere discreţionară de a fixa modalităţile şi condiţiile transferului.

 

Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Decizia de adoptare a unei legi de naţionalizare va implica, de obicei, examinarea diferitelor chestiuni asupra cărora într-o societate democratică domnesc profunde divergenţe. Graţie cunoaşterii nemijlocite a ţării lor, a necesităţilor şi resurselor acesteia, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, într-o situaţie mai bună decât un judecător internaţional pentru a determina măsurile potrivite în materie, într-o măsură în care acestea trebuie să dispună de o marja de apreciere mai amplă. În viziunea Curţii, ar fi artificială în acest sens izolarea deciziei cu privire la modalităţile de compensaţie de însăşi decizia de naţionalizare, în contextul în care elementele ce o influenţează pe cea din urmă o influenţează neapărat şi pe cei dintâi. Prin urmare, rolul Curţii se limitează în speţă la determinarea faptului dacă, la adoptarea deciziilor cu privire la compensaţie, Marea Britanie a excedat marja de apreciere; ea va respecta hotărârea legislatorului în acest domeniu, doar dacă aceasta este vădit lipsită de bază rezonabilă. 

 

F. Compensaţia acordată reclamanţilor atingea nivelul definit de Curte ?

 

1.Chestiuni comune tuturor reclamanţilor

 

(a) Abordarea cauzei

 

123. Reclamanţii îi reproşau Comisiei că s-a referit, în raportul său, doar la sistemul compensaţiei stabilit prin legea din 1977; în opinia lor, Comisia, îndeosebi, a eşuat să examineze consecinţele aplicării acestui sistem.

 

La rândul său, Guvernul susţinea că dacă metoda de evaluare stabilită de legislator era corectă, atunci aceasta, prin esenţă, producea o compensaţia reală şi efectivă. Potrivit lui, valoarea proprietăţii naţionalizate putea fi determinată doar prin aplicarea unei metode de evaluare corecte.

 

124. Într-o speţă ce-şi are originea într-o cerere individuală (articolul 25) (art. 25), Curtea se limitează pe cât e de posibil la examinarea cauzei concrete de care a fost sesizată (a se vedea, printre multe alte autorităţi, hotărârea Ashingdane din 28 mai 1985, Seria A nr. 93, p. 25, § 59). În cauza dată, reclamanţii se plâng de faptul că legea din 1977 a antrenat plata compensaţiei fără a o raporta rezonabil la valoarea bunurilor acestora la data transferului. De asemenea, aceştia ridicau întrebări cu privire la clauzele legislaţiei şi la efectele acesteia. Prin urmare, Curtea îşi va concentra în primul rând atenţia asupra textelor incriminate; iar efectele legislaţiei, vor fi examinate de Curte în contextul modalităţilor şi condiţiilor determinate de Parlament în prealabil şi care trebuiau să fie aplicate companiilor naţionalizate în ansamblu.

 

(b) Sistemul stabilit prin legea din 1977

 

(i) compensaţia calculată în temeiul valorii acţiunilor

 

125. Parlamentul a reţinut valoarea acţiunilor companiilor naţionalizate ca temei de calculare a compensaţiilor. Decizia sa, neatacată ca atare de reclamanţi, se justifică potrivit Curţii atunci când, potrivit legii din 1977, acestea sunt însăşi acţiunile ce trec în proprietate publică. Sunt, în plus la acestea, tehnici foarte bine stabilite de evaluare a acţiunilor, în special în domeniul impozitării.

 

Principala alternativă de evaluare a compensaţiei trebuia să consiste în fundamentarea acesteia pe valoarea activelor, dar, după cum Guvernul a subliniat, aceasta ar fi necesitat, din motivul existenţei diferitor practici observate în materie de valori contabile, o lungă şi costisitoare reevaluare a activelor. Mai mult, în evaluarea unei companiei destinate de a-şi continua activitatea beneficiilor pot deseori fi un element mai important decât bunurile. În orice caz metoda aleasă permitea referirea la valoarea activelor de rând cu alte elemente pertinente (a se vedea § 36 supra).

 

126. Astfel, Curtea concluzionează că decizia Parlamentului nu era, în principiu, incompatibilă cu exigenţele articolului 1 (P1-1).

 

(ii) Metoda ipotetică de evaluare bursieră

 

Potrivit legii din 1977, “valoarea de bază” a titlurilor de valoare cotate la bursa de la Londra, pentru scopurile compensării, corespund cotării medii săptămânale ale acestora în timpul perioadei de referinţă. “Valoarea de bază” pentru titlurile de valoare necotate trebuia să fie, în general, valoarea pe care ar fi avut-o în situaţia în care ar fi fost cotate la bursă pe parcursul perioadei de referinţă (a se vedea § 19). Reclamanţii - plângerile cărora toate erau în legătură cu acţiunile din cea de a doua categorie - calificau metoda prescrisă ca fiind o bază denaturată şi neexactă de evaluare.

 

128. În pofida dificultăţilor, implicate de examinare, în vederea evaluării acţiunilor necotate în ipoteza de a fi cotate, Curtea subliniază că metoda aleasă prezenta un avantaj net. Fondată pe impresia pe care un investitor la bursă putea să şi-o formeze cu privire la compania examinată, ea permitea să se ţină cont, într-o manieră obiectivă, de ansamblul elementelor pertinente, printre care profiturile trecute şi viitoare, acoperirea activelor, sporul la dividende şi preţul oricăror comparabile acţiuni cotate (a se vedea §§ 36 şi 97 supra). Aceasta este, de asemenea, o metodă ce a fost anterior utilizată în special în legile britanice din 1949 şi 1967 cu privire la siderurgie.

 

După cum au subliniat reclamanţii, este adevărat că prin adresarea la informaţia prezumată a fi accesibilă investitorilor, sistemul implica în primul rând referirea la materialele deja publicate, dintre care unele se puteau referi sau s-au referit la perioade anterioare perioadei de referinţă. Totuşi, în practică s-au înaintat de asemenea ipoteze cu privire la o altă informaţie mai recentă, care ar fi fost furnizată peţii bursiere în situaţia în care acţiunile în cauză ar fi fost cotate (a se vedea § 97 supra). În plus, utilizarea metodei alese nu împiedica referirea, în timpul negocierilor compensării, la profiturile viitoare ale companiei după finele perioadei de referinţă.

 

129. Reclamanţii au propus ca fiind cel mai indicat să se evalueze preţul pe care acţiunile lor l-ar fi atins în cazul unei vânzări consensuale între particulari. Totuşi, Curtea asemeni Comisiei, notează că însăşi în rapoartele de evaluare elaborate pe această bază şi care i-au fost comunicate de către reclamanţi utilizau comparaţii cu acţiunile cotate analogice, îndeosebi la determinarea ratei adecvate de capitalizare bursieră a beneficiului net.

 

În afară de faptul că compensaţia calculată prin metoda ipotetică de evaluare bursieră nu conţinea nici un element conţinând preţul special unui pachet majoritar sau dominant de acţiuni - asupra cărora Curtea va reveni în §§ 148-150 infra - , principala diferenţă dintre metode pare a fi în legătură cu faptul că un cumpărător în cazul unui contract consensual dispune probabil de o informaţie mai completă despre companie decât un investitor bursier (a se vedea § 98 supra). Cu toate acestea, Curtea nu consideră că această diferenţă este atât de mare încât să ne facă să ajungem la concluzia că Marea Britanie a procedat nerezonabil şi depăşindu-şi marja de apreciere la alegerea metodei ipotetice de evaluare bursieră. Aceasta este într-adevăr aşa, dacă cineva ţine cont de faptul că un grad de artificialitate este de asemenea implicat în ipoteza că unui cumpărător dispus să plătească pentru un pachet mare de acţiuni în compania antrenată în sectoarele industriale în discuţie.

 

130. Curtea, astfel, concluzionează că recurgerea la această metodă nu era în principiu contrară articolului 1 (P1-1).

 

(iii) Perioada de referinţă

 

131. Compensaţia pe care au primit-o reclamanţii, a fost calculată în baza valorii acţiunilor lor în timpul perioadei de referinţă stabilită prin legea din 1977, şi anume, începând cu 1 septembrie 1973 şi până la 28 februarie 1974 (a se vedea § 19 supra). Acestei perioade i-au precedat mai mult de trei ani de transfer formal al acţiunilor (a se vedea § 18 supra), în timp ce reclamanţii susţineau că pentru a fi “rezonabil proporţional” valorii proprietăţii în cauză compensaţiile trebuiau să se calculeze în baza valorii acţiunilor la ziua transferului.

 

La alegerea perioadei de referinţă, Guvernul năzuia ia o perioadă cât mai recent posibilă şi fără a fi atipică, dispunând în totdeauna că aceasta nu era perioada în care valoarea acţiunilor putea fi denaturată de anunţarea naţionalizării sau a modalităţilor compensării: practica a arătat că pentru ca un astfel de anunţ să afecteze valoarea proprietăţii examinate, rezultând într-o evaluare obiectivă liberă de o astfel de influenţă, putea să fie efectuat doar în situaţia în care ziua sau perioada de referinţă precedau anunţul.

 

132. Curtea constată în primul rând, că perioada de referinţă s-a finisat în ziua alegerii Guvernului Muncitoresc (a se vedea §§ 10 şi 19 supra). Aceasta a fost ziua în care perspectiva naţionalizării a devenit realitate, chiar dacă, potrivit celor relatate de reclamanţi, identitatea exactă a companiilor ce vor trece în proprietate publică nu a fost cunoscută până când legea din 1977 a primit sancţiunea regală.

 

Reclamanţii susţineau că unica justificare a alegerii unei perioade de referinţă anterioare transferului era de a se exclude supunerea valorii proprietăţii la influenţa artificială a ameninţării cu sau a naţionalizării. Ei afirmau, că în speţa dată, perspectiva naţionalizării nu a afectat profiturile sau activele unei companii şi că orice impact pe care posibil l-ar fi avut asupra valorii acţiunilor lor, potrivit metodei ipotetice de evaluare, ar fi putut să nu fie luată în consideraţie

 

Curtea a notat că posibilitatea denaturării nu poate fi apreciată după eveniment, în avantajul regresului. În viziunea sa, Guvernul nu a acţionat neîntemeiat prezumând, în decursul elaborării şi examinării proiectului legii, că programul de naţionalizare va avea ca efect denaturarea valorii acţiunilor ce vor fi naţionalizate. Într-adevăr, în circumstanţele în care prevalau, în special după declinul general din februarie 1974 al valorii acţiunilor relevat de indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times (a se vedea § 93 supra), alegerea unor anumite perioade de evaluare ulterioare puteau să nu fie universal acceptate.

 

133. Curtea de asemenea notează existenţa multiplelor precedente în care perioada de referinţă utilizată se situa înainte de ziua transferului.

 

Astfel, un sistem similar se găsea deja consacrat în legile britanice de naţionalizare precitate de către reclamanţi şi care - ei admiteau - asigurau o compensaţie justă şi echitabilă. În plus, potrivit celor remarcate de către Guvern, în nici o lege precitată nu se găsea dovada unei denaturări de fapt a preţurilor sau a valorilor ca condiţie ulterioară aplicării sistemului respectiv.

 

134. De asemenea, reclamanţii îndeosebi insistau asupra referinţelor, în jurisprudenţa dreptului internaţional, la evaluarea la ziua transferului. Curtea, totuşi, nu le consideră pe acestea ca fiind convingătoare. Anumite cauze precitate nu ridicau întrebări comparabile celor din cauza dată; în plus, în multe litigii internaţionale ziua anunţării naţionalizării şi ziua preluării proprietăţii coincideau de fapt, astfel încât în final nu exista nici o perioadă în decursul căreia pericolul naţionalizării putea să cauzeze denaturarea. În orice caz, practica internaţională nu arată că doar ziua transferului poate servi ca bază la evaluare.

 

135. Din aceste considerente, alegerea perioadei de referinţă nu a fost în principiu, în opinia Curţii, incompatibilă cu articolul 1 (P1-1).

 

(iv) Concluzia cu privire la sistemul stabilit prin legea din 1977

 

136. Curtea astfel a conchis că însăşi sistemul de compensare stabilit prin legea din 1977 nu conţinea nici un element ce putea fi calificat ca inacceptabil în condiţiile Protocolului 1 (P1).

 

c) Efectele sistemului stabilit prin legea din 1977

 

(i) Introducere

 

137. Reclamanţii au prezentat Curţii un voluminos dosar în susţinerea tezei acestora potrivit căreia a avut loc o disproporţie flagrantă între compensaţia acordată şi valoarea reală a întreprinderilor naţionalizate la ziua transferului. La general, Guvernul n-a comentat documentele prezentate, dar a precizat că acestea nu trebuie să fie considerate ca fiind exacte (a se vedea § 39 supra).

 

Curtea notează că pretinsa disproporţie se referă în esenţă la trei efecte generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977; aceasta le va examina succesiv.

 

(ii) Absenţa considerării evenimentelor noi petrecute între 1974 şi 1977 în viaţa companiilor în cauză

 

138. Reclamanţii pretindeau că nu au primit o compensaţie echitabilă, deoarece potrivit Legii din 1977, acţiunile companiilor naţionalizate au scăzut, iar evaluarea se făcea prin raportarea la perioada de referinţă. Această dispoziţie a împiedicat considerarea evaluării până la ziua transferului, şi îndeosebi progresul ce a marcat companiile în cauză.

 

Pentru Comisie, articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) autoriza legislatorul britanic să decidă că creşterea înregistrată după declanşarea procesului naţionalizării nu făcea loc în mod obligatoriu compensaţiei.

 

139. Plângerea cere următoarele observaţiile preliminare din partea Curţii

 

(a) În cazul adoptării unei măsuri de naţionalizare, este indispensabilă - şi reclamanţii o consemnează - fixarea prealabilă a modalităţilor de compensare. Aceasta are loc nu doar în interesul securităţii raporturilor juridice, dar de asemenea şi din considerentul că ar fi mai puţin practică, în special în cazul implicării unui număr mare de întreprinderi, ca compensaţia să fie statuată şi fixată ulterior pe o bază ad hoc sau pe oricare bază pe care Guvernul o poate la discreţia sa alege în fiecare caz aparte. Curtea recunoaşte necesitatea stabilirii din start a unei formule comune, care chiar dacă întrunea o anumită flexibilitate se aplica tuturor companiilor vizate.

 

(b) compensaţia bazată pe valorile perioadei de referinţă se plătea nu doar pentru companiile care au înregistrat un spor ci şi pentru cele ale căror bunăstare a înregistrat un declin. Astfel, sectorul public nu se limita doar la repetarea profitului oricărei aprecieri ci ţinea cont de asemenea şi de oricare depreciere. Este adevărat, precum au menţionat şi reclamanţii, că pe parcursul dezbaterilor parlamentare anumite companii puteau fi excluse din programul de naţionalizare şi că de fapt, compania Drypool Group Ltd. devenită între timp insolvabilă, a fost astfel exclusă (a se vedea §§ 14-15 supra). Cu toate acestea, acest unic caz nu schimbă faptul că, în legătură cu companiile care au fost naţionalizate, de asemenea, subzista riscul la finele zilei să rămână în sectorul public; într-adevăr pare probabil faptul că anumite companii naţionalizate, altele decât cele vizate de prezentele proceduri, s-au depreciat în perioada 1974-1977.

 

(c) Bineînţeles, că un astfel de spor al companiilor reclamanţilor ce s-ar fi putut înregistra în perioada examinată s-ar fi putut explica parţial prin eforturile acestora, în special în realizarea obligaţiilor legale faţă de acţionari lor. Totuşi, nu se poate exclude că aceasta parţial se datorează şi altor diverse elemente, dintre care unii se aflau în afara controlului reclamanţilor, precum ar fi însăşi perspectiva naţionalizării şi prevederea unei asistenţe financiare din partea Guvernului în vederea asigurării viabilităţii continue a companiilor.

 

(d) Potrivit metodei ipotetice de evaluare bursieră, evoluţiile ulterioare ale situaţiilor companiilor au fost considerate ca unul din “elemente pertinente”, până la limita că aceste evoluţii ar fi putut fi prevăzute de un investitor prudent în perioada de referinţă (a se vedea § 97 supra).

 

140. Reclamanţii au evidenţiat în cadrul audierilor în faţa Curţii că obligaţia asigurării unei compensaţiei echitabile comporta un caracter continuu. Prin urmare, formula compensaţiei care putea fi iniţial echitabilă la momentul preluării, trebuia revăzută dacă, precum în speţă, înceta să mai fie aşa în urma unor circumstanţe noi.

 

141. Curtea constată că intervalul lung între perioada de referinţă şi ziua transferului se datora în exclusivitate dezbaterilor parlamentare aprofundate în cadrul cărora Parlamentul democratic a examinat minuţios argumente ce în esenţă coincideau cu cele înaintate de către reclamanţii în prezentele proceduri (a se vedea §§ 13 şi 18 supra). În special, s-a discutat - ca apoi să fie respinsă - posibilitatea modificării formulei legale a compensaţiei într-o manieră de a se ţine cont de evoluţia ulterioară.

 

142. Dacă faptele istorice nu sunt în esenţă decisive, Curtea menţionează că discuţiile la epoca dată nu ilustrau decât dificultăţile pe care ar fi fost antrenate de modificarea completă a sistemului propus.

 

(a) Orice modificare ar fi subminat securitatea raporturilor juridice creată prin alegerea iniţială a formulei compensaţiei.

 

(b) Anunţul condiţiilor compensaţiei au provocat în public anumite aşteptări, în bază cărora s-au petrecut tranzacţii de vindere şi cumpărare de acţiuni.

 

(c) Între 1974 şi 1977, indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times a variat; din când în când - şi în special între finele perioadei de referinţă şi martie 1975 (când pentru prima dată s-au anunţat modalităţile compensaţiei) - acesta se situa sub nivelul obţinut la finele perioadei de referinţă (a se vedea § 93 supra). Prin urmare, alegerea unei alte date sau perioade de referinţă, putea să fie dezavantajoasă pentru foştii proprietari; într-adevăr, menţinerea perioadei de referinţă iniţial alese servea protecţiei acestora împotriva oricăror consecinţe nefavorabile a declinului preţurilor la bursă.

 

(d) Curtea a constatat deja că Guvernul Britanic n-a acţionat nerezonabil la selectarea, în vederea asigurării unei evaluări a acţiunilor reclamanţilor efectuate în afara oricărei denaturări, perioadei de referinţă anterioară anunţului naţionalizării (a se vedea § 132 supra). Din considerentul că riscul denaturării persista până la trecerea acţiunilor în proprietatea publică, optarea, prin intermediul modificării formulei iniţiale a compensaţiei, pentru o perioadă de referinţă ulterioară ar lăsa loc acţionării efective a acelei influenţe.

 

143. La momentul concluzionării în acest aspect, Curtea atribuie o atenţie deosebită consideraţiilor că naţionalizarea este o măsură economică cu caracter general în legătură cu care statului trebuie să i se acorde o largă marjă de apreciere (a se vedea § 122 supra) şi că pretinde adoptarea unei legislaţii de definitivare a unei formule comune de compensare (a se vedea § 139 supra). Mai mult ca atât, sistemul stabilit prin legea din 1977 a fost constatat ca nefiind în principiu neacceptabil potrivit articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (a se vedea § 136 supra). În lumina acestor elemente şi a ansamblului altor consideraţii enunţate la §§ 139 şi 141-142 supra, există potrivit Curţii motive suficiente de a considera că Marea Britanie avea dreptul de a decide, în contextul exercitării normale a prerogativei de apreciere, adoptarea prevederilor fără să ţină cont de evenimentele ulterioare petrecute în companii.

 

(iii) Lipsa indexării sumelor băneşti

 

144. Reclamanţii s-au referit la faptele că legea din 1977 lega suma compensaţie de valorile acţiunilor în perioada de referinţă şi că plăţile acesteia s-au făcut abia după careva ani. Combinarea acestor elemente i-a împiedicat să primească o compensaţie echitabilă, deoarece nu s-a ţinut cont de dezaprecierea monedei din 1974 şi până la ziua primei plăţi, perioadă a unei puternice inflaţii (a se vedea § 92 supra).

 

145. Cu referire la elementele ce stau la bază acestei plângeri, Curtea relevă că sporul compensaţiei - la o rată rezonabil apropriată de rata medie minimală a Băncii Engleze - cu efecte de la ziua transferului (a se vedea §§ 21 litera (a) şi 94 supra) în vederea limitării consecinţelor inflaţiei până la ziua plăţii. În afară de aceasta, după transfer toţi reclamanţii au primit plăţile în acont a compensaţiei fără a aştepta stabilirea definitivă a sumei compensaţiei (a se vedea §§ 45, 53, 64, 69, 75, 82 şi 91 supra).

 

Pe de altă parte, reclamanţii nu au fost privaţi de venitul ce a urmat investiţiile acestora din intervalul cuprins între perioada de referinţă şi ziua transferului, datorită faptului că ei şi-au conservat pentru această perioadă dreptul la dividendele titlurilor de valoare achiziţionate. Este adevărat că clauzele de apărare conţinute de legea din 1977 au impus în acest sens restricţii, dar, la general vorbind, acestea nu au făcut decât să limiteze suma unor astfel de dividende la suma plătită în acest sens în perioada imediat anterioară perioadei de referinţă (a se vedea § 23 supra). În plus, o rată mai înaltă se plătea doar cu acordul Ministrului Industriei.

 

146. Informaţia prezentată Curţii relevă că în intervalul între perioada de referinţă şi ziua transferului preţului acţiunilor nu au atins aceiaşi valoare precum indicele preţului cu amănuntul (a se vedea §§ 92-93 supra). Ajustarea compensaţiei la acest indice le-a acordat reclamanţilor un avantaj de care nu au putut beneficia purtători de titluri de valoare.

 

Comisia a evidenţiat că se putea la maximum solicita ca compensaţia să fie legată de nivelul general a preţului acţiunilor. Desigur, indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times demonstrează într-o manieră generală că s-a petrecut o anumită sporire a valorii acţiunilor între perioada de referinţă şi diferitele date ale transferului (a se vedea § 93 supra). Cu toate acestea, astfel de chestiuni nu trebuie judecate nechibzuit: prin blocarea în practică a valorii acţiunilor naţionalizate la cifra atinsă în perioada de referinţă, legea din 1977 nu excludea doar considerarea sporului indicelului preţului acţiunilor ci proteja de asemenea reclamanţii de orice efecte nefavorabile a ulterioarelor fluctuaţii al acelui indice.

 

 

147. Astfel, Curtea consideră că în circumstanţele epocii, Marea Britanie n-a depăşit marja de apreciere la adoptarea deciziei de introducere a prevederilor de excludere a considerării inflaţiei.

 

iv. Lipsa elementului reprezentând valoarea specială a participării acţionare dominante sau importante

 

148. Reclamanţii s-au referit la faptul că potrivit legii din 1977, acţiunile lor au fost evaluate cu ajutorul metodei ipotetice de evaluare bursieră şi că preţurile la bursă abia de corespundeau sumei ce urma a fi plătit pentru un număr mic de acţiuni (a se vedea § 98 supra). S-a susţinut că, combinarea acestor două elemente, i-a împiedicat să primească o compensaţie echitabilă, deoarece sumele primite de aceştia nu conţineau vre-un element reprezentând valoarea specială a participării acţionare importante - şi în majoritatea cazurilor dominante - în companiile vizate.

 

149. După cum Guvernul just a relevat, o măsură de naţionalizare nu poate fi asimilată unei oferte publice de achiziţie: statul care naţionalizează acţionează ca urmare a constrângerii şi nu a intenţiei. Prin urmare, potrivit Curţii, nu se poate susţine că compensaţia reclamanţilor trebuie să fie aliniată la preţul ce putea fi oferit la o astfel de licitaţie.

 

Într-adevăr, la o vânzare consensuală preţul plătit pentru acţiunile reclamanţilor puteau să conţină o primă în legătură cu raportul participării acestora. Totuşi, pentru a calcula compensaţia pe această bază trebuia să se prezume că se putea găsi un cumpărător pentru pachetele mari ale acţiunilor în cauză, prezumţie mai puţin dubioasă în cazul industriilor vizate.

 

În final, Curtea nu consideră că Marea Britanie era obligată, potrivit articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1), să trateze diferit foştii acţionari potrivit tipului sau mărimii participării acestora în companiile naţionalizate: Marea Britanie nu a activat de o manieră nerezonabilă când a considerat că repartizarea compensaţiilor va fi mult mai justă dacă toţi proprietarii vor fi trataţi de pe aceleaşi poziţii.

 

150. În aceste condiţii, Curtea consideră că Marea Britanie nu a depăşit marja de apreciere când a decis să adopte prevederi ce excludeau din compensaţia elementul reprezentând valoarea specială a participării acţionare importante sau dominante.

 

v. Concluzia cu privire la efectele sistemului stabilit prin legea din 1977

 

151. În lumina celor ce urmează, Curtea concluzionează cu privire la chestiunile comune tuturor reclamanţilor, că efectele produse prin sistemul stabilit de legea din 1977 nu erau incompatibile cu articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1).

 

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea, de asemenea, a ţinut cont de anumite aspecte ale metodei de plătire a compensaţiei avantajoase foştilor proprietari: astfel, dobânda la o rată rezonabilă a compensaţiei se înregistra de la ziua transferului, plăţile în acont se făceau în perioada cea mai apropiată stabilirii sumei definitive (a se vedea §§ 20-21 şi 45, 53, 64, 69, 75, 82 şi 91 supra).

 

2. Chestiuni specifice diferitor reclamanţi

 

152. Adiţional la chestiunile comune examinate supra, anumiţi reclamanţi au susţinut, în contextul elementelor specifice cazurilor individuale, că compensaţia ce le-a fost acordată nu a întrunit cerinţele articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). Plângerile reclamanţilor, contestate de către Guvern şi respinse de către Comisie, vor fi examinate de Curtea una câte una.

 

(a) Pretinsa disproporţie dintre compensaţie şi valorile acţiunilor în perioada de referinţă (cauzele Kincaid şi Yarrow Shipbuilders)

 

153. Subsidiar, Sir William Lithgow şi Yarrow PLC au afirmat că compensaţia pe care au primit-o nu corespundea valorii acţiunilor lor, respectiv, în companiile Kincaid şi Yarrow Shipbuilders în perioada de referinţă.

 

154. Curtea notează că această plângere în esenţă denunţă o aplicare proastă a legii din 1977.

 

Totuşi, trebuia să se evidenţieze că sumele oferite de către Ministerul Industriei la finele negocierilor au fost acceptate de către reprezentanţii acţionarilor, ca fiind o evaluare acceptabilă în limitele formulei legale. Mai mult ca atât, Tribunalul Arbitral putea fi sesizat în ambele cazuri de către reprezentant cu o plângere precum că potrivit formulei respective foştii proprietari aveau dreptul la o sumă mai mare decât cea oferită. Cu toate că, probabil un astfel de recurs nu i s-a oferit însăşi lui Sir William Lithgow, această chestiune este disputabilă (a se vedea § 30 supra). Totuşi, alţi acţionari Kincaid n-au înaintat nici o obiecţie (a se vedea § 44 supra) şi în orice caz interesatul se găsea legat - legal, din considerentele dezvoltate la § 193-197 supra - de sistemul stabilit prin Legea din 1977.

 

155. În aceste circumstanţe, Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială acordurile încheiate conţineau evaluări rezonabile în limitele formulei legale. Prin urmare, aceasta respinge această plângere.

 

(b) Incidenţa impozitului pe venit (cauza Kincaid)

 

156. Sir William Lithgow se plângea de faptul că cu toate că bonurile trezorierale pe care le-a primit nu erau supuse impozitării, vânzarea sau rambursarea acestora le făceau pasibile impozitului pe venit (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra). Astfel, potrivit acestuia, compensaţia acordată lui nu a fost “efectivă”, datorită imposibilităţii de a-i permite acestuia achiziţionarea unor bunuri de substituire echivalente.

 

157. Plângerea nu pare a fi fondată Curţii. Precum a subliniat Comisia, reclamantul putea de asemenea să fie obligat să plătească impozitul respectiv dacă şi-ar fi vândut acţiunile înainte de anul 1977. Nu poate fi privită ca nerezonabilă aplicarea acestei ipoteze şi în cazul rambursării sau vânzării anticipate de bonuri trezorierale în schimbul acţiunilor acestuia.

 

(c) Aplicarea metodei bazate pe beneficii (cauza Kincaid)

 

158. Sir William Lithgow se plângea de faptul că compensaţia plătită pentru acţiunile sale ordinare în compania Kincaid au fost calculate mai curând prin a se face referinţă la beneficiile şi nu la activele companiei, în special prin a se referi la beneficiile trecute decât la cele scontate. Astfel, acesta a fost privat de valoarea atribuită acestor alte elemente.

 

159. Curtea nu consideră că recurgerea la metoda bazată pe beneficii, în sine, trebuie privită ca fiind incompatibilă prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). Este vorba de un procedeu frecvent utilizat, în special la bursă, pentru evaluarea companiilor prospere precum Kincaid. Mai mult, în realitate nu au fost neglijate nici beneficiile scontate nici activele companiei Kincaid: Dnii Whinney Murray & Co. a ţinut cont de perspectivele evoluţiei companiei la pregătirea evaluării sugerate (a se vedea § 43 supra) şi că a reconsiderat acea evaluare în special în lumina activelor bancare.

 

În deosebi, legea din 1977 a prevăzut că “valoarea de bază” a acţiunilor necotate la bursă trebuiau să fie stabilite în funcţie de “toate elementele pertinente” (a se vedea § 19 supra). Aceasta nu prescria o cale anumită de urmat în acest sens, această constituind o chestiune reglementată în cadrul negocierilor sau, în lipsa acesteia, printr-o decizie a Tribunalului Arbitral. Prin urmare, reprezentantul acţionarilor Kincaid - dacă nu însăşi Sir William Lithgow (a se vedea § 154 supra) - putea susţine, în cursul negocierilor cu privire la compensaţie, faptul necesităţii atragerii unei atenţii mai mari la activele sau beneficiile scontate ale companiei, iar în cazul eşecului de a înainta chestiunea tribunalului. Cu toate acestea, reprezentantul acţionarilor nu a procedat astfel, acceptând, după consultarea prealabilă a acţionarilor, oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra).

 

160. Prin urmare, această plângere a fost respinsă.

 

(d) Aplicarea metodei de evaluare prin a se face referinţă la compania fondatoare (cauza Yarrow Shipbuilders)

 

161. Yarrow s-a plâns de faptul că compensaţia plătită în contul acţiunilor sale în filiala aparţinând companiei Yarrow Shipbuilders a fost calculată, potrivit acestuia, în exclusivitate prin a se face referinţă la preţul la bursă a propriilor sale acţiuni (Yarrow) în perioada de referinţă. Acesta a menţionat restricţiile, deja în vigoare pe parcursul perioadei referinţă, impuse prin condiţiile împrumutului acordat de către Ministerul Apărării privind plătirea dividendelor de către filială companiei fondatoare (a se vedea § 70 supra). Ca rezultat al acelor restricţii, Yarrow a privată de resursele cu care să plătească dividendele propriilor săi acţionari, ceia ce a provocat un declin al preţului acţiunilor sale. O evaluare a Yarrow Shipbuilders bazată pe preţ nu reflecta astfel rentabilitatea şi nici perspectivele acesteia, elementele care la moment nu erau cunoscute la bursă. În urma aplicării acestei metode de evaluare, compensaţia nu conţinea nici o referire la profituri atingea în total 9 400 000 £, pe care Yarrow Shipbuilders trebuia s-o conserveze ca rezultat al restricţiilor precitate (a se vedea § 71 litera (a) supra).

 

162. Curtea nu consideră că aplicarea metodei incriminate în speţă este incompatibilă prevederilor articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). După cum Comisia a observat adevărat, aceasta este rezonabil, atunci când este vorba de evaluarea unei filiale ale cărei active, precum Yarrow Shipbuilders, reprezintă o parte substanţială din afacerile companiei fondatoare (a se vedea § 70 supra), să se ţină cont de preţul acţiunilor celei din urmă.

 

Mai mult ca atât, este necesar de reaminti că Legea din 1977 nu prescria o cale anumită de urmat pentru a atinge “valoarea de bază” a titlurilor de valoare necotate: precum Comisia a subliniat, preţul la bursă a acţiunilor companiei fondatoare constituia unicul dintre “elementele pertinente” de care trebuia să se ţină cont (a se vedea § 19 supra). Prin urmare, reprezentantul acţionarilor Yarrow Shipbuilders putea susţine în timpul negocierilor că prea mare atenţie i s-a acordat acestui element şi prea puţină beneficiilor filialei, perspectivelor şi profiturilor nedistribuite. Într-adevăr, Curtea notează că în cadrul dezbaterilor parlamentare s-a precizat din partea Guvernului că efectele condiţiilor împrumutului din partea Ministerului Apărării la evaluarea companiei naţionalizate vor fi acoperite de expresia “toate elementele pertinente” (Official Report, 16 martie 1976, col. 1789-1792, 25 octombrie 1976, col. 198-199, şi 5 noiembrie 1976, col. 1659-1664). Pe de altă parte, dacă reprezentantul acţionarilor eşua în timpul negocierilor, acesta putea înainta chestiunea respectivă arbitrajului. Cu toate acestea, reprezentantul acţionarilor nu a procedat astfel, acceptând, după consultarea prealabilă a acţionarilor, oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra).

 

În final, cu referire la consecinţele unei astfel de metode de evaluare, se pare că Guvernul s-a bazat nu doar pe preţul la bursă a acţiunilor Yarrow ci, de asemenea, într-o anumită măsură, şi pe beneficiile, perspectivelor şi profiturilor nedistribuite ale însăşi filialei: compensaţia de 6 000 000 £ în final plătită depăşea capitalizarea globală a Yarrow în perioada de referinţă, care de fapt nu era mai mare de 4 800 000 £ (a se vedea §§ 71 litera (c) şi 74 supra). Faptul că nu s-a putut ţine cont de toate aceste elemente se justifică, în opinia Curţii, de o singură circumstanţă: Yarrow Shipbuilders depindea în special de ajutor public în formă de împrumut din partea Ministerului Apărării sau de subvenţii în construcţie navală (a se vedea § 71 litera (a) supra).

 

163. Prin urmare, Curtea nu este capabilă să accepte această plângere.

 

(e) Acţiunea clauzelor de apărare (cauza BAC)

 

164. English Electric şi Vickers se plângeau de faptul că, potrivit clauzelor de apărare conţinute de Legea din 1977, o sumă de 19 700 000 £ la capitolul anumite dividende legal distribuite a fost dedusă din “valoarea de bază” a acţiunilor acestora în BAC (a se vedea §§ 22-24 şi 61-62 supra). Aceştia susţineau că o astfel de deducţie era inechitabilă şi, în special, îi priva de o mare parte din dobânda produsă de acţiunile acestora pentru anii 1973-1976.

 

165. Curtea notează că aceste dividende au fost plătite în virtutea rezoluţiilor toate posterioare lui 28 februarie 1974, zi în care clauzele de apărare au început a produce efecte. Deducerea nu s-ar fi făcut dacă dividendele ar fi primit acceptul din partea Ministrului Industriei (a se vedea § 22 supra). Totuşi, rezultă că, cu mici excepţii, un astfel de accept nu a fost niciodată solicitat până la momentul abordării chestiunii respective de către reprezentantul acţionarilor BAC în carul negocierilor (a se vedea § 62 supra).

 

Mai mult ca atât, nimic nu ne sugerează faptul că deducerea nu se încadra de prevederile Legii din 1977: în caz contrar, reprezentantul acţionarilor ar fi putut sesiza Tribunalul Arbitral în privinţa acestei chestiuni (a se vedea § 27 supra), ceia ce acesta nu a făcut.    

 

În final, clauzele nu erau nerezonabile în sine: era vădită necesitatea prevenirii oricărei delapidări din activele companiilor naţionalizate între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului (a se vedea § 22 supra). Nici Curtea nu consideră că aplicarea clauzelor menţionate a antrenat, pentru randamentul titlurilor de valoare, rezultatele puteau fi considerate ca nerezonabile potrivit articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1). În mare, şi sub rezerva atribuţiilor discreţionare ale Ministrului Industriei, acestea atingeau plafonul minim nivelului imediat anterior dividendelor posterioare perioadei de referinţă (a se vedea § 23 supra). Asigurarea continuă a stabilităţii dividendelor se acordă cu ideea că după perioada de referinţă orice spor al patrimoniului companiei naţionalizate trebuia să sporească venitul sectorului public aşa precum acesta ar fi suportat riscul unui declin (a se vedea § 139 litera (b) supra).

 

166. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că această plângere trebuie să fie respinsă.

 

(f) Pretinsa întârziere excesivă la plătirea compensaţiei şi pretinsa insuficienţă a plăţilor în acont (cauza Vickers Shipbuilding)

 

167. Vickers se plângea de întârzierea excesivă la plătirea compensaţiei şi de insuficienţa plăţilor în acont, elementele ce au amânat implementarea unor importante programe de restructurare.

 

168. Curtea notează din dezbaterile parlamentare (a se vedea §§ 12-16 supra) natura controversă a Legii din 1977. Până la primirea Sancţiunii Regale din martie 1977, exista o incertitudine cu privire la forma acesteia şi prin urmare în realitate era imposibilă începerea negocierilor înainte de acea dată. Negocierile Vickers Shipbuilding s-au încheiat la 26 septembrie 1980, iar soldul final s-a plătit la puţin timp după ceia, perioada de referire în acest sens constituind trei ani şi trei luni începând cu ziua transferului (1 iulie 1977) (a se vedea §§ 76 şi 81-82 supra).

 

Negocierile oficiale nu au început în speţă decât în iunie 1978; totuşi, intervalul între Sancţiunea Regală şi această dată se explică prin pregătirea nu doar a raportului de evaluare a Dlor Whinney Murray & Co., dar de asemenea şi de un dosar financiar de tratare a părţilor componente Vickers Shipbuilding ca o entitate unică (a se vedea §§ 33 şi 79-80 supra). Este vorba de operaţiuni complexe. La rândul său, absenţa perioadei de timp începând cu septembrie 1979 până în septembrie 1980 demonstrează că reprezentantul acţionarilor Vickers Shipbuilding a sesizat Tribunalul Arbitral (a se vedea § 81 supra). În aceste circumstanţe, ţinând cont de mărimea companiei naţionalizate, Curtea nu găseşte ca fiind nerezonabilă perioada globală a reglementării - din care cincisprezece luni au fost dedicate negocierilor.

 

169. Cu referire la plăţile în acont, trebuie de reamintit că acestea s-au făcut necondiţional (a se vedea § 20 supra) şi prin urmare este necesară limitarea sumei acestora. Mai mult ca atât, până în noiembrie 1978 (în jur de cinci luni de la deschiderea negocierilor oficiale) Vickers primi-se deja un acont de 8 450 000 £ - mai mult de jumătate din suma compensaţiei convenite de 14 450 000 £ - şi un acont ulterior de 3 150 000 £ în martie 1980, în timpul examinării procedurii arbitrale (a se vedea § 82 supra). Mai presus de tot, compensaţiile în totalitatea lor au erau urmate de dobândă începând cu ziua transferului proprietăţii (a se vedea § 21 litera (a) supra), şi aceasta, ţinând cont de datele plăţilor în acont, trebuie să atenueze efectele de întârziere inevitabile la plătirea soldului final.

 

170. Prin urmare, Curtea nu este capabilă să accepte aceste plângeri.

 

(g) Pretinsele particulare inadecvăţi ale perioadei de referinţă în cauza Brooke Marine

 

171. Foştii proprietari ai companiei Brooke Marine susţineau că condiţiile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau în particular inadecvate în cazul lor, deoarece pe parcursul perioadei de referinţă însă nu şi la ziua transferului valoarea acţiunilor acestora în această companie a fost afectată de existenţa unor contracte nefavorabile şi a opţiunii de convertire a obligaţiilor în acţiuni (a se vedea § 89 supra).

 

172. Curtea concordă cu Comisia că această plângere nu poate fi susţinută. În primul rând, o măsură de naţionalizare solicită o formulă comună, aplicabilă tuturor companiilor vizate (a se vedea §139 litera (a) supra) şi a faptului că, pentru fiecare companie, data evaluării celei mai favorabile nu trebuie să fie judecată ca contrară articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea James şi alţii recitat, Seria A nr. 98, p. 41-42, § 68). În al doilea rând, această plângere particulară în esenţă vizează o pretenţie potrivit căreia evaluarea trebuia să se efectueze la ziua transferului, cu toate că Curtea a constat deja că alegerea unei perioade anterioare nici prin natura sa şi nici prin efectele sale nu este incompatibilă cu articolul respectiv (a se vedea §§ 136 şi 151 supra).

 

(h) Neconcordanţa dintre compensaţia plătită şi încasări (cauzele Kincaid, Vosper Thornycroft, BAC, Hall Russell şi Brooke Marine)

 

173. Sir William Lithgow şi foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft, B.A.C., Hall Russell şi Brooke Marine opuneau compensaţia pe care au primit-o încasărilor companiei la ziua transferului (a se vedea §§ 41 litera (b), 47, 55, 66 şi 84 litera (b) supra).

 

174. Curţii nu este convinsă că acest element de stabilire a standardul oportun nu s-a întrunit. Suma încasărilor la ziua transferului nu constituie un element determinant al valorii acţiunilor destinate transferului în sectorul public, acestea fiind de fapt blocate de la începutul negocierilor. În orice caz, evaluarea activelor curente ale unei companii trebuie să ţină cont nu doar de lichidităţile disponibile, dar şi la alte puncte precum ar fi datoriile şi plăţile în acont primite pentru contracte (a se vedea § 38 supra).

 

G. Concluzia cu privire la articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1)

 

175. În lumina celor expuse, Curte concluzionează că nici o încălcarea a articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) nu s-a stabilit în cauza dată.

 

Curtea nu poate accepta disputa reclamanţilor potrivit căreia Guvernul a recunoscut că “condiţiile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau extrem de nejuste pentru unele companii” (a se vedea § 17 supra), nu era cazul ca aceştia să o conteste odată ce compensaţia a fost deja plătită. Declaraţia în cauză reflecta mai mult o opinie exprimată într-un context politic şi aceasta nu condiţionează Curtea de a-şi formula o apreciere în cauza dată.

 

II. ARTICOLUL 14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. 14+P1-1)

 

A. Introducere

 

176. Mai mulţi reclamanţi au afirmat că, din considerente specifice cauzei fiecăruia, au fost victime a discriminării contrară articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 (art. 14+P1-1). Fostul articol (art. 14) prevede după cum urmează:

 

“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe orice motiv, precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă opinie, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

 

Aceste alegaţii contestate de către Guvern, au fost respinse de Comisie.

 

177. Înainte de a trece la examinarea fiecărei din aceste plângeri, Curtea reaminteşte că articolul 14 (art.14) nu interzice orice diferenţă de tratament la exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie (a se vedea “afacerea lingvistică belgiană” hotărârea din 23 iulie 1968, Seria A nr. 6, p. 34, § 10). Aceasta protejează persoanele fizice (inclusiv şi persoanele juridice) “plasate în situaţii similare” de diferenţe de tratament discriminatoriu; iar cu privire la articolul 14 (art. 14), un tratament diferit este discriminatoriu dacă acesta “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, ceia ce ar însemna că tratamentul nu urmăreşte “un scop legitim” sau dacă nu există “un raport de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit” (a se vedea printre multe alte autorităţi hotărârea Rasmussen din 28 noiembrie 1984, Seria A nr. 87, p. 13, § 35, şi p. 14, § 38). Mai mult ca atât, Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele în alte situaţii similare justifică un diferit tratament legal; scopul marginii de apreciere variază în dependenţă de circumstanţe, domenii şi context (ibidem, p. 15, § 40).

 

B. Pretinsa discriminare în raport cu alţi proprietari ai companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977

 

1. Incidenţa impozitului pe venit (cauza Kincaid)

 

178. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei discriminări, prin faptul a fost supus impozitului pe venit pe vânzarea obligaţiilor trezorierale primite cu titlu de compensaţie, în timp ce persoanele juridice - foşti proprietari ai companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977 - aveau dreptul, potrivit legii finanţelor din 1976, la “o scutire de impozit” (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra).

 

179. Curtea nu este capabilă să accepte această plângere. După cum a menţionat Comisia, “scutirea de impozit” a persoanelor juridice nu va fi accesibilă unei persoane fizice care deţine, precum Sir William Lithgow, doar 28 % din acţiunile companiei naţionalizate (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 40 supra). Prin urmare, reclamantul nu a fost tratat altfel decât alţi acţionari plasaţi într-o situaţie similară.

 

2. Aplicarea metodei bazate pe beneficii (cauza Kincaid)

 

180. Sir William Lithgow se plângea de faptul că, acţiunile ordinare Kincaid s-au evaluat prin a se face referinţă la veniturile acesteia şi nu la activele companiei, precum s-a procedat în cazul anumitor companii nerentabile (a se vedea § 36 supra). Acesta susţinea că cea de a doua metodă va fi mult mai avantajoasă în cazul său şi că s-a petrecut o discriminare în detrimentul lui Kincaid, fiind o companie prosperă.

 

181. Curtea reaminteşte că legea din 1977, nu prescria o cale anumită de urmat la evaluarea titlurilor de valoare necotate la bursă (a se vedea § 159 supra). Legea prevedea că compensaţia va fi stabilită pe calea negocierilor sau a arbitrajului, aplicând metoda ipotetică de evaluare bursieră şi ţinând cont de toate elementele implicate. Această metodă globală a fost aplicată acţiunilor ordinare Kincaid în aceiaşi măsură precum şi tuturor altor acţiuni necotate. Pe de altă parte, dacă acţionarii Kincaid n-ar fi acceptat acordul negociat, reprezentantul acestora ar fi putut înainta chestiunea respectivă în faţa Tribunalului Arbitral, în aceiaşi măsură precum ar fi fost posibil şi pentru alţi reprezentanţi ai acţionarilor în circumstanţe similare. Prin urmare, Curtea cade de acord cu Comisia că sub acest raport proprietarii acţiunilor ordinare Kincaid, inclusiv şi Sir William Lithgow, nu au fost trataţi alt fel decât alţi proprietari vizaţi.

 

Bineînţeles, formula legală prezenta o anumită flexibilitate care putea conduce şi a condus la utilizarea acesteia în mod diferit faţă de diferite companii. Totuşi, aceasta permitea să se ţină cont de deosebirile dintre acestea şi, în special, de importanţa în fiecare caz a elementelor examinate; este evident că veniturile vor pune la dispoziţie o mai potrivită bază de evaluare dacă compania este rentabilă, iar activele într-o ipoteză contrară. Prin urmare, diferenţele observate la aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă.

 

3. Tratamentul similar al companiilor în expansiune şi a celor în declin cauzele Vosper Thornycroft, Hall Russell şi Brooke Marine)

 

182. Foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft, Hall Russellet şi Brooke Marine se pretindeau victime a unei discriminări în urma aplicării aceluiaşi tratament atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin, în special cu referire la Vosper Thornycroft faptul că compensaţia plătită era proporţională pentru primele şi nu pentru cele de-al doilea dacă o raportăm la veniturile sau valoarea companiei la ziua transferului.

 

183. Curtea a constatat deja că alegerea perioadei de referinţă la evaluarea companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977 şi absenţa corelativă a permiterii oricăror evoluţii ulterioare erau bazate pe motive rezonabile (a se vedea §§ 131-135 şi 138-143 supra). Prin urmare, dacă cade sau nu sub incidenţa articolului 14 (art. 14) diferenţa invocată de către reclamanţi, rezultă din tratamentul similar aplicat atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin, că aceasta a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă.

 

4. Evaluare prin a se face referinţă la compania fondatoare (cauza Yarrow Shipbuilders)

 

184. Yarrow se pretindea victimă a unei discriminări, prin faptul că compensaţia primită pentru acţiunile sale în filiala sa conţinută de Yarrow Shipbuilders a fost calculată prin a se face referinţă la preţul propriilor sale acţiuni (Yarrow), în timp ce acţiunile necotate ale altor companii naţionalizate au fost calculate în funcţie de veniturile acelor companii (§ 36 supra). În susţinerea plângerii sale, compania a subliniat că compensaţia sa reprezenta un procentaj mai mic al veniturilor sau proporţia activelor companiei naţionalizate decât în cazul compensaţiei plătite altor foşti proprietari, luând ca bază cifrele perioadei de referinţă sau cele din ziua transferului.

 

185. Din considerentele indicate în alineatul 1 al § 181 supra, Curtea concordă cu Comisia asupra faptului că nu a avut loc vreo diferenţă de tratament între Yarrow şi alţi acţionari vizaţi, în sensul că în toate cazurile s-a aplicat aceiaşi metodă globală şi era deschisă aceiaşi posibilitate de a recurge a arbitraj.

 

De asemenea, Curtea consideră că diferenţele stabilite între Yarrow şi alţi proprietari, în aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă. La aplicarea metodei ipotetice de evaluare bursieră, este evident faptul că dacă activele unei filiale la evaluare constitui un element important în afacerile companiei fondatoare ale cărei titluri de valoare sunt cotate pe piaţă, preţul acestora din urmă poate pune la dispoziţie o bază de evaluare mai adecvată şi mai puţin artificială decât alte elemente.

 

C. Pretinsa discriminare în raport cu proprietari companiilor naţionalizate potrivit legislaţiei anterioare (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine)

 

186. Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se pretindeau victime a unei discriminări, prin faptul că modalităţile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 se deosebeau în mai multe privinţe de condiţiile definite în legile britanice anterioare naţionalizării (a se vedea § 99 supra).

 

187. Independent de întrebarea dacă aceşti reclamanţi au fost plasaţi într-o situaţie similară persoanelor private de bunurile lor potrivit legislaţiei anterioare, Curtea consideră că diferenţa contestată nu ridică nici o chestiune potrivit articolului 14 (art. 14). Parlamentele Statelor Contractante, în principiu, trebuie să rămână libere să adopte noi legi bazate pe o nouă abordare.

 

D. Pretinsa discriminare în raport cu persoanele private de bunurile lor potrivit legislaţiei de expropriere (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine)

 

188. Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se pretindeau de asemenea victime a unei discriminări prin faptul că compensaţia prevăzută de legea din 1977, contrar majorităţii legilor britanice cu privire la expropriere, nu era calculată în baza valorii bunurilor la ziua transferului (a se vedea § 101 supra).

 

189. Curtea reaminteşte că legile de expropriere şi textele cu privire la naţionalizare au funcţii diferite. Din considerentele enunţate la alineatul 3 al § 121 supra, curtea concordă cu comisia asupra faptului că situaţiile la care s-au referit reclamanţii nu sunt suficient de similare de ridica o chestiune potrivit articolului 14 (art. 14).

 

E. Concluzia cu privire la articolul 14 (art. 14) din Convenţie

 

190. Ţinând cont de cele menţionate, Curtea concluzionează că nici o încălcarea a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 al Convenţiei (art. 14+P1-1) nu s-a stabilit în cauza dată.

 

III. ARTICOLUL 6 § 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

 

191. Unii reclamanţi susţineau că, din diferite motive, au fost victime ale încălcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, care, în măsura în care acesta este pertinent, prevede după cum urmează:

 

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra circumstanţelor cu privire la drepturile şi obligaţiile civile ale acesteia (...).”

 

Aceste alegaţii au fost contestate de Guvern. Comisia şi-a exprimat opinia unanimă că această prevedere nu a fost încălcată.

 

A. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1)

 

192. Curtea notează în primul rând că dreptul reclamanţilor la compensaţie potrivit legii din 1977 deriva din calitatea acestora de acţionari ai companiilor vizate şi comportă fără dubiu un “caracter civil” (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Sporrong şi Lönnroth precitată, Seria A nr. 52, p. 29, § 79).

 

În al doilea rând, Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 (art. 6-1) vizează doar “disputele” cu privire la “drepturi şi obligaţii”, care se poate spune că, cel puţin într-o manieră protectoare, sunt recunoscute de dreptul intern; acesta nu asigură prin sine “drepturilor şi obligaţiilor” (de caracter civil) vreun conţinut material determinat în ordinea juridică a Statelor Contractante (hotărârea James şi alţii precitată, Seria A nr. 98, p. 46, § 81).

 

Prin urmare, articolul 6 § 1 (art. 6-1) se aplică în cauză în măsura în care reclamanţii au putut rezonabil să estimeze că ar fi locul pretinderii unei necorespunderi a condiţiilor legale ale compensaţiei.

 

B. Corespunderea la articolul 6 § 1 (art. 6-1)

 

1. Accesul la un tribunal (cauza Kincaid)

 

193. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) - în formula interpretării Curţii în hotărârea Golder din 21 februarie 1975 (Seria A nr. 18) - prin faptul că nu a putut sesiza o instanţă independentă competentă de a decide asupra dreptului său la compensaţie.

 

194. În materie, principiile ce urmează decurg din jurisprudenţa Curţii, în special din hotărârea precitată Ashingdane (Seria A nr. 93, p. 24-25, § 57).

 

(a) Dreptul la acces la instanţele de judecată, garantat de articolul 6 § 1 (art. 6-1), nu este absolut, ci poate fi supus limitărilor; acestea sunt admise implicit din considerentul că acest drept “prin însăşi natura sa solicită o reglementare din partea Statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de necesităţile şi resursele comunităţii şi indivizilor”.

 

(b) La elaborarea unei astfel de reglementări, Statele Contractante se bucură de o anumită marja de apreciere, însă decizia finală de respectare a cerinţelor Convenţiei îi revine Curţii. Curtea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restrâng sau reduc accesul lăsat individului într-o astfel de manieră sau până la un astfel de punct în care însăşi esenţa dreptului este afectată.

 

(c) Mai mult ca atât, o astfel de limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1 (art. 6-1) dacă nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.

 

195. Măsura în care Sir William Lithgow a avut acces la Tribunalul Arbitral a constituit o chestiune disputabilă între Guvern şi acesta (a se vedea § 30 supra). Curtea nu consideră ca fiind necesară soluţionarea acestei diferenţe de opinii. Aceasta va presupune, pentru scopurile argumentării, că reclamantul n-a putut niciodată sesiza acest Tribunal sau vre-un alt tribunal în vederea determinării dreptului său la compensaţie.

 

196. Necătând la acest obstacol la acces personal, Curtea nu consideră că în circumstanţele cauzei s-a afectat însăşi esenţa dreptului lui Sir William Lithgow la o instanţă de judecată.

 

Pentru disputele relative la compensaţie, legea din 1977 stabilea un sistem colectiv de reglementare: în faţa Tribunalului Arbitral, părţile fiind pe de o parte Ministrul Industriei iar pe de altă parte reprezentantul acţionarilor. Cel din urmă era desemnat şi reprezenta interesele tuturor deţinătorilor de titluri de valoare ale companiei vizate (a se vedea § 28 supra) şi prin urmare, cu toate că indirect, interesele fiecăruia dintre aceştia erau apărate. Acest lucru este confirmat prin faptul că legea prevedea desfăşurarea întrunirilor în cadrul cărora acţionarii puteau da instrucţii reprezentantului sau să-i indice opinia lor (ibidem). Mai mult ca atât, adiţional la atribuţia de revocare acordată prin Anexa 6 a legii din 1977, pentru orice persoană, ce susţinea neîndeplinirea de către reprezentant a obligaţiilor legale sau a celor impuse de common law în calitatea sa de mandatar, era disponibil un recurs împotriva acestuia (ibidem).

 

197. În plus, Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei precum că această limitare a dreptului la un acces direct pentru fiecare acţionar la Tribunalul Arbitral urmărea un scop legitim; în particular, dorinţa de a evita, în contextual unei măsuri de naţionalizare de o mare anvergură, o multitudine de pretenţii şi proceduri introduse de unul sau altul din acţionari (ibidem). Ţinând cont de atribuţiile şi responsabilităţile reprezentantului acţionarilor şi de marja de apreciere a Guvernului, nu mai persistă în continuare lipsa raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.

 

2. Pretinsa încălcare a “termenului rezonabil” (cauzele Vosper Thornycroft, BAC, Hall Russell, Yarrow Shipbuilders, Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine)

 

198. Toţi reclamanţii, cu excepţia lui Sir William Lithgow, susţineau că contestaţia cu privire la compensaţie nu a fost examinată într-un “termen rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1). Cu toate acestea, foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft, BAC, Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine precizau că această pretenţie se urmărea doar în cazul în care Curtea subscria avizului exprimat de Comisie în raportul acesteia, potrivit căruia companiile naţionalizate treceau într-o anumită măsură în “domeniul public” înainte de ziua transferului proprietăţii.  

 

199. Curtea constată că, în orice caz, această pretenţie nu poate fi susţinută.

 

În cazurile examinate, nu au fost instituite careva proceduri în faţa Tribunalului Arbitral, cu excepţia cazului lui Vickers Shipbuilding când procedura a fost începută dar nu a ajuns la o concluzie finală; suma compensaţiei de fiecare dată era stabilită la negocierile dintre Ministerul Industriei şi reprezentantul acţionarilor (a se vedea §§ 52, 63, 68, 74, 81 şi 90 supra). În cadrul acelor negocieri, faţă de care nu se aplica evident articolul 6 § 1 (art. 6-1), părţile încercau doar să ajungă la o soluţie mutual acceptată; nici una dintre acestea nu era împuternicită să ia o decizie finală, de constrângere pentru cealaltă, cu privire la cuantumul compensaţiei şi la orice moment discuţiile puteau fi încetate şi orice chestiuni nesoluţionate deferite Tribunalului Arbitral (a se vedea § 30 supra). Doar după deferirea chestiunii Tribunalului Arbitral, orice întrebare de încălcare cerinţei “termenului rezonabil” potrivit articolului 6 § 1 (art. 6-1) putea fi înaintată.

 

3. Pretinsa încălcare a altor cerinţe ale articolului 6 § 1 (art. 6-1) (cauza Hall Russell)

 

200. Potrivit foştilor proprietari ai companiei Hall Russell, Tribunalul Arbitral instituit prin legea din 1977 nu întrunea, în anumite privinţe, cerinţele articolului 6 § 1 (art. 6-1).

 

201. În primul rând, aceştia susţineau că Tribunalul Arbitral nu constituia “o jurisdicţie legală”, ci o instanţă de judecată extraordinară, şi anume un tribunal însărcinat cu examinarea unui număr limitat de litigii speciale în privinţa unui număr limitat de companii.

 

Curtea nu poate accepta acest argument. Aceasta notează că Tribunalul Arbitral a fost “stabilit prin lege”, lucru necontestat de către reclamanţi. Din nou, Curtea reaminteşte că cuvântul “tribunal” în articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu trebuie neapărat să fie înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată de structurile judiciare ordinare ale ţării (a se vedea printre altele hotărârea Campbell şi Fell din 28 iunie1984, Seria A nr. 80, p. 39, § 76); de asemenea, poate conţine un organ însărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna garanţiile corespunzătoare. De asemenea, Curtea notează că, în contextul termenilor reglementărilor de aplicare pertinente în materie, procedura în faţa Tribunalului Arbitral se asemăna celei în faţa instanţei de judecată şi că exista posibilitatea recursului (a se vedea §§ 31-32 supra).

 

202. În al doilea rând, s-a contestat că legătură apropiată dintre executiv şi Tribunalul Arbitral, în special desemnarea a doi dintre membrii acestuia de către Ministru, parte la orice procedură (a se vedea § 29 supra), în mod evident priva Tribunalul de caracterul “unui tribunal independent şi imparţial”.

 

După cum Curtea a subliniat deseori, independenţa în raport cu executivul figurează printre condiţiile fundamentale ce decurg din fraza în discuţie (a se vedea printre multe alte autorităţi hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981, Seria A nr. 43, p. 24, § 55). În ce priveşte prezenta cauză, cu toate că doi dintre membrii Tribunalului Arbitral au fost desemnaţi de către Ministru, numirea acestora nu se putea face fără o consultare prealabilă a reprezentantului acţionarilor (a se vedea § 29 supra). De fapt, criteriile de selectare a membrilor Tribunalului au fost stabilite de comun acord (ibidem) şi pare să fi fost contestată vreo numire. Plus la acestea, ofertele formulate de către Guvern în timpul negocierilor nu angajau în nici o măsură Tribunalul Arbitral (a se vedea § 19 supra), precum o demonstrează copiile sentinţelor prezentate Curţii (cauza Scott Lithgow Drydocks Ltd, 29 septembrie 1981; cauza Cammell Laird Shipbuilders Ltd, 23 octombrie 1981). În aceste circumstanţe, nimic nu autorizează constatarea lipsei cerinţei independenţei.

 

Reclamanţii nu au contestat imparţialitatea subiectivă a membrilor vizaţi. Ţinând cont de maniera în care s-a petrecut de fapt procedura de numire (a se vedea § 29 supra), Curtea consideră că imparţialitatea obiectivă a acestora nu putea fi deschisă dubiului (a se vedea printre altele hotărârea De Cubber din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86, p. 13-16, §§ 24-30).

 

C. Concluzia cu privire la articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie

 

203. Ţinând cont de cele expuse, Curtea concluzionează că nici o încălcarea a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie nu s-a stabilit în cauza dată.

 

IV. ARTICOLUL 13 (art. 13) DIN CONVENŢIE

 

204. Sir William Lithgow afirma că nu a dispus, în vederea prezentării pretenţiilor sale cu privire la compensaţie, de un careva “recurs efectiv” în sensul articolului 13 (art. 13) din Convenţie, care prevede după cum urmează: 

 

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

 

Această alegaţia a fost contestată de Guvern şi respinsă de Comisie.

 

205. “În temeiul articolului 13 (art. 13), un individ care, de o manieră plauzibilă, se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale recunoscute în Convenţie trebuie să dispună de un recurs în faţa unei 'instanţe naţionale în vederea statuării asupra plângerii sale şi, dacă este cazul, să obţină reparaţie' (a se vedea hotărârea Silver şi alţii din 25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 42, § 113). Cu toate acestea, 'nici articolul 13 (art. 13) şi nici Convenţia în general nu prescriu Statelor Contractante o [manieră] determinată de asigurare în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Convenţiei' (a se vedea hotărârea Swedish Engine Drivers' Union din 6 februarie 1976, Seria A nr. 20, p. 18, § 50). Cu toate că nu există obligaţia incorporării Convenţiei în sistemul juridic naţional, în virtutea articolului 1 (art. 1) al Convenţiei esenţa drepturilor şi libertăţilor recunoscute de către aceasta trebuie asigurată, sub o formă sau alta, în ordinea juridică naţională oricărei persoane în limitele jurisdicţiei naţionale a Statelor Contractante (a se vedea hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 91, § 239). Sub rezerva calificării explicate în următorul paragraf, articolul 13 (art. 13) garantează existenţa unui drept intern la un recurs efectiv, permiţând realizarea drepturilor şi libertăţilor Convenţiei oricare ar fi forma de consacrare a acestora.” (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată, Seria A nr. 98, p. 47, § 84).

 

206. Convenţia nu face parte din dreptul intern al Regatului Unit, care nu comportă mai mult un control constituţional a compatibilităţii legilor cu libertăţile fundamentale. Prin urmare, nici un recurs intern nu exista şi nici nu putea exista pentru Sir William Lithgow pentru a se plânge de faptul că însăşi legislaţia naţionalizării nu atingea standardele Convenţiei şi Protocolului 1 (P1). Totuşi, Curtea concordă cu Comisia asupra faptului că articolul 13 (art. 13) nu garantezea un recurs, prin intermediul căruia s-ar putea contesta, în faţa unei autorităţi naţionale, legile unui Stat Contractant ca fiind contrare Convenţiei sau normelor juridice naţionale echivalente (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată, ibidem, p. 47, § 85). Astfel, Curtea nu este capabilă să menţină plângerea reclamantului, deoarece aceasta se poate raporta la însăşi legea din 1977.

 

207. În măsura în care alegaţia reclamantului vizează aplicarea legislaţiei, Curtea notează că reprezentantul acţionarilor putea întotdeauna sesiza Tribunalul Arbitral în privinţa chestiunii compensaţiei sau să invite o jurisdicţie ordinară să se pronunţe asupra faptului dacă Ministrul nu a comis vreo eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea neadecvată a legii din 1977 (a se vedea §§ 30 şi 32 supra). Chiar dacă aceste recursuri nu erau disponibile direct lui Sir William Lithgow, (a se vedea §§ 30 şi 95 supra), acesta beneficia de sistemul colectiv stabilit prin Lege. Curtea a constatat că acest sistem nu contravine cerinţelor articolului 6 § 1 (art. 6-1) (a se vedea §§ 193-197 supra), mai stricte decât cele ale articolului 13 (art. 13) (a se vedea hotărârea Sporrong et Lönnroth precitată, Seria A nr. 52, p. 32, § 88). Adiţional, reclamantul ar fi putut să-l citeze pe reprezentantul acţionarilor companiei Kincaid în faţa jurisdicţiilor naţionale pentru neîndeplinirea obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau a celor de common law în calitate de mandatar (a se vedea § 28 supra).

 

În aceste circumstanţe, Curtea concluzionează că ansamblul recursurilor interne oferite lui Sir William Lithgow a constituit un remediu naţional prin intermediul căruia acesta ar fi putut la un nivel suficient să asigure respectarea legislaţiei pertinente.

 

208. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea articolului 13 (art. 13).

 

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

 

1. Susţine, cu treisprezece voturi contra cinci, că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolul nr. 1 (P1-1) pe motiv că legea din 1977 nu conţinea prevederi potrivit cărora să se ţină cont de evoluţiile companiilor vizate în perioada 1974-1977;

 

2. Susţine, cu şaptesprezece voturi contra unu, că nu a existat o încălcare a aceluiaşi articol 1 (P1-1) pentru oricare alte motive invocate de reclamanţi;

 

3. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 1 menţionat (art. 14+P1-1);

 

4. Susţine, cu paisprezece voturi contra patru, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie pe motiv că Sir William Lithgow nu a avut personal acces la un tribunal independent în vederea determinării drepturilor sale la compensaţie;

 

5. Susţine, cu şaisprezece voturi contra două, că nu a existat o încălcare a aceluiaşi articol 6 § 1 (art. 6-1) pentru nici unul din motive invocate de reclamanţi;

 

6. Susţine, cu cincisprezece voturi contra trei, că nu a existat o încălcare a articolului 13 (art. 13) din Convenţie.

 

Redactată franceză şi engleză şi pronunţat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg, la 8 iulie 1986.

 

Semnat de: Rolv RYSSDAL

       Preşedinte

 

Pentru Grefă

Semnat de: Jonathan L. SHARPE

       Şef al Deviziei

       în Grefa Curţii

 

La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 51 § 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 52 § 2 din Regulament, textul următoarelor opinii separate:

 

- opinia concordantă a Dlui Thór Vilhjálmsson;

 

- opinia parţial disidentă comună dnei Bindschedler-Robert, dlui Gölcüklü, dlui Pinheiro Farinha, dlui Pettiti şi dlui Spielmann (cu privire la articolul 1 al Protocolului 1) (P1-1);

 

- opinia dlui Lagergren, acceptată de dl Macdonald (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art. 6-1);

 

- opinia disidentă comună dlor Pinheiro Farinha şi Pettiti (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art. 6-1);

 

- opinia disidentă comună dlor Pinheiro Farinha, Pettiti şi Spielmann (cu privire la articolul 13 din Convenţie) (art. 13);

 

- opinia disidentă a Dlui Pettiti (cu privire la articolele 6 § 1 şi 13 din Convenţie şi a articolului 1 al Protocolului 1 (art. 6-1, art. 13, P1-1);

 

- opinia parţial disidentă comună dlor Russo şi Spielmann (cu privire la articolul 6 § 1 din Convenţie) (art. 6-1).

 

Parafat: R.R.

 

Parafat: J.L.S.

 

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI THÓR VILHJÁLMSSON

 

(Traducere)

 

În prezenta cauză mă alătur majorităţii Curţii care a constatat absenţa oricărei încălcări ai Convenţiei şi Protocolului 1 (P1).

 

Cu toate acestea, din motivele deja indicate în opinia mea concordantă anexată la hotărârea James şi alţii din 21 februarie 1986, consider că articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) nu consacră un drept la compensaţie şi din acest considerent nu împărtăşesc concluzia exprimată pe acest punct în § 120 al prezentei hotărâri. Prin urmare, eu nu am considerat ca fiind util de a mă pronunţa în privinţa celor susţinute în §§ 121-175 cu privire la chestiunile referitoare la standardul compensaţiei. 

 

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR BINDSCHEDLER-ROBERT, GOLCUKLU, PINHEIRO FARINHA, PETTITI ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1) (P1-1)

 

(Traducere)

 

Noi am votat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1), cu toate că împărtăşim opinia majoritară a Curţii vizavi de mai multe principii şi chestiuni examinate în hotărâre.

 

Astfel, concordăm cu majoritatea că legea britanică cu privire la naţionalizare a fost prevăzută în vederea promovării unui interes general şi a unui scop legitim pe care Parlamentul era competent să le evalueze just.

 

În plus, metoda aleasă era acceptabilă. Aceiaşi normă se aplică criteriului de bază adoptat la calcularea compensaţiei, care, mai mult ca atât, este regăsit în alte legislaţii naţionale.

 

Pe de altă parte, nu putem urma motivaţia majorităţii în privinţa chestiunii ce este importantă pentru noi vizavi de perioada de referinţă; datorită faptului că legea examinată nu prevedea vreo careva ajustare.

 

Evident, adoptarea unei perioade de referinţă anterioară datei promulgării legii este convenabilă, dar cu condiţia că aceasta se situează într-un interval rezonabil în raport cu ziua transferului, după cum prevedea de fapt cel de-ntâi proiect al legii. Din păcate, procedurile parlamentare şi dezbaterile politice au întârziat cu aproximativ optsprezece luni momentul punerii în aplicare a perioadei de referinţă (vesting day). Aceasta a fost urmată evident de efecte nefaste în raport cu evenimentele posterioare survenite în viaţa economică a companiilor vizate.

 

Nimeni nu poate contesta existenţa posibilităţii introducerii unui mecanism prin intermediul căruia sar fi putut efectua o ajustare financiară pentru decalajele suplimentare din perioada de referinţă. În această legătură, mecanismele diferitor legislaţii de naţionalizare ofereau mai multe metode şi ecuaţii, bazate pe variaţia dintre curentele valori de bilanţ, lichidităţi şi “cash flow” în raport cu bazele esenţiale ale compensaţiei.

 

O astfel de metodă se impunea şi mai mult datorită faptului că în Parlament caracterul injust al anumitor prevederi ale Legii a fost invocat, fapt ce nu a fost niciodată contestat de către Guvern. 

 

Însăşi absenţa unei ajustări in abstracto ne pare fiind contrară interpretării prevederilor Protocolului 1 (P1).

 

În cauzele concrete depuse la Curte, calcului exact al distorţiunilor ce au constituit consecinţa directă al absenţei ajustărilor puteau fi analizate printr-un examen faptic a fiecărui dosar sau, la necesitate, prin intermediul unei expertize.

 

În această ordine, reclamanţii în cadrul audierilor au demonstrat prin intermediul diferitor calcule, incidenţele măsurilor legislative.

 

Guvernul nu a considerat utilă discutarea acestor cifre, argumentul principal al acestuia fiind în a susţine că, dacă metoda de compensaţie aleasă de către Parlament era corectă, nu mai era cazul examinării detaliate a incidentelor concrete.

 

Nu putem împărtăşi această opinie.

 

Chiar dacă admitem că în materie de naţionalizări ale proprietăţii propriilor resortisanţi Satul dispune de o largă marjă de apreciere, scopul acestei opţiuni trebuie întotdeauna să fie definit sau identificabil.

 

De fapt, alegerea unei metode nu poate fi neutră. Mai presus de toate, aceasta nu poate fi separată de rezultatele financiare directe ce-i urmează. Mai mult ca atât, chiar dacă metoda analitică adoptată este satisfăcătoare în privinţa aspectelor izolate, aceasta poate conduce la distorţiuni pe motiv al combinării şi cumulării tuturor prevederilor economice şi financiare incluse în Lege şi se suprapuneau.

 

Ţinând cont de impactul social, de conjunctura economică naţională, de ponderea industriilor în cauză şi de contribuţia financiară a Statului, parametrele marjei de apreciere puteau fi stabilite.

 

Totuşi, între o “naţionalizare-spoliere” pe de o parte şi o compensaţie rezonabilă conformă principiului de proporţionalitate pe de altă parte, marja cantitativă este vastă iar scopul acesteia nu poate rămâne complet nedefinitivat.

 

Din considerentul că cifrele înaintate de către reclamanţi nu au fost contestate în cadrul audierilor, se poate concluziona, prima facie şi în măsura în care aceste cifre corespund realităţii, că cel puţin în cazurile Kincaid, Vosper, Thornycroft şi Brooke Marine s-au petrecut evoluţii subsecvente în viaţa companiilor respective, în virtutea prelungirii perioadei prevăzute iniţial, o distorţiune nerezonabilă şi disproporţională; chiar dacă se ţine cont de această marjă de apreciere permisă şi recunoscută Statului în domeniul naţionalizărilor.  

 

În acest sens, jurisprudenţa Curţii noastre conţine criterii suficiente de referinţă ce permit analiza componentelor Legii în cauză în raport cu Convenţia sau Protocolul 1 (P1) al acesteia şi conduc la concluzia, în absenţa oricărui mecanism de ajustare a decalajului perioadei de referinţă, unei încălcări efective.

 

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LAGERGREN ACCEPTATĂ DE JUDECĂTORULUI MACDONALD (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)

 

(Traducere)

 

Este incontestabil faptul că posesia reclamanţilor a acţiunilor în companiile vizate le conferea acestora “drepturi cu caracter civil”, pe care puteau să le invoce în faţa instanţelor judecătoreşti ordinare ale Regatului Unit. Aceste drepturi de proprietate au fost stinse prin compensaţia operată potrivit legii din 1977. Reclamanţii nu dispuneau de nici un recurs împotriva prevederilor fundamentale ale legii; în particular, nu aveau nici o posibilitate de a obţine examinarea de o instanţă judecătorească naţională a numeroaselor argumente prezentate acum Curţii de la Strasbourg. Tribunalul Arbitral şi alte instanţe judecătoreşti naţionale erau competente de a se pronunţa - în ultimă instanţă - asupra aplicării legii din 1977.

 

Astfel, până la 17 martie 1977, dată la care cel de al treilea Proiect al Legii cu privire la industriile aeronautice şi navale a primit Sancţiunea Regală reclamanţii puteau să-şi apere drepturile de proprietate împotriva oricăror interferenţe. Totuşi, când s-a petrecut ultima interferenţă, şi anume, când propunerea de privare a acestora de acţiunile lor, Marea Britanie a sustras, în privinţa aspectelor pertinente în cauză, competenţa de la instanţele sale judecătoreşti vizavi de însăşi existenţa drepturilor de proprietate ale reclamanţilor, precum nici nu le-a conferit acestor instanţe jurisdicţie asupra conţinutului prevederilor legale de compensare.      

 

În opinia mea, această bruscă şi gravă limitare a dreptului la acces la instanţele judecătoreşti a fost prematură, inacceptabilă şi incompatibilă cu justa interpretare a articolului 6 (art. 6) al Convenţiei (a se vedea hotărârea Golder din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18, p. 17-18, §§ 35-36, hotărârea Ozturk din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, p. 17-18, § 49, şi opinia mea concordantă anexată hotărârii Ashingdane din 28 mai 1985, Seria A nr. 93, p. 27). Dreptul normal la acces la instanţele judecătoreşti, care a existat pe toată durata drepturilor de proprietate, trebuia de asemenea să acopere însăşi momentul în care acestea au fost stinse la 17 martie 1977. Toate acestea şi mai mult, din considerentul că până la zilele respective de transfer (29 aprilie şi 1 iulie 1977) reclamanţii şi-au conservat oficial proprietatea asupra acţiunilor, chiar dacă într-o anumită era vorba măsură despre un drept fără o protecţie deplină cerută de articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

 

În opinia mea, din cele expuse rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) al Convenţiei în măsura în care reclamanţii au fost privaţi de orice acces la instanţele judecătoreşti în vederea contestării, în virtutea Convenţiei şi a Protocolului 1 (P1) sau a normelor juridice naţionale echivalente, naţionalizarea acţiunilor acestora în condiţiile prevăzute de legea din 1977. Cu toate acestea, în lumina recentei hotărâri a Curţii în cauza James şi alţii (21 februarie 1986, Seria A nr. 98, §§ 79-82), mă alătur majorităţii şi în prezenta chestiune.

 

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR PINHEIRO FARINHA ŞI PETTITI (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)

 

(Traducere)

 

Noi concluzionăm asupra unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din următoarele motive:

 

Începând cu 17 martie 1977, data adoptării celui de-al treilea Proiect, reclamanţii nu mai erau împuterniciţi să-şi exercite acţiunile procesuale în vederea apărării drepturilor lor de proprietate împotriva interferenţelor nejustificate din partea statului atentând la aceste drepturi. Urmare legii din 1977, instanţele judecătoreşti ordinare nu mai erau competente pentru a statua asupra pretenţiilor de compensare sau asupra compatibilităţii prevederilor de naţionalizare cu dreptul naţional.

 

Foştii proprietari trebuiau să aibă acces la instanţele judecătoreşti cel puţin până la momentul în care toate drepturile lor au fost stinse, în vederea iniţierii acţiunilor de contestaţie şi de reparare. Accesul la Tribunalul Arbitral prin intermediul reprezentanţilor nu poate fi considerat ca fiind echivalent accesului la instanţele judecătoreşti.

 

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR PINHEIRO FARINHA, PETTITI ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 13 DIN CONVENŢIE) (art. 13)

 

(Traducere)

 

Potrivit sistemului şi termenilor stabiliţi de legislaţia britanică, foştii proprietari nu dispuneau de nici un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a aprecia compatibilitatea Legii cu drepturile garantate de Convenţie şi Protocolul 1 (P1), prin urmare în primul rând, în opinia noastră, a avut loc încălcarea articolului 6 al Convenţiei (art. 6) şi al Protocolului 1 (P1).

 

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI (ARTICOLELE 6 PARAGRAF 1 ŞI 13 DIN CONVENŢIE ŞI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. 6-1, art. 13, P1-1)

 

Am votat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1) şi a articolelor 6 şi 13 (art. 6, art. 13) din Convenţie din următoarele considerente:

 

Doctrina şi jurisprudenţa internaţională în naţionalizări sunt incerte şi în permanentă evoluţie.

 

Opinia majoritară recunoaşte principiul compensării resortisanţilor naţionali, contrar tendinţei contestării acesteia din secolul 19, însă aprecierea cuantumului era foarte variată pe parcursul diferitor perioade de timp şi în diferite State. Prezenta hotărâre este o premieră prin care Curtea Europeană a aplicat Protocolul 1 (P1) în acest domeniu.

 

Principiul compensării resortisanţilor unui Stat altul decât cel ce a decis naţionalizarea a făcut obiectul unor numeroase hotărâri şi a unui considerabil număr de lucrări juridice.

 

Începând cu secolul 19, dreptul suveran al Statului asupra naţionalilor săi a constituit un subiect major controversat în doctrina internaţională.

 

Statul modern şi-a recunoscut obligaţia de a-şi apăra resortisantul împotriva unei legi injuste care sub pretextul naţionalizării l-ar deposeda, precum şi să-l apere dacă este victimă a unei naţionalizări în străinătate (a se vedea declaraţia Coolidge).

 

Naţionalizările sunt legale potrivit dreptului internaţional, însă precedentele aprecierii cuantumului compensaţiei sunt incerte, cuvântul “echitabil” fiind utilizat cel mai frecvent.

 

Rezoluţia 1803 din 14 decembrie 1962 a Adunării generale ale Naţiunilor Unite şi Rezoluţia 46 III a CNUCD nu au fixat reguli ferme. Atunci când instanţele judecătoreşti franceze trebuiau să se pronunţe asupra naţionalizării algeriene şi chiliene, acestea utilizau termenul “adecvată” şi apropiau cuvântul echitabil celui de just (a se vedea Cass. Civ., 23.4.69; TGI Paris, 29.11.1972, Corporacion del Cobre, XCV Cr14 drtt. int. Priv. 1974 – p. 729, p. 732).

 

Pentru ca o naţionalizare să fie conformă dreptului internaţional şi susceptibilă eficacităţii internaţionale, aceasta trebuie să răspundă legalităţii scopului urmărit prin ea, iar domeniul eficacităţii sale trebuie să fie determinat într-o manieră în care să permită atingerea scopului legitim fără a-l depăşi.

 

Recentele sentinţe arbitrale internaţionale, în timp ce consacră dreptul Statelor la naţionalizare cu condiţia că acest drept este exercitat în conformitate cu dreptul internaţional şi se supune obligaţiei generale de compensare, au definit noţiunile compensării (sentinţa Texaco Calasiatic, 19.1.1977; sentinţa LIAMCO c. Guvernului libian; opinia separată al judecătorului Lagergren, Iran US Claims Trib, hotărârea 184.161.1; Ind Corp c. Republicii Islamice Iran 161, American Journal of International Law, vol. 8, nr. 1; a se vedea de asemenea opinia judecătorului Lachs, în Recueil des cours de l'Académie de droit international, 1984, vol. 169).

 

Cuvintele “just”, “adecvat” şi “echitabil” pot fi supuse unei interpretări extensive, însă indiferent de semantica utilizată, scopul final al acestora este de a aprecia obiectiv pierderile real suferite. Tribunalul Regional al oraşului Paris (la 29 noiembrie 1972) de asemenea a menţionat situaţia rezultată din beneficiile efective şi din prevederea acestora prin lege.

 

Consiliul constituţional francez a insistat să corijeze prevederile Legii franceze din 1981 cu privire la naţionalizare, considerând că criteriile suplimentare ale legii utilizate pentru corijarea imperfecţiunilor informaţiei de referinţă erau insuficiente şi tindeau la o sub-apreciere. Notele şi comentariile profesorului B. Goldman au ilustrat conţinutul acestor decizii.

 

În totdeauna examinarea măsurii întreprinse, exceptând confiscarea, domină deliberările instanţelor judecătoreşti şi ale tribunalelor arbitrale conducându-le la verificarea aspectelor individuale ale sumei.

 

În Marea Britanie legislaţia de confiscare nu va avea nici un efect asupra bunurilor situate în Anglia (Russian Commercial Industrial Bank c. Cie Esc Mulhouse şi Lazard Bros c. Midland Bank, 1933). Reacţia Tribunalului Regional al oraşului Paris în examinarea naţionalizărilor ciliene a fost similară.

 

Celebrele controverse doctrinale vizavi de naţionalizarea bunurilor aparţinând străinilor (W. Lewald, G. J.Ross, Friedman), cu toate că se fundamentau pe argumente diametral opuse, conduceau cel mai frecvent la concluzii similare cu privire la aprecierea caracterului adecvat al compensaţiei (JDI nr. 1 din 1956).

 

Pentru a identifica regulile generale de drept internaţional public în materie de protecţie a proprietăţii naţionalilor şi străinilor trebuie să se ţină cont de evoluţia ce s-a produs după 1948 în cadrul Naţiunilor Unite şi în CNUCD. F. Munch citează de asemenea ca sursă Protocolul 1 (P1) al Convenţiei Europene, susţinând că acesta evident a arătat că exproprierile nu au fost admise decât în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional, şi totuşi a fost regretabil faptul că detaliile acestor principii nu au fost definite (Recueil des cours de l'Académie de droit international, 1959, vol. 98).

 

În prezenta hotărâre Curtea a încercat să clarifice textul articolului 1 (P1-1).

 

A fost oare sistemul stabilit prin legea britanică suficient de structurat sau sofisticat pentru a întruni toate cerinţele dreptului internaţional ? Concord cu majoritatea că acesta era cazul tuturor prevederilor legale cu excepţia celora cu privire la perioada de referinţă şi a evoluţiilor subsecvente examinate în lumina Protocolului 1 (P1), şi a celor cu privire la procedură examinate în lumina articolului 6 (art. 6). Pentru judecătorul de for, aminteşte dl F. Munch, rapoartele de drept internaţional public sunt în acelaşi timp şi de lex rei sitae (...). acesta a continuat prin a susţine că judecătorul de for în Statului ce naţionalizează rămâne legat de dreptul ce-i era comun şi Satului la momentul naţionalizării doar dacă acesta nu este abrogat sau suspendat pentru o cauză de drept internaţional public (ibidem). În opinia mea, principiul britanic al “echităţii” (equity) şi a “procesului echitabil” (fair trial) comporta cerinţa accesului la o instanţă judecătorească veritabilă, din considerentul că aceasta din urmă ar fi putut mai bine aprecia compensaţia ţinând cont de dreptul naţional şi de principiile generale de drept internaţional.

 

Principiile generale de drept internaţional, potrivit cărora se obişnuia a se considere că compensaţia pentru ne-naţionali trebuia să fie completă, adecvată, echitabilă, promtă şi potrivită s-au modificat într-o anumită măsură sub presiunea Lumii a Treia. Termenul “adecvat” a făcut loc celui de “echitabil”, care este mult mai vag (a se vedea Sesiunea din Nice a Institutului de drept internaţional). S-a trecut de la cerinţa unei compensaţii de acoperire completă a pierderii (International Law Association, Hambourg, raportul profesorului Gihl) la o compensaţie denumită echitabilă.

 

Este departe de definiţia din hotărârea Chorzow: valoarea proprietăţii precum a existat anterior plus prejudicii morale suplimentare pentru pierderea suferită. Se acceptă chiar o anumită discriminare între naţionali şi străini cu condiţia că măsura nu-i afectează doar pe străini (a se vedea F. Boulanger, Naţionalizarea în dreptul internaţional public, Paris, Economica).

 

Statele Lumii a Treia revendică o anumită autoritate discreţionară în acest domeniu (a se vedea Conferinţa ţărilor Lumii a Treia, Algeria 1971) în raport cu principiile generale de drept internaţional.

 

Din această evoluţie rezultă că jurisdicţiile arbitrale internaţionale în continuare vor avea tendinţa de a fi mai puţin exigente în naţionalizările practicate de către ţările Lumii a Treia. În acelaşi timp, astfel de jurisdicţii arbitrale protejează principiul compensării ne-naţionalilor ale ţărilor industrializate întrunind mai curând pentru aceştia criteriile adecvatului, justului şi conformităţii decât dacă ar fi cazul naţionalilor aceloraşi ţări.      

 

Mai mult ca atât, potrivit sistemul şi termenilor stabiliţi prin legislaţia britanică cu privire la naţionalizare foştii proprietari nu dispuneau de nici un recurs efectiv în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale în vederea aprecierii compatibilităţii legii cu principiile generale de drept internaţional şi cu drepturile garantate de Convenţie şi de Protocolul 1 (P1), cu toate că, în opinia mea, a existat o încălcare a articolului 6 (art. 6) din Convenţie şi a Protocolului 1 (P 1).

 

Concluzia pe care am formulat-o pentru această opinie separată, din această repetare succintă a normelor juridice aplicabile cauzei date, este că în eventualitatea în care unui naţional i se poate oferi o compensaţie mai mică decât unui ne-naţional, suma stabilită potrivit legislaţiei britanice trebuie să se refere la orice parametru şi de toate ponderele rezonabile în vederea atingerii unui rezultat echitabil, consecinţele căruia nu vor fi prea departe de scopul legitim urmărit în ipoteza permiterii marjei de apreciere a Statului. Ceea ce-mi pare a nu se fi executat din motivele precitate.

 

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR RUSSO ŞI SPIELMANN (ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)

 

(Traducere)

 

De o manieră generală, împărtăşim opinia majoritară cu privire la absenţa unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, însă nu suntem de acord cu aceasta în privinţa lui Sir William Lithgow (§§ 193-197 din hotărâre). De fapt noi estimăm că în calitate de acţionar majoritar al companiei Kincaid, acesta nu a beneficiat de dreptul la acces la o instanţă judecătorească precum este garantat de precitatul articol 6 § 1 (art. 6-1).

 

Curtea a concluzionat despre neîncălcarea acestei prevederi bazându-se pe două argumente ce nu sunt convingătoare în opinia noastră.

 

În primul rând, Curtea a considerat că limitarea dreptului la acces direct la Tribunalul Arbitral - acces posibil doar pentru reprezentantul acţionarilor, însă nu şi pentru un acţionar - urmărea un scop legitim, şi anume, de a evita proliferarea cererilor individuale. Chiar dacă am presupune că un astfel de scop poate fi privit ca rezonabil, acesta nu va fi considerat ca fiind suficient să justifice suprimarea - şi, în opinia noastră, nu era vorba de o simplă restricţie în special datorită faptului că Sir William Lithgow deţinea o majoritate relativă (“minoritatea de blocaj”) din acţiuni - dintr-un drept fundamental şi, prin urmare, denaturarea însăşi esenţei dreptului examinat.

 

În al doilea rând, Curtea a notat că acţionarii aveau posibilitatea introducerii unui recurs împotriva reprezentantului pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a celor de drept comun în calitate de mandatar. Acest raţionament, de asemenea, nu ne pare ca fiind probant deoarece pe această cale se putea demonstra doar comportamentul fraudulos sau neglijent al reprezentantului fără vre-un beneficiu pentru acţionar. În orice caz, chiar dacă el ar fi exersat un astfel de recurs, Sir William Lithgow în maxim ar fi obţinut o constatare cu privire la responsabilitatea reprezentantului, ceea ce evident nu constituia scopul urmărit de acesta.

 

 

 

[1] PLC - Companie cu Răspundere Publică

Full & Egal Universal Law Academy