CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA LUBERTI contra ITALIEI
Cererea nr. 9019/80
Hotărâre
din 23 februarie 1984
În cauza Luberti împotriva Italiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii [*], în Cameră formată din judecătorii:
dl G. Wiarda, preşedinte,
dl J. Cremona,
dl G. Lagergren,
dl E. Garcia de Enterría,
Sir Vincent Evans,
dl R. Bernhardt.
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 26 aprilie şi 27 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) La origine se află plângerea (nr. 9019/80) formulată împotriva Republicii Italia, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către un cetăţean italian, dl Luciano Luberti, la data de 19 mai 1980.
2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi 47. Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Republica Italia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Obiectul cererii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă statul pârât a încălcat exigenţele Articolului 5, paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
3. Camera, care urma să se constituie, include ex officio pe dl C. Russo, judecător ales din partea Italiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 13 august 1982, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl G. Lagergren, dl E. Garcia de Enterria, Sir Vincent Evans şi dl. R. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 paragraful 4).
4. Domnul Wiarda, în calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21paragraful 5), acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”) şi Delegatul Comisiei asupra organizării procedurii. În conformitate cu ordinul emis la 15 septembrie, agentul guvernamental trebuia să-şi depună memoriul până la 15 noimebrie la care delegatul avea dreptul să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii preşedintelui a memoriului guuvernului de către grefier.Grefierul a primit memoriul guvernului la 22 noimebrie 1982 şi răspunsul delegatului la 14 ianuarie 1983, la care au fost anexate comentariile reclamantului vizavi de memoriul guvernului şi revendicările în virtutea articolului 50 din Convenţie.
5. La 17 ianuarie 1983, preşedintele a decis că agentul guvernamental trebuie să prezinte până la 28 februarie un memoriu suplimentar. Grefa a primit textul original italian la 15 februarie şi varianta franceză a acestuia, varianta oficială pentru Curte, la 21aprilie.
La 24 februarie, secretarul Comisiei a comunicat grefierului detalii splimentare furnizate de către reclamant cu privire la aplicabilitatea articolului 50 din Convenţie şi, ulterior, la 18 martie, observaţiile delegatului asupra ansamblului revendicărilor reclamantului în materie.
6. În conformitate cu instrucţiunile Camerei şi la diferite date între 26 aprilie şi 22 septembrie 1983, grefierul a obţinut, parţial de la Comisie şi parţial de la guvern, anumite documente şi o informaţie.
7. La 27 ianuarie 1984, Camera a decis să renunţe la audiere, constatând că condiţiile necesare pentru o astfel de derogare de la procedura uzuală erau satisfăcute (regulile 26 şi 36 din Regulamentul Curţii). Preşedintele s-a consultat în prealabil, prin intermediul grefierului, cu agentul guvernamental şi delegatul Comisiei asupra acestui punct.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
8. Dl Luberti, născut în 1924, este cetăţean italian şi domiciliază în prezent într-un azil/ospiciu ecleziastic. La 20 ianuarie 1970, la Roma, el şi-a omorât amanta cu câteva focuri de armă. Apoi, el a plecat din apartament, abandonând cadavrul.
La 25 martie 1970, poliţia, acţionând în baza unei scrisori trimise de către reclamant în care acesta mărturisea comiterea unui omor, a descoperit cadavrul. Potrivit raportului poliţiei, circumstanţele faptei creau impresia că autorul crimei nu era în deplină posesie a facultăţilor sale mintale.
O procedura penală a fost intentată împotriva dlui Luberti; el nu a fost pus sub arest până la 10 iulie 1972. Către această dată a fost finalizată ancheta preliminară a cauzei şi reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de omor.
9. La 17 ianuarie 1976, Curtea cu Juri de la Roma l-a condamnat pe dl Luberti - care a pledat nevinovat –la douăzeci şi unu ani de privaţiune de libertate pentru omor şi la un an de privaţiune şi la plata unei amenzi în sumă de 500, 000 lire pentru deţinerea armelor militare.
10. Reclamantul a depus recurs, învocând pentru prima dată, printre alte motive, starea sa de demenţă la momentul comiterii faptei de care fusese acuzat.
La 24 noiembrie 1976, Curtea de Apel cu Juri a ordonat efectuarea unei expertize psihiatrice. Doi experţi desemnaţi în acest scop şi-au prezentat raportul la 11 noiembrie 1977; ei au conchis că în ziua omorului dl Luberti suferea de un sindrom paranoic (sindrome paranoica) care-l priva de capacitatea de a intenţiona/dori (capacità di volere) şi că la epoca expertizei el s-a manifestat, în termeni psihiatrici, ca o persoană periculoasă.
Dat fiind că această concluzie a fost contestată de către un expert invitat de partea civilă (consulente tecnico), Curtea de Apel a dispus la 17 noimebrie 1978 efectuarea unei expertize suplimentare. Curtea de Apel dorea să afle, dacă la momentul comiterii crimei starea de demenţă a reclamantului era parţială sau totală şi dacă el prezenta în continuare un pericol societăţii. Trei experţi noi l-au examinat pe dl Luberti cu diferite ocazii. Ultima lor întâlnire cu inculpatul a avut loc la 14 mai 1979. Acest raport confirma în mare măsură concluziile adoptate în raportul precedent, cu excepţia definiţiei exacte a maladiei. De asemenea, conform raportului s-a constatat faptul că la momentul crimei dl Luberti era lipsit de capacitatea de a înţeleage şi nu doar de capacitatea de a avea o intenţie (capacità d' intendere e di volere). Suplimentar, raportul conţinea observaţii asupra comportamentului reclamantului în timpul întâlnirilor cu experţii. În raport se menţionau anumite forme de manifestare a bolii cu care a fost diagnosticat reclamantul: grandomania care se manifesta prin supraestimarea propriei persoane, complexul de superioritate în raport cu experţii, convingerea de a fi nemuritor şi prin atitudinea ostilă faţă de lumea din jurul lui. În continuare, pretenţiile reclamantului că ar fi victima unui complot internaţional de proporţii au demonstrat în mod clar că el suferea de mania persecutării. În final, raportul a afirmat că psihoza observată a existat cu certitudine la epoca evenimentelor care au cauzat intentarea procedurii penale.
Curtea de Apel a acceptat aceste concluzii. La 16 noiembrie 1979, Curtea l-a achitat pe dl Luberti pentru motivul incapacităţii mintale (infermitá psihica – articolul 88 din codul penal) şi a dispus plasarea lui într-un spital de phihiatrie pentru o perioadă de doi ani. Această măsură de securitate a fost ordonată în baza dispoziţiilor articolului 222 din codul penal în vigoare în acea perioadă (a se vedea paragraful 18). Printre altele, acest articol prevedea că într-un caz similar cu cel al dlui Luberti, instanţa de judecată trebui întotdeauna să dispună internarea pentru o perioadă de doi ani, dat fiind că exista o supoziţie legală că acuzatul prezenta un pericol societăţii.
Oricum, Curtea de Apel cu Juri a apreciat, de asemenea, sănătatea mintală a reclamantului la epoca adoptării hotărârii sale, deşi din punct de vederea legal, nu era obligată să facă o astfel de apreciere. Curtea a fost de acord, în special, cu concluziile a celor două expertize privind lipsa sensului de responsabilitate la reclamant şi pericolului pe care-l prezenta. Ea a adăugat că acest pericol nu era numai ipotetic dar real, concluzie adoptată de către experţii în unanimitate, şi că de trebuie să se ţină cont ca de un factor care poate contribui la reexaminarea stării psihice a dlui Luberti atunci când va fi examinată întrebarea suspendării măsurii de internare. În final, Curtea de Apel cu Juri a notat că cazul viza „un paranoic” şi că necesitatea internării impusă de starea lui psihică trebuie să succedeze detenţia lui fără întrerupere.
În virturea articolului 485 din codul de procedură penală, în combinaţie cu articolul 206 din codul penal, Curtea de Apel cu Juri a ordonat executarea provizorie a deciziei sale.
11. Reclamantul şi procurorul general pe lângă Curtea de Apel de la Roma au sesizat Curtea de Casaţie, invocând diferite motive. Dl Luberti s-a plâns de faptul că Curtea de Alpel cu Juri a neglijat concluziile expertizei medico-legale şi balistice, care a fost ordonată în timpul audierii şi care trebuia să stabilească dacă era vorba despre un omor sau sinucidere. Cele două recursuri au fost respinse la 17 iunie 1981.
12. În conformitate cu hotărârea Curţii de Apel cu Juri, dl Luberti, deţinut în închisoare din data de 10 iulie 1972, a fost admis la spitalui de psihiatrie din Aversa (Provincia Naples) la 21 noiembrie 1979.
13. După pronunţarea acestei hotărâri, dl Luberti a adresat autorităţilor judiciare mai multe solicitări de a fi pus în libertate. El a adoptat în fond două abordări diferite.
Pe de-o parte, el s-a adresat la 28 noiembrie 1979 judecătorului supraveghetor (magistrato di sorveglianza –a se vedea paragraful 21) de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere (sub jurisdicţia căruia se afla spitalul), solicitând ca perioadele când el era supus unor examinări psihiatrice în timp ce se afla în detenţie preventivă să compenseze perioada măsurii de securitate. Această cerere a fost respinsă.
Pe de altă parte, dl Luberti a reclamat în faţa a trei tribunale diferite suspendarea anticipată a internării sale, care nu era justificată de starea lui de sănătate.
14. El s-a întors în primul rând – la 19 noimebrie 1979, adică aproape la trei zile după adoptarea hotărârii de Curtea de Apel cu Juri – la diviziunea de supraveghere de la Roma (sezione di sorveglianza –a se vedea în continuare paragraful 21). Reclamantul a invocat articolul 207 din codul penal şi articolul 71 din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 privind administraţia penitenciarelor şi executarea măsurilor de privare sau restricţie a libertăţii.
Diviziunea de supraveghere a efectuat în primul rând o serie de investigări. Ea a obţinut, printre altele, un raport medical de la spital, o copie a „fişei clinice” a dlui Luberti şi câteva documente prezentate de către acesta.
La 5 mai 1980, un psiholog care l-a consultat pe reclamant în mod particular i-a eliberat un certificat care atesta însănătoşirea reclamantului şi că necesitatea punerii lui în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins.
La 5 august 1980, diviziunea de supraveghere de la Roma a ţinut o audiere în timpul căreia procuratura generală a susţinut, învocând articolul 635 din codul de procedură penală (a se vedea în continuare paragraful 21), că această diviziune nu dispunea de competenţă din moment ce recursurile în anulare împotriva hotărârii din 16 noiembrie 1979 (a se vedea paragraful 11) erau încă în curs de examinare. Prin ordinul emis în aceaşi zi, depus la grefă următoarea zi, diviziunea de supraveghere a decis să-şi decline competenţă. Aceste ordin se baza, printre altele, pe o hotărâre a Curţii de Casaţie, în care se declara că cererea de a suspenda executarea unei măsuri de securitate impuse în consecinţa unei decizii de achitare, care încă nu a devenit definitivă, trebuie din moment ce constituie un litigiu în procedură (procedimento incidentale) să fie înaintată primei instanţe şi nu judecătorului care controlează executarea sentinţelor (1a Cameră, 12 iunie 1962, „Giustiyia Penale” 1965, III, p. 152 )
La 16 august 1980, dl Luberti a sesizat Curtea de Casaţie, care a decis la 3 decembrie 1980, în virtutea articolului 640 din codul de procedură penală, că Curtea de Apel de la Roma era competentă să examineze recursul. Hotărârea (decreto) a fost depusă la grefă la 4 februarie, iar dosarul a fost transmis Curţii de Apel la 26 februarie 1981. Prin hotărârea (decreto) din 4 mai 1981, depusă la grefă la 29 mai, Curtea de Apel a confirmat ordonanţa din 5 august 1980.
15. La 16 august 1980, data depunerii recursului la Curtea de Casaţie împotriva ordinului anterior menţionat, dl Luberti a înaintat alte două cereri: una a fost adresată Curţii de Apel cu juri de la Roma şi cealaltă diviziunii de supraveghere de la Naples, regiunea unde era localizat spitalul în care a fost internat reclamantul.
16. La 4 septembrie 1980, procedura în faţa Curţii de Apel cu Juri a fost suspendată pentru un termen nelimitat deoarece la 22 august reclamantul nu a reuşit să se întoarcă la spital la expirarea învoirii de opt ore acordată de către judecătorul supraveghetor de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere. Ulterior Curtea de Apel a clasat procedura la data pe care guvernul nu era capabil să o indiceReclamantul a fost din nou pus sub arest la 17 martie 1981 şi internat din nou la spital cu două zile mai târziu.
17. La rândul său, diviziunea de supraveghere de la Naples a suspendat decizia sa în aşteptarea rezultatul final al procedurii instituite în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma (a se vedea paragraful 14). Ea a reluat examinarea cererii suspendate imediat după ce Curtea de Apel de la Roma a respins la 4 mai 1981 recursul împotriva ordonanţei din 5 august 1980 (ibid.). Dezbaterile au avut loc la 12 mai, înainte de depunerea hotărârii Curţii de Apel la grefă (29 mai). Dosarul prezentat diviziunii de supraveghere de la Naples conţinea un raport medical, datat 16 aprilie 1981- la un interval de mai puţin de o lună după reîntoarcerea dlui Luberti la spitalul de psihiatric- care a fost elaborat pentru scopurile anchetei. Conform opiniei medicului-şef al spitalului (Directtore capo sanitario) inclusă în acest raport „din punct de vedere clinic, nu exista nici un motiv pentru a menţine măsura de securitate”.
La 4 iunei 1981, diviziunea de supraveghere de la Naples a decis să anuleze internarea, constatând, în special în baza raportului menţionat mai sus, că din punct de vedere psihiatric şi criminologic, dl Luberti nu mai prezenta vre-un pericol. Înainte de a-şi pronunţa decizia asupra fondului cauzei, divitziunea de supraveghere s-a declarat competentă de a statua asupra cererii, cu toate că recursul în anulare depus de procurorul general împotriva hotărârii Curţii de Apel cu Juri de la roma era încă în curs de examinare (a se vedea paragraful 11); ea nu a fost de acord cu interpretarea a articolului 635 din codul de procedură penală de către diviziunea de supraveghere de la Roma (a se vedea paragraful 14).
Ordonanţa a fost depozitată la 10 iunie, iar dl Luberti a fost pus în libertate la 15 iunie, la un interval de două zile înaintea respingerii a celor două recursuri în anulare (a se vedea paragraful 11).
Dreptul intern aplicabil
18. În conformitate cu articolul 222 din codul penal italian în vigoare la epoca procesului dlui Luberti, ua acuzat achitat pentru motivul stării de demenţă era supus unei măsuri de securitate în formă de înternare într-un spital psihiatric (ospedale psihiatrico guidiziario). Perioada minimă de detenţie era prevăzută de lege în dependenţă de gravitatea infracţiunii. În speţă, perioada minimă era de doi ani.
Articolul 202, primul alineat, prevedea că măsurile de securitate puteau fi impuse numai persoanelor care prezentau un pericol pentru societate şi au comis o faptă care constituia o infracţiune în conformitate cu legislaţia în vigoare. În termenii primului alineat al articolului 204, astfel de măsuri trebuiau să fie dispuse în cazul în care se stabilea că persoana vizată prezenta un pericol pentru societate. Oricum, al doilea alineat prevedea:
„În cazurile prevăzute în mod exăpress” –înclusiv cele acoperite de articolul 222-, „trebuie să existe o prezumţie legală că persoana vizată prezintă un pericol pentru societate. Cu toate acestea, chiar şi în astfel de cazuri aplicarea măsurilor de securitate va fi condiţionată de constatarea existenţei unui astfel de pericol, dacă condamnarea sau achitarea a fost pronunţată:
(1) la un interval de mai mult de zece ani de la data comiterii faptelor, în cazul în care persoanele alienate mintal sânt implicate în cazurile prevăzute de cel de-al doilea alineat al articolelor 219 şi 222; ...”
Prezumţia instituită de prima frază a acestui text se aplica în speţă.
19. Regimul juridic în dezbatere s-a schimbat cu privire la anumite puncte în rezultatul hotărârii pronunţate de Curtea Constituţională la 27 iulie 1982 (nr. 139), conform căreia primul alineat al articolului 222 şi al doilea alineat al articolului 204 din codul penal erau neconstituţionale.
„... în măsura în care nu s-a reuşit să se decidă că un individ achitat pentru motivul alienării mintale trebuie internat într-un spital psihiatric în baza unei constatări prealabile de către tribunalul de prima instanţă sau de către judecătorul care controlează executarea sentinţei, exista un pericol continuu pentru societate din cauza.... bolii la momentul aplicării măsurii..”
20. În termenii articolului 207, aşa cum a fost modificat de o altă hotărâre a Curţii Constituţioanel (nr. 110 din 23 aprilie 1974), suspendarea unei măsuri de securitate, aşa cum este internarea dlui Luberti, poate fi dispusă chiar şi înaintea expirării termenului minim, spre exemplu la solicitarea persoanei vizate, în cazul în care aceasta nu mai prezintă nici un pericol pentru societate. Articolul 208 specifică că judecătorul trebuie în orice caz să re-examineze situaţia la sfârşitzul perioadei pentru a stabili dacă persoana internată continuă să prezinte un pericol şi va fixa, în caz de necesitate, data următorui examen.
21. În conformitate cu articolul 206 din codul penal, executarea unei măsuri de securitate poate în anumite cazuri, înclusiv cazul unei persoane alienate mintal, începe pe parcursul anchetei sau a procesului; aceasta fiind nimic altceva decât puterea de apreciere de care se bucură instanţa de judecată. la această etapă, măsura este considerată provizorie şi numai tribunalul de prima instanţă este competent să examineze întrebările pe care le ridică, înclusiv cea privind suspendarea măsurii.
În cazul măsurilor de securitate dispuse ulterior anchetei sau procesului, articolul 653 din codul de procedură penală conferă puterea de control şi de decizie judecătorului care controlează executarea sentinţelor. (guidice di sorveglinza). Această instituţie este compusă din două organe: judecătorul de supraveghere (magistrato di sorveglianza) şi diviziunea de supraveghere (sezione di sorveglianza). Respectiv, competenţele lor, care se exclud reciproc, sânt stipulate în articolele 69 şi 70 din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 privind administrarea penitenciarelor şi executarea măsurilor care implică privarea de libertate sau restricţia libertăţii. În specail, anume diviziunea de supraveghere se ocupă de cererile de suspendare a măsurilor de securitate.
Judecătorii şi diviziunile de supraveghere adoptă decizii în prima instanţă. Persoana vizată şi procuratura au dreptul de a face recurs împotriva a astfel de decizii atât la Curtea de Apel (articolul 640 din codul de procedură penală) cât şi la Curtea de Casaţie (articolul 71 ter din legea nr. 354 din 1975), în cazul în care motivul recursului este pretinsa încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare. De asemenea, ei pot contesta o hotărâre (decreto) pronunţată de către Curtea de Apel în astfel de proceduri prin depunerea unui recurs de revizuire (ricorso per revisione) la Curtea de Casaţie. În acest caz, Curtea de Casaţie are de asemenea dreptul de a se pronunţa asupra fondului cauzei (articolul 641 din codul de procedură penală).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
22. În plîngerea înaintată Comisiei la data de 19 mai 1980 (nr. 9019/80), dl Luberti s-a plîns de internarea sa în spitalul psihiatric, deşi nu mai suferea de boală psihică. De asemenea, el a reproşat instanţelor italiene că nu au adoptat în termen scurt o decizie cu privire la cererile lui de a anula ordinul de internare. Cu privire la primul punct al plângerii, reclamantul a invocat dispoziţiile primului paragraf al articolului 5 din Convenţie şi paragraful 4 în privinţa celui de-al doilea punct.
23. La 7 iulie 1981 Comisia a declarat cererea admisibilă.
În raportul său din 6 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a exprimat opinia:
- că nu a avut loc violarea articolului 5 paragraful 1 din Convenţie, cu zece voturi la doi
- că a existat o încălcare a articolului 5 paragraful 4, în unanimitate.
Raportul conţine o opinie separată.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 1
24. Reclamantul a afirmat că la momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel cu Juri de la Roma la 16 noimebrie 1979, el nu mia suferea de dereglări mintale: El a susţinut că Curtea de Apel a dispus internarea lui fără a ţine cont de starea sănătăţii lui la data hotărârii, în virtutea articolul 222 din codul penal care, la acea epocă, prevedea că măsura de secutitate în litigiu nu era impusă în mod automat în astfel de cazuri (a se vedea paragrafele 10 şi 18). El a invocat dispoziţiile articolului 5 paragraful 1 din Convenţie care prevde după cum urmează:
„orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, aunui alcoolic, a unui toxicoma sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală aunei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teriotoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extradare.
Guvernul şi-a exprimat dizacordul. În opinia lui, sănătatea mintală a dlui Luberti justifica internarea lui într-un spital psihiatric. În continuare, el a afirmat că Curtea de Apel cu Juri de la Roma a verificat nu numai calitatea de alienat a reclamantului la momentul oâcomiterii omorului dar şi faptul dacă acesta prezenta un pericol pentru societate la momentul adoptării hotărârii (a se vedea paragraful 10), şi a ţinut cont de această informaţie la adoptarea deciziei sale bazată pe concluziile expertizei.
Comisia a observat că era nu trebuia să se pronunţe asupra compatibilităţii prezumţiei create de articolul 204 din codul penal (a se vedea paragraful 18) cu alineatul (e) al articolului 5 paragraful 1 din Convenţie, unicul alineat considerat relevant de către Comisiei. În opinia Comisiei aplicarea prevederilor dreptului italian nu a contravenit Convenţiei în cazul de faţă, iar caracterul şi amploarea alienării mintale de care suferea dl Luberti erau de aşa natură încât justificau internarea lui în spital.
25. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Cvurtea va acorda o atenţie sporită, în măsura posibilă, întrebării ridicate de cazul concret: ea va evalua dacă privarea reclamantului de libertate a satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 1. În cazul de faţă numai partea introductivă şi alineatul (e) din paragraful 1 sânt relevante: alineatele (b), (d) şi (f) nu sânt relevante în mod evident; alineatul (a) vizează a o situaţie în care există o condamnare (a se vedea hotărârea din 5 bnoimebrie 1981 în cazul X c. Regatului Unit, seria A nr. 46, p. 17, paragraful 39, şi hotărârrea din 24 iunie 1982 în cauza Van Droogenbroeck, seria A nr. 50, p. 19, paragraful 35), pe când în speţă este vorba de achitare.
26. Pentru a respecta dispoziţiile articolului 5 paragraful 1, internarea în litigiu trebuia să satisfacă următoarele exigenţe: să fie efectuată „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”, să fie „legală” şi să implice „o persoană alienată mintal”. Potrivit reclamantului, numai ultima exigenţă a fost satisfăcută în cazul de faţă. Primele două nu au fost contestate.
27. Curtea a reamintit faptul că autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască dreptul de a se bucura de o anumită puetre discreţionară în a decide dacă o persoană trebuie internată ca „alienat” , întrucât ele sânt primele care evaluiază probele prezentate într-un caz dat. Sarcina Curţii este de a revizui deciziile acestor autorităţi, din perspectiva Convenţiei (a se vedea hotărârea fin 24 octombrie 1979 în cauza Winterwerp, seria A nr. 33, p. 18, paragraful 40). O persoană nu poate fi considerată „ alienată” în sensul articolului 5 şi privată de libertate decât dacă sânt satisfăcute trei condiţii minime: existenţa unor probe medicale care să ateste că persoana este „alienată”, tulburărea mintale trebuie să fie de aşa gravitate încât să justifice internarea obligatorie, şi valabilitatea continuării internării depinde de persistenţa uie astfel de tulburări (a se vedea hotărârea în cauza X c. Regatului Unit, seria A nr. 46, p. 18, paragraful 40 şi, nutatis mutandis, hotărârea din 10 noimebrie 1969 în cauza Stögmuller, seria A nr. 9 , p. 39-40, paragraful 4, hotărârea în cauza Winterwerp, seria A nr. 33, p. 18, paragraful 39 şi hotărârea în cauza Van Droogenbroek, seria A nr. 50, p. 21-22, paragraful 40).
28. Susţinând de deja s-a însănătoşit la momentul adoptării deciziie de Curtea de Apel de la Roma de a-l interna în spital, dl Luberti în fond cotesta satisfacerea a primelor două condiţii.
Curtea se subscrie opiniei contrare exprimată de Comisie şi guvern.
În primul rând, este evident faptul că Curtea de Apel cu Juri a stabilit în mod convingător calitatea de alienat a dlui Luberti. Curtea de Apel a verificat existenţa condiţiei psihice date nu numai la momentul comiterii omorului („nel momento in cui (aveva) commesso il faptto), în conformitate cu exigenţa articolul 222 în combinaţie cu articolul 88 din codul penal, dar, de asemenea şi la epoca adoptării măsurii de privare a dlui Luberti de libertate, cea de-a doua abordare respectând exigenţele articolului 5 din Convenţie. Acest fapt este confirmat în mod incontestabil de hotărârea din 16 noimebrie 1979: în motivele hotărârii se face trimitere, printre altele, la rapoartele psihiatrice, care au fost elaborate la un interval mare de timp după consumarea evenimentului şi se bazau , în mare măsură, pe comportamentul şi declaraţiile dlui Luberti din timpul procedurii (a se vedea paragraful 10).
Mai mult decât atât, Curtea de Apel cu Juri a reuşit să demonstreze că caracterul şi gravitatea tulburării mintală de care suferea reclamantul la momentul adoptării hotărârii în cauza lui justifica internarea obligatorie: ea a constatat că la acea epocă reclamantul prezenta un pericol real, fapt care a determinat-o să considere necesar de a ordona executarea provizorie a deciziei sale (a se vedea paragraful 10 şi 12).
29. Rămâne de a stabili dacă „detenţia” reclamantă, care iniţial era compatibilă cu articolul 5 paragraful 1 din Convenţie, a fost menţinută şi după expirarea perioadei justificate de starea psihică a dlui Luberti.
Potrivit informaţiilor prezentate Curţii, au fost elaborate două rapoarte privind starea sănătăţii psihice a dlui Luberti în perioada între 16 noimbrie 1979, data la care Curtea de Apel cu Juri şi-a pronunţat hotărârea, şi 10 iunie 1981, data suspendării măsurii de securitate /a se vedea paragrafele 10 şi 17).
Primul raport – certificatul datat 5 martie 1980 – a conchis că dl Luberti s-a însănătoşit şi urma a fi pus în libertate în cazul în care progresul clinic atins nu era susceptibil de a fi redus ( a se vedea paragraful 14). Oricum, acest raport a fost elaborat nu de un psihiatru dar de un psiholog care l-a eaminat pe reclamant în mod particular. Separta de aceasta, numai acest raport nu era suficient pentru a solicita dispunerea eliberării dlui Luberti, în special ţinân cont de faptul că el a contrazis atât constatările făcute doar cu câteva luni mai înainte şi incluse în hotărârea Curţii de Apel cu Juri (16 noimebrie 1979) cât şi concluziile expertizei în baza cărora a fost adoptată această hotărâre. Prin urmare, diviziunea de supraveghere de la Roma trebuia să acţioneze cu prudenţă şi să verifice starea psihică a dlui Luberti.
De fapt, aceatsă diviziune a ordonat depunerea dosarului medical a reclamantului şi a început studiul cazului. Cu toate acestea, ea nu s-a pronunţat asupra fondului din moment ce la 5 august a declarat ca nu dispune de competenţă (articolul 14). La 16 august, dl Lubertia depus un recurs în anulare şi a introdus noi cereri la Curtea de Apel cu Juri de la Roma de a fi pus în libertate. Oricum, la scurt timp -22 august – el a fugit şi în rezultat nu putea fi supus unui examen psihiatric până la arestul lui în martie 1981.
Cel de-al doilea raport a fost elaborat la 16 aprilie 1981 pentru scopurile anchetelor relative la cererea înaintată diviziunii de supraveghere de la Naples. Acest raport conţine opinia medicul-şef la spitalul din Aversa conform căreia nu exista nici un motive pentru a menţine în continuare măsura de securitate (a se vedea paragrfaul 17).
Bineînţeles, raportul medicului-şef nu a constituit ultimul act în procedură; el nu avea nici caracterul şi nici efectele juridice ale unie decizii. Fiind comunicat diviziunii de supraveghere de la Naples, acest raport nu o obliga în nici un fel. Diviziunea încă trebuia să stabilească dacă starea psihică a dlui Luberti a justificat punerea lui în libertate. Suspendarea internării unei persoane care anterior fusese recunoscută „alienată” şi periculoasă pentru societate de către o instanţă de judecată este o chestiune care vizează atât persoana în cauză cât şi comunitatea în care ea va trăi după eliberare. În speţă era vorba de o persoană care a comis un omor, un factor care a sporit dificultăţile inerente oricărei evaluări în domeniul psihiatric. Respectiv, diviziunea de supraveghere trebuia să procedeze cu precauţie şi necesita un interval de timp pentru a examina cauza.
Nu au existat dovezi că diviziunea de supraveghere de la Naples ar fi întârziat exceisv de mult cu adoptarea hotărârii. Chiar şi înaintea încheierii procedurii instituite la Roma, ea a luat măsuri în vederea anchetării cererii dlui Luberti cu care fusese sesizată. Ea s-a întrunit în şedinţă la 12 mai 1981, la opt zile după pronunţarea hotărârii Curţii de Apel cu Juri de la Roma şi cu şaptesprezece zile înainte de depunerea acestei hotărâri la grefă (a se vedea paragraful 17). Decizia ei, adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie, a contribuit la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie. Aceste intervale diferite de timp nu sânt exagerate: în opinia Curţii, diviziunea de supraveghere şi-a îndeplinit sarcinile într-un interval de timp rezonabil. Dacă diviziunea de supraveghere de la Roma ar fi acţionat cu o promptitudine mai mare, ar fi fost fezabil de a ajunge mai repede la concluzia că continuarea internării nu mai era necesară.Curtea nu exclude această posibilitate, dar, ţinând cont de probel prezentate, nu consideră de a fi stabilit faptul că detenţia reclamantului a depăşit perioada justificată de tulburarea mintală de care suferea. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a articolului 5 paragraful 1.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4
30. Conform articolului 5 paragraful 4 ,
„Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
Potrivit dlui Luberti, tribunalele italiene nu au statuat „într-un termen scurt” asupra cererilor de suspendare a internării lui. Guvernul a contestat această teză în faţa Comisiei, care a acceptat-o în esenţă, dar în memoriul său adresat Curţii (a se vedea paragraful 4) el a recunoscut că procedura desfăşurată în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma, cu singurul scop de a stabili incompetenţa autorităţii sesizate, a depăşit limita de timp.
31. Curtea trebuie să stabilească această problemă îndiferent de absenţa încălcării articolului 5 paragraful 1; la acest subiect, ea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă (a se vedea, în specail, hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, seria A nr. 50, p. 23, paragraful 43).
Anumite distincţii care sânt relevante în speţă sânt furnizate de hotărârile anterior pronunţate de Curtea asupra articolului 5 paragraful 4.
În cazul în care decizia de a priva o persoană de libertatea sa este adptată de un organ administrativ, această persoană are dreptul să solicite revizuirea legalităţii deciziei de către un tribunal, ceea ce nu se aplică când este vorba de o decizie adoptată de către un tribunal la sfârţitul procedurii judiciare, în acest caz revizuirea impusă de articolul 5 paragraful 4 fiind incorporată în decizie (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, ibid., p. 23, paragrafele 44-45).
De asemenea, Curtea a declarat, vizavi de internarea persoanelor alienate, că trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a efectua o revizuire ulterioară la intervale rezonabile de timp, deoarece motivele care iniţial justificau internarea pot dispărea (a se vedea, în special hotărârea anterior menţionată în cauza X. c. Regatului Unit, seria a nr. 46, p. 22-23, paragraful 52).
32. Internarea dlui Luberti s-a bazat pe hotărârea Curţii de Apel cu Juri, pronunţată şa 16 noiembrie 1979 la sfârşitul procedurii care a fost însoţită de garanţiile judiciare necesare. Respectiv, ceea ce trebuia să fie stabilit este dacă reclamantul a beneficiat ulterior de dreptul, după un „interval rezonabil de timp” de a introduce „unn recurs” pentru a ca tribunalul să statuieze „într-un termen scurt” asupra „legalităţii” „deţinerii sale” continue.
33. Dl Luberti a formulat trei cereri privind suspendarea internării sale. Prima a fost înaintată diviziunii de supraveghere de la Roma la 19 noimebrie 1980, a doua Curţii de Apel cu Juri de la Roma la data de 16 august 1980 şi a treia a fost introdusă diviziunii de supraveghere de la naples la 16 august 1980 (a se vedea paragrafele 14-17). Prima cerere a rezultat în constatarea incompetenţei diviziunii de supraveghere de la Roma, adoptată la 5 august 1980 şi depusă la grefă a doua zi, constatare confirmată, în urma recursului întrodus de dl Luberti, prin decizia Curţii de apel de la Roma din 4 mai 1981, depozitată la grefă la 29 mai 1981. Rezultatul celei de-a doua cereri a fost o ordonanţă de clasare, emisă de Curtea de Apel cu Juri de la Roma, guvernul a fost incapabil să indicedata emiterii acesteia; cea de-a treia cerere a dus la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie 1981 în conformiate cu decizia diviziunii de supraveghere de la Naples, pronunţată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie 1981.
Deşi o decizie asupra „legalităţii deţinerii dlui Luberti” în sensul articolului 5 paragraful 4 a fost pronunţată numai de diviziunea de supraveghere de la Naples, aceasta nu înseamnă că trebuie să se ţină cont numai de procedura desfăşurată în faţa acestei diviziuni. Ceea ce, de fapt, trebuie să se stabilească este dacă la sfârşitul zilei dl Luberti a fost sau nu capabil să-şi exercite dreptul la obţinerea deciziei asupra problemei sale autorităţilor naţionale într-un „termen scurt” , de funcţionarea cărora Statul pârât este responsabil în faţa instituţiilor Convenţiei. Pnetru acest motiv, fiecare din seturile de proceduri implicate în cazul de faţă trebuie să fie, în rpimul rând, examinate în mod separta şi ulterior să fie efectuată o evaluare generală.
34. Procedura intentată la 19 noimebrie 1979 în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma s-a încheiat în apel la 29 mai 1981, ceea ce înseamnă că ea a durat optsprezece luni şi zece zile. Un astfel de interval pare a fi, la prima vedere, excesiv de lung.
Cu toate acestea, trebuie de remarcat faptul că procedura a fost pornită la trei zile după pronunţarea hotărârii de achitare a dlui Luberti şi de privare a acestuia de libertate. Deşi, în conformitate cu dispoziţiile dreptului italian el nu era obligat să aştepte un interval mai mare de timpt înainte de a înainta cererea sa la diviziunea de supraveghere de la Roma, în scopul Convenţiei controlul iniţial al „legalităţii” „detenţiei lui” a fost inclus în această hotărâre şi dreptul la examinrea într-un „termen scurt” a primei cereri de eliberare a apărut numai după „un interval rezonabil de timp” (a se vedea paragraful 31). La fel, nu poate fi neglijat faptul că deja la 17 noimebrie 1979 dl Luberti a intriodus un recurs în apel la Curtea de casaţie (a se vedea paragraful 11). Contestând motivele invocate de Curtea de Aperl cu Juri pentru a justifica respingerea tezei de sinucidere, rl încerca în mod evident să evite măsura de securitate pronunţată la 16 noimebrie. El a atacat măsura în litigiu la 19 noimebrie în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma. Cu toate că el în mod cert avea dreptul de a utiliza ansamblul mijloacele juridice de apărare disponibile în conformitate cu dreptul în vigoare, utilizarea simultană a două recursuri legale, chiar dacă distincte, urmărea acelaşi scop fundamental cauzând fără îndoială o pierdere de timp care nu poate fi atribuită autorităţilor (cf., în contextul „intervalului rezonabil” enunţat în articolul 6 paragraful 1, hotărârea din 15 iulie 1982 în cauza Eckle, seria A nr. 51, p. 36, paragraful 82). Ulterior, dl Luberti, de asemenea, a cauzat o întârziere contestând decizia diviziunii de supraveghere de la Roma în faţa Curţii de Casaţie şi nu în faţa Curţii de Apel (a se vedea paragraful 14).
Oricum, din moment ce era vorba de un caz urgent, care implica privarea de libertate, aceşti factori diferiţi nu justificau deschiderea procedurii în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma, care s-a încheiat cu pronunţarea a unei decizii privind incompetenţei instanţei şi a durat mai mult de un an şi jumătate. Într-adevăr, guvernul a recunoscut că procedura a depăşit „intervalul scurt” prevăzut de articolul 5 paragraful 4 din Convenţie.
35. Cât priveşte cea de-a doua cerere, introdusă la 16 august 1980, examinarea ei a fost suspendată pentru o perioadă nelimitată de către Curtea de Apel cu Juri la 4 septembrie 1980 din cauza absenţei neautorizate a dlui Luberti (a se vedea paragraful 16). Este destul de evident că acestă măsură era adecvată din moment ce penrtu a efectua un examen psihiatric era neecsară prezenţa reclamantului. Suplimentar, elementele dosarului nu demonstrează că decizia Curţii de a clasa procedura în faţa ei a fost adoptată după 17 martie 1981, data arestului repetat a dlui Luberti.
36. Procedura relativ la cea de-a treia cerere, formulată la 16 august 1980, a durat nouă luni şi douăzei şi cinci zile (a se vedea pargarful 17). În pofida duratei sale îndelungate, acest interval de timp nu poate fi considerat exagerat în circumstanţele cauzei. În primul rând, faptul că dl Luberti a evadat a exclus posibilitatea supunerii lui uni examen psihiatric pâna la internarea lui repetată în spital în martie 1981. În al doilea rând, diviziunea de supraveghere de la Naples era obligată, la început, să-şi suspendeze decizia până la încheiere procedurii în faţa Curţii de Apel cu Juri de la Roma în privinţa primei cereri, înaintată la 19 noimebrie 1979 diviziunii de supraveghere de la Roma. În cazul dat, reclamantul din nou nu a putut să se plângă de consecinţele multiplicităţii măsurilor luate de el (a se vedea paragraful 34). Imediat după pronunţarea deciziei de către Curtea de apel de la Roma (4 mai 1981) şi fără a aştepta depunerea hotărârii la grefă (29 mai 1981), diviziunea de supraveghere de la Naples a început examinarea fondului cauzei şi a acţionat cu promptitudinea impusă de articolul 5 paragraful 4 din Convenţie. Ordinul diviziunii de supraveghere, adoptat la 4 iunie 1981 şi depozitat la 10 iunie, a rezultat în punerea în libertate a dlui Luberti. În această privinţă, Curtea face trimitere la motivaţia sa referitor la problema respectării dispoziţiilor paragrafului 1 al articolului 5 (a se vedea paragraful 29).
37. Cu toate acestea, este adevărat faptul că procedura desfăşurată în perioada 19 noimebrie 1979 – 29 mai 1981 în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma şi, ulterior, în faţa Curţii de Casaţie şi a Curţii de apel erau caracterizate de întârzieri excesive. În rezultatul acestor întârzieri, autorităţile judiciare italiene, fără a ţine cont de sârguinţa manifestată de direcţia de supraveghere de la Naples, nu a statuat „într-un termen scurt” asupra „legalităţii detenţiei” în litigiu, fapt recunoscut de guvern. Astfel, o evaluare generală a informaţiei prezentate Curţii duce la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4.
APLICAREA ARTICOLULUI 50
38. Articolul 50 din Convenţie prevede următoarele:
„În cazul în care Curtea constată că o decizie luată de o autoritate juridică sau de orice altă autoritate a Înaltei Părţi Contractante este total sau parţial în conlict cu obligaţiunile impuse prin Convenţie, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţii nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestor decizii sau măsuri, Curtea va acorda părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
39. Reclamantul a reclamant o compensaţie în cuantum de 20, 000, 000 Lire pentru daunele materiale şi morale suferite. El considera această sumă a fi justificată de prejudiciul cauzat de internarea lui pe parcursul unui an în spitalul de psihiatrie şi de cheltuilelile suportate în scopul „satisfacerii necesutăţilor” internării. De asemenea, el a revendicat suma de 1, 000, 000 lire împreună cu taxa pe valoare adăugată de 18 % pentru cheltuilelile de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma şi a Curţii de Apel de la Roma. Cu privire la ambele revendicări, el a solicitat Curţii să ţină cont de deprecierea monedei.
Atât guvernul cât şi Comisia şi-au exprimat opinia cu privire la chestiune şi Curtea consideră că este gata pentru a fi decisă (Regula 50 paragraful 3 din Regulamentul Curţii).
40. Din moment ce prin prezenta hotărâre nu s-a stabilit încălcarea exigenţelor paragrafului 1 al articolului 5, nici o pierdere cauzată de privarea de libertate reclamată nu poate fi luată în consideraţie. Cât priveşte încălcarea paragrafului 4, nu a fost stabilist dacă dl Luberti ar fi fost pus în libertate mai deverem în cazul în care exigenţa adoptării unei decizii într-un „termen scurt” ar fi fost respectată. Prin urmare, orice revendicare a daunelor materiale trebuie să fie respinsă din cauza absenţei unei legături cauzale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 25 aprilie 1983 în cauza Van Droogenbroeck, seria a nr. 63, p. 6, paragrfele 11-12); Curtea se alătură la acest subiect guvernului şi Comisiei.
41. Pe de altă paret, după cum a constatat Comisia, fapt care nu a fost contestat de către guvern, reclamantul trebuie să fi suferit anumite prejudicii de natură morală din motivul duratei procedurii care a fost intentată în scopul suspendării internării lui. Oricum, trebuie să se ţină cont de faptul că el a inaintat, uneori simultan, o serie de cerere dintre care câteva erau adresate unei autorităţi judiciare incompetente. Astfel, reclamantul era responsabil pentru fatul că procedura cu privire la cauza lui era în proces de desfăşurare în faţa a mai multor instanţe de judecat, o situaţie care nu ameliora perspectivele unei soluţionări rapide (a se vedea paragraful 16). În general, un interval mare de timp a fost pierdut datorită faptului că reclamantul a fugit la 22 august 1980 şi s-a ascuns până la 17 martie 1981 (a se vedea paragraful 16). Prin urmare, întârzierile care au avut loc s-au datorat în mare măsură comportamentului reclamantului.
42. Cu privire la cheltuielile cauzate de procedura în faţa diviziunii de supraveghere de la Roma şi Curţii de Apel, probele dsponibile demonstrează faptul că reclamantul a luat măsuri în vedeerea urgentării acestor proceduri. Guvernul nu a inaintat nici o obiecţie cu privire la aceste costuri, iar în opinia Comisiei ele „ satisfăceau condiţiile prevăzute de Curte pentru a fi rambursate”.
Pe de altă parte, Curtea nu are nici un motiv de a pune la îndoială faptul că această revendicare satisface diferite crietrii care se răgăsesc în jurisprudenţa sa în materie: scopul pentru care costurile în litigiu au fost suportate şi exigenţa suportării lor în realitate, necesităţii de a fi suportate şi cuantumului lor rezonabil (a se vedea în special hotărârea din 13 iulie 1983 în cauza Zimmermann şi Steiner, seria a nr. 66, p. 14, paragrfaul 36). Respectiv, Curtea acordă dlui Luberti o compensaţie în cuantum de 1, 000, 000 lire împreună cu taxa pe valoare adăugată cuvenită.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 din Convenţie;Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie;Hotărăşte că Statul respondent trebuie să plătească reclamantului, cu titlu de cheltuieli şi costuri, un million (1, 000, 000) lire şi, eventual, suma taxei pe valoare adăugată.
Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 23 februarie1984.
Semnat: Gérard WIARDA, Preşedinte
Semnat: Marc-André EISSEN, grefier
[*] Note de la grefier: În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii a intzrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai penrtu cauzele diferite Curţii după această dată.