©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 19 mai 2015
În Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 76943/11)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Branko Lubarda, judecători, şi Stephen Phillips, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 76943/11 îndreptată împotriva României, prin care o parohie, o episcopie şi un protopopiat din acest stat, respectiv Parohia Greco-Catolică Lupeni, Episcopia Greco-Catolică Lugoj şi Protopopiatul Greco-Catolic Lupeni („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 14 decembrie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de D.O. Hatneanu şi C.T. Borsanyi, avocate în Bucureşti şi, respectiv, Timişoara. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Denunţând refuzul instanţelor naţionale de a se pronunţa cu privire la ceea ce reclamanţii consideră a fi dreptul lor de proprietate asupra unui lăcaş de cult în temeiul dreptului comun, reclamanţii se plâng în special de atingerea adusă dreptului lor de acces la instanţă şi respectării principiului securităţii juridice. De asemenea, aceştia se plâng de durata procedurii pentru restituirea lăcaşului de cult. Bazându-se în principal pe aceleaşi fapte, aceştia se plâng, de asemenea, de o atingere adusă dreptului lor de proprietate şi dreptului lor la libertatea religioasă, precum şi de încălcarea interdicţiei privind discriminarea.
4. La data de 18 decembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 8 aprilie 2014, Camera a decis, în temeiul art. 54 § 2 lit. c) din Regulamentul Curţii, să invite părţile să îi prezinte în scris observaţii complementare cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii.
6. În urma abţinerii doamnei Iulia Antoanella Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanţii aparţin de Biserica Catolică de rit oriental (greco-catolică sau unită).
A. Contextul istoric al cauzei
1. Cadrul legal privind parohiile greco-catolice
8. Până în 1948, parohiile greco-catolice au deţinut diverse bunuri imobile, printre care biserici şi terenurile aferente, case parohiale şi cimitire.
9. Prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desfiinţat. În temeiul respectivului decret-lege, bunurile aparţinând cultului au fost transferate statului, cu excepţia bunurilor parohiilor. Comisia interdepartamentală care trebuia să hotărască destinaţia acelor bunuri nu şi-a concretizat niciodată misiunea. Bunurile parohiilor au fost transferate Bisericii Ortodoxe în temeiul Decretului nr. 177/1948 care prevedea că, dacă majoritatea credincioşilor unui cult deveneau membri ai unei alte biserici, bunurile care au aparţinut cultului părăsit se strămutau în patrimoniul cultului care îi primea pe aceştia.
10. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Cultul greco-catolic a fost recunoscut oficial prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Biserica greco-catolică). Art. 3 din decretul-lege prevedea că situaţia juridică a bunurilor care au aparţinut parohiilor unite se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, greco-catolic şi ortodox. La luarea deciziilor, comisiile trebuiau să ţină seama de „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” (infra, pct. 38).
11. Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost completat prin Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 şi Legea nr. 182/2005. Decretul astfel modificat prevedea că, în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la niciun rezultat în cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun (infra, pct. 40).
2. Situaţia juridică a reclamanţilor şi a bisericii lor
12. Reclamanţii au fost desfiinţaţi în temeiul Decretului nr. 358/1948. În 1967, biserica şi curtea aferentă aparţinând parohiei reclamante au fost transferate, în cartea funciară, în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Lupeni I.
13. Parohia reclamantă a fost reconstituită legal la 12 august 1996. Aceasta aparţine de Episcopia Greco-Catolică Lugoj (episcopia reclamantă) şi Protopopiatul Greco-Catolic Lupeni (protopopiatul reclamant). Reclamanţii au început demersurile în vederea restituirii bisericii şi a curţii aferente.
B. Demersurile efectuate între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică în vederea unei înţelegeri amiabile
1. Întrunirile comisiei mixte
14. Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică au desfăşurat întruniri în cadrul unei comisii mixte, alcătuite din înalţi reprezentanţi ai celor două biserici, pentru a soluţiona problema bisericilor care au aparţinut cultului greco-catolic. În perioada 1998-2003, au avut loc şapte întruniri ale comisiei mixte. Partea greco-catolică a prezentat o listă de biserici pe care le revendica, printre care se număra şi parohia reclamantă. De asemenea, aceasta a propus o soluţionare amiabilă: aceasta a propus ca, în comunele în care există două biserici, să se restituie una dintre ele şi ca, în comunele în care există o singură biserică şi două culte religioase, să se oficieze alternativ serviciul religios. Partea ortodoxă a respins propunerea.
15. În cursul întrunirilor, reprezentanţii celor două culte au constatat că litigiul ar necesita mult timp şi au militat pentru dialog la nivel local şi pentru construirea de noi biserici pentru cele două culte. În cadrul ultimei întruniri, partea ortodoxă a refuzat restituirea bunurilor, invocând dorinţa majorităţii credincioşilor.
16. Parohia reclamantă a convocat pentru data de 9 noiembrie 2004 o întrunire la nivel local cu parohia ortodoxă care deţinea bunul în litigiu. Partea ortodoxă nu s-a prezentat. Aceasta nu s-a prezentat nici la întrunirea convocată de partea reclamantă pentru data de 10 iunie 2006.
2. Întrunirea părţilor interesate sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor
17. Între timp, în data de 5 aprilie 2002, la iniţiativa Ministerului Culturii şi Cultelor (ministerul), s-a desfăşurat o întâlnire denumită „dialog fratern” la sediul Secretariatului de Stat pentru Culte din Bucureşti. În cadrul întâlnirii, reprezentanţii bisericii ortodoxe au apărat importanţa construirii unor biserici noi pentru soluţionarea problemei. Cu această ocazie, a fost lăudată intenţia guvernului de a demara un program de construire a unor biserici noi. Ministerul a solicitat părţii greco-catolice să îi prezinte o listă mai exactă a lăcaşurilor de cult pe care le revendică.
18. Potrivit parohiei reclamante, partea greco-catolică chiar a trimis ministerului documentele solicitate, însă acesta nu a luat nicio măsură în consecinţă.
C. Acţiunea în justiţie intentată de reclamanţi
19. Anterior, la 23 mai 2001, a doua reclamantă, respectiv Episcopia Greco-Catolică Lugoj, făcând referire la ceilalţi doi reclamanţi, a sesizat instanţele naţionale cu o acţiune îndreptată împotriva Arhiepiscopiei Ortodoxe Arad şi a Parohiei Ortodoxe Lupeni. Episcopia a solicitat anularea exproprierii, efectuate în baza Decretului nr. 358/1948, a bisericii şi a cimitirului din Lupeni şi restituirea acestei biserici către parohia reclamantă.
20. Prin hotărârea din 10 octombrie 2001, Tribunalul Hunedoara (tribunalul) a declarat acţiunea inadmisibilă pe motiv că litigiul trebuia soluţionat prin procedura specială stabilită de Decretul-lege nr. 126/1990, şi anume în faţa comisiei mixte.
21. Apelul episcopiei reclamante împotriva hotărârii a fost respins prin decizia din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia (curtea de apel), care a declarat prematură acţiunea. În urma recursului declarat de parohia reclamantă şi de episcopia reclamantă, prin hotărârea definitivă din 24 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a retrimis cauza la aceeaşi curte de apel spre rejudecare pe fond.
22. La 12 mai 2006, în aplicarea modificărilor legislative care confereau competenţă tribunalelor pentru judecarea pe fond a cauzelor (supra, pct. 11), curtea de apel a admis apelul episcopiei reclamante şi a retrimis dosarul la tribunal.
23. La 27 iulie 2006, atunci când a fost repusă cauza pe rolul tribunalului, acţiunea a fost completată în vederea înscrierii parohiei reclamante şi a protopopiatului reclamant ca reclamanţi în acel proces. La 8 noiembrie 2006, reclamanţii au completat acţiunea cu o acţiune în revendicare, potrivit dreptului comun, având ca obiect biserica în litigiu.
24. Tribunalul a solicitat părţilor greco-catolică şi ortodoxă să organizeze o întrunire pentru a decide destinaţia bisericii în litigiu şi să îi comunice rezultatul negocierilor până la data de 25 aprilie 2007.
25. La 20 aprilie 2007, a avut loc o întrunire între reprezentanţi ai reclamanţilor, ai Bisericii Ortodoxe şi Primăriei Lupeni. Biserica ortodoxă a refuzat restituirea bisericii, argumentând că majoritatea credincioşilor din comună erau ortodocşi. Parohia reclamantă a replicat că dreptul de proprietate nu era condiţionat de numărul adepţilor unui cult. Procesul-verbal al întrunirii a fost comunicat tribunalului, care a procedat la examinarea cauzei.
26. Prin hotărârea din 27 februarie 2008, tribunalul a respins acţiunea reclamanţilor, motivând că Parohia Ortodoxă Lupeni devenise proprietar legal al bunului în litigiu în temeiul Decretului nr. 358/1948. Reclamanţii au declarat apel. Prin decizia din 26 septembrie 2008, curtea de apel a casat hotărârea din 27 februarie 2008 pentru viciu de formă şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
27. Prin sentinţa din 13 februarie 2009, tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor şi a dispus ca biserica să fie restituită parohiei reclamante. Comparând titlurile de proprietate ale părţilor în litigiu cu privire la bunul în litigiu, tribunalul a observat că partea greco-catolică era înscrisă din 1940 în cartea funciară ca proprietar al bunului şi că în 1967 biserica ortodoxă şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în temeiul Decretului nr. 358/1948. Instanţa a hotărât că abrogarea Decretului nr. 358/1948 a avut ca efect, în cazul de faţă, încetarea dreptului de proprietate al părţii ortodoxe asupra bunului în litigiu. Instanţa a mai precizat că parohia reclamantă nu avea lăcaş de cult şi că era obligată să facă apel la biserica romano-catolică, de la care închiria spaţiul pentru serviciul religios.
28. Parohia ortodoxă a declarat apel împotriva hotărârii.
29. Prin decizia din 11 iunie 2010, curtea de apel a admis apelul şi a respins acţiunea reclamanţilor. Aceasta a descris desfăşurarea procedurii şi a precizat că respectiva cauză a fost introdusă de episcopia reclamantă în 2001 şi că a fost completată în iulie 2006, ulterior repunerii ei pe rolul tribunalului, de ceilalţi doi reclamanţi. În baza probelor depuse la dosar, instanţa a constatat în primul rând că biserica revendicată şi două case parohiale din Lupeni au fost construite în perioada 1906–1920 de către ortodocşi de rit oriental şi greco-catolici şi că, ulterior construirii, biserica a găzduit alternativ sediile celor două culte. Aceasta a luat act de faptul că, în 1948, credincioşii greco-catolici au fost obligaţi să „treacă” la cultul ortodox şi că biserica a fost trecută în patrimoniul bisericii ortodoxe, care a efectuat lucrări de întreţinere şi de îmbunătăţire.
30. Curtea de apel a audiat trei martori, dintre care doi erau ortodocşi, care au declarat că nu intenţionau să revină în prezent la cultul greco-catolic de care au aparţinut înainte de 1948. Al treilea martor a declarat că făcea parte din numărul, mic în opinia sa, de greco-catolici din Lupeni. Curtea de apel a observat că declaraţiile martorilor susţineau datele statistice care arătau că, în Lupeni, numărul ortodocşilor era mai mare decât cel al greco-catolicilor.
31. În continuare, curtea de apel a hotărât că tribunalul a făcut compararea titlurilor de proprietate fără a ţine seama de voinţa majorităţii titularilor actuali ai imobilului, criteriu prevăzut în opinia sa de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990. Aceasta a precizat că, în măsura în care în Lupeni ortodocşii sunt mai numeroşi decât greco-catolicii dacă sunt incluşi şi convertiţii care nu mai doresc să revină la cultul greco-catolic, acţiunea trebuie soluţionată ţinând seama de refuzul acestora. Instanţa a considerat că „dacă se iau în considerare realităţile sociale şi istorice, ignorarea voinţei credincioşilor şi a proporţiei de credincioşi ortodocşi, majoritari în raport cu credincioşii greco-catolici, cu o pondere mai mică, ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice”.
32. În final, curtea de apel a observat că abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu înseamnă automat anularea titlului de proprietate al Bisericii Ortodoxe şi că acest decret constituie legea în vigoare la momentul transferării dreptului de proprietate. Prin urmare, aceasta a considerat că, chiar dacă era abuziv, titlul Bisericii Ortodoxe era valabil începând din data la care s-a făcut transferul, astfel încât acţiunea în revendicare este neîntemeiată.
33. Reclamanţii au declarat recurs la Înalta Curte, susţinând că curtea de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale privind acţiunea în revendicare. Aceştia au subliniat că dreptul de proprietate nu poate fi legat de caracterul majoritar al unei religii deoarece proprietatea este, în opinia lor, o noţiune juridică independentă de importanţa numerică şi de dorinţa părţilor.
34. Prin decizia definitivă din 15 iunie 2011, Înalta Curtea respins recursul reclamanţilor şi a confirmat decizia pronunţată în apel. Instanţa s-a pronunţat astfel:
„Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaş de cult aparţinând Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), instanţa de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenţii.
Conform Decretului-lege nr. 126/1990 [...] a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat [...] distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, [...] şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Faţă de această reglementare cu caracter special, în mod corect, întrucât era învestită cu o acţiune în retrocedarea lăcaşului de cult, instanţa de apel a constatat şi a dat eficienţă criteriului referitor la dorinţa credincioşilor (majoritari ortodocşi) din comunitatea care deţine bunul, statuând totodată asupra caracterului nelegal al raţionamentului de primă instanţă care a procedat la o simplă comparare de titluri ignorând norma specială. [...]
De aceea, adăugarea la art. 3 [din Decretul-lege nr. 126/1990] a alin. conform căruia «dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun», nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială, într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie deşi procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993, Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1995).
Aceasta, întrucât democraţia «presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor».
Totodată, s-a statuat că «libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase», iar în condiţiile în care «în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe» întrucât «altminteri, ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic».
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri. Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate [...].
Pe de altă parte, pentru a putea promova o acţiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoiţi să urmeze legea specială, reclamanţii trebuie să se poată prevala de existenţa unui «bun», a unui drept de proprietate în patrimoniul lor, pe care să-l poată astfel valorifica.
Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de carte funciară din 05 decembrie 1967) pe numele Parohiei Ortodoxe Române L.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun [...].
Contrar susţinerii recurenţilor, prin soluţia adoptată nu se ajunge la o îngrădire a dreptului la exercitarea propriei religii pentru că, aşa cum ei înşişi arată în dezvoltarea criticii sub acest aspect, «exercitarea religiei este o chestiune intimă», care presupune în primul rând «o implicare sufletească aparte şi puternică». În acelaşi timp, legiuitorul a reglementat şi ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcaşurile de cult, statuând prin dispoziţiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 că «în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare».
În felul acesta, statul, ca organizator al vieţii sociale, a asigurat condiţiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă [...] o limitare determinată de numărul credincioşilor (şi o limitare de ordin material) exerciţiului acestor drepturi. Este vorba aici şi de îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului pentru realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie [...].”
35. Într-o opinie separată, unul dintre judecătorii din completul de judecată a observat că referirea la dreptul comun, făcută de legiuitor, nu poate fi redusă la o dimensiune pur procedurală, ci trebuie interpretată ca o aplicare a unei norme de drept material. Referindu-se la normele privind elaborarea actelor normative, judecătorul a precizat că, dacă legiuitorul ar fi dorit să dea o semnificaţie specifică respectivei referiri la „dreptul comun”, atunci ar fi trebuit să o facă expres. Judecătorul a citat totodată art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în conformitate cu care disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun. După ce a precizat că acţiunea în revendicare implică o comparaţie între titlurile de proprietate, judecătorul a concluzionat că Biserica Ortodoxă nu deţinea aşa ceva pentru lăcaşul de cult în litigiu.
D. Alte informaţii privind cauza
36. Potrivit notei comunicate de Institutul Naţional de Statistică, în 2002 în Lupeni se aflau 501 credincioşi greco-catolici şi 24 815 credincioşi ortodocşi. În prezent, parohia reclamantă oficiază serviciul religios după un orar stabilit în prealabil, în clădirea închiriată de la Biserica Romano-Catolică din Lupeni.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dispoziţii legale privind lăcaşurile de cult
37. Dreptul intern relevant, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor (în speţă, articolele relevante din Constituţie şi din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase) este prezentat în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor împotriva României (nr. 48107/99, 12 ianuarie 2010, pct. 35-37).
38. Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 54 din 25 aprilie 1990. Acesta este redactat astfel în părţile relevante în speţă:
Art. 1
„(1) Ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial [...]”
Art. 3
„Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.”
Art. 4
„În localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare. ”
39. Art. 3 din decretul-lege menţionat anterior a fost completat prin Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 („Ordonanţa nr. 64/2004”), intrată în vigoare la 21 august 2004, care i-a adăugat un al doilea alineat, formulat astfel:
„În cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. 1, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.”
40. Legea nr. 182/2005 din 13 iunie 2005 („Legea nr. 182/2005”), intrată în vigoare la 17 iunie 2005, a modificat alin. (2) de la art. 3 introdus prin Ordonanţa nr. 64/2004 şi i-a adăugat altele două, formulate astfel:
„Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi punându-i la dispoziţie dovezile pe care se sprijină aceste pretenţii. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanţi ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Soluţionarea acestor acţiuni este de competenţa tribunalelor.
Acţiunile sunt scutite de taxa de timbru.”
41. Ordonanţa de urgenţă nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, modificată la 25 iulie 2005 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 septembrie 2005, prevede următoarele:
Art. 1
„(2) Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială.”
42. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România nu se aplică cererilor de restituire formulate de comunitatea greco-catolică în legătură cu lăcaşurile de cult.
B. Dispoziţia din Codul civil relevantă în speţă cu privire la dreptul de proprietate
43. Art. 480 din Codul civil este redactat astfel:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
44. Doctrina şi jurisprudenţa definesc acţiunea în revendicare, care nu este reglementată de lege, ca o acţiune prin care proprietarul unui bun, care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terţ, încearcă să-şi recapete dreptul de proprietare asupra bunului şi să recupereze posesia de la terţul respectiv.
45. Instanţele române au considerat că este de ajuns ca, în cursul unei proceduri în revendicare, instanţa sesizată să examineze cele două titluri de proprietate – cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru a declara că unul este mai caracterizat decât celălalt (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 2.543/1996 a Curţii de Apel Ploieşti, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991 – 2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 358; a se vedea, de asemenea, Decizia nr. 1554/2000 a Curţii de Apel Cluj) din cauza vechimii sale, de exemplu, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar.
C. Jurisprudenţa internă privind acţiunile declanşate de diverse parohii greco-catolice în vederea restituirii bisericilor
46. Părţile au depus la dosarul cauzei hotărâri judecătoreşti referitoare la acţiunile declanşate de bisericile greco-catolice împotriva bisericilor ortodoxe în vederea restituirii lăcaşurilor de cult. Acţiunile aveau ca temei, în mare parte, art. 480 C. civ. şi aveau ca obiect rectificarea înscrierilor de carte funciară în care bisericile ortodoxe şi-au înscris dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu.
1. Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
47. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) examinează, în calitate de instanţă de ultim grad, recursurile declarate de părţi.
48. Într-o serie de decizii depuse la dosar (a se vedea, de exemplu, deciziile Înaltei Curţi din 5 februarie 2013, martie 2013, 19 martie 2013, 16 mai 2013 şi 2 octombrie 2013, 16 mai 2012 şi 12 decembrie 2012, 26 ianuarie 2011 şi 24 noiembrie 2011), Înalta Curte a decis că, deşi partea greco-catolică a învestit instanţele cu o acţiune în revendicare de drept comun, nu se putea ignora criteriul dorinţei credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile, stabilit prin lege specială, şi anume Decretul-lege nr. 126/1990. Într-o altă serie de cauze, Înalta Curte a casat deciziile instanţelor inferioare, retrimiţând dosarele cauzelor spre rejudecare, pe motiv că nu s-a aplicat criteriul stabilit de legea specială (a se vedea, de exemplu, deciziile din 24 martie 2009, 9 noiembrie 2010, 14 noiembrie 2012 şi 11 decembrie 2012, precum şi 7 februarie 2013).
49. Într-o decizie din 20 iunie 2013, Înalta Curte a admis acţiunea în revendicare într-un context în care în localitate existau două biserici şi în care, deşi din populaţia de 90 de persoane doar 2 erau de rit greco-catolic, biserica revendicată nu era folosită de credincioşii ortodocşi.
50. În unele decizii, Înalta Curte a soluţionat acţiunea în revendicare comparând titlurile părţilor în litigiu înscrise în cartea funciară (a se vedea, de exemplu, deciziile din 10 martie 2011, din 16 mai 2012, 2 octombrie 2012 şi 21 noiembrie 2012, precum şi din 1 octombrie 2013). Printr-o decizie definitivă din 25 noiembrie 2008, Înalta Curte a retrimis dosarul cauzei spre judecare la instanţele inferioare după ce a constatat că Biserica Ortodoxă este înscrisă în cartea funciară şi că criteriul dorinţei credincioşilor se aplică doar în timpul procedurii prealabile în faţa comisiilor mixte.
2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
51. Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. 3 alin. (1) teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990, în conformitate cu care situaţia juridică a lăcaşurilor de cult se va stabili „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Potrivit autorului excepţiei de neconstituţionalitate, acest text de lege încalcă dispoziţiile Constituţiei care protejează libertatea de conştiinţă şi dreptul de proprietate. În Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Curtea Constituţională a respins excepţia şi a hotărât că acest criteriu, aplicat de comisiile mixte, este conform Constituţiei. În urma unei noi sesizări, instanţa şi-a reconfirmat poziţia în Decizia nr. 49 din 19 mai 1995.
52. Prin decizia nr. 804 din 27 septembrie 2012, Curtea Constituţională a confirmat jurisprudenţa anterioară şi a respins excepţia de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. 3, sus-menţionat, declarând următoarele:
„[...] democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, «ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri», rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Curtea [Constituţională] a reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat [...], dar şi libertatea credinţelor religioase [...]. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.
Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora [...]
O asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora «Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc» - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - «În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă» -, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.”
D. Recursul în interesul legii
53. În conformitate cu art. 329 din Codul de procedură civilă şi art. 514 din Noul Cod de procedură civilă intrat în vigoare în februarie 2013, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului, au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Deciziile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
III. Rapoartele Consiliului Europei cu privire la România
54. Al Treilea Raport despre România al Comisiei Europene împotriva rasismului şi intoleranţei (ECRI – European Commission against Racism and Intolerance), adoptat la 24 iunie 2005 şi publicat la 21 februarie 2006, menţionează următoarele:
„Legislaţia privind instituţiile religioase
[...]
15. ECRI notează cu îngrijorare că, deşi nu are statutul unei religii de stat, Biserica Ortodoxă, care constituie religia majoritară în România, deţine poziţia dominantă în societatea românească. Celelalte religii consideră astfel că Biserica Ortodoxă are o influenţă prea mare asupra politicii autorităţilor. Ea pare de asemenea să primească beneficii de care celelalte religii nu se bucură, precum deţinerea de capele în închisori şi centre de detenţie. Se mai spune că această Biserică exercită o mare influenţă asupra deciziilor guvernamentale precum acordarea statutului de cult religios pentru asociaţiile religioase. ECRI mai notează că, dat fiind numărul şi diversitatea cultelor oficial recunoscute şi practicate în România, dialogul inter-religios între Biserica Ortodoxă şi alte instituţii religioase ar putea fi îmbunătăţit. În special, dialogul dintre această Biserică şi Biserica Greco-Catolică suferă în aparenţă, mai ales din cauza modului în care autorităţile abordează problema restituirii proprietăţilor confiscate în perioada comunistă.
16. ECRI mai notează că a primit cu îngrijorare raporturi despre membri ai Bisericii Ortodoxe care au fost angajaţi în tot felul de cazuri de hărţuire împotriva adepţilor Bisericii Greco-Catolice, sub ochiul îngăduitor al autorităţilor.
[...]
45. ECRI notează cu îngrijorare că restituirea bisericilor aparţinând în trecut Bisericii Greco-Catolice a devenit o sursă de tensiune între aceasta din urmă şi Biserica Ortodoxă. În ciuda încercărilor de a ajunge la o rezolvare amiabilă, Biserica Ortodoxă refuză să înapoieze aceste lăcaşe de cult Bisericii Greco-Catolice, iar autorităţile nu par să ia măsuri pentru a aplica legea. ECRI speră prin urmare că autorităţile vor juca un rol mai activ în rezolvarea problemelor privind restituirea bisericilor greco-catolice, pentru a asigura aplicarea corectă a legii într-un spirit de toleranţă şi respect reciproc. [...]”
55. Al Patrulea Raport privind România al ECRI, adoptat la 19 martie 2014 şi publicat la 3 iunie 2014, menţionează următoarele:
„22. În al treilea raport al său, ECRI recomanda autorităţilor române să pună în aplicare legea care guvernează restituirea proprietăţii şi să încurajeze cultele religioase, în special Biserica Ortodoxă şi alte minorităţi religioase, în promovarea unui dialog constructiv pe acest subiect. A mai recomandat ca autorităţile să introducă aranjamente de mediere, să organizeze colocvii şi seminarii interreligioase şi să iniţieze campanii de informare pentru promovarea ideii de societate multi-confesională.
23. Autorităţile au confirmat că disputele pe motivul proprietăţii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică au dus la tensiuni între cele două confesiuni. Într-o notă generală, Biserica Ortodoxă a înapoiat cu întârziere bisericile Greco-Catolice primite în 1948 de la stat şi adesea a refuzat să facă acest lucru.
24. O comisie comună, compusă din reprezentanţi ai clerului din cele două biserici, lucrează din 1999 pentru rezolvarea acestor dispute legate de proprietate; totuşi, activitatea acestei comisii nu pare să fi produs rezultate semnificative. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a informat ECRI că, începând cu 2005, din cele 6 723 de cereri de restituire, au fost procesate 1 100. [...] A fost înfiinţat de asemenea un Consiliu consultativ al Bisericilor şi Cultelor, în aprilie 2011, pentru a promova solidaritatea şi cooperarea şi pentru a preveni conflictele între diferite religii din România; acesta se întâlneşte de două ori pe an. ECRI salută eforturile menţionate mai sus şi încurajează autorităţile să-şi asume un rol conducător în rezolvarea acestor dispute, care, încă o dată, se referă la proprietăţi confiscate de stat.”
56. Răspunsul Guvernului român la al patrulea raport al ECRI este redactat astfel în partea relevantă pentru prezenta cauză (traducere din limba engleză, făcută de grefa Curţii):
„Referitor la paragrafele 22–25, Secretariatul de Stat pentru Culte a căutat constant să acţioneze ca mediator pentru dezamorsarea tensiunilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) şi a avut un rol activ în găsirea unor soluţii convenabile pentru ambele părţi în litigiul lor patrimonial; Secretariatul de Stat pentru Probleme Religioase finanţează proiecte pentru construirea unor noi lăcaşuri de cult în locurile în care una dintre părţi devine irevocabil proprietara lăcaşului de cult anterior în litigiu.
De asemenea, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor/ANRP a continuat seria de întrevederi cu reprezentanţii celor două biserici, în cadrul cărora s-au discutat aspecte legate de stadiul soluţionării cererilor depuse la Comisia specială de retrocedare şi dificultăţile întâmpinate la procesul de restituire.
În cadrul acestor întrevederi, s-au mai discutat aspecte legate de situaţia proprietăţilor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice şi care sunt deţinute în prezent de Biserica Ortodoxă Română, precum şi încurajarea dialogului între cele două biserici în vederea unei soluţionări amiabile a litigiului patrimonial.
În ceea ce priveşte stadiul actual al soluţionării cererilor de restituire depuse de Biserica Greco-Catolică la Comisia specială de retrocedare, trebuie subliniat că din cele 6 723 de cereri de restituire, au fost soluţionate 1 100 (un procent de 16,51 %).
Situaţia cererilor de restituire finalizate în funcţie de modul de soluţionare:
Restituire în natură: 139
Propunere de despăgubire: 52
Respingere: 66
Alte soluţii (redirecţionare, renunţare): 853”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
57. Invocând art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanţă. Aceştia impută în acest sens instanţelor naţionale faptul că au soluţionat litigiul nu prin aplicarea normelor de drept comun, ci subordonându-le respectării unui criteriu prevăzut de legea specială privind procedura amiabilă (respectiv, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul), în vreme ce, potrivit reclamanţilor, aplicarea acestui criteriu nu este previzibilă. Curtea a considerat deja că, în cazul în care se ridică astfel de probleme – garanţiile prevăzute la art. 13 sunt înglobate de garanţiile mai stricte prevăzute la art. 6 (Ravon şi alţii împotriva Franţei, nr. 18497/03, pct. 27, 21 februarie 2008). Prin urmare, este necesar să se examineze susţinerile reclamanţilor exclusiv din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie.
Reclamanţii se plâng totodată de durata procedurii.
58. Partea relevantă în speţă a art. 6 § 1 din Convenţie este redactată astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale [...] într-un termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
59. Cu titlu preliminar, Curtea constată că acţiunea reclamanţilor intra sub incidenţa art. 6 § 1 din Convenţie pe latura sa civilă întrucât urmărea să obţină recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra unui imobil, un drept cu caracter patrimonial (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, citată anterior, pct. 65).
60. Prin urmare, constatând că aceste capete de cerere formulate de reclamanţi nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la dreptul de acces la instanţă
a) Argumentele părţilor
i. Reclamanţii
61. Reclamanţii consideră că dreptul lor de acces la instanţă era doar iluzoriu în măsura în care, în opinia lor, instanţele nu au plenitudine de jurisdicţie pentru a soluţiona litigiul referitor la lăcaşul de cult. Aceştia precizează în acest sens că, aplicând criteriul din legea specială, respectiv dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunul – pârâtă în acest litigiu, instanţele au golit de conţinut dreptul lor de acces la instanţă.
62. În observaţiile lor complementare, reclamanţii precizează că, în măsura în care majoritatea ar fi tot ortodoxă, ar fi greu de obţinut restituirea lăcaşului de cult. Aceştia consideră că instanţele interne învestite cu o acţiune în revendicare trebuiau să aplice dreptul comun şi să facă o comparare de titluri de proprietate ale părţilor şi că luarea în considerare a contribuţiei celor două culte la construirea edificiului sau folosinţa acestuia din urmă nu constituiau criterii relevante pentru stabilirea titlurilor de proprietate. Aceştia susţin în cele din urmă că absenţa, în opinia lor, a unei prevederi legale clare şi previzibile cu privire la modul în care criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor trebuia să se combine cu dreptul comun a făcut ca dreptul lor de acces la instanţă să devină ineficient.
ii. Guvernul
63. Guvernul nu neagă existenţa unei limitări a dreptului reclamanţilor de acces la instanţă, dar susţine că această limitare era justificată şi proporţională. Acesta afirmă că nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al cauzei şi calitatea părţilor - comunităţi religioase, care sunt, în opinia sa, ghidate de principiile toleranţei şi înţelegerii interconfesionale. Acesta consideră că intervenţia statului în reglementarea folosinţei bunurilor cu caracter religios trebuie să fie minimă din moment ce trebuie să respecte principiul neutralităţii faţă de cultele religioase. Guvernul mai precizează că instanţele interne au respins acţiunea reclamanţilor nu ca inadmisibilă, ci ca nefondată, după ce – în opinia sa – a făcut o analiză comparativă a titlurilor de proprietate şi a dat câştig celui prezentat de pârâtă.
64. În observaţiile sale complementare, Guvernul revine asupra argumentelor care ţin de circumstanţele cauzei şi care au determinat atât instanţa de apel, cât şi cea de recurs, să respingă acţiunea reclamanţilor. Acesta adaugă că instanţele respective au cercetat în istoria construirii bisericii elemente de luat în considerare pentru a stabili care este dorinţa credincioşilor.
b) Motivarea Curţii
i. Principiile aplicabile
65. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la instanţă”, iar dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un aspect din acesta. Acest drept nu este absolut; el are restricţii admise implicit deoarece, prin natura sa, vizează o reglementare a statului. Cu toate acestea, în timp ce statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere, este sarcina Curţii să se pronunţe în ultimă instanţă cu privire la respectarea cerinţelor din Convenţie [Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 230, CEDO 2012]. Limitările impuse nu pot restrânge în niciun caz accesul liber pentru un justiţiabil într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la instanţă (Stagno împotriva Belgiei, nr. 1062/07, pct. 25, 7 iulie 2009; Stanev, citată anterior, pct. 230).
66. Curtea reaminteşte că nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne: obligaţia de a interpreta legislaţia internă le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor (a se vedea, printre multe altele, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VIII; şi Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998-I). Rolul său se limitează la verificarea compatibilităţii, cu Convenţia, a efectelor acestei interpretări.
ii. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
67. Curtea observă că prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, desfiinţate de regimul comunist. Curtea conştientizează faptul că problema restituirii acestor lăcaşuri de cult se pune la o scară destul de mare şi constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. În această privinţă, Curtea reaminteşte că a hotărât anterior că, şi într-un astfel de context, o excludere generală din competenţa instanţelor a litigiilor având ca obiect lăcaşurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanţă, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluţionare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicţional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, citată anterior, pct. 66-75).
68. În speţă, Curtea constată că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanţa nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, oferea reclamanţilor posibilitatea unei acţiuni în justiţie în vederea stabilirii situaţiei juridice a lăcaşului de cult (a se vedea, a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, pct. 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat şi procedura de aplicat în faţa comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanţe (a se vedea, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, citată anterior, pct. 71).
69. În continuare, Curtea observă că reclamanţii au recurs la acţiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, şi că au acţionat în justiţie Biserica Ortodoxă care deţinea bunul, sesizând tribunalul cu o acţiune în revendicarea lăcaşului de cult în litigiu. Astfel, reclamanţii susţin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situaţia juridică a lăcaşurilor de cult se va stabili ţinând seama de „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanţă pe motiv că face să prevaleze dorinţa pârâtei în cadrul acţiunii.
70. Curtea reaminteşte că nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult care au aparţinut bisericilor greco-catolice şi au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluţiona problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acţiune în revendicare având ca obiect un lăcaş de cult. Curtea se va limita aşadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franţei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 333‑B). Deşi nu are competenţa de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităţilor naţionale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunţa în ultimă instanţă asupra respectării cerinţelor din Convenţie. În acest scop, Curtea trebuie totuşi să se axeze în speţă pe criteriul „dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanţilor de acces la instanţă.
71. În acest sens, Curtea constată că instanţele interne nu şi-au declinat competenţa de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenţionează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ţinut seama de contextul istoric, de contribuţiile financiare ale diverselor părţi la construirea bisericii şi de modul în care a fost folosită clădirea (supra, pct. 28–30). Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile şi au luat în considerare aspecte istorice şi sociale, nu doar aspectele statistice. Instanţele au examinat toate pretenţiile reclamanţilor pe fond, punct cu punct, fără a se vedea constrânse vreodată să-şi decline competenţa de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanţele au pronunţat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanţilor care erau importante pentru soluţionarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Curtea constată astfel că instanţele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicţie pentru aplicarea şi interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerinţele de la art. 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Potocka şi alţii împotriva Poloniei, nr. 33776/96, pct. 56-59, CEDO 2001‑X; şi, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 17 decembrie 1996, pct. 52, Culegere 1996‑VI).
72. Curtea reaminteşte că efectivitatea dreptului de acces la instanţă impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale (Bellet, citată anterior, pct. 36). Curtea constată că, în speţă, reclamanţii au beneficiat de o examinare aprofundată a acţiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, şi anume „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanţă să devină ineficient.
73. Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei, Curtea apreciază că reclamanţii au avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul de acces la instanţă. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
2. Cu privire la pretinsa nerespectare a principiului securităţii juridice
a) Argumentele părţilor
i. Reclamanţii
74. Reclamanţii consideră că aplicarea criteriului prevăzut de legea specială într-o acţiune în revendicare de drept comun nu era previzibilă. Aceştia argumentează în acest sens că jurisprudenţa Înalte Curţi în materie nu a fost constantă în anii următori intrării în vigoare a Legii nr. 182/2005 şi că abia în 2012 şi 2013 jurisprudenţa instanţei supreme a atins, în opinia lor, o cvasi-constanţă în aplicarea criteriului în litigiu. Astfel, aceştia denunţă divergenţa de jurisprudenţă care pare să existe atât la nivelul instanţei supreme în decizii care sunt, în opinia lor, pronunţate uneori de aceiaşi judecători, cât şi la nivelul instanţelor inferioare.
75. Aceştia precizează că, deşi au trecut 24 de ani de la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 126/1990, dreptul intern aplicabil litigiilor având ca obiect lăcaşuri de cult încă nu este clar, mai ales în privinţa modului în care trebuie să se coroboreze legea specială şi Codul civil. În opinia lor, reiese clar din jurisprudenţa instanţelor interne că acestea luau în considerare şi interpretau elemente diferite în scopul exclusiv de a dezavantaja partea greco-catolică. Reclamanţii mai precizează că Ordonanţa Guvernului nr. 94/2000 prevedea că regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială. În opinia lor, până în prezent, nu s-a adoptat nicio lege în această privinţă.
ii. Guvernul
76. Guvernul consideră că aplicarea, în cadrul acţiunii în revendicare, a criteriului dorinţei credincioşilor era previzibil şi că norma specială trebuia să prevaleze faţă de norma generală. În acest sens, Guvernul precizează că Decretul-lege nr. 126/1990 prevedea că acest criteriu trebuie luat în considerare în contextul restituirii lăcaşurilor de cult şi totodată recunoştea în mod oficial cultul greco-catolic. În opinia sa, acest decret-lege permitea astfel foştilor enoriaşi să revină, dacă doreau, la cultul greco-catolic la care au fost obligaţi să renunţe în 1948 şi să găsească o soluţie pentru proprietatea lăcaşului de cult în perspectiva restructurării comunităţii locale.
77. Precizând că se referă la deciziile Curţii Constituţionale (supra, pct. 51 şi 52), Guvernul afirmă că acest criteriu a fost declarat conform cu Constituţia şi în acord cu realitatea socială. Acesta declară că modificările aduse prin Legea nr. 182/2005 vizau recunoaşterea accesului la acţiunea în justiţie, fără să introducă o perspectivă diferită în privinţa relaţiilor patrimoniale între culte. Acesta adaugă că practica instanţelor interne arată că criteriul dorinţei credincioşilor era luat în considerare în decizia de restituire a unui lăcaş de cult. Potrivit Guvernului, aplicarea acestui criteriu exclusiv în procedura prealabilă şi nerespectarea lui în procedura judiciară ar conduce la anihilarea dorinţei comunităţii care foloseşte lăcaşul de cult şi care a contribuit la construirea lui, şi asta cu atât mai mult cu cât procedura prealabilă nu este obligatorie.
78. În fine, Guvernul precizează că instanţele nu aplică criteriul dorinţei credincioşilor doar în funcţie de numărul credincioşilor dintr-o comunitate, ci au de stabilit dorinţa acestora după ce au examinat o serie de factori sociali, istorici şi juridici.
b) Motivarea Curţii
i. Principiile aplicabile
79. Aşa cum Curtea a precizat mai sus, autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au, în primul rând, sarcina de a interpreta legislaţia internă. Prin urmare, în afara cazurilor existenţei unui caracter arbitrar evident, Curtea nu are competenţa de a pune în discuţie interpretarea legislaţiei interne de către aceste instanţe (a se vedea, de exemplu, Ādamsons împotriva Letoniei, nr. 3669/03, pct. 118, 24 iunie 2008). De asemenea, în această privinţă, Curtea nu are, în principiu, obligaţia de a compara diversele hotărâri pronunţate, chiar şi în litigii care la prima vedere par similare sau conexe, de către instanţe a căror independenţă trebuie să o respecte (Gregório de Andrade împotriva Portugaliei, nr. 41537/02, pct. 36, 14 noiembrie 2006; şi Ādamsons, citată anterior, pct. 118).
80. În continuare, Curtea subliniază că a recunoscut deja faptul că eventualele divergenţe de jurisprudenţă sunt inerente, în mod normal, oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă teritorială. Astfel de divergenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Acest fapt, în sine, nu se poate considera a fi contrar Convenţiei (Santos Pinto împotriva Portugaliei, nr. 39005/04, pct. 41, 20 mai 2008).
81. Sesizată în mod repetat cu litigii care pun în discuţie problema divergenţelor de jurisprudenţă [a se vedea, în special, Beian împotriva României (nr. 1), no 30658/05, CEDO 2007‑XIII; şi Iordan Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 23530/02, 2 iulie 2009], Curtea s-a pronunţat asupra necesităţii de a stabili în ce condiţii contradicţiile din jurisprudenţa unei instanţe naţionale supreme aduc atingere cerinţelor procesului echitabil prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, Curtea a precizat care sunt criteriile după care se ghidează motivarea sa, acestea constând în a cerceta dacă există „divergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa unei instanţe supreme; dacă legislaţia internă prevedea mecanisme care permit eliminarea acestor incoerenţe; dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi care au fost, după caz, efectele aplicării lor [Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 13279/05, pct. 53, 20 octombrie 2011].
ii. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
82. Curtea constată că reclamanţii au sesizat instanţele interne cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Contrar aşteptărilor lor, curtea de apel şi Înalta Curte care s-au pronunţat asupra cauzei au considerat că nu pot soluţiona acţiunea ca pe o acţiune în revendicare de drept comun şi au preferat aplicarea unei legi speciale, şi anume Decretul-lege nr. 126/1990. Reclamanţii văd în acest fapt o lipsă de previzibilitate a aplicării criteriului din legea specială în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun şi, prin urmare, o nerespectare a principiului securităţii juridice.
83. Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004 din 13 august 2004 („OG nr. 64/2004”) prevede că în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea care are un interes de a acţiona poate introduce o acţiune în justiţie potrivit dreptului comun.
84. Pentru a defini situaţia în care se află reclamanţii, noţiunea „potrivit dreptului comun” introdusă prin OG nr. 64/2004 şi corelaţiile acesteia cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990 par esenţiale. Într-adevăr, făcând astfel referire la dreptul comun, nici ordonanţa şi nici o altă lege ulterioară nu au adus clarificări suplimentare pentru interpretarea ei. În general, „dreptul comun” în materie de protecţie a dreptului la proprietate este reprezentat de acţiunea în revendicare reglementată de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat în doctrină şi jurisprudenţă (supra, pct. 43–45).
85. De asemenea, Curtea constată că, în iulie 2005, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 („OUG. nr. 94/2000”) privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost modificată cu următorul text: „regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială”. Până în prezent, nu s-a adoptat nicio lege în această privinţă. Pe de altă parte, modificarea OUG nr. 94/2000 nu face trimitere la dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, care menţiona criteriul dorinţei majorităţii credincioşilor, decret-lege care exista deja la data adoptării modificării respective.
86. Reiese de aici că, în proceduri judiciare precum respectiva acţiune în revendicare, instanţele au avut de soluţionat litigii deşi nu dispuneau de un cadru legislativ suficient de clar şi previzibil. Consecinţa acestei situaţii a fost aceea că diverse instanţe naţionale au ajuns la concluzii juridice diferite cu privire la aceeaşi chestiune de drept cu care au fost sesizate. Astfel, instanţele interne, inclusiv Înalta Curte, sesizate cu o acţiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., au interpretat această noţiune în două moduri: unele instanţe au considerat că trebuie să examineze acţiunea în revendicare în mod clasic, făcând o comparaţie a titlurilor de proprietate (supra, pct. 49); altele, precum în prezenta cauză, au considerat că trebuie să soluţioneze acţiunea în revendicare aplicând criteriul stabilit de Decretul-lege nr. 126/1990 (supra, pct. 48).
87. Curtea reaminteşte că dezvoltarea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate fi de durată: prin urmare, pot fi tolerate faze de divergenţe de jurisprudenţă fără a se pune în discuţie securitatea juridică (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, citată anterior, pct. 83). Jurisprudenţa nefiind imuabilă ci, din contră, progresivă în esenţă, principiul unei bune administrări a justiţiei nu se poate înţelege ca impunând o cerinţă strictă privind constanţa jurisprudenţială (Unédic împotriva Franţei, nr. 20153/04, pct. 73, 18 decembrie 2008; şi Atanasovski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 36815/03, pct. 38, 14 ianuarie 2010).
88. De asemenea, divergenţa poate fi tolerată din moment ce ordinea juridică internă asigură capacitatea de a o resorbi. În speţă, deşi nu s-a folosit calea recursului în interesul legii (supra, pct. 52), cele mai înalte instanţe din ţară, respectiv Înalta Curte şi Curtea Constituţională, au reglementat aceste divergenţe aliniindu-şi poziţiile cu privire la problema aplicabilităţii criteriului din legea specială. Astfel, în 2012 şi 2013, jurisprudenţa Înaltei Curţi a marcat o tendinţă constând într-o preferinţă pentru criteriul prevăzut de legea specială, şi anume dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunurile. De asemenea, Curtea Constituţională a precizat constant în deciziile sale că acest criteriu este conform cu Constituţia (supra, pct. 50 şi 51).
89. În plus, Curtea reaminteşte că unificarea jurisprudenţei care trece prin faza instituirii unui sistem judiciar de mecanisme menite să asigure coerenţa în practică necesită un anumit timp [Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42162/02, 2 decembrie 2008]. Prin urmare, în speţă, faptul că decizia în litigiu a fost pronunţată anterior unificării jurisprudenţei în materie nu poate să încalce, de sine stătător, principiile previzibilităţii şi securităţii juridice în măsura în care sistemul juridic intern a fost capabil să pună capăt acestei incertitudini prin mijloace proprii (a se vedea, mutatis mutandis, Albu şi alţii împotriva României, pct. 42, 10 mai 2012). Pe de altă parte, soluţia adoptată în cauza reclamanţilor era similară deciziei adoptate un an mai târziu de Curtea Constituţională şi jurisprudenţei cvasi-unanime a Înaltei Curţi (Usnul împotriva Republicii Cehe, nr. 33945/06, 29 martie 2011).
90. Curtea constată că documentele prezentate de părţi nu fac posibilă stabilirea intervalului de timp în care s-a manifestat această incertitudine juridică la nivel intern. Astfel, deşi este incontestabil faptul că unificarea jurisprudenţei lor de către instanţele naţionale a necesitat câţiva ani, Curtea ţine seama de complexitatea problemei pe care o ridică prezenta cauză şi impactul ei social. În plus, în speţă nu era vorba de clarificarea interpretării divergente a unei dispoziţii legale, ci de stabilirea, pe cale jurisprudenţială, a modului în care trebuiau aplicate dreptul comun şi normele speciale.
91. Curtea reaminteşte, în fine, că aprecierea existenţei şi întinderii unei divergenţe de jurisprudenţă nu înseamnă, pentru ea, aprecierea oportunităţii opţiunilor de politică jurisprudenţială făcute de instanţele interne în absenţa arbitrariului (Nejdet Şahin şi Perihan Şahin, citată anterior, pct. 89). În speţă, Curtea consideră că, şi în eventualitatea în care interpretarea dată de Înalta Curte noţiunii de „drept comun” şi articularea acestuia cu norma specială au fost defavorabile reclamanţilor, această interpretare nu constituie, în sine, o atingere adusă art. 6 din Convenţie. De asemenea, trebuie subliniat că reclamanţii nu mai pot susţine că au suferit o denegare de dreptate din moment ce litigiul lor a făcut obiectul unei examinări de către curtea de apel şi Înalta Curte. În plus, Curtea consideră că aceste instanţe şi-au motivat corespunzător deciziile în fapt şi în drept, precum şi că interpretarea dată de acestea circumstanţelor supuse examinării lor nu este arbitrară, nerezonabilă ori de natură să vicieze caracterul echitabil al procedurii, ci ţine pur şi simplu de modalităţile de aplicare a dreptului intern.
92. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
3. Cu privire la durata procedurii
a) Argumentele părţilor
93. Reclamanţii denunţă durata procedurii care, în opinia lor, este de zece ani şi o lună şi pe care o consideră imputabilă autorităţilor naţionale. Aceştia susţin că nu a fost o cauză complexă şi că probele au fost depuse la dosar din momentul sesizării instanţelor.
94. Guvernul este de părere că durata procedurii în litigiu este compatibilă cu condiţia privind judecarea într-un „termen rezonabil”. În ceea ce priveşte perioada ce trebuie luată în considerare, Guvernul menţionează suspendarea cauzei în perioada 22 februarie 2002 - 23 martie 2003, adică timp de un an şi o lună. De asemenea, acesta consideră că prezenta cauză are o complexitate deosebită, care ţine de aspecte în fapt şi în drept. În cele din urmă, acesta susţine că nu a existat nicio perioadă de inactivitate şi nicio întârziere considerabile care să poată fi imputate autorităţilor naţionale.
b) Motivarea Curţii
95. Curtea constată că perioada ce trebuie luată în considerare pentru episcopia reclamantă a început la 23 mai 2001 şi s-a încheiat la 15 iunie 2011. Durata a fost aşadar de circa zece ani şi trei săptămâni pentru trei grade de jurisdicţie.
96. Referitor la perioada de luat în considerare pentru ceilalţi doi reclamanţi, Curtea constată că, deşi aceştia sunt menţionaţi în cererea introductivă de instanţă (supra, pct. 19), instanţele au hotărât în primul ciclu procedural că au fost sesizate doar de episcopia reclamantă, cu toate că au acceptat să examineze recursul declarat de parohia reclamantă (supra, pct. 21). Întrucât, în faţa Curţii, părţile nu au precizat dacă cei doi reclamanţi aveau sau nu calitatea de a sta în justiţie în primul ciclu procedural, este necesar să se ia în considerare ca dată de începere a procesului pentru aceşti reclamanţi data la care cauza a fost repusă pe rolul tribunalului în 2006 şi la care cauza a fost suplimentată de aceste părţi (supra, pct. 23). Aceste fapte sunt de altfel precizate în decizia curţii de apel din 11 iunie 2010 (supra, pct. 29). Este incontestabil faptul că, pentru aceşti reclamanţi, procesul s-a încheiat tot prin decizia definitivă din 15 iunie 2011 a Înaltei Curţi. Procesul a durat aşadar aproape cinci ani pentru trei grade de jurisdicţie.
97. Curtea reaminteşte că, pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ţine seama de circumstanţele cauzei şi, în baza criteriilor consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000–VII].
98. Pentru început, Curtea observă că în speţă nu li se poate reproşa reclamanţilor nicio întârziere în cadrul procedurii. Judecata a fost suspendată de câteva ori pentru a le permite părţilor să încerce procedura amiabilă prevăzută de lege. De asemenea, este necesar să se constate că, în primii ani, instanţele naţionale sesizate nu s-au considerat competente pentru soluţionarea fondului cauzei (supra, pct. 19-20). Prin urmare, după ce cei trei reclamanţi au devenit parte la procedură, a fost necesară continuarea procedurii în faţa comisiei mixte, cu toate că instanţele fuseseră deja sesizate cu judecarea cauzei pe fond (supra, pct. 24). La acestea se adaugă faptul că o hotărâre a fost anulată pentru viciu de formă (supra, pct. 23). Prin urmare, Curtea concluzionează că prelungirea procesului este în esenţă imputabilă autorităţilor naţionale.
99. Deşi este adevărat că, pentru parohia reclamantă şi protopopiatul reclamant procedura a durat mai puţin decât pentru episcopia reclamantă, Curtea nu poate să nu constate că parohia şi protopopiatul au fost menţionaţi în cererea introductivă de instanţă (supra, pct. 19) şi că parohia reclamantă a participat activ la desfăşurarea procedurii (supra, pct. 21 in fine). Curtea constată totodată că, la data la care cei doi reclamanţi au intervenit în procedură (supra, pct. 23), cauza se afla deja de cinci ani pe rolul instanţelor interne. Prin urmare, instanţele interne au avut nevoie de trei ani pentru a pronunţa o primă decizie valabilă pe fondul cauzei şi de aproximativ doi ani în plus pentru a pronunţa o decizie definitivă.
100. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate şi ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că reclamanţii nu au beneficiat de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în această privinţă.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie
101. Reclamanţii susţin că au suferit o discriminare în privinţa dreptului lor de acces la instanţă, garantat prin art. 6 § 1 din Convenţie, discriminare care era bazată, în opinia lor, pe apartenenţa lor la o religie minoritară în ţară. Aceştia invocă art. 14 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Cu privire la admisibilitate
102. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
103. Reclamanţii consideră că au suferit o discriminare bazată pe religie, în măsura în care dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990 au stabilit dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunul revendicat drept criteriu pentru stabilirea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult. Aceştia precizează că, deşi teoretic acest criteriu pare să fie favorabil celor două părţi în litigiu, în realitate Biserica Greco-Catolică nu deţine niciun lăcaş de cult, toate aceste bunuri aflându-se, potrivit reclamanţilor, în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Aceştia afirmă că, din acest motiv, partea ortodoxă nu ar fi avut niciun interes să participe la comisiile mixte şi ar fi blocat pentru mult timp accesul părţilor interesate la instanţă.
104. În observaţiile lor complementare, reclamanţii au adăugat că partea ortodoxă a obţinut câştig de cauză graţie aplicării criteriului dorinţei credincioşilor. Aceştia consideră că diminuarea competenţei instanţelor la constatarea formală a dorinţei uneia dintre părţile în litigiu a avut ca efect faptul că dreptul lor de acces la instanţă a devenit iluzoriu. Aceştia precizează că, în cauze similare, unele instanţe au efectuat o comparaţie între titlurile de proprietate fără să ia în considerare dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin bunul revendicat şi că ei înşişi au suferit, prin urmare, o discriminare faţă de alte parohii greco-catolice aflate în aceeaşi situaţie ca şi ei.
b) Guvernul
105. Guvernul consideră că reclamanţii nu au demonstrat deloc că au suferit o discriminare, nici faţă de alte comunităţi religioase ortodoxe, nici faţă de alte comunităţi greco-catolice aflate într-o situaţie asemănătoare cu a lor.
106. În observaţiile sale complementare, referindu-se la previzibilitatea criteriului în litigiu, Guvernul a explicat că acesta reflectă o concepţie cu fundamente sociale şi istorice profunde. Acesta pune accentul pe caracterul specific al imobilelor în litigiu, acela de lăcaşuri de cult. În opinia sa, legislaţia adoptată urmărea să permită credincioşilor să decidă soarta lăcaşului de cult, având în vedere că, la construirea lăcaşului de cult, au contribuit credincioşii, l-au întreţinut şi au făcut posibilă destinaţia lui. Acesta adaugă că, la data adoptării Decretului-lege nr. 126/1990, enoriaşii aveau la dispoziţie toate opţiunile: cultul greco-catolic putea spera în mod legitim la refacerea comunităţii sale în dimensiuni similare celor existente anterior desfiinţării lui, în vreme ce cultul ortodox putea preconiza pierderea unui număr de credincioşi, şi anume pe cei care au părăsit împotriva voinţei lor cultul greco-catolic în timpul regimului totalitar comunist.
107. Guvernul subliniază că criteriul „dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” a fost confirmat de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a precizat în deciziile sale motivele pentru care soluţia legislativă adoptată era nu doar constituţională, ci şi în acord cu realitatea socială (supra, pct. 51 şi 52).
108. Acesta precizează, în cele din urmă, că reclamanţii au avut posibilitatea de a adresa cererea lor instanţelor interne, care au examinat acţiunea pe fond şi au pronunţat decizii amplu motivate, fără nicio urmă de arbitrariu. Acesta adaugă că instanţele au stabilit dorinţa credincioşilor după ce au examinat o serie de factori sociali, istorici şi juridici şi că reclamanţii nu au fost dezavantajaţi din cauza religiei lor. Concluzia acestuia este că criteriul în litigiu, prevăzut de Decretul-lege nr. 126/1990, nu a fost aplicat pentru a favoriza o anumită comunitate religioasă, ci pentru a permite credincioşilor să decidă soarta bunului pe care l-au construit şi asta, în opinia Guvernului, în ideea de a nu crea nedreptăţi mai grave decât cele pe care încercau să le remedieze.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile aplicabile
109. Aşa cum Curtea a precizat constant, art. 14 din Convenţie completează celelalte prevederi normative ale Convenţiei şi protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existenţă independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile şi libertăţile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar şi fără să existe încălcarea cerinţelor prevăzute de acestea şi, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situaţia de fapt din litigiu nu intră sub incidenţa a cel puţin uneia dintre aceste prevederi [a se vedea, printre multe altele, E.B. împotriva Franţei (MC), nr. 43546/02, pct. 47-48, 22 ianuarie 2008].
110. De asemenea, în conformitate cu jurisprudenţa consacrată a Curţii, o discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii similare [D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 175, CEDO 2007‑IV]. Totuşi, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalităţile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanţe, absenţa unui tratament diferenţiat în vederea corectării unei inegalităţi este cea care poate, fără justificare obiectivă şi rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziţiei în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV; Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, pct. 51, CEDO 2006‑VI]. Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporţionate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] şi că o discriminare posibil contrară Convenţiei poate rezulta dintr-o situaţie de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, pct. 76, CEDO 2006‑VIII).
111. O diferenţă de tratament este discriminatorie dacă îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit [Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 51].
b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
112. Curtea constată că, în speţă, reclamanţii se consideră victime ale unei discriminări la exercitarea dreptului lor de acces la instanţă, discriminare ce pare bazată pe aplicarea, de către instanţele interne, a criteriului dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin bunul respectiv, comunitate care este pârâta din acest proces. Ţinând seama totodată de faptul că, în Lupeni, comunitatea ortodoxă care deţine bunul reprezintă religia majoritară, reclamanţii consideră că au suferit o discriminare ce pare bazată pe apartenenţa lor la o minoritate religioasă.
113. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanţilor intră sub incidenţa art. 14 din Convenţie care, în circumstanţele cauzei, se aplică în coroborare cu art. 6 § 1 din Convenţie.
i. Cu privire la existenţa sau inexistenţa unei diferenţe de tratament bazate pe religie între persoane aflate în situaţii similare
114. Curtea constată că, aşa cum se prevede la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul în litigiu obligă comisiile mixte să ia în considerare „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Se observă că în textul de lege incriminat nu există nicio diferenţă de tratament bazată pe religie. Reclamanţii susţin însă că discriminarea în litigiu ar fi rezultatul unei situaţii de fapt evidente, şi anume că acele comunităţi care deţin bunuri revendicate sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă, care este religia majoritară a ţării.
115. Curtea observă că lăcaşul de cult în litigiu era deţinut de Biserica Ortodoxă din Lupeni, care era pârâtă în proces. De altfel, se constată că, aşa cum reiese din datele istorice prezentate de părţi, la modul general, în cazurile în care trebuie aplicat Decretul-lege nr. 126/1990, lăcaşurile de cult revendicate sunt deţinute de entităţi aparţinând Bisericii Ortodoxe, Biserica Greco-Catolică fiind în situaţia de a solicita restituirea lor (supra, pct. 9). În acest context, prevăzând „dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” drept criteriu pentru stabilirea situaţiei juridice a bunului în litigiu, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar putea fi interpretat ca şi când ar crea o poziţie privilegiată pentru pârâtă, în detrimentul reclamanţilor. Curtea a examinat art. 3, sus-menţionat, în contextul art. 6 din Convenţie (supra, pct. 81 şi următoarele). Prin urmare, există o diferenţă de tratament între cele două comunităţi – Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă – care, în ceea ce priveşte pretenţiile lor de proprietate asupra lăcaşului de cult în litigiu, se află într-o situaţie similară.
ii. Cu privire la existenţa sau nu a unei justificări obiective şi rezonabile
116. Curtea reaminteşte că, dacă o politică sau o măsură generală are efecte defavorabile disproporţionate asupra unui grup de persoane, nu se exclude posibilitatea de a fi considerată discriminatorie chiar dacă nu vizează în mod special acest grup (Zarb Adami, citată anterior, pct. 80). De altfel, Curtea reaminteşte că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii similare în alte privinţe justifică diferenţe de tratament (Stec şi alţii, citată anterior, pct. 51). De regulă, statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile economice ori sociale de ordin general. Datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine poziţionate decât o instanţă internaţională pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială, iar Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepţia cazului în care raţionamentul lui se dovedeşte a fi „în mod vădit lipsit de o bază rezonabilă” (Stec şi alţii, citată anterior, pct. 52).
117. Curtea constată că Guvernul susţine că criteriul în litigiu a fost conceput pentru a ţine seama de istoricul cauzei şi de natura religioasă a bunului în litigiu. Din afirmaţiile Guvernului reiese că, prin această legislaţie, statul urmărea să le protejeze celor care au fost obligaţi, în timpul regimului totalitar comunist, să renunţe la religia greco-catolică libertatea de a-şi manifesta voinţa privind religia dorită, păstrând totodată posibilitatea folosirii lăcaşului de cult pe care l-au construit.
118. Curtea acordă importanţă faptului că, aplicând criteriul „dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, instanţele române nu s-au limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu. Astfel, instanţele au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete referitoare la circumstanţele în care biserica a fost construită şi folosită în decursul anilor, la interzicerea cultului greco-catolic şi obligaţia impusă credincioşilor în acea perioadă de a „trece” la cultul ortodox, precum şi la alegerea făcută de aceşti credincioşi ulterior reînfiinţării cultului greco-catolic. După o examinare aprofundată a situaţiei în fapt, instanţele interne au pronunţat decizii detaliate şi motivate, al căror raţionament respecta linia constantă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (supra, pct. 29–31 şi 34).
119. În plus, Curtea observă că, sesizată asupra unei excepţii de neconstituţionalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituţională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertăţii cultelor şi a libertăţii celorlalţi, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reaminteşte că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru şi imparţial al practicării religiilor, cultelor şi credinţelor, şi de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupări opuse [a se vedea, printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, pct. 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Respectarea autonomiei comunităţilor religioase recunoscute de stat s-a manifestat, în speţă, prin afirmarea de către stat a dreptului acestor comunităţi de a decide, ele însele, cu privire la dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult.
120. În cele din urmă, Curtea constată că argumentele reclamanţilor întemeiate pe divergenţa de jurisprudenţă se referă la un aspect legat de respectarea principiului securităţii juridice şi că le-a examinat deja din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie. Curtea consideră că nu se impune o nouă examinare din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie.
121. Prin urmare, Curtea consideră că, ţinând seama de obiectivul urmărit şi de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul naţional a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenţie. Prin urmare, în speţă, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 din Convenţie, considerat separat şi în coroborare cu art. 14 din Convenţie
122. Reclamanţii susţin că modul în care instanţele naţionale au soluţionat litigiul în cauză şi refuzul acestora de a dispune restituirea bisericii au adus atingere dreptului lor la libertatea de religie, ceea ce constituie o încălcare a art. 9 din Convenţie, considerat separat şi în coroborare cu art. 14 din Convenţie (citat anterior).
123. Art. 9 din Convenţie are următorul conţinut:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
124. Guvernul solicită Curţii să nu se pronunţe asupra acestui capăt de cerere al reclamanţilor susţinând că, întrucât acesta are în opinia sa un caracter procedural, se impune examinarea lui exclusiv din perspectiva art. 6 din Convenţie.
125. În continuare, Guvernul precizează că reclamanţii au putut în permanenţă să-şi manifeste religia în mod liber şi că nu a existat aşadar o ingerinţă în dreptul lor la libertatea de religie. Acesta precizează că este recunoscut prin lege cultul religios greco-catolic, preoţii greco-catolici pot oficia serviciul religios, iar credincioşii greco-catolici se pot întruni pentru practicarea religiei lor într-o clădire corespunzătoare. În plus, acesta susţine că nu s-a stabilit că oficierea serviciului religios greco-catolic este legată indisociabil de proprietatea asupra bisericii în litigiu.
126. În observaţiile sale complementare, Guvernul adaugă că are cunoştinţă de rolul jucat de un lăcaş de cult pentru o comunitate religioasă. Acesta precizează că statul român a prevăzut nu doar măsuri cu caracter declarativ, ci şi măsuri cu caracter reparatoriu, respectând totodată, potrivit Guvernului, obligaţia de a rămâne neutru şi imparţial în exercitarea puterii sale de reglementare în materie şi în relaţiile sale cu diverse religii. Acesta susţine că mai mult de 237 de lăcaşuri de cult au fost restituite comunităţilor greco-catolice şi că alte comunităţi greco-catolice au beneficiat de ajutor pentru construirea unor lăcaşuri de cult noi. Acesta declară, în ultimul rând, că reclamanţii nu au solicitat ajutor financiar.
b) Reclamanţii
127. Reclamanţii consideră că respingerea acţiunii lor având ca obiect restituirea unui lăcaş de cult a constituit o ingerinţă în respectarea dreptului lor la libertatea de religie. Aceştia susţin că dreptul protejat prin art. 9 din Convenţie implică libertatea de a-şi manifesta religia şi că practicarea cultului lor greco-catolic într-o biserică reprezintă o astfel de manifestare. Aceştia consideră că utilizarea clădirii unei biserici catolice şi plata chiriei pentru locaţie de care ei se achită nu trebuie să scutească statul de obligaţia sa de a le permite recuperarea fostului lor lăcaş de cult ori de a-i ajuta să construiască o biserică nouă.
128. Reclamanţii mai susţin că ingerinţa pe care o denunţă în legătură cu dreptul lor la libertatea de religie era prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Cu toate acestea, ţinând seama, în opinia lor, de lipsa de previzibilitate a acestuia, acest articol nu întruneşte cerinţele în materie de calitate impuse de Convenţie. În continuare, reclamanţii afirmă că ingerinţa în cauză nu era o măsură necesară într-o societate democratică. În opinia lor, criteriul stabilit prin legea specială face să prevaleze dorinţa majorităţii şi, prin urmare, nu este compatibil cu o societate democratică în care ar trebui să se promoveze toleranţa, acceptarea tuturor diferenţelor, inclusiv cele religioase şi culturale, precum şi protecţia minorităţilor.
129. În observaţiile lor complementare, reclamanţii precizează că nu au obţinut restituirea bisericii şi că nu li s-a oferit niciun alt ajutor, după cum prevedea, în opinia lor, art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990. De asemenea, aceştia consideră că sus-menţionatul art. 4 are o formulare generală, care nu vizează exclusiv Biserica Greco-Catolică. Aceştia precizează, în ultimul rând, că în prezent nu dispun de o biserică destinată manifestării cultului lor.
2. Motivarea Curţii
130. Curtea decide să examineze aceste capete de cerere ale reclamanţilor (supra, pct. 124).
a) Principiile aplicabile
131. Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă conform căreia libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, astfel cum este apărată la art. 9, reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice” în sensul Convenţiei. Curtea reaminteşte că această libertate se numără, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă, dar este totodată un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. În joc se află pluralismul – obţinut cu costuri mari de-a lungul secolelor – consubstanţial cu o astfel de societate (Biserica Mitropolitană a Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45701/99, pct. 114, CEDO 2001‑XII).
132. De asemenea, Curtea reaminteşte că, deşi libertatea de religie vine mai întâi din interior, ea „implică” în plus mai ales „libertatea de a-şi manifesta religia” în mod individual şi în privat, sau în colectiv, în public şi în cercul celor cu care se împărtăşeşte aceeaşi credinţă. Mărturisirea de credinţă, prin vorbe şi fapte, are legătură cu existenţa convingerilor religioase. Această libertate implică, printre altele, pe cea de a adera sau nu la o religie şi cea de a o practica sau nu (Biserica Mitropolitană a Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 114).
133. De asemenea, Curtea reaminteşte că, întrucât comunităţile religioase există în mod tradiţional sub forma unor structuri organizate, art. 9 se interpretează în lumina art. 11 din Convenţie, care apără viaţa asociativă împotriva oricărei ingerinţe nejustificate din partea statului. Din această perspectivă, dreptul credincioşilor la libertatea religioasă, care include dreptul de a-şi manifesta religia în colectiv, presupune posibilitatea credincioşilor de a se asocia liber, fără ingerinţă arbitrară din partea statului. Astfel, autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului dintr-o societate democratică şi se află în chiar centrul protecţiei pe care le-o conferă art. 9. În orice caz, Curtea reaminteşte că obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului, astfel cum a fost definită în jurisprudenţa sa, este incompatibilă cu vreo putere de apreciere din partea statului în privinţa legitimităţii credinţelor religioase, precum şi că această obligaţie îi impune statului să se asigure că grupări opuse una alteia, chiar dacă provin din acelaşi grup, se tolerează reciproc [Juma Mosque Congregation şi alţii împotriva Azerbaidjanului (dec.), nr. 15405/04, pct. 58, 8 ianuarie 2013].
b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză
134. Analizând circumstanţele cauzei, Curtea constată că reclamanţii se plâng de refuzul instanţelor naţionale de a le recunoaşte dreptul de proprietate asupra bisericii în litigiu. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă acest refuz constituie în sine o ingerinţă în exercitarea, de către reclamanţi, a dreptului lor la libertatea de religie garantat de art. 9 coroborat cu art. 14 din Convenţie.
135. În acest sens, Curtea observă că Decretul-lege nr. 126/1990 a recunoscut oficial cultul greco-catolic în România. Cu toate acestea, nicio dispoziţie legală nu a impus restituirea automată a lăcaşurilor de cult care au aparţinut, înainte de 1948, acestei biserici şi care ulterior au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.
136. Curtea reaminteşte că, din Convenţie, nu se poate deduce un drept pentru o comunitate religioasă de a i se garanta un lăcaş de cult de către autorităţile publice [Griechische Kirchengemeinde Munchen şi Bayern E.V. împotriva Germaniei (dec.), nr. 52336/99, 18 septembrie 2007]. În speţă, refuzul instanţelor naţionale de a le recunoaşte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra unei biserici nu a împiedicat funcţionarea acestor reclamanţi şi nu le-a restrâns dreptul de a construi un lăcaş de cult în condiţiile legii.
137. Curtea mai observă că Înalta Curte a răspuns la afirmaţiile reclamanţilor cu privire la respectarea dreptului lor la libertatea de religie. În opinia Curţii, ţinând seama de contextul social şi istoric al cauzei, precum şi de concluziile de mai sus cu privire la dreptul de acces al reclamanţilor la instanţă, argumentele folosite de instanţa supremă naţională sunt de înţeles şi nu sunt criticabile în raport cu Convenţia.
138. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că art. 9 din Convenţie nu conferă comunităţilor religioase dreptul de a beneficia de o finanţare mai mare din partea statului, chiar dacă acordarea de subvenţii pentru diverse comunităţi religioase – şi, prin urmare, diverse religii – necesită un control mai strict (Magyar Keresztény Mennonita Egyház şi alţii împotriva Ungariei, nr. 70945/11, 23611/12, 26998/12, 41150/12, 41155/12, 41463/12, 41553/12, 54977/12 şi 56581/12, pct. 106, CEDO 2014). În acest sens, Curtea observă că art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede că în localităţile în care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult. În acest scop, statul va pune terenul necesar la dispoziţia cultelor respective dacă acestea nu deţin teren şi va contribui la strângerea fondurilor necesare. Curtea constată că această dispoziţie legală oferă parohiilor care nu deţin lăcaş de cult posibilitatea de a obţine ajutorul statului la construirea unui astfel de lăcaş. Textul de lege nu impune niciun alt criteriu care ar putea bloca accesul părţilor interesate la acele ajutoare financiare (a se vedea, a contrario, Magyar Keresztény Mennonita Egyház şi alţii, citată anterior, pct. 110). Pe de altă parte, Curtea constată că, potrivit informaţiilor prezentate de Guvern şi necontestate de reclamanţi, alte parohii greco-catolice care au solicitat ajutor în temeiul art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 au putut beneficia de diverse tipuri de finanţare pentru construirea unui nou lăcaş de cult. Reclamanţii încă beneficiază aşadar de această cale pentru a obţine ajutorul statului.
139. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, refuzul instanţelor interne de a le recunoaşte reclamanţilor dreptul de proprietate asupra bisericii în litigiu nu a constituit o ingerinţă nejustificată în exercitarea dreptului lor la libertate de religie. De asemenea, Curtea consideră că măsura în litigiu nu a fost discriminatorie. Instanţele interne nu şi-au bazat decizia pe elemente ţinând de apartenenţa religioasă, ci pe elemente faptice concrete (supra, pct. 118).
140. Având în vedere toate elementele de mai sus, Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
iv. cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la convenţie, considerat separat şi în coroborare cu art. 14 din convenţie
141. Reclamanţii consideră că refuzul instanţelor interne de a dispune restituirea bisericii şi modul în care au judecat cauza au adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Aceştia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, considerat separat şi în coroborare cu art. 14 din Convenţie (citat anterior). Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie este redactat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
142. Declarând că se referă la hotărârea Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor (citată anterior, pct. 87), Guvernul solicită Curţii mai întâi să nu se pronunţe asupra acestui capăt de cerere al reclamanţilor, considerând că acesta vizează absenţa unei garanţii procedurale care a fost deja examinată din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie.
143. În continuare, Guvernul invocă inadmisibilitatea ratione materie a acestui capăt de cerere. În acest sens, Guvernul precizează că instanţele interne nu au recunoscut, prin decizie definitivă, dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bisericii în litigiu. Prin urmare, în opinia sa, reclamanţii nu pot în speţă să pretindă nici un „bun” şi nici o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
144. Guvernul consideră că reclamanţii nu au demonstrat că au suferit o discriminare şi că, în orice caz, aceştia nu au fost supuşi unui tratament discriminatoriu în speţă.
b) Reclamanţii
145. Reclamanţii consideră admisibil capătul lor de cerere. În opinia lor, în contextul specific cauzei, art. 480 C. civ. (care reglementează acţiunea în revendicare) coroborat cu modificările aduse prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 (care acordă bisericilor greco-catolice dreptul de a acţiona în justiţie pentru a obţine restituirea lăcaşurilor de cult) constituie cel puţin o „speranţă legitimă” în legătură cu dreptul de proprietate asupra bisericii. Aceştia consideră că recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-Catolice i-a restituit acesteia toate drepturile şi obligaţiile avute anterior desfiinţării sale în 1948, inclusiv dreptul de proprietate asupra bisericii. De asemenea, aceştia precizează că biserica ortodoxă a intrat în posesia lăcaşului de cult şi l-a înscris în mod abuziv pe numele său în cartea funciară. Aceştia deduc de aici că existau toate premisele faptice şi legale necesare pentru a crea o speranţă legitimă privind reintegrarea lăcaşului de cult în patrimoniul lor. În cele din urmă, aceştia consideră că, dacă instanţele interne ar fi aplicat dreptul comun acţiunii lor în revendicare şi nu criteriul dorinţei credincioşilor prevăzut în legea specială, lăcaşul de cult în litigiu ar fi fost restituit parohiei lor.
146. Reclamanţii se consideră victime ale unei discriminări atât ca urmare a criteriului adoptat de legea privind restituirea lăcaşurilor de cult, cât şi ca urmare a aplicării lui în prezenta cauză, alte instanţe interne soluţionând acţiunile în revendicare aplicând normele de drept comun.
2. Motivarea Curţii
a) Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
147. Curtea se va pronunţa cu privire la aplicabilitatea, în prezenta cauză, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (supra, pct. 142).
i. Principiile aplicabile
148. Curtea reaminteşte jurisprudenţa constantă a organelor Convenţiei, conform căreia „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pot fi ori „bunuri existente” [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 33071/96, 13 decembrie 2000], ori valori patrimoniale, inclusiv creanţe, faţă de care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332; şi Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 49144/99, pct. 24, 18 aprilie 2002). În schimb, nu se pot considera „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 nici speranţa de a vedea renăscut un drept de proprietate care s-a stins în urmă cu mult timp, nici o creanţă condiţională care devine caducă în urma nerealizării condiţiei [Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002‑VII].
149. În plus, Curtea reafirmă că statelor contractante nu le impune Convenţia nicio obligaţie specifică de a remedia nedreptăţile sau daunele cauzate anterior ratificării Convenţiei. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a stabili condiţiile pentru restituirea bunurilor de care unele persoane au fost deposedate înainte de ratificarea Convenţiei [Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004‑IX].
ii. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
150. În prezenta cauză, Curtea observă că reclamanţii susţin că au pierdut posesia şi proprietatea asupra bisericii revendicate în 1948, adică anterior ratificării Convenţiei de către România la 20 iunie 1994. Aceştia au introdus o acţiune în justiţie pentru restituirea bunului în litigiu, în urma unor modificări legislative care recunoşteau cultul lor şi le deschideau calea acţiunii în justiţie în acest sens.
151. În pofida reabilitării judiciare a cultului lor în 1990, fostele lor bunuri au rămas în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Într-adevăr, Decretul-lege nr. 126/1990, deşi recunoştea în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, prevedea că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de către o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate de o procedură judiciară. Nu se prevedea aşadar restituirea automată a bunurilor în litigiu. Reclamanţii au fost lipsiţi astfel de un drept de proprietate. Asta nu înseamnă că aplicarea, de către autorităţile naţionale, a dispoziţiilor legale pertinente într-un caz special nu poate ridica o problemă sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, înainte de a cerceta dacă modul de aplicare a legii a adus atingere drepturilor reclamanţilor, Curtea trebuie să cerceteze dacă creanţa de restituire în litigiu se interpretează ca „bun” în sensul articolului menţionat.
152. În acest sens, se observă că reclamanţii au încercat să obţină restituirea lăcaşului de cult pe cale acţiunii în justiţie. Prin urmare, aceştia nu puteau pretinde că bunurile le aparţineau fără a fi nevoie de o intervenţie din partea instanţelor. Prin urmare, aceştia nu aveau un „bun actual”.
153. Referitor la întrebarea dacă reclamanţii aveau cel puţin o „speranţă legitimă” de a li se concretiza o oarecare creanţă actuală şi exigibilă, Curtea observă că, de la început, creanţa de restituire era o creanţă condiţională, în măsura în care legea stabilea condiţia în funcţie de care trebuia soluţionată situaţia juridică a lăcaşurilor de cult. În speţă, chestiunea întrunirii de către reclamanţi a cerinţelor legale trebuia soluţionată în cadrul acţiunii în justiţie, iar instanţele interne au hotărât în definitiv că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege. Prin urmare, creanţa reclamanţilor nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se interpreta ca o „valoare patrimonială” necesitând protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
154. De asemenea, Curtea observă că autorităţile statului nu au adoptat niciun act normativ sau administrativ în care să se menţioneze restituirea bisericii în litigiu către reclamanţi (a se vedea, a contrario, Arhiepiscopia catolică Alba-Iulia împotriva României, nr. 33003/03, pct. 82-88, 25 septembrie 2012). În măsura în care reclamanţii denunţă jurisprudenţa divergentă a instanţelor interne cu privire la dreptul aplicabil în cauzele având ca obiect restituirea lăcaşurilor de cult, Curtea reaminteşte că persistenţa unor divergenţe în interpretarea de către instanţele naţionale a dreptului intern nu dă naştere unei „speranţe legitime” [a se vedea, în acest sens, Albu şi alţii împotriva României, nr. 34796/09, pct. 47, 10 mai 2012; şi Liepājnieks împotriva Letoniei (dec.), nr. 37586/06, pct. 95-96, 2 noiembrie 2010].
155. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.
b) Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
156. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe caracterul discriminatoriu al criteriului pentru restituirea lăcaşului de cult, Curtea a reamintit deja la pct. 109 supra că aplicarea art. 14 nu implică obligatoriu încălcarea unuia dintre drepturile materiale garantate de Convenţie. Trebuie, şi este suficient, ca faptele cauzei să intre cel puţin „sub incidenţa” unuia dintre articolele din Convenţie [a se vedea Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 39, CEDO 2005‑X; şi Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 58, CEDO 2008‑...]. Interzicerea discriminării, consacrată de art. 14, depăşeşte aşadar exercitarea drepturilor şi libertăţilor pe care fiecare stat este obligat să le garanteze prin Convenţie şi protocoalele acesteia. Aceasta se aplică şi drepturilor adiţionale ce ţin de domeniul de aplicare general al oricărui articol din Convenţie, pe care statul a decis din proprie iniţiativă să le protejeze [Stec şi alţii (dec.), citată anterior, pct. 40].
157. Deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei [Kopecký, citată anterior, pct. 35 lit. d)], din jurisprudenţa Curţii reiese că, atunci când, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou interes patrimonial ţinând de domeniul de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile aferente (ibidem). În cazuri asemănătoare celui din prezenta speţă, în care reclamanţii formulează în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 un capăt de cerere potrivit căruia sunt privaţi de o restituire dintr‑un motiv discriminatoriu menţionat la art. 14, şi anume apartenenţa religioasă, criteriul relevant este acela de a cerceta dacă părţile interesate ar fi avut vreun drept, sancţionabil în instanţele interne, de a obţine restituirea bunului respectiv în cazul în care nu ar fi existat condiţia de acordare în litigiu [a se vedea, mutatis mutandis, Stec şi alţii (dec.), citată anterior, pct. 54; şi Carson şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 42184/05, pct. 64, CEDO 2010]. Reiese că interesele reclamanţilor intră în sfera de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a dreptului la respectarea bunurilor pe care acesta îl garantează, ceea ce constituie un motiv suficient pentru ca art. 14 din Convenţie să devină aplicabil.
158. Curtea constată că reclamanţii denunţă o discriminare, bazată pe religie, existentă în legislaţia privind restituirea lăcaşurilor de cult. Însă Curtea tocmai a constatat că nici criteriul prevăzut de lege, nici modul de aplicare a acestuia în speţă, nu au constituit o discriminare bazată pe religie contrară art. 14 din Convenţie. Prin urmare, din motive identice cu cele prezentate la pct. 116–120 supra, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
159. Reclamanţii se plâng, în contextul art. 6 din Convenţie, de absenţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor în măsura în care, prin aplicarea – în opinia reclamanţilor – a criteriului dorinţei majorităţii credincioşilor, aceste instanţe au favorizat partea ortodoxă, care reprezintă religia majoritară a ţării. În contextul aceluiaşi articol, aceştia denunţă lipsa caracterului echitabil al procesului pe motiv că unii judecători au fost înlocuiţi în cursul procesului în completele din care au făcut parte şi că unele menţiuni privind procedura orală nu au fost consemnate cu exactitate. În fine, aceştia se plâng de încălcarea drepturilor lor garantate de art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 9 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, susţinând că nu au beneficiat la nivel intern de o cale de atac pentru a-şi exercita drepturile.
160. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă asupra pretenţiilor formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia. Rezultă că aceste capete de cerere sunt inadmisibile şi că trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
161. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
162. Reclamanţii solicită, pentru prejudiciul material, restituirea bisericii, a terenului şi a casei parohiale. În caz de nerestituire în natură a bunurilor imobile, aceştia solicită, în baza unui raport de expertiză, 282 343 de euro (EUR), sumă care corespunde – în opinia lor – valorii de piaţă a bunurilor imobile în litigiu. Aceştia solicită, de asemenea, 50 000 EUR pentru prejudiciul moral.
163. Guvernul răspunde că valorile din raportul de evaluare sunt exorbitante în comparaţie cu preţurile pieţei estimate de camera notarilor pentru terenuri similare celui revendicat. Acesta consideră că, în cazul în care Curtea concluzionează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, o eventuală hotărâre de constatare a atingerii aduse drepturilor lor din Convenţie ar constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral şi că, în orice caz, suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă.
164. Curtea subliniază că acordarea unei reparaţii echitabile, în speţă, se poate justifica doar prin faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil într-un termen rezonabil. Întrucât nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins, Curtea respinge cererea în acest sens.
165. Referitor la repararea prejudiciului moral, Curtea consideră că încălcarea constatată cu siguranţă le-a cauzat reclamanţilor neplăceri şi o incertitudine îndelungată pe care simpla constatare a unei încălcări nu le poate repara. Pronunţându-se în echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor în solidar suma de 2 400 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
166. De asemenea, reclamanţii solicită 7 930,61 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii, defalcate astfel: 5 173,50 EUR pentru D.O. Hatneanu, care se plătesc direct doamnei avocat; 2 385,50 EUR cu titlu de onorariu pentru C.T. Borsanyi; 71,54 EUR reprezentând cheltuieli de corespondenţă suportate de aceasta din urmă, care se plătesc direct doamnei avocat; şi 300 EUR reprezentând cheltuieli de secretariat şi de corespondenţă care se plătesc Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki („APADOR-CH”). Reclamanţii au depus la dosar centralizatorul cu numărul de ore lucrate de avocaţi şi contractele de asistenţă judiciară, precum şi convenţia încheiată cu APADOR-CH, prin care această asociaţie se angaja să suporte cheltuielile de secretariat necesare pentru susţinerea prezentei cereri în faţa Curţii.
167. Guvernul consideră că onorariul doamnei avocat D.O. Hatneanu este excesiv şi nenecesar, ţinând seama de faptul că aceasta i-a reprezentat pe reclamanţi în prezenta procedură abia după ce Guvernului i s-a comunicat cererea şi faptul că aceasta reprezintă diverşi reclamanţi în cauze similare în faţa Curţii. Acesta consideră că cheltuielile solicitate de doamna avocat pentru observaţiile complementare nu ar trebui să fie incluse în cheltuielile de judecată. Referitor la cheltuielile solicitate de C.T. Borsanyi, care a depus cererea la Curte, Guvernul solicită Curţii să acorde, în echitate, o sumă pentru cheltuielile efectuate în mod real şi în mod necesar.
168. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate să obţină rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999‑VIII]. În prezenta speţă, Curtea constată că reclamanţii oferă o defalcarea detaliată şi precisă a cheltuielilor pretinse. Ţinând seama de natura cauzei, de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 2 202 EUR pentru onorariul doamnei avocat D.O. Hatneanu şi suma de 2 385 EUR pentru onorariul doamnei avocat C.T. Borsanyi, care se vor plăti direct acestora. De asemenea, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 71 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă suportate de C.T. Borsanyi, precum şi 300 EUR pentru cheltuielile de secretariat şi de corespondenţă suportate de APADOR-CH (a se vedea, în acest sens, Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 111, 26 iulie 2007), care se vor plăti direct acesteia din urmă.
C. Dobânzi moratorii
169. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie – în legătură cu dreptul de acces la instanţă, respectarea principiului securităţii juridice şi dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil, precum şi capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie şi o declară inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă;
3. hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil cu respectarea principiului securităţii juridice;
4. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii;
5. hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces la instanţă;
6. hotărăşte, în unanimitate,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 2 400 EUR (două mii patru sute de euro), sumă plătită în solidar reclamanţilor, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 2 202 EUR (două mii două sute doi euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată, care se plătesc direct lui D.O. Hatneanu;
iii. 2 456 EUR (două mii patru sute cincizeci şi şase euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată, care se plătesc direct lui C.T. Borsanyi;
iv. 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru cheltuieli de judecată, care se plătesc direct asociaţiei APADOR-CH;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
7. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 mai 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLStephen Phillips
Full & Egal Universal Law Academy