©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
M. împotriva Germaniei – 19359/04
Hotărârea din 17.12.2009
Art. 5 § 1: Lipsire de libertate – Arestare sau detenţie legală
Menţinerea reclamantului în detenţie provizorie pentru o perioadă mai mare decât cea maximă autorizată în momentul încarcerării. încălcare
În fapt – În 1986, reclamantul a fost condamnat pentru tentativă de omor şi de furt calificat, la o pedeapsă de cinci ani cu închisoarea. Tribunalul a dispus arestarea sa din motive siguranţă, măsură considerată necesară având în vedere probabilitatea crescută ca persoana interesată să săvârşească infracţiuni care să aducă atingere gravă integrităţii fizice a victimelor sale. Reclamantul fusese deja condamnat şi arestat în mai multe rânduri, mai ales pentru tentativă de omor, furt, vătămare corporală şi şantaj. Instanţa era de părere că era previzibil că persoana în cauză va comite din nou acte spontane de violenţă, ceea ce îl făcea un individ periculos pentru colectivitate. Reclamantul şi-a terminat de executat pedeapsa cu închisoarea în august 1991, iar de atunci se află în detenţie din motive de siguranţă. În aprilie 2001, o instanţă a respins cererile persoanei interesate pentru obţinerea suspendării pedepsei cu o perioadă de probă şi a dispus arestul din motive de siguranţă pentru perioada ulterioară datei de 8 septembrie 2001, dată la care persoana interesată ar fi petrecut în arestul din motive de siguranţă perioada maximă de 10 ani, autorizată anterior de lege. Instanţa a aplicat Codul penal, aşa cum a fost amendat de o lege intrată în vigoare în ianuarie 1998. Aceasta a declarat că prevederea amendată era aplicabilă atât persoanelor lipsite de libertate a căror arestare din motive de siguranţă fusese dispusă înainte de intrarea în vigoare a legii şi a adăugat că, din cauza trecutului infracţional încărcat al reclamantului şi a riscului de a săvârşi pe viitor noi infracţiuni, menţinerea în arestul din motive de siguranţă nu era disproporţionată. Curtea de apel a confirmat că pericolul pe care îl reprezenta reclamantul, impunea menţinerea sa în arest şi a adăugat că o astfel de detenţie nu era contrară principiului neretroactivităţii din dreptul penal. Reclamantul a formulat o acţiune constituţională, care a fost respinsă. Curtea constituţională federală a considerat mai ales că suprimarea termenului maxim aplicabil primului arest din motive de siguanţă şi aplicarea prevederii pertinente infractorilor aflaţi în arest de siguranţă înainte de intrarea în vigoare a acestei noi prevederi şi care nu au terminat de executat această pedeapsă, erau constituţionale. Aceasta a considerat de asemenea că aplicarea retroactivă a prevederii modificate din Codul penal, nu era disproporţionată.
În drept – Art. 5 § 1: Curtea confirmă că arestarea din motive de siguranţă iniţială a reclamantului înainte de expirarea perioadei de zece ani decurgea din „condamnarea” sa pronunţată de instanţă în 1986 şi că intra sub incidenţa alin. a) din art. 5 § 1. Cu toate acestea, aceasta constată că nu există o legătură de cauzalitate suficientă între condamnarea reclamantului şi prelungirea lipsirii sale de libertate după ce a petrecut 10 ani în arest din motive de siguranţă, prelungire care nu a fost făcută posibilă decât de modificarea ulterioară a legii în 1998. Instanţele de executare a pedepselor au explicat menţinerea în arest prin riscul ca reclamantul să săvârşească alte infracţiuni grave - comparabile cu cele pentru care a fusese deja condamnat - dacă ar fi fost eliberat. Or aceste potenţiale infracţiuni nu sunt la fel de concrete şi de precise aşa cum cere jurisprudenţa Curţii, şi în ceea ce priveşte locul şi data la care ar putea fi săvârşite, precum şi victimele vizate; prin urmare acestea nu intră sub incidenţa art. 5 § 1 lit. c). Instanţele interne nu au decis nici prelungirea duratei detenţiei reclamantului pe motiv că era alienat. Prin urmare, detenţia persoanei interesate nu se justifica în sensul art. 5 § 1 lit. e). În concluzie, arestul din motive de siguranţă la care a fost supus reclamantul pe o perioadă mai mare de zece ani nu se justifică prin prevederile alineatelor din art. 5 § 1.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy