©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Nota de informare privind jurisprudenţa Curţii - nr. 188
August – septembrie 2015
M. şi M. împotriva Croaţiei - 10161/13
Hotărârea din 3.09.2015 (Secţia I)
Art. 8
Art. 8 § 1
Respectarea vieţii de familie
Respectarea vieţii private
Lipsa ascultării unui copil în cadrul unei îndelungate proceduri de încredinţare a acestuia: încălcare
Art. 3
Anchetă eficientă
Neefectuarea unei anchete imediate cu privire la acuzaţii de acte de violenţă în familie împotriva unei minore: încălcare
În fapt – În cadrul procedurii în faţa organelor Convenţiei, o mamă (a doua reclamantă) şi fiica sa născută în 2001 (prima reclamantă) susţin că autorităţile interne nu au luat măsuri pentru protejarea primei reclamante împotriva relelor tratamente fizice, psihice şi psihologice despre care susţine că i-au fost aplicate de tatăl său. În urma divorţului dintre tată şi cea de-a doua reclamantă, în 2007, prima reclamantă a fost încredinţată tatălui său. Aceasta a fost în mod frecvent insultată şi ameninţată cu violenţa fizică de tatăl său, în timp ce era încredinţată acestuia. Aceste fapte au atins punctul culminant într-un incident care ar fi avut loc la 1 februarie 2011, când acesta ar fi lovit-o în faţă şi ar fi strâns-o de gât, insultând-o în acelaşi timp. A doua zi, reclamantele au reclamat incidentul la poliţie şi au menţionat episoade anterioare de insulte şi rele tratamente fizice. În consecinţă, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de tată, dar acţiunea era încă pendinte în primă instanţă la data examinării cauzei de către Curtea Europeană, adică la mai mult de 4 ani şi jumătate de la începerea ei.
În paralel, a doua reclamantă a introdus o acţiune civilă împotriva tatălui pentru a obţine încredinţarea primei reclamante. Cererea sa pentru custodie temporară a fost respinsă în iunie 2011 pe motiv că, potrivit instanţei interne care şi-a bazat decizia pe avizele experţilor medico-legali şi ale lucrătorilor sociali, prima reclamantă nu risca să sufere noi rele tratamente acasă la tatăl său. Acţiunea principală privind încredinţarea era încă pendinte la data pronunţării hotărârii Curţii Europene. Prima reclamantă, care şi-a exprimat dorinţa puternică de a locui cu mama sa şi care a început să sufere tulburări de comportament manifestate mai ales prin acte de automutilare, a continuat să locuiască împreună cu tatăl ei împotriva dorinţei sale.
În drept
Art. 3: Având în vedere vârsta fragedă a reclamantei, prezumtivele acte de violenţă în familie la care a fost supusă de tatăl său constituie tratamente degradante în sensul art. 3. Reclamantele au reclamat la poliţie, încă de a doua zi, incidentele din 1 februarie 2011. Vătămarea invocată de prima reclamantă a fost atestată printr-un certificat medico-legal. Curtea consideră că această probă era suficientă pentru a face plauzibilă cererea adresată de reclamante autorităţilor interne şi, în consecinţă, pentru a declanşa pentru stat atât obligaţia procedurală de a efectua o anchetă asupra acuzaţiilor primei reclamante, cât şi obligaţia pozitivă de a o proteja împotriva altor acte de violenţă.
a) Obligaţii procedurale – În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a efectua o anchetă, autorităţile interne au decis începerea urmăririi penale doar pentru fapta care părea cea mai gravă dintr-o serie de acte de violenţă împotriva primei reclamante, în loc să îl inculpe pe tată pentru una sau mai multe infracţiuni care puteau include toate cazurile de rele tratamente invocate, ceea ce ar fi permis autorităţilor să abordeze situaţia în mod global. În plus, acţiunea penală împotriva tatălui era pendinte de aproape 4 ani şi jumătate la data la care Curtea a pronunţat decizia. Au existat întârzieri considerabile, imputabile autorităţilor interne. Prin urmare, ancheta nu a îndeplinit cerinţele de promptitudine şi durată rezonabilă, inerente noţiunii de eficienţă.
Concluzie: încălcare (5 voturi la 2).
b) Obligaţia de a proteja – Reclamantele impută, în plus, autorităţilor interne faptul că au lăsat-o pe prima reclamantă în încredinţarea tatălui ei după incidentul din 1 februarie 2011 şi, astfel, nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a preveni repetarea actelor de violenţă în familie împotriva acesteia. Curtea consideră totuşi că, în perioada în litigiu, autorităţile interne au luat măsurile necesare pentru a evalua şi analiza riscurile unor noi rele tratamente. Autorităţile sociale, în special, au exercitat un control vigilent asupra situaţiei primei reclamante prin măsuri de protecţie a copilului, care au rămas în vigoare în perioada septembrie 2011 – martie 2014. În plus, atât în recomandarea centrului de asistenţă socială locală, cât şi în opinia comună a experţilor medico-legali s-a concluzionat că prima reclamantă nu era expusă niciunui risc de rele tratamente la domiciliul tatălui său. Decizia instanţei din 2011 prin care s-a respins încredinţarea temporară a fetei către mama sa era bazată pe recomandarea, în acest sens, a centrului de asistenţă socială şi alte probe, precum şi pe faptul că urmărirea penală împotriva tatălui era încă în desfăşurare. Aceasta a fost aşadar adoptată după ce toate aspectele relevante au fost examinate cu atenţie.
Concluzie: neîncălcare (unanimitate).
Având în vedere concluzia sa în baza art. 3 în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, Curtea hotărăşte, de asemenea, că nu a fost încălcat nici art. 8 cu privire la a doua reclamantă şi cu privire la obligaţia statului de a o proteja pe fiica acesteia împotriva relelor tratamente.
Art. 8: În opinia Curţii, capetele de cerere formulate de reclamante cu privire la faptul că autorităţile interne nu au luat în considerare dorinţa primei reclamante de a locui împreună cu mama sa şi faptul că autorităţile nu au audiat-o pe prima reclamantă în cadrul procedurii privind acordarea custodiei ridică probleme legate de dreptul lor la respectarea vieţii lor private şi de familie. Aceste probleme sunt diferite de cele care au fost analizate în contextul art. 3 şi necesită aşadar o examinare separată.
Faptul că procedura de încredinţare a durat, până în la această dată, mai mult de 4 ani şi 3 luni, este suficient în sine pentru a concluziona că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care decurge de la art. 8 din Convenţie. În plus, în prezenta cauză era necesară o promptitudine şi mai mare deoarece procedura se referea la un copil traumatizat care a resimţit, exclusiv din cauza relaţiei conflictuale dintre părinţii săi, o mare suferinţă morală care a împins-o la automutilare.
Cu toate acestea, se pare că autorităţile interne nu au recunoscut gravitatea şi urgenţa situaţiei, iar prelungirea procedurii nu a făcut decât să agraveze starea critică a primei reclamante. Curtea a fost impresionată în special de faptul că, după 4 ani şi 3 luni, prima reclamantă încă nu a fost audiată în cadrul procedurii şi nu a avut astfel posibilitatea de a-şi exprima opinia privind părintele cu care doreşte să locuiască. Având în vedere art. 12 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, în orice procedură judiciară sau administrativă care priveşte drepturile copilului în sensul art. 8 din Convenţia europeană, nu se poate considera că un copil capabil de discernământ a fost implicat suficient în procesul de luare a deciziilor dacă nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat şi, prin urmare, de a-şi exprima opinia. Având în vedere vârsta şi maturitatea primei reclamante, pare greu de susţinut ideea că aceasta nu era capabilă de discernământ şi nu era capabilă să-şi exprime liber opinia.
În prezenta cauză, experţii medico-legali au stabilit că, pe de o parte, tatăl şi mama erau la fel de (in)capabili să aibă grijă de prima reclamantă, iar pe de altă parte, aceasta dorea să locuiască cu mama sa. Întrucât ambii părinţi locuiau în acelaşi oraş, anularea ordonanţei de încredinţare nu ar fi constrâns-o să se transfere la altă şcoală ori să fie scoasă în alt mod din mediul său social obişnuit. În consecinţă, nerespectarea dorinţei primei reclamante privind părintele cu care dorea să locuiască a încălcat, în circumstanţele specifice ale cauzei, dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie. În plus, durata prelungită a procedurii de încredinţare a încălcat totodată drepturile celei de a doua reclamante care decurg din art. 8.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41: 19 500 EUR pentru prima reclamantă și 2 500 EUR pentru a doua reclamantă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa ()
Full & Egal Universal Law Academy