©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 13 mai 2008
în Cauza Luca împotriva României
(Cererea nr. 1204/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 13.08.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Luca împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători;
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 22 aprilie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1204/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Atena Luca (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 13 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
În urma decesului reclamantei, ce a survenit la data de 22 iulie 2007, fiica reclamantei şi unica sa moştenitoare, doamna Corina-Domniţa-Mihaela-Marinella Luca, şi-a exprimat la data de 2 ianuarie 2008 dorinţa de a continua cererea. Din motive de ordin practic, prezenta Hotărâre va continua să o cheme de doamna Luca reclamanta, deşi astăzi această calitate ar trebui atribuită doamnei Corina-Domniţa-Mihaela-Marinella Luca (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 1, CEDH 1999-VI).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 8 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1909 şi a locuit la Bucureşti până la decesul său, ce a survenit la 22 iulie 2007.
5. Printr-o sentinţă din 10 aprilie 1999, Judecătoria Giurgiu a admis acţiunea reclamantei şi a soţului său împotriva comisiei judeţene Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (în continuare denumită « comisia judeţeană » şi a dispus atribuirea reclamantei şi soţului său a proprietăţii asupra unui teren de 27.550,95 m² situat în comuna Comana, din care 4.000 m² alături de gara Comana, 19.561,35 m² în extravilanul comunei şi un teren drept compensaţie pentru 3.989,60 m² în intravilanul comunei sau în imediata apropiere. Instanţa a constatat că 3.071,48 m² fuseseră atribuiţi unor particulari de către cooperativele agricole de producţie, pentru construirea caselor lor, că 918,12 m² erau ocupaţi de un drum public şi că suprafaţa de 10.481,52 m² era folosită drept teren de fotbal.
Instanţa a dispus de asemenea eliberarea de către comisie a titlului de proprietate aferent. Această sentinţă a devenit definitivă şi a fost investită cu formulă executorie.
6. La 10 iunie 1992, în urma unei cereri a reclamantei şi a soţului său, instanţa a rectificat erorile materiale apărute în sentinţa sa din 10 aprilie 1992. Instanţa a precizat că reclamanta şi soţul său trebuia să primească în proprietate o suprafaţă de teren de 6.700 m² în loc de 4.000 m² şi o suprafaţă de 16.861,35 m² în intravilanul comunei Comana în loc de 19.561,35 m² în extravilanul comunei.
1. Demersuri făcute de reclamantă pentru a obţine executarea sentinţei definitive din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992
7. La 12 februarie 1993 Prefectura Giurgiu (în continuare denumită Prefectura) a cerut comisiei locale din Comana (în continuare denumită comisia locală) să pună în posesie reclamanta şi pe soţul acesteia, în conformitate cu dispozitivul sentinţei din 10 aprilie 1992 şi a încheierii din 10 iunie 1992.
La 2 iulie 1993, în urma unei noi intervenţii a reclamantei, Prefectura a retrimis cererea sa la comisia locală.
8. La 30 septembrie 1993 comisia locală a întocmit în favoarea reclamantei un proces-verbal de punere în posesie a unei suprafeţe totale de 27.551 m² de teren, din care 23.561 m² în intravilanul satului Comana. Reclamanta a semnat acest proces-verbal.
9. La 17 octombrie 1994 reclamanta şi soţul său au introdus la Tribunalul Bucureşti o acţiune în contencios administrativ împotriva Primăriei comunei Comana şi comisiei locale a acestei comune, pentru a le obliga să-i pună în posesia terenurilor ce le-au fost atribuite în proprietate prin sentinţa din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992. Ei au menţionat că un proces-verbal ar fi fost întocmit deja, dar că nu fuseseră puşi efectiv în posesie şi au cerut de asemenea plata unei amenzi pe zi de întârziere până la executarea respectivei sentinţe.
10. La 8 februarie 1995 Tribunalul Bucureşti a constatat existenţa procesului-verbal de punere în posesie şi a dispus punerea în posesie a reclamantei şi a soţului său de către comisia locală în conformitate cu sentinţa din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992, care respingea cererea de plată a amenzii.
11. Comisia locală a formulat recurs împotriva acestei sentinţe. Prin decizia definitivă din 11 mai 1995 Curtea de apel Bucureşti a anulat acest recurs pentru neplata taxei de timbru.
12. La 23 aprilie 1996 comisia locală a întocmit un proces-verbal nou de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru o suprafaţă totală de 27.551 m², din care 23.561 m² în intravilanul comunei Comana.
13. La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o acţiune împotriva comisiei locale privind condamnarea acesteia la plata unei amenzi pntru neexecutarea deciziei din 8 februarie 1995. Printr-o decizie definitivă din 11 noiembrie 1999 Tribunalul Bucureşti a respins această cerere.
2. Acţiune în anulare a titlului de proprietate
14. La 23 august 1999 consiliul local din Comana a decis că parcela de 10.500 m², pe care era situat un teren de sport, făcea parte din domeniul public al comunei Comana. Reclamanta a fost informată la 14 octombrie 1992 asupra acestui lucru.
15. La o dată neprecizată, comisia locală a întocmit un proces-verbal nou de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru 15.000 m² de teren în extravilanul comunei şi 12.500 m² în intravilanul comunei. Semnătura reclamantei nu figurează pe acest proces-verbal. La 5 octombrie 1999 comisia judeţeană a întocmit un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru acest teren.
16. La 27 decembrie 2000 reclamanta a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva comisiei locale şi judeţene, de anulare a titlului de proprietate ce i-a fost eliberat la 5 octombrie 1999 şi a procesului-verbal aferent. Ea a menţionat că comisia locală refuzase să-i elibereze un titlu de proprietate în baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, că parcela de 10.500 m² pe care era situat terenul de sport nu făcuse parte din domeniul public în momentul reconstituirii dreptului său de proprietate şi a cerut acordarea unui nou titlu potrivit dispoziţiilor jotărârilor judecătoreşti din 10 aprilie şi 10 iunie 1992, precum şi o nouă punere în posesia acestor terenuri, pe baza respectivului proces-verbal.
17. Printr-o sentinţă din 21 martie 2001 Judecătoria Giurgiu a respins acţiunea pe motiv că titlul de proprietate fusese eliberat pentru suprafaţa indicată în sentinţa din 10 aprilie 1992, cu singura deosebire că în locul parcelelor în intravilanul comunei Comana, reclamanei i s-a repartizat un teren în extravilanul comunei, în temeiul articolelor 23 alin. 2 şi 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.
18. Reclamanta a înaintat apel împotriva acestei sentinţe. Printr-o decizie din 5 iunie 2001 Tribunalul Giurgiu a admis apelul său, pe motiv că comisia locală nu executase hotărârea judecătorească din 10 aprilie 1992 şi că prima instanţă interferase cu autoritatea de lucru judecat, a anulat titlul de proprietate din 5 octombrie 1999 şi a dispus ca pârâţii să-i elibereze un titlu nou de proprietate, potrivit amplasamentelor indicate în sentinţa din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992 şi pe baza procesului-verbal din 30 septembrie 1993, care nu fusese anulat niciodată.
19. Comisia locală a formulat recurs împotriva acestei decizii. Printr-o decizie din 13 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul. Ea a constatat că pârâţii executaseră corect sentinţele, ţinând cont de faptul că o parte din teren fusese atribuită de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producţie pentru construirea caselor lor şi că cealaltă parte ţinea de domeniul public. Curtea a constatat de asemenea că cei 15.000 m² ce figurau în titlul de proprietate fuseseră repartizaţi în extravilanul comunei, în imediata apropiere a satului, potrivit dispoziţiilor legale.
20. Printr-o scrisoare din 22 octombrie 2002 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a informat reclamanta că cererea sa privind introducerea unui recurs în anulare a fost respinsă.
21. La 21 august 2003 şi la 16 martie 2004 reclamanta a vândut două parcele de 8.686 m² şi respectiv 3.000 m², situate în intravilanul comunei Comana.
Printr-un fax din 22 octombrie 2007 Primăria Comana a informat agentul guvernamental, la solicitarea acestuia din urmă, că parcela de 15.000 m² atribuită reclamantei în extravilanul satului era în arendă pe baza unui contract cu SC Agrozootehnica Ad. Copăceni.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
22. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele legilor nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea Legii nr. 18/1991 şi 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, paragrafele 42-46, 2 martie 2004).
23. Sunt pertinente de asemenea articolele 25 şi 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991. Articolul 23 prevedea că parcelele situate în intravilanul satului, atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de producţie pentru construirea caselor lor, rămân în proprietatea acestora din urmă, foştii proprietari având dreptul să fie compensaţi prin atribuirea unei parcele de teren echivalentă în intravilanul satului sau, în lipsa acesteia, în extravilanul satului, în imediata apropiere. Potrivit articolului 5 alin. 2, terenurile aparţinând domeniului public sunt inalienabile, netransmisibile şi imprescriptibiles şi numai după dezafectare aceste terenuri vor putea fi transferate în circuitul civil.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1
24. Reclamanta invocă faptul că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992 i-a încălcat dreptul de acces la instanţă, prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Articolele invocate prevăd următoarele:
Articolul 6 alin. 1
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra excepţiei ridicate de Guvern
25. Guvernul invocă nerespectarea termenului de şase luni pentru introducerea de către reclamantă a prezentei cereri, în măsura în care aceasta a fost introdusă la 13 decembrie 2002, în condiţiile în care decizia definitivă a fost pronunţată în speţă la 13 noiembrie 2001. Or, o excepţie similară a fost respinsă deja de Curte în cauza Dragne şi alţii împotriva României (nr. 78047/01, paragraful 17, 7 aprilie 2005).
Prin urmare, Curtea nu are niciun motiv să se îndepărteze, în cazul în speţă, de concluzia la care a ajuns în cauza citată anterior. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
2. Asupra temeiniciei cererii
26. Curtea constată că cererea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea constată se asemenea că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.Asupra fondului
27. Guvernul afirmă că sentinţa din 10 aprilie 1992 modificată la 10 iunie 1992 a fost executată în întregime prin emiterea titlului de proprietate din 5 octombrie 1999. În plus, întârzierea în executare este justificată de condiţii obiective, o parcelă de teren făcând parte din domeniul public şi, chiar dacă întârzierea poate constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate, echilibrul just dintre interesul individului şi cel al comunităţii nu a fost întrerupt.
28. Reclamanta se opune acestei susţineri. Ea menţionează că sentinţa din 10 aprilie 1992 modificată la 10 iunie 1992 a rămas neexecutată până astăzi. În plus, ea menţionează că în momentul pronunţării respectivei sentinţe terenul de sport nu făcea parte din domeniul public şi că situaţia sa juridică fusese examinată de instanţă.
29. Curtea aminteşte că, în prezenta cauză, deşi reclamanta a obţinut la 10 aprilie 1992 o hotărâre judecătorească internă definitivă, rectificată la 10 iunie 1992, dispunând ca autorităţile administrative să o pună în posesia unui teren precis, această hotărâre nu a fost nici executată ad litteram, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege. Numai prin această anulare sau prin înlocuirea de către instanţă a obligaţiei datorate în baza sentinţei în cauză printr-o altă obligaţie echivalentă această situaţie continuă de neexecutare ar putea înceta (a se vedea Sabin Popescu împotriva României, citată anterior, paragraful 54).
În plus, Curtea consideră că simpla scrisoare din 23 august 1999 trimisă de consiliul local din Comana reclamantei pentru a o informa că parcela de 10.500 m² făcea parte din domeniul public atunci când autorităţile judiciare s-au pronunţat pe această temă, nu poate constitui o « imposibilitate obiectivă » care l-ar putea scuti de obligaţia prevăzută de respectiva hotărâre judecătorească (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, paragraful 36, 15 iunie 2006).
30. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat chestiuni similare celor ale cazului în speţă şi a constatat încălcarea articolelor 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, citată anterior; Dragne şi alţii împotriva României, citată anterior).
31. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantei. Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a încălcat articolul 6 alin. 1 al Convenţiei şi articolul 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
32. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
33. Moştenitoarea reclamantei cere cu titlu de prejudiciu material atribuirea parcelelor de teren aşa cum s-a dispus prin sentinţa definitivă din 10 aprilie 1992 modificată la 10 iunie 1992 precum şi 500 euro pe an reprezentând nebeneficierea de terenul reclamantei din 1992. Ea cere de asemenea prejudiciul material, fără a estima valoarea.
34. Guvernul menţionează că sentinţa respectivă a fost executată. În plus, ea constată că jurisprudenţa Curţii nu este favorabilă acordării unei sume cu titlu de lipsă de câştig în situaţii similare celei a reclamantei şi că nu a depus niciun act doveditor pentru a-şi susţine pretenţiile. Cu toate acestea, dacă Curtea constată existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantei, ea ar putea ţine cont de aceasta cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral.
35. Guvernul a prezentat la 30 iulie 2007, la cererea Curţii, o scrisoare a Primăriei din Comana care menţiona că valoarea medie a unui metru pătrat în intravilanul comunei era de 10 euro, în timp ce în extravilanul comunei era de 1 euro.
36. În privinţa prejudiciului moral, Guvernul constată că reclamanta nu şi-a cifrat suma, consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei şi consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare cu acest titlu.
37. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 35, 27 mai 2004 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 32, CEDH 2000-XI).
38. Astfel, ea consideră, în circumstanţele speţei, că executarea în întregime a sentinţei din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992, adică punerea în posesia întregului teren a moştenitoarei reclamantei ar plasa-o pe aceasta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care reclamanta s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar fi fost încălcate.
39. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea executare în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească moştenitoarei reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu 100.000 euro, şi anume valoarea reactualizată a bunului conform informaţiilor de care dispune Curtea (a se vedea, printre altele, Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, paragraful 71, 15 iunie 2006).
40. Cu toate acestea, în privinţa lipsei de câştig datorată nebeneficierii de terenul său, în cazul în speţă, Curtea constată că, deşi a fost informată la 28 noiembrie 2007 asupra cerinţelor impuse de articolul 60 al regulamentului Curţii în privinţa cererilor de satisfacţie echitabilă, reclamanta nu şi-a susţinut pretenţiile prin acte doveditoare pertinente. Astfel, ea nu a trimis nicio expertiză şi nici, eventual, o hotărâre judecătorească atestând suma prejudiciului.
Prin urmare, în lipsa actelor doveditoare pertinente, Curtea nu ar putea face speculaţii asupra valorii lipsei de câştig. Aşadar nu trebuie acordată reclamantei o despăgubire cu acest titlu (Dragne şi alţii împotriva României (satisfacţie echitabilă), nr. 78047/01, par. 18, 16 noiembrie 2006).
41. Curtea consideră totuşi că reclamanta a suferit un prejudiciu moral în special datorită frustrării provocate de imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.
42. În aceste împrejurări, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă moştenitoarei reclamantei 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
43. Moştenitoarea reclamantei cere de asemenea 6.000 euro, şi anume 5.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne, precizând că nu a păstrat acte doveditoare şi 1.000 euro pentru cele suportate în faţa Curţii, în baza unui contract de asistenţă juridică din 18 decembrie 2007 pentru suma de 3.500 RON.
44. Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate şi susţinute. El menţionează că reclamanta nu a depus acte doveditoare, cu excepţia respectivului contract de asistenţă juridică. El estimează că suma cerută este excesivă şi subliniază că reclamanta nu a prezentat un act doveditor detaliat asupra activităţilor efectuate, în cazul în speţă prin intermediul reprezentantului său care doar a întocmit observaţiile din 3 ianuarie 2008.
45. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă moştenitoarei reclamantei.
C. Majorări de întârziere
46. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să execute sentinţa din 10 aprilie 1992 rectificată la 10 iunie 1992 a Judecătoriei Giurgiu, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de neexecutare statul pârât trebuie să plătească moştenitoarei reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 100.000 euro (una sută mii euro) pentru prejudiciul material, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea moştenitoarei reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, sumele următoare :
i. 5.000 euro (cinci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
ii. 1.000 euro (una mie euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă, pentru costuri şi cheltuieli ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua efectuării plăţii ;
e) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy