CASE OF M v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

CAUZA M ÎMPOTRIVA ȚĂRILOR DE JOS

(Cererea nr. 2156/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

25 iulie 2017

DEFINITIVĂ

la 25.10.2017

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza M împotriva Țărilor de Jos,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Helena Jäderblom, președinte,
Branko Lubarda,
Luis López Guerra,
Helen Keller,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková, judecători,
Egbert Myjer, judecător ad hoc,
și Fatoș Aracı, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 iulie 2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 2156/10 îndreptată împotriva Regatului Țărilor de Jos, prin care un resortisant al acestui stat, domnul M („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 ianuarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele secției a încuviințat cererea reclamantului pentru păstrarea anonimatului (art. 47 § 4 din Regulamentul Curții).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnii A.W. Eikelboom și M. Pestman, avocați în Amsterdam. Guvernul Regatului Țărilor de Jos („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental și agentul adjunct, domnul R.A.A. Böcker și doamna K. Adhin, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a susținut, în special, că procesul penal îndreptat împotriva sa a încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție, în sensul că AIVD (Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst, Serviciul General de Informații și de Securitate) a exercitat un control hotărâtor asupra probelor, restrângând accesul său și al instanțelor interne la informațiile din documente și controlând utilizarea acestora, ceea ce l-a pus în imposibilitatea de a-și pregăti avocații în măsura dorită și l-a împiedicat să utilizeze proba cu martori în mod corespunzător.

4. La 2 decembrie 2014, sus-menționatele capete de cerere formulate de reclamant au fost comunicate Guvernului, celelalte capete de cerere fiind declarate inadmisibile.

5. Domnul judecător Johannes Silvis, judecătorul ales să reprezinte Regatul Țărilor de Jos, s-a abținut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curții). Prin urmare, la 21 mai 2015, președintele secției l-a desemnat pe domnul Egbert Myjer în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6. Reclamantul s-a născut în 1970 și locuiește în Houten.

A. Introducere

7. Reclamantul era angajat al AIVD ca editor audio și interpret. În această calitate, avea acces la informații clasificate (gerubriceerde informatie) și avea obligația de a nu le divulga unor persoane neautorizate să le cunoască.

8. S-a născut suspiciunea că reclamantul transmisese copii ale unor documente clasificate către persoane din afara serviciului, inclusiv în unele cazuri unor persoane care făceau obiectul investigației sub acoperire de către AIVD în legătură cu posibile activități de terorism.

9. La 30 septembrie 2004, reclamantul a fost arestat. A fost acuzat de divulgarea informațiilor secrete de stat către persoane neautorizate să ia cunoștință de conținutul lor și a fost arestat preventiv (voorlopige hechtenis).

10. AIVD l-a informat, în scris, pe reclamant că încă se află sub obligația de a păstra secretul. În consecință, faptul de a discuta cu altcineva, inclusiv cu avocatul său, chestiuni aflate sub incidența obligației de a păstra secretul ar constitui o nouă infracțiune.

11. Avocații reclamantului au fost la rândul lor avertizați că ar putea fi urmăriți penal în cazul în care ar divulga vreo informație secret de stat unor terți.

B. Procedura în fața Tribunalului Regional

12. Procesul a început la 10 ianuarie 2005 la Tribunalul Regional Rotterdam (rechtbank). Cauza a fost amânată de câteva ori.

13. Avocații reclamantului au obiectat față de restricțiile care aduceau atingere comunicării lor cu reclamantul, susținând că acestea ar submina eficacitatea apărării. De asemenea, avocații au solicitat completarea dosarului cu anumite înscrisuri: printre altele, raportul intern al AIVD care a stat la baza urmăririi penale, care nu a fost niciodată depus la dosar, precum și documentele considerate a fi fost divulgate, care au fost depuse la dosar în formă cenzurată, unele pasaje fiind acoperite cu negru. Avocații au reiterat cererea, făcută anterior în scris, pentru exonerarea necondiționată a reclamantului de obligația de a păstra secretul pentru a putea să-și prezinte apărarea (vrijwaring).

14. Procurorul (officier van justitie) a informat că doar unele dintre înscrisurile solicitate de avocat vor fi depuse la dosar, dar a respins solicitarea de exonerare necondiționată a reclamantului de obligația de a păstra secretul.

15. La 24 ianuarie 2005, Tribunalul Regional a pronunțat o decizie de trimitere a cauzei la judecătorul de instrucție, căruia îi revenea astfel sarcina de a efectua cercetări astfel încât să atenueze și să compenseze, pe cât posibil, dezavantajele cu care se confrunta apărarea.

16. La 4 martie 2005, șeful AIVD l-a informat în scris pe reclamant că i se permite comunicarea unor chestiuni aflate sub incidența obligației de a păstra secretul, sub rezerva următoarelor condiții:Îi era permis să discute astfel de chestiuni numai cu avocații săi, dna Böhler și dl Pestman;Nu îi era permis să dezvăluie identitatea membrilor AIVD sau a surselor umane;Putea să discute doar „ceea ce se [afla] inclus în dosarul cauzei”;Această exceptare se referea numai la informațiile strict necesare pentru apărare;Această exceptare era valabilă numai până la pronunțarea hotărârii definitive în cadrul procesului intern.

Scrisoarea continuă:

„Pentru a evita orice neînțelegere, subliniez că exonerarea de obligația de a păstra secretul nu se aplică avocaților suspectului. În cazul în care avocații doresc să utilizeze informațiile obținute de la suspect în vederea apărării lui M, acest lucru trebuie făcut cu consultarea judecătorului de instrucție. Judecătorul de instrucție va stabili apoi dacă (răspunsurile la) întrebările respective au vreo relevanță pentru procesul penal (strafvorderlijk van belang). În acest caz, AIVD va indica în ce măsură se află în joc secrete de stat în acest context.”

17. La 1 aprilie 2005, șeful AIVD i-a scris judecătorului de instrucție următoarele:

„[...] Consider că este foarte important ca suspectul (verdachte) să se poată apăra în mod corespunzător în privința chestiunilor de care este suspectat. Prin urmare, acesta va trebui să se consulte în acest scop cu avocații săi. În acest scop, l-am exonerat condiționat pe suspect de obligația de a păstra secretul. Aceste condiții sunt necesare și sunt în interesul securității naționale. Există o anumită tensiune în aceste cadre, adică o exonerare (mai extinsă) (așa cum a fost cerută) de obligația de a păstra secretul și interesele securității naționale. La urma urmei, AIVD nu își poate îndeplini obligația legală decât într-un anumit grad de secret. Trei criterii au importanță în acest sens, și anume că AIVD trebuie să aibă posibilitatea de a menține secretul actualelor niveluri de informații, al surselor sale și metodelor sale de lucru. Acestea sunt praguri critice care pot fi considerate ca o aplicare practică a așa-numitului criteriu al «periclitării» („jeopardise criterion”) în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

[...]

[...] Se aplică două condiții suplimentare:

1. exonerarea de obligația de a păstra secretul [acordată reclamantului] se aplică exclusiv comunicării dintre suspect, avocații săi Böhler și Pestman, procurorul Z. și instanța de judecată, și

2. este valabilă în incinta birourilor judecătorului de instrucție sau în prezența instanței de judecată în ședință secretă.

[...]

Părțile la proces trebuie să vă trimită întrebările și alte solicitări [adică judecătorului de instrucție]. După aceea verificați dacă întrebările și solicitările au semnificație de ordin procedural (strafvorderlijk belang) în acest proces, așa cum m-ați informat cu privire la cele trei aspecte menționate de către avocați. În caz afirmativ, îmi acordați posibilitatea de a decide dacă textul întrebărilor în sine poate afecta securitatea națională.

În (cel mai probabil) caz că întrebările în sine nu pot afecta securitatea națională, răspunsul poate fi furnizat în modul obișnuit, respectiv prin intermediul unui raport oficial al AIVD [...]

În plus, și dacă părțile la proces consideră necesar, se pot oferi răspunsuri mai precise, de exemplu, prin ascultarea martorilor. Deși ar putea fi inutil, aș observa că se aplică art. 86 alin. (2) din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate (Wet op de inlichtingen- en veiligheidsdiensten).

În cazul în care seria de întrebări (vraagstelling) în sine este de natură să pună în pericol securitatea națională, este responsabilitatea mea, în temeiul art. 15 din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, să asigur secretul informațiilor care ar trebui să rămână astfel și, în consecință, clasificarea acelor informații. Prin urmare, propun să nu depuneți la dosarul cauzei aceste informații, după ce le-am clasificat, și să solicitați Tribunalului Regional să abordeze aceste întrebări în ședință secretă. Consider că propunerea procedurală sus-menționată este în interesul tuturor părților la proces, ținând seama de interesele pe care le implică securitatea națională.

[...]

A doua condiție, și anume că suspectului nu îi este permis să divulge identitatea membrilor AIVD sau a surselor umane, mi se pare destul de clară. Toate informațiile care, indiferent dacă sunt sau nu coroborate cu alte informații, pot duce la aflarea identității membrilor AIVD sau a surselor umane, intră sub incidența celei de-a doua condiții pentru exonerare [de obligația de a păstra secretul].

[...]

În ceea ce privește a treia și a patra condiție, sunt de părere că și acestea sunt suficient de clare: [reclamantul] este exonerat de obligația de a păstra secretul față de avocații săi dr. B. Böhler și dl M. Pestman, în măsura în care consultarea dintre suspect și avocații săi [dr.] Böhler și dl Pestman are legătură cu infracțiunile de care este acuzat. În cazul în care avocații doresc să discute cu suspectul înscrisuri pe care ar dori să le adauge la dosarul cauzei, a treia și a patra condiție se interpretează în sensul că înscrisurile trebuie să fie relevante și direct necesare pentru apărare în această cauză și pot să fie depuse la dosarul cauzei. [Aceste cerințe privind] relevanța și necesitatea directă se aplică, de asemenea, pregătirii solicitărilor și probelor în apărare.

În ceea ce privește ultima condiție: dacă și când o astfel de procedură se concretizează, voi examina, la cerere, dacă este posibilă exonerarea de obligația de a păstra secretul, condiționată sau nu.

[...]

În al patrulea rând, mi-ați cerut poziția cu privire la martorii solicitați de avocați. Presupun că aveți în vedere membrii AIVD. Sunt de părere că aceasta este, mai presus de toate, o problemă de procedură penală, doamna procuror precizând în scrisoarea sa că întrebările pe care avocații ar dori să le adreseze se referă în primul rând la metodele de lucru ale AIVD, la răspândirea informațiilor divulgate și ancheta internă în acest sens. Sunt de acord cu poziția procurorului, că cel mai probabil răspunsul la aceste întrebări poate veni de la mine sau adjunctul meu în timpul ascultării martorilor. Dacă și în ce măsură securitatea națională permite răspunsul la întrebări rămâne de văzut pentru fiecare întrebare în parte. În acest scop va fi necesar ca mai întâi să mi se pună la dispoziție întrebările care urmează să fie puse, astfel încât ministrul justiției și cel al afacerilor interne și relațiilor în cadrul Regatului să poată decide în comun și în timp util cu privire la aplicarea art. 86 alin. (2) din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate.

În ceea ce privește posibila ascultare a membrilor AIVD ca martori, vă rog să permiteți, în temeiul art. 187c din Codul de procedură penală, să se acorde acces special unui membru suplimentar al AIVD. Această persoană poate examina interesele securității naționale raportate la fiecare întrebare specifică în timpul ascultării. De asemenea, acest lucru va permite apărării să pună «sub-întrebări», întrebări care decurg din întrebările adresate anterior în scris. Prin urmare, în opinia mea, ascultarea martorilor va accelera considerabil ritmul procedurii – cel puțin în ceea ce privește ascultarea martorilor – întrucât membrul prezent (suplimentar) al AIVD va fi în măsură să decidă aproape imediat dacă se poate răspunde la sub-întrebările respective. Această accelerare a procedurii, în opinia mea, ar fi în avantajul tuturor părților la proces. Sunt pregătit să le recomand ministrului justiției și ministrului afacerilor interne și relațiilor în cadrul Regatului, în baza art. 86 alin. (2) din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, să aibă în vedere acest lucru în cadrul oricărei decizii de exonerare.

[...]”

18. La 15 aprilie 2005, Tribunalul Regional a pronunțat o decizie prin care, urmând exemplul procurorului, a respins cererea de exonerare necondiționată. Instanța a considerat că nu ar fi de niciun folos să i permită reclamantului să divulge avocaților săi identitatea membrilor și informatorilor AIVD. Interesele reclamantului erau suficient de protejate, în măsura în care exonerarea viza informațiile strict necesare pentru apărarea sa. Tribunalul Regional a dispus ca judecătorul de instrucție să asculte 13 martori identificați prin nume și 7 martori identificați printr-un cod sau număr. Instanța a respins solicitarea pentru audierea de îndată a 15 martori identificați printr-un număr și a unui martor identificat prin nume, lăsând decizia respectivă la latitudinea judecătorului de instrucție după audierea unui anumit martor, un membru al AIVD pe nume B. În ceea ce privește documentele cenzurate parțial, Tribunalul Regional a constatat că era la rândul său împiedicat să examineze dacă acestea conțineau informații secrete în sensul art. 98 și art. 98a din Codul penal (Wetboek van Strafrecht, a se vedea infra); chiar și așa, prevala interesul procurorului pentru păstrarea secretului.

19. Martorul numit B. a fost ascultat la 23 mai 2005 și 6 iunie 2005. Se pare că a refuzat să răspundă la anumite întrebări din cauza obligației sale de a păstra secretul.

20. Se pare că, la 9 iunie 2005, judecătorul de instrucție a decis să respingă cererea de audiere a celor 16 martori formulată de apărare din lipsa timpului disponibil (agendatechnische redenen).

21. La 17 iunie 2005, judecătorul de instrucție a decis că martorii anonimi autorizați să răspundă la întrebări vor fi ascultați într-un loc secret, bine deghizați și ajutați de echipamente de distorsionare a vocii. Un reprezentant al AIVD și un consilier juridic al statului vor participa pe lângă procuror și avocații apărării.

22. Avocații au depus contestație împotriva deciziei judecătorului de instrucție din 17 iunie 2005 la Tribunalul Regional, precizând că nu vor coopera la nicio ascultare a martorilor ținută într-un loc secret. De asemenea, au cerut ca martorii identificați după nume, deja ascultați, să fie exonerați de obligația de a păstra secretul și să fie ascultați din nou.

23. Tribunalul Regional a desfășurat o ședință secretă la 5 iulie 2005. Apărarea și-a prezentat strategia provizorie, care urmărea să obțină achitarea identificând posibilele surse de scurgeri de informații, altele decât reclamantul, și demonstrând că înscrisurile divulgate nu conțineau secrete de stat propriu-zise. Avocații doreau, de asemenea, să demonstreze atitudinea reclamantului față de activitatea sa pentru AIVD. Strategia necesita ascultarea foștilor colegi direcți ai reclamantului, precum și punerea la dispoziția avocaților apărării și a instanței a copiilor necenzurate ale înscrisurilor în litigiu.

24. La 8 iulie 2005, Tribunalul Regional a dispus ascultarea altor doi martori identificați prin nume, dar a respins contestația apărării referitoare la ceilalți.

25. La 14 iulie 2005, apărarea a solicitat recuzarea a doi judecători ai completului care participaseră și la pronunțarea deciziei din 8 iulie 2005, argumentând în diverse moduri că prin pozițiile luate prin acea decizie s-au antepronunțat cu privire la soluția cauzei.

26. În ziua următoare, 15 iulie 2005, cererea de recuzare a fost respinsă și s-a reluat procesul. Apărarea a solicitat adăugarea de înscrisuri la dosar, printre care și toate cele găsite în biroul reclamantului. Tribunalul Regional a trimis cauza la judecătorul de instrucție pentru ascultarea martorilor autorizați în acest sens, în măsura în care nu fuseseră ascultați deja, și a solicitat procurorului să adauge înscrisuri la dosar, inclusiv o descriere – urmând a fi întocmită de AIVD – a documentelor găsite în biroul reclamantului.

27. Martorii au fost ascultați la date diferite. Cei care erau membri ai AIVD neidentificați prin nume au fost identificați printr-un număr; au fost deghizați foarte bine și plasați într-o boxă care lăsa să li se vadă doar partea superioară a corpului; vocile le-au fost distorsionate. Reclamantul susține că era imposibil să li se discearnă limbajul corpului și expresiile feței. Acesta mai afirmă că a fost prezent un funcționar al AIVD, care putea să împiedice – și a și făcut-o – martorii numiți și anonimi să răspundă la o parte din întrebările puse de apărare și că acest lucru a fost permis de judecătorul de instrucție.

28. Ședința de judecată a fost reluată la 30 august 2005. Neconstatând nimic care să demonstreze că scurgerile de informații AIVD au provenit de la altcineva, Tribunalul Regional a respins din nou cererea pentru ascultarea martorilor identificați prin nume și a celor 15 martori anonimi. În privința membrilor AIVD care au refuzat să divulge anumite informații în baza obligației lor de a păstra secretul profesional, acesta a declarat că decizia definitivă de a permite sau nu acest lucru aparține înseși instanței de fond, dar a constatat că nu putea stabili limite precise, așa cum dorea procurorul.

29. Judecata a continuat în datele de 6 și 7 octombrie 2005. Reclamantul nu a făcut nicio declarație.

30. La 30 noiembrie 2005 s-a reluat judecata. Reprezentanții acuzării și apărării au prezentat pledoariile finale.

31. Tribunalul Regional a pronunțat hotărârea la 14 decembrie 2005. L-a declarat vinovat pe reclamant și l-a condamnat la 4 ani și 6 luni de închisoare.

C. Procedura în fața Curții de Apel

32. Reclamantul a declarat apel la Curtea de Apel (gerechtshof) Haga.

33. Judecarea apelului a început la 28 septembrie 2006. Printre altele, avocații reclamantului au contestat respingerea, în cadrul procedurii în primă instanță, a cererii apărării de a se încuviința o exonerare necondiționată care le-ar permite reclamantului și avocaților săi să comunice fără probleme; ascultarea unor martori anonimi sub o deghizare de proporții, într-o cabină închisă care îi ascundea parțial vederii și recurgerea la distorsionarea vocii, deși aceștia erau foștii colegi direcți ai reclamantului; refuzul martorilor de a prezenta anumite probe, în baza obligației lor de a păstra secretul în calitatea de salariați AIVD; precum și refuzul de a prezenta documentele justificative solicitate de apărare. Avocatul general (advocaat-generaal) a transmis o ofertă din partea AIVD pentru a permite unui expert independent să vadă documente necenzurate ale AIVD și să raporteze în privința conținutului acestora; expertul propus a fost anterior membru al unei comisii de anchetă privind funcționarea internă a AIVD. Avocații au protestat pe motiv că expertul nu era independent tocmai din acest motiv.

34. Curtea de apel a pronunțat o încheiere la 12 octombrie 2006. În motivare se precizau următoarele:

„Obligația de a păstra secretul care decurge din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate este supusă numai excepțiilor prevăzute în lege. Consecința este aceea că numai posibilitatea prevăzută de art. 86 alin. (1) din lege oferă o soluție pentru situația problematică a reclamantului.

Interesele securității statului, pe care Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate și art. 98 și următoarele din Codul penal urmăresc să le protejeze, împiedică exonerarea completă de obligația de a păstra secretul așa cum dorește apărarea și o exceptare totală de la urmărirea penală pentru dezvăluirea secretelor de stat pe care o acordă Parchetul. Este evident că respectiva obligație de a păstra secretul constituie o restrângere a consultării libere și confidențiale – în mod normal în totalitate – dintre suspect și avocatul său și că – dacă ar rămâne în vigoare în totalitatea sa – ar împiedica un proces echitabil. În prezenta cauză, în temeiul celui din urmă articol din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, AIVD a acordat exonerarea condiționată de această obligație atât suspectului, cât și celor doi avocați ai săi. Condițiile care însoțesc această exonerare, toate vizând interesele securității statului în raport cu interesele apărării în cadrul prezentei acțiuni penale, nu sunt considerate de curtea de apel nici nerezonabile în cadrul intereselor securității statului, nici nepractice în cadrul intereselor apărării.

[...]

În cele din urmă, este o situație în care, în cazul în care suspectul și avocații, dacă sunt de părere că spațiul care le este lăsat de exonerarea menționată nu este suficient pentru a prezenta o apărare care îndeplinește cerințele Convenției și consideră că, în evaluarea lor, el/ei trebuie să depășească obligația de a păstra secretul dincolo de ceea ce permit condițiile aferente exonerării, pot invoca o justificare (rechtvaardigingsgrond), și anume interesul unei apărări corespunzătoare în sensul art. 6 din Convenție. Avocatul general a dat asigurări în ședința din 28 septembrie 2006 că nu va fi declanșată urmărirea penală dacă încălcarea obligației de a păstra secretul profesional de către suspect – și așa cum presupune curtea de apel, și de către avocații săi – este justificată prin invocarea art. 6 din Convenție.”

și

„Curtea de apel presupune că cererea apărării [pentru acces la materialele de anchetă internă ale AIVD] vizează toate anchetele efectuate de AIVD după ce s-a aflat că un terț, respectiv S., deținea [o copie a unui document clasificat al AIVD]. Din dosar nu reiese că aceste anchete interne au fost prezentate în vreun raport. Dosarul cauzei include plângerile penale (aangiftes) bazate pe acele anchete.

Trebuie subliniat în primul rând că cererea apărării nu se referă la înscrisuri aflate în posesia Parchetului în sensul art. 30 din Codul de procedură penală; niciunul dintre participanții la procedură nu are cunoștință de conținutul anchetelor interne, cu excepția celor declarate de martori în această privință și a ceea ce este menționat în plângerile penale menționate. Prin urmare, nu a fost încălcat principiul «egalității armelor» (equality of arms)[1].

În afară de chestiunea dacă AIVD, având în vedere datoria și responsabilitatea sa [...], ar fi dispus să pună la dispoziția parchetului raportul sau orice alte documente scrise referitoare la ancheta sa internă pentru a fi adăugate la dosar, trebuie examinată chestiunea dacă aceste documente, care nu provin de la un organ de anchetă, pot fi relevante în mod justificat pentru apărare.

În speță, apărarea nu a sugerat, cu atât mai puțin demonstrat, că materialele întocmite de AIVD în cadrul anchetei sale interne nu au fost obținute în mod legal sau nu sunt fiabile, ci doar că documentele și informațiile furnizate de serviciul respectiv au fost acceptate fără rezerve (voor zoete koek aangenomen) mai întâi de către Departamentul de Anchete Interne al Poliției Naționale (Rijksrecherche), apoi de Parchet, și nu pot fi verificate.

Curtea de apel are opinia provizorie – fără intenția de a se antepronunța definitiv [cu privire la întrebarea dacă procesul a fost echitabil] – că materialele menționate pot fi evaluate pe baza declarațiilor martorilor ascultați, deși, în privința membrilor AIVD, sub rezerva unor restrângeri determinate de obligația lor de a păstra secretul.”

Acesta a observat „tensiunea deosebită dintre interese fundamental opuse”, și anume interesul reclamantului ca inculpat în procesul penal și interesul statului de a păstra secretul informațiilor AIVD, dar a respins obiecțiile formulate în numele reclamantului. Hotărârea a ținut seama de promisiunea făcută de avocatul general de a nu începe urmărirea penală pentru încălcarea obligației de a păstra secretul dacă încălcarea ar fi fost justificată în temeiul art. 6 din Convenție (gerechtvaardigd is door een beroep op artikel 6 EVRM). S-a solicitat procurorului să prezinte anumite rapoarte oficiale, dar nu și documentele necenzurate ale AIVD solicitate de apărare.

35. Ședința de judecată în apel s-a reluat la 12 februarie 2007. Reclamantul a anunțat că ar putea fi nevoit, în apărarea sa, să dezvăluie informații secrete de stat. Prin urmare, curtea de apel a scos publicul din sală pe durata audierii reclamantului, în pofida obiecțiilor acestuia din urmă.

36. În cursul seriei de întrebări adresate de avocatul său, reclamantul a menționat numele anumitor membri ai AIVD; acestea nu sunt consemnate în procesul-verbal oficial al ședinței. Avocatul general a obiectat împotriva menționării acelor nume, în măsura în care nu se găseau deja în dosar, ceea ce, în opinia sa, nu era justificat de art. 6 din Convenție; acesta și-a anunțat intenția de a începe urmărirea penală în cazul în care reclamantul „încalcă acele limite” (mocht hij die grenzen overschrijden). Avocații reclamantului au răspuns că apărarea avea nevoie de aceste nume pentru a decide dacă să citeze respectivele persoane ca martori ai apărării și au subliniat că publicul fusese scos din sală. După ce președintele a decis că avocatul general ar trebui să aibă dreptul de a-și expune punctul de vedere cu privire la admisibilitatea întrebărilor adresate reclamantului de avocații săi, reclamantul a declarat că va respecta obligația de a păstra secretul pe durata rămasă din ședință. Ulterior, ședința a fost redeschisă publicului.

37. La 14 februarie 2007, avocatul reclamantului, domnul Pestman, i-a trimis avocatului general o scrisoare prin fax, la care era anexată o listă de întrebări pe care el și doamna Böhler ar fi dorit să le adreseze reclamantului în fundamentarea apărării sale. Întrebările erau legate de metodele și procedurile de lucru ale AIVD și membrii AIVD. Prin una dintre întrebări i se cerea reclamantului să identifice, după nume, membri ai AIVD într-o organigramă anonimizată scrisă de mână. Prin alte întrebări i se cerea reclamantului să precizeze numele unor membri ai AIVD, alții decât el, care ar fi avut acces la documentele despre care s-a constatat că au făcut obiectul scurgerilor de informații.

38. Ședința a continuat la 15 februarie 2007. Avocatul general și-a anunțat intenția de a-l urmări penal pe reclamant dacă acesta urma să răspundă la întrebări în care se menționau numele surselor AIVD, care ofereau detalii despre metodele de lucru ale AIVD ori se refereau la pasajele obscurate din documentele cenzurate. Ca răspuns la obiecțiile apărării, curtea de apel a făcut trimitere la încheierea sa din 12 octombrie 2006 (a se vedea supra, pct. 34), în care se arăta că, dacă reclamantul aprecia că o încălcare a obligației sale de a păstra secretul ar fi în interesul apărării sale, acesta ar putea, în cazul în care ar fi urmărit penal, să invoce art. 6 din Convenție, ca justificare în apărarea sa. Însă decizia de începere a urmăririi penale aparținea numai Parchetului, cu excluderea instanțelor.

39. Curtea de apel s-a pronunțat la 1 martie 2007. Aceasta a casat hotărârea Tribunalului Regional pe motivul tehnic că hotărârea acestei instanțe nu putea fi pur și simplu menținută, l-a declarat vinovat pe reclamant și l-a condamnat la 4 ani de închisoare.

40. Probele care au stat la baza sentinței au fost următoarele:Declarația reclamantului în ședința Curții de Apel (12 februarie 2007), în sensul că:acesta era angajat al AIVD și, prin urmare, a avut la dispoziție documentele menționate în rechizitoriu;cunoștea personal unele dintre ținte;el însuși scrisese numele și adresele găsite în carnetul de adrese;a deținut unul din documente (un proces-verbal de interceptare de convorbiri telefonice) la domiciliul său, precum și în biroul său la locul de muncă;cunoștea numele unei alte ținte.Raportul din 29 septembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, plângere penală depusă în numele AIVD de șeful său interimar, conform căreia a reieșit că una dintre ținte (O.) se dovedește a avea cunoștință de faptul că este subiectul unor investigații. În special, O. se dovedește a avea în posesie o copie a unui document în acest sens. Documentul a fost distribuit unor „zeci de persoane” în cadrul AIVD. Se menționează numele reclamantului.Raportul din 5 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, declarație a șefului interimar al AIVD, conform căreia s-a găsit un document secret AIVD (copie a unui proces-verbal de interceptare telefonică) în timpul percheziției efectuate la domiciliul reclamantului. Numele persoanei care l-a tipărit ar fi fost în mod normal înscris pe document, dar pare să fi fost șters.Raportul din 5 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, declarație a unui funcționar al AIVD conform căreia un document care îi este prezentat de agenții de poliție este secret și că una dintre persoanele cărora le-a fost dat este reclamantul.Raportul din 28 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, declarație a unui funcționar al AIVD privind investigațiile efectuate de AIVD asupra copiei hard disk-ului din calculatorul găsit la domiciliul reclamantului. Se precizează că s-au aflat informații compromițătoare pentru reclamant. În special, se susține că reclamantul ar fi informat o țintă despre investigațiile AIVD.Raportul din 4 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, declarație a unui funcționar al AIVD potrivit căreia un fax ridicat de la o țintă era o transcriere a unei convorbiri telefonice interceptate întocmită de reclamant. În document se dezvăluie metode specifice folosite de AIVD în investigațiile legate de terorism. Documentul este identic cu un document găsit în biroul reclamantului, pe care apare numărul de identificare al reclamantului.Raportul din 31 ianuarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, declarație a unui funcționar al AIVD conform căreia informația divulgată este secret de stat, sensibilă și se referă la operațiunile AIVD în curs de desfășurare pentru culegerea de informații despre grupări teroriste.Raportul din 30 septembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, din care reiese că reclamantul a fost arestat în acea zi și că în posesia sa a fost găsit un carnet de adrese.Raportul din 4 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale în care se menționează că obiectele (plicuri, jurnale, proces-verbal de interceptare a convorbirilor telefonice, note scrise, dischete, compact-discuri și computere) au fost ridicate de la domiciliul reclamantului. Nu se dau alte detalii.Raportul din 4 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale, lista obiectelor ridicate de la domiciliul unei ținte.Raportul din 6 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale referitor la percheziția efectuată la biroul reclamantului și descrierea documentelor secrete de stat găsite la masa sa de lucru. Unul dintre acestea este identic cu un document aflat în posesia unei ținte; altul este identic cu un document găsit la domiciliul reclamantului (deși numărul de identificare al reclamantului a fost acoperit cu alb). Aceste documente sunt încadrate de șeful interimar al AIVD ca secrete de stat.O transcriere a unei pagini din carnetul de adrese al reclamantului, pe care apar nume scrise în alfabetul arab identificate de un expert AIVD ca fiind numele unor ținte.O copie a unui bilețel post-it găsit în carnetul de adrese al reclamantului.Raportul din 8 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale potrivit căruia doi membri ai AIVD (identitățile nu au fost dezvăluite) au clasificat ca secret de stat lista obiectelor ridicate de la domiciliul reclamantului (supra, pct. 9).Raportul din 8 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale în care se identifică persoanele menționate în transcrierea convorbirilor telefonice interceptate.Raportul din 12 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale în care se identifică transcrierea convorbirilor telefonice interceptate ca fiind identică cu un document găsit la masa de lucru a reclamantului.Raportul din 27 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale potrivit căruia un document găsit în cursul percheziției la domiciliul unei ținte (C.) era identic cu un document clasificat găsit la masa de lucru a reclamantului.Raportul din 29 decembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale privind arestarea altei ținte (O.), în posesia căreia s-au găsit documente clasificate ale AIVD. O. a declarat că acestea îi fuseseră trimise, anonim, prin poștă, unui prieten al său. O verificare a hard disk-ului reclamantului a scos la iveală un e-mail în care întreba un prieten (S.B.) dacă „informațiile trimise lui prin poștă au fost de ceva folos.”Raportul din 3 februarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. O percheziție efectuată la locuința în care a stat printre alții și Mohamed B., ulterior condamnat pentru uciderea regizorului Theo van Gogh, a condus la aflarea, printre efectele personale ale colegului de cameră al lui Mohamed B., a unei transcrieri a unei conversații care făcea parte dintr-o investigație AIVD.Raportul din 3 februarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Pe o notă post-it găsită în carnetul de adrese al reclamantului era scrisă o adresă la care „documentul sus-menționat” pare să fi fost trimis.Raportul din 18 martie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Descrierea documentelor găsite în posesia țintei C., al cărei domiciliu a fost percheziționat, precum și copii ale unor documente au fost găsite în posesia țintei O. Toate sunt documente clasificate deja menționate în alte rapoarte ale Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale.Raportul din 21 ianuarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Audierea unui funcționar al AIVD responsabil cu securitatea sistemului informatic. Nu s-a dat niciun nume, funcționarul a fost identificat doar printr-un număr (05/20040094). Reiese că reclamantul a avut acces la toate sistemele necesare pentru munca sa ca analist audio și a avut număr de identificare și parolă proprii.Raportul din 21 februarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Audierea martorului 05/20040094, în sensul că reclamantul, și numai el, a întocmit o transcriere a unei convorbiri ulterior găsite în posesia țintei H.Raportul din 30 septembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Audierea reclamantului, din care reiese că reclamantul este angajat al AIVD din 2003, primește rapoarte săptămânale despre investigațiile în curs (care sunt clasificate), a semnat o declarație de păstrare a secretului și cunoaște țintele O. și C., care sunt prieteni ai cumnatului său. Știe că O. și C. sunt țintele unei investigații.Raportul din 2 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Audierea reclamantului, care recunoaște transcrierea convorbirii telefonice interceptate, despre care recunoaște că este clasificată și nu ar fi trebuit să iasă din sediul AIVD, dar pe care cel mai probabil a luat-o acasă din greșeală. Reclamantul recunoaște, de asemenea, o notă pe care este scris un nume.Raportul din 6 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Audierea reclamantului, care recunoaște bilețelul post-it cu numele a trei ținte (O., K. și H.) și recunoaște că știe că nu ar trebui să ia acasă nume ale țintelor. Reclamantul recunoaște, de asemenea, că nu există nicio altă explicație posibilă pentru găsirea transcrierii convorbirii telefonice interceptate la masa sa de lucru decât aceea că el însuși a pus-o acolo.Raportul din 7 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Reclamantul identifică două rapoarte de observare care sunt clasificate. Despre unul dintre ele se declară că a fost găsit în biroul său la locul de muncă.Raportul din 26 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Reclamantul identifică numele țintei H. de pe bilețelul post-it.Raportul din 8 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Reclamantul identifică adresele de e-mail private utilizate de el (în calitate personală de agent pentru o agenție de turism cu sediul în Maroc), respectiv de către soția sa.Raportul din 8 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Reclamantul recunoaște că transcrierea convorbirii telefonice interceptate poartă numărul său de identificare. Numele H. de pe bilețelul post-it corespunde persoanei H. care este o țintă a unei investigații AIVD; reclamantul însuși l-a identificat ca țintă.Raportul din 27 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. De la reclamant s-a prelevat o probă biologică pentru testarea ADN.Raportul din 9 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Proba ADN corespunde ADN-ului găsit pe un plic.Raportul din 8 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. O altă concordanță a ADN-ului se găsește pe un plic.Raportul din 25 martie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Există o probabilitate mai mare de un miliard de ori ca concordanța ADN-ului să poată fi explicată prin prezența ADN-ului reclamantului decât prin prezența ADN-ului unor străini.Raportul din 1 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Ținta C. afirmă că a primit două plicuri cu documente din care reieșea că el și alți bărbați marocani erau supravegheați.Raportul din 2 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Ținta C. descrie modul în care a primit cele două plicuri. Primul i-a fost trimis la adresa de domiciliu. Cel de-al doilea i-a fost adresat, dar trimis la domiciliul altei persoane, B1, și înmânat de o a treia, B2.Procesul-verbal oficial din 28 iunie 2005 al judecătorului de instrucție. Ținta C. recunoaște documentele trimise.Raportul din 27 septembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Declarația țintei O. O. știa că era supravegheat, deoarece prietenul său C. primise informații prin poștă.Procesul-verbal oficial din 28 iunie 2005 al judecătorului de instrucție. Ținta O. recunoaște că în momentul arestării avea în buzunar două foi de hârtie pe care le primise de la un prieten (A.B., „a treia persoană” menționată în documentul nr. 36).Raportul din 30 septembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. B1 afirmă că ținta C. a primit scrisori în care erau menționate „numele noastre”. Una fusese trimisă la adresa lui (adresa țintei C.); a doua fusese trimisă la adresa lui B2. Scrisorile fuseseră documente ale AIVD din care reieșea că toți trei erau supravegheați. B1 a recunoscut documentele.Raportul din 2 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. B2 identifică într-o fotocopie plicul trimis lui C.Raportul din 2 octombrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. B2 descrie modul în care a doua scrisoare, adresată lui C. și O., a fost primită la adresa lui B1. Acesta a deschis scrisoarea, care îi menționa pe el și pe O. A lăsat-o lui C. O. a primit și o copie.Procesul-verbal oficial din 28 iunie 2005 al judecătorului de instrucție. B2 recunoaște a doua scrisoare menționată la nr. 42. A dus scrisoarea lui C. și i-a dat o copie lui O.Raportul din 18 ianuarie 2005 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Declarația lui S.B. (a se vedea supra, nr. 18) care recunoaște că îl știe pe reclamant și, de asemenea, că a primit e-mailul de la reclamant. În aprilie sau mai 2004 a primit de la reclamant o transcriere a unei convorbiri interceptate.Procesul-verbal oficial din 21 iunie 2005 al judecătorului de instrucție. S.B. recunoaște că a primit e-mailul de la reclamant. A recunoscut că a primit prin poștă o transcriere și a identificat-o dintr-o fotocopie.Raportul din 10 noiembrie 2004 al Departamentului de Anchete Interne al Poliției Naționale. Ținta H. recunoaște transcrierea convorbirii telefonice, care i-a fost trimisă la adresa de domiciliu. Sugerează că i-a fost trimisă lui pentru că celelalte ținte încă locuiau cu părinții lor.Raportul oficial al Ministerului Afacerilor Interne și Relațiilor în cadrul Regatului [care este ministerul responsabil pentru AIVD], 15 martie 2005, cu o declarație a șefului (de atunci) al AIVD, în sensul că, în prezent, este posibil să se dea curs solicitărilor apărătorilor reclamantului punându-le la dispoziție documente cu mai puține părți obscurate, cu precizarea că documentele în cauză provin dintr-un loc în afara zonei permise lor.O copie a decretului regal de scoatere a birourilor AIVD în afara zonei permise.Scrisoarea de numire a reclamantului ca membru al AIVD (17 octombrie 2003).Raportul oficial din 10 februarie 2010 al Ministerului Afacerilor Interne și Relațiilor în cadrul Regatului, în sensul că documentele găsite în posesia unor terți neautorizați în cursul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se referă la actualele operațiuni ale AIVD pentru combaterea terorismului, iar eliminarea caracterului lor secret pune în pericol securitatea națională.Scrisoarea din 17 iunie 2005 a șefului AIVD către judecătorul de instrucție, prin care se confirmă că acele documente se referă la operațiunile AIVD pentru combaterea terorismului și pun în pericol interesele statului prin faptul că oferă o perspectivă asupra situației informațiilor secrete, a surselor și metodelor operaționale ale AIVD.Raportul oficial din 28 decembrie 2006 al Ministerului Afacerilor Interne și al Relațiilor în cadrul Regatului, semnat de șeful AIVD în care se arată că, în cazul în care nu s-ar obscura unele pasaje obscurate din anumite documente, s-ar pune în pericol statul prin divulgarea situației informațiilor secrete ale AIVD, a surselor (printre care o sursă umană) și a metodelor operaționale, indicarea denumirilor serviciilor străine de informații cu care AIVD cooperează și dezvăluirea caracterului informațiilor care fac obiectul schimburilor de informații cu aceste servicii străine; identificarea organizațiilor vizate și a membrilor acestora (denumiți în continuare „extremiști naționaliști arabi”).Raportul oficial al verificării de către procurorul național pentru combaterea terorismului, 29 decembrie 2006. Procurorul a examinat personal documentele în cauză în forma necenzurată și a constatat că pasajele necenzurate din documentele cenzurate sunt identice cu pasajele corespunzătoare din documentele necenzurate.

Fotocopiile carnetului de adrese cu bilețelul post-it și documentele cenzurate ale AIVD au fost anexate la hotărâre.

41. Motivarea Curții de Apel a inclus următoarele:

„Pentru a analiza dacă pozițiile adoptate de serviciu [respectiv AIVD] și/sau membrii săi în ceea ce privește secretul necesar și pentru a răspunde la întrebarea în ce măsură se pot justifica restrângerile aduse (printre altele) dreptului de a adresa întrebări martorilor, prezintă relevanță și alte aspecte decât definirea secretelor de stat în sens strict. Acest lucru reiese din paragraful introductiv al art. 85 alin. (1) din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, care impune salariaților AIVD obligația de a păstra secretul «fără a aduce atingere art. 98-98c din Codul penal». Acea obligație se întinde și asupra «tuturor informațiilor cu caracter confidențial despre care are cunoștință sau pe care ar trebui în mod rezonabil să le bănuiască». Numai o decizie ministerială, menționată la art. 86 alin. (2) din acea lege, îl poate exonera pe funcționar de această obligație de a păstra secretul dacă acesta dorește să depună declarație ca martor. Legiuitorul a lăsat astfel miniștrii menționați să aleagă în cadrul «conflictului [...] dintre interesele securității statului, care ar putea impune în mod imperativ ca anumite surse sau informații să fie păstrate secrete și interesul de a stabili adevărul material în cadrul, printre altele, al procedurii penale» [referire la istoricul redactării proiectului unei legi anterioare, abrogate prin Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, omis].

[...]

Cele de mai sus conduc Curtea de Apel la concluzia următoare. Pe lângă secretele de stat, în sensul art. 98 din Codul penal, există alte aspecte care (în opinia AIVD) intră sub incidența obligației de a păstra secretul prevăzută la art. 85 din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate. Curtea de Apel deduce, în baza celor prevăzute la art. 86 din acea lege, că acea obligație (în principiu) are precădere față de îndatoririle martorului în cadrul unui proces penal. Examinarea de către Curtea de Apel a chestiunii dacă un salariat al AIVD a invocat în mod corect obligația [de a păstra secretul] este în mod necesar separată/marginală. Lucrurile sunt diferite atunci când este vorba de problema dacă dreptul apărării de a adresa întrebări martorilor este afectat în mod semnificativ, aceasta fiind relevantă, în opinia Curții de Apel, dacă declarația respectivului martor este folosită ca probă”.

și

„Interesele securității statului, pe care Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate și art. 98 și următoarele din Codul penal urmăresc să le protejeze, împiedică exonerarea completă de obligația de a păstra secretul așa cum dorește apărarea.

Este evident că respectiva obligație de a păstra secretul constituie, într-o anumită măsură, o restrângere a consultării libere și confidențiale – în mod normal în totalitate – dintre suspect și avocatul său și că – dacă ar rămâne în vigoare în totalitate – ar împiedica un proces echitabil.

Astfel cum Curtea de Apel a reținut în​încheierea din 12 octombrie 2006, obligația de a păstra secretul este supusă numai excepțiilor prevăzute în Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate.

Asta înseamnă că situația în care se află suspectul în prezenta cauză penală permite numai calea prevăzută în art. 86 alin. (1) din legea menționată.”

și

„În ședința din 2 septembrie 2006 a Curții de Apel, avocatul general și-a luat angajamentul că [reclamantul] nu va fi urmărit penal dacă încălcarea obligației de a păstra secretul de către [reclamant] se justifică prin invocarea art. 6 din Convenție, cu respectarea cerințelor proporționalității și subsidiarității inerente corespunzătoare apărării juridice (strafuitsluitingsgrond).

Condițiile impuse pentru exonerarea menționată anterior, toate referitoare la interesul securității statului în raport cu interesele apărării în prezenta procedură penală, nu sunt considerate nerezonabile de Curtea de Apel în contextul intereselor securității statului și, în opinia Curții de Apel, nu au afectat în mod semnificativ interesele apărării.”

și

„Curtea de Apel poate doar să răspundă la întrebarea dacă informațiile în cauză trebuie să fie considerate «secrete de stat» sau informații legate de securitatea statului prin referire la textele, aflate la dosar, ale [documentelor în litigiu], în măsura în care aceste documente au fost adăugate la dosar în formă cenzurată ca anexe la dosarul oficial din 15 martie 2005 al AIVD, [un email necenzurat relevant pentru una dintre acuzații] și explicațiile date acestor documente de AIVD, în special cele cuprinse în raportul oficial din 10 februarie 2005 al șefului AIVD și în raportul oficial din 28 decembrie 2006 al șefului interimar al AIVD sus-menționate, cel din urmă raport fiind verificat de procurorul național pentru combaterea terorismului (Landelijke Officier van Justitie Terrorismebestrijding), astfel cum reiese din raportul oficial din 29 decembrie 2006 al acestuia din urmă.

Curtea de Apel consideră că este în măsură să stabilească în mod corespunzător natura și caracterul acestor informații pe baza acestor documente, considerate în context. În acest scop, nu este necesar, în opinia Curții de Apel, să aibă în posesie ori să aibă acces la forme complet necenzurate ale informațiilor. În această privință, Curtea de Apel a avut ca scop, prin pronunțarea unei încheieri în vederea obținerii unui nou raport oficial privind tipul și natura interesului securității statului față de informațiile cuprinse în fragmentele de texte cenzurate, dobândirea unei înțelegeri optime a naturii și a caracterului informațiilor. Cu toate că AIVD, la depunerea raportului său oficial din 28 decembrie 2006 (verificat de procurorul național pentru combaterea terorismului), nu a respectat în întregime dispoziția Curții de Apel, Curtea de Apel, pe baza înscrisurilor aflate la dispoziția sa, examinate în contextul explicațiilor date de AIVD în rapoartele sale oficiale din 10 februarie 2005 și 28 decembrie 2006, a dobândit în mod suficient înțelegerea vizată.”

D. Procedura în fața Curții Supreme

42. Reclamantul a declarat recurs (cassatie) la Curtea Supremă (Hoge Raad).

43. Curtea Supremă a pronunțat hotărârea la 7 iulie 2009 (ECLI:NL:HR:BG7232). Aceasta a reținut că durata procedurii aflate pe rolul său fusese excesivă, iar reclamantul avea dreptul la despăgubiri sub forma reducerii pedepsei. Prin urmare, a casat hotărârea Curții de Apel pe motive tehnice în vederea revizuirii pedepsei pe care a redus-o cu 2 luni la 3 ani și 10 luni. Cu toate acestea, instanța a reținut că recursul era nefondat. Motivarea sa a inclus următoarele:

„5.5. Nu există nicio dispoziție legală privind exceptarea de la obligația de a păstra secretul prevăzută de art. 85 din Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, în cazul în care funcționarul respectiv este suspect. Chiar și atunci, funcționarul este supus obligației de a păstra secretul și nu i se va permite să divulge informații încălcând această obligație.

Cu toate acestea, în cazul în care judecătorul de instrucție consideră, indiferent că este vorba de un răspuns la o solicitare sau la un argument juridic (verweer) avansat de apărare, că interesul apărării impune ca informațiile aflate sub incidența obligației de a păstra secretul să fie divulgate de către suspect, instanța va trebui să pună în balanță interesele divergente în acest caz. Principiul director (richtsnoer) în acest sens este acela dacă, în cazul în care aceste informații nu pot fi totuși divulgate, încă este posibil un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție.

Dacă instanța de fond ajunge la concluzia că este necesar, din perspectiva respectivei garanții din Convenție, să ia cunoștință de acele informații secrete, iar dezavantajul pentru apărare (care rezultă din faptul că nu poate să le divulge][2] nu este compensat în mod suficient de procedura urmată, va trebui să stabilească – de exemplu, prin audierea funcționarului corespunzător/funcționarilor corespunzători al/ai AIVD în această privință – dacă obligația de a păstra secretul trebuie menținută intactă în raport cu acele informații. În această situație, concluzia va trebui să fie aceea că nu este posibil un proces echitabil, iar urmărirea penală va trebui declarată inadmisibilă (zal de officier van justitie niet-ontvankelijk moeten worden verklaard in de vervolging).

5.6. În măsura în care Curtea de Apel a fost inspirată de un cadru procedural, altul decât cel prezentat mai sus, aceasta a interpretat greșit legea (heeft het blijk gegeven van een onjuiste rechtsopvatting). Totuși, acest lucru nu trebuie să ducă la casarea hotărârii [Curții de Apel] din următoarele motive. [...]”

În continuare, Curtea Supremă a constatat că măsurile compensatorii au fost suficiente în aceste circumstanțe: s-a oferit posibilitatea de a audia funcționarii AIVD ca martori fără a le dezvălui identitatea, iar Curtea de Apel a fost suficient informată de informațiile cuprinse în dosarul cauzei – părțile necenzurate ale documentelor, documentele explicative oficiale prezentate de AIVD și verificarea poziției AIVD de către procurorul național pentru combaterea terorismului – pentru a face o apreciere corectă a chestiunii dacă documentele în litigiu au fost clasificate în mod corespunzător ca secrete de stat.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

A. Codul penal

44. Dispozițiile Codului penal relevante pentru cauza aflată pe rolul Curții sunt următoarele:

Art. 98

„1. Orice persoană care, cu intenție, oferă sau pune la dispoziție informații (inlichting) ce trebuie păstrate secrete în interesul statului sau al aliaților săi, un obiect din care se pot obține astfel de informații sau date (gegevens) unei persoane neautorizate sau unui organism neautorizat să le cunoască, va fi condamnată, dacă știe sau ar trebui în mod rezonabil să știe că este vorba despre astfel de informații, astfel de obiect sau astfel de date, la închisoare pe o perioadă de cel mult 6 ani sau la amendă de categoria a cincea [respectiv, până la 74 000 de euro (EUR)]. [...]”

Art. 98c

„1. Se condamnă la închisoare pe o perioadă de cel mult 6 ani sau la amendă de categoria a cincea:

i. orice persoană care, cu intenție, dobândește sau păstrează cunoștință, un obiect sau o informație dintre cele prevăzute la art. 98 fără a fi autorizată în mod corespunzător;

ii. orice persoană care întreprinde o acțiune cu intenția de a dobândi cunoștință, un obiect sau o informație dintre cele prevăzute la art. 98 fără a fi autorizată în mod corespunzător;

B. Codul de procedură penală

45. La momentul evenimentelor în litigiu, dispozițiile Codului de procedură penală (Wetboek van Strafvordering) relevante în cauza aflată pe rolul Curții erau următoarele:

Art. 190

„1. Judecătorul de instrucție solicită suspecților, martorilor și experților să precizeze numele și prenumele, vârsta, profesia și locul de domiciliu sau de reședință; iar suspectului să precizeze locul nașterii. Dacă suspectul este cunoscut, judecătorul de instrucție întreabă martorii și experții dacă sunt rudele sale prin sânge sau prin alianță și, în caz afirmativ, în ce grad de rudenie.

2. Judecătorul de instrucție poate, fie din oficiu, fie la cererea (vordering) procurorului sau la cererea suspectului ori a martorului, să decidă că anumite informații dintre cele prevăzute la alin. 1 nu vor fi solicitate dacă există motive să suspecteze (vermoeden) că martorul va fi incomodat în legătură cu declarația sa sau va fi împiedicat să își exercite profesia. Judecătorul de instrucție va lua toate măsurile rezonabil de necesare pentru a împiedica divulgarea acestor informații.

3. Judecătorul de instrucție precizează în procesul-verbal oficial motivele pentru care a fost aplicat alin. 2. [...]”

C. Legea din 2002 privind serviciile de informații și de securitate

46. Dispozițiile Legii din 2002 privind serviciile de informații și de securitate, relevante în cauza aflată pe rolul Curții, sunt următoarele:

Art. 6

„1. Se înființează un Serviciu General de Informații și de Securitate [respectiv AIVD].

2. Atribuțiile [AIVD], în interesul securității naționale, sunt următoarele:

a.să efectueze investigații în privința organizațiilor și persoanelor care, prin scopurile urmărite sau activitățile lor, dau naștere unor suspiciuni serioase (het ernstige vermoeden) că acestea constituie un pericol pentru existența ordinii juridice democratice sau a securității ori a altor interese importante ale statului;

b. [...]

c.să promoveze măsuri (het bevorderen van maatregelen) pentru apărarea intereselor menționate la lit. a, inclusiv măsuri care vizează asigurarea informațiilor care trebuie păstrate secrete în interesul securității naționale și al acelor elemente ale serviciilor guvernamentale și ale întreprinderilor private (bedrijfsleven) care, în opinia miniștrilor învestiți cu responsabilitate în materie, au o importanță vitală pentru menținerea vieții sociale (de instandhouding van het maatschappelijk leven);

d.să efectueze investigații privind alte țări în raport cu obiectul indicat de prim-ministru, ministrul afacerilor generale [Minister-President, Minister van Algemene Zaken [prim-ministrul ocupând ambele funcții în același timp]), de comun acord cu ceilalți miniștri implicați; [...]”

Art. 9

„1. Funcționarii serviciilor [de informații și de securitate] nu sunt învestiți cu competențe de cercetare penală (bezitten geen bevoegdheid tot het opsporen van strafbare feiten). [...]”

Art. 12

„1. Serviciile [de informații și de securitate] sunt abilitate (bevoegd) să prelucreze date ținând seama de constrângerile (eisen) pe care le prevede în acest sens prezenta lege [...]

2. Datele se prelucrează numai într-un scop specific și numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru aplicarea corespunzătoare a prezentei legi [...]

3. Datele se prelucrează în conformitate cu legea și în mod corespunzător și cu grija cuvenită.”

Art. 15

„Șefii serviciilor [de informații și de securitate] trebuie să asigure:

a. menținerea secretului datelor astfel desemnate (daarvoor in aanmerking komende gegevens);

b. menținerea secretului surselor astfel desemnate de la care se obțin datele;

c. siguranța persoanelor cu a căror cooperare se colectează datele.”

Art. 16

„Șefii serviciilor [de informații și de securitate] trebuie de asemenea să asigure:

a. aplicarea măsurilor necesare pentru a asigura corectitudinea și integralitatea datelor care urmează să fie prelucrate;

b. aplicarea măsurilor de natură tehnică și organizatorică necesare pentru garantarea siguranței prelucrării datelor împotriva pierderii sau deteriorării și împotriva prelucrării neautorizate;

c. numirea persoanelor care sunt autorizate, cu excluderea altor persoane, să exercite atribuțiile indicate în cadrul prelucrării datelor.”

Art. 85

„1. Fără a aduce atingere art. 98-98c din Codul penal, orice persoană care este implicată în executarea prezentei legi și astfel intră în posesia unei informații al cărei caracter confidențial îl cunoaște sau ar trebui să-l bănuiască într-un mod rezonabil (en daarbij de beschikking krijgt over gegevens waarvan hij het vertrouwelijke karakter kent of redelijkerwijs moet vermoeden) este obligată să o păstreze secretă, cu excepția cazului în care o dispoziție legală îi impune obligația de a o divulga. [...]”

Art. 86

„1. Obligația de a păstra secretul impusă unui funcționar implicat în executarea prezentei legi nu se aplică față de persoana căreia funcționarul îi este subordonat direct sau indirect și nici în măsura în care acesta a fost exonerat de această obligație de către un superior ierarhic.

2. Funcționarul menționat la alin. 1, în cazul în care este obligat, în temeiul unei dispoziții legale, să fie ascultat în calitate de martor sau expert, dă declarație cu privire la aspectele care fac obiectul obligației sale de a păstra secretul numai în măsura în care ministrul de resort și ministrul justiției împreună îl exonerează de această obligație în scris. [...]”

D. Legea privind protejarea secretelor de stat

47. Dispozițiile Legii privind protejarea secretelor de stat (Wet bescherming staatsgeheimen), relevante în prezenta cauză, sunt următoarele:

Art. 1

„Orice loc folosit de stat sau de o întreprindere de stat (staatsbedrijf) poate fi declarat în afara zonei permise de către Noi [respectiv monarhul, în realitate ministrul afacerilor interne și al relațiilor în cadrul Regatului (Minister van Binnenlandse Zaken en Koninkrijksrelaties)] (kan door Ons als verboden plaats worden aangewezen) în vederea protejării informației care trebuie păstrată secretă în interesul securității statului (waarvan de geheimhouding door het belang van de veiligheid van de Staat wordt geboden).”

48. Locurile desemnate ca fiind în afara zonei permise prin decret regal (koninklijk besluit) în temeiul acestei dispoziții includ sediile folosite de AIVD.

E. Ordinul privind informațiile specifice serviciului de stat (securitate)

49. Dispozițiile Ordinului privind informațiile specifice serviciului de stat (securitate) (Voorschrift informatiebeveiliging rijksdienst-bijzondere informatie, cunoscut în plan intern și ca „Vir-bi”), relevante în prezenta cauză, sunt următoarele:

Art. 1

„În prezentul ordin:

«secret de stat» înseamnă: informații specifice care trebuie păstrate secrete în interesul statului sau al aliaților săi;

«a clasifica» înseamnă: a stabili și a preciza că anumite informații (een gegeven) constituie informații specifice și a stabili și a preciza nivelul de securitate care trebuie atribuit acestor informații.”

Art. 5

„Secretele de stat se clasifică după cum urmează:

a. secret de stat STRICT SECRET DE IMPORTANȚĂ DEOSEBITĂ (Stg. ZEER GEHEIM), dacă interesele statului sau ale aliaților săi pot fi prejudiciate foarte grav în cazul în care este aflat de persoane neautorizate;

b. secret de stat STRICT SECRET (Stg. GEHEIM), dacă interesele statului sau ale aliaților săi pot fi prejudiciate grav în cazul în care este aflat de persoane neautorizate;

c. secret de stat SECRET (Stg. CONFIDENTIEEL), dacă interesele statului sau ale aliaților săi pot fi prejudiciate în cazul în care este aflat de persoane neautorizate.”

F. Clasificarea identității personalului AIVD

50. Procesul elaborării Legii din 2002 privind serviciile de informații și de securitate [Documente parlamentare, Camera inferioară a Parlamentului (Kamerstukken II) 1997-98, 25877, nr. 3 (Expunerea de motive (Memorie van Toelichting), pag. 93] reflectă faptul că identitatea personalului AIVD poate, în funcție de circumstanțe, să constituie secret de stat.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENȚIE

51. Reclamantul s-a plâns că procedura penală îndreptată împotriva sa a fost inechitabilă prin aceea că AIVD a exercitat un control decisiv asupra probelor, restrângând accesul său și al instanțelor interne la ele și controlând folosirea lor și împiedicându-l să-și pregătească în mod eficient avocații. Acesta a susținut că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție, care prevăd următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

[...]

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

[...]

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;”

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; [...]”

52. Guvernul a contestat acest argument.

53. Capetele de cerere formulate de reclamant privesc cenzurarea anumitor documente și pretinsul refuz de prezentare a altora; restrângerea dreptului reclamantului de a da informații și instrucțiuni apărătorului; refuzul de a-i permite reclamantului să precizeze numele membrilor AIVD în fața Curții de Apel; condițiile în care unii membri ai AIVD au fost audiați ca martori; și refuzul de a cita alți membri ai AIVD ca martori ai apărării.

A. Cu privire la admisibilitate

54. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Aspecte generale

55. Așa cum Curtea a reținut în numeroase ocazii, cerințele prevăzute la art. 6 § 3 se interpretează ca aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 [a se vedea, printre multe altele, Sakhnovskiy împotriva Rusiei (MC), 21272/03, pct. 94, 2 noiembrie 2010 și Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 100, CEDO 2015].

56. Dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 § 1 este un drept absolut. Cu toate acestea, un proces echitabil nu poate fi supus unei singure reguli invariabile, ci trebuie să depindă de circumstanțele fiecărei cauze în parte. Preocuparea principală a Curții, în temeiul art. 6 § 1, este să aprecieze caracterul echitabil al procesului penal în ansamblu [a se vedea Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, pct. 250, CEDO 2016, cu trimiterile de acolo].

2. Cenzurarea anumitor documente și pretinsul refuz de prezentare a altora

57. Curtea va examina aceste aspecte în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b).

58. Guvernul a declarat că publicarea informațiilor cenzurate ar fi prejudiciat grav interesele statului prin aceea că ar fi identificat persoane și organizații în curs de cercetare, surse umane și servicii de informații și securitate străine cu care AIVD a cooperat. În unele cazuri, siguranța personalului AIVD ar fi fost pusă în pericol. Restricțiile impuse apărării au fost așadar de strictă necesitate.

59. În fiecare caz, instanța națională a examinat dacă era necesar să nu aprobe divulgarea. Aceasta s-a făcut pe baza părților necenzurate ale textului, aflate la dosarul cauzei; explicațiile date de AIVD în ceea ce privește clasificarea și interesul aflat în joc pentru stat; și verificarea de către procurorul național pentru combaterea terorismului. Abordarea urmată a beneficiat de aprobarea Curții Supreme.

60. Cu trecerea timpului, s-a reexaminat dacă trebuia ca anumite informații să rămână cenzurate în continuare. Dosarul cauzei a fost completat cu versiuni mai noi ale unor documente în forma lor originală sau cu mai puține pasaje cenzurate.

61. Au existat măsuri de contrabalansare. Reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a evalua fiabilitatea anchetei interne a AIVD folosind declarațiile date de martorii care au fost ascultați. În plus, în diferite faze ale procedurii, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta refuzul de prezentare a probelor. Guvernul a făcut trimitere la Jasper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27052/95, 16 februarie 2000 și Fitt împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, CEDO 2000-II.

62. Reclamantul s-a plâns de faptul că anumite documente invocate de procuror în procesul îndreptat împotriva sa au fost prezentate fie în formă cenzurată, fie cu pasaje cenzurate de AIVD, sau nu au fost deloc puse la dispoziția apărării.

63. Reclamantul a fost de acord că anumite considerente de securitate națională ar putea justifica refuzul de a prezenta informații apărării. Invocând în susținerea sa Edwards și Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39647/98 și 40461/98, CEDO 2004-X și A. și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, CEDO 2009, reclamantul a susținut că ar trebui demonstrată această necesitate strictă; că restrângerea accesului la informații ar trebui să fie cât mai puțin invazivă posibil; și ar trebui să existe proceduri de contrabalansare.

64. Argumentul reclamantului a fost că nu s-a demonstrat necesitatea restrângerii accesului apărării la orice documente. Nu a existat o verificare independentă: instanțele naționale au realizat aprecierea pe baza pasajelor necenzurate din fiecare text, a explicațiilor date de AIVD și a deciziei procurorului național pentru combaterea terorismului. Nici AIVD, nici procurorul național pentru combaterea terorismului nu erau independenți. Nici măcar instanțelor înseși nu li s-a permis accesul la informațiile care au fost refuzate apărării. Acest aspect deosebește cauza reclamantului de Jasper și Fitt, ambele citate anterior.

65. În această privință nu prezenta relevanță faptul că, în timp, s-au pus la dispoziție anumite documente cu mai puține pasaje cenzurate, deoarece pasajele dezvăluite ulterior nu au oferit informații relevante în acest sens.

66. În hotărârea Fitt, citată anterior, Curtea a hotărât următoarele (a se vedea de asemenea Jasper, citată anterior, pct. 51-53):

„44. Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că procesul penal, inclusiv elementele unui astfel de proces care au legătură cu procedura, trebuie să fie contradictoriu și trebuie să existe o egalitate a armelor între acuzare și apărare. Dreptul la un proces contradictoriu presupune, într-o cauză penală, că atât acuzarea, cât și apărarea, trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște și comenta observațiile depuse și probele prezentate de cealaltă parte (a se vedea hotărârea din 28 august 1991 în cauza Brandstetter împotriva Austriei, seria A, nr. 211, pag. 27-28, pct. 66-67). În plus, art. 6 § 1 impune, așa cum impune legislația engleză (a se vedea supra, pct. 18), ca acuzarea să divulge apărării toate probele materiale de care dispune în favoarea sau împotriva acuzatului (a se vedea Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 36, seria A, nr. 247-B).

45. Cu toate acestea, după cum a recunoscut reclamantul [...], dreptul la divulgarea probelor pertinente nu este un drept absolut. În orice proces penal pot exista interese concurente, precum securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii care riscă represalii sau de a păstra secrete metodele poliției de cercetare a unei infracțiuni, care trebuie evaluate în raport cu drepturilor acuzatului (a se vedea, de exemplu, Doorson împotriva Țărilor de Jos, 26 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-II, pct. 70). În unele cazuri, poate fi necesar ca anumite probe să nu fie prezentate apărării astfel încât să se protejeze drepturile fundamentale ale altei persoane sau să se protejeze un interes public important. Cu toate acestea, sunt permise conform art. 6 § 1 doar măsurile de restrângere a dreptului la apărare care sunt strict necesare (a se vedea Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, pag. 712, pct. 58). Mai mult, pentru a avea garanția că inculpatul beneficiază de un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor acesteia trebuie să fie suficient compensate de procedura urmată de autoritățile judiciare (a se vedea hotărârea Doorson, citată anterior, pag. 471, pct. 72 și hotărârea Van Mechelen și alții, citată anterior, pag. 712, pct. 54).

46. În cauzele în care probele nu au fost prezentate apărării din motive de interes public, nu îi revine acestei Curți rolul de a stabili dacă o astfel de nedivulgare era strict necesară din moment ce, ca regulă generală, revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia probele prezentate în fața lor (a se vedea hotărârea Edwards, citată anterior, pag. 34-35, pct. 34). În orice caz, în multe cauze, precum prezenta, în care probele în discuție nu au fost niciodată dezvăluite, Curtea nu ar fi în măsură să încerce să pună în balanță interesul public pentru nedivulgare cu cel al inculpatului de a cunoaște elementele de probă. Prin urmare, trebuie să verifice procedura de luare a deciziilor pentru a se asigura că, în măsura posibilă, aceasta a respectat cerințele de a asigura procese contradictorii și egalitatea armelor și a inclus garanții adecvate pentru protejarea intereselor inculpatului.”

67. Revenind la faptele cauzei, Curtea observă că reclamantul a solicitat divulgarea raportului anchetei interne a AIVD și a pasajelor cenzurate din documentele AIVD aflate la dosarul cauzei.

68. Curtea observă că, în ceea ce privește ancheta internă a AIVD, Curtea de Apel nu a stabilit că ar fi existat într-adevăr un raport (a se vedea supra, pct. 34). În orice caz, Curtea este încredințată că niciun astfel de document nu s-a aflat la dispoziția acuzării – cu atât mai puțin a Curții de Apel – și, prin urmare, nu ar putea face parte din argumentația acuzării (a se compara Fitt, pct. 48). În măsura în care reclamantul dorește să sugereze că ancheta ar fi putut furniza informații de natură să îl disculpe, Curtea respinge o astfel de sugestie ca pur ipotetică.

69. În ceea ce privește documentele puse la dispoziția Curții de Apel și a reclamantului în formă cenzurată, Curtea subliniază că este posibil ca informațiile obscurate, în sine, să nu fie de ajutor pentru apărare. Întrucât reclamantul a fost acuzat că a furnizat informații secrete de stat unor persoane neautorizate să le cunoască, singura întrebare referitoare la aceste documente este dacă acestea erau sau nu erau secrete de stat.

70. Probele în baza cărora a fost condamnat reclamantul au inclus declarații ale AIVD care au confirmat că documentele în discuție erau clasificate ca secrete de stat și au explicat necesitatea păstrării secretului informațiilor conținute în documente. Procurorul național pentru combaterea terorismului a confirmat că documentele aflate în dosarul cauzei penale erau, de fapt, copii ale documentelor pe care se presupunea că le reprezintă (a se vedea supra, pct. 40, sub-pct. 53), fapt pe care reclamantul nu îl contestă. Din acest punct de vedere, Curtea este convinsă că informațiile rămase lizibile au fost suficiente apărării și Curții de Apel pentru a realiza o evaluare fiabilă a naturii informațiilor din acele documente.

71. Prin urmare, nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b) în ceea ce privește cenzurarea anumitor documente și pretinsul refuz de prezentare a altora.

3. Restrângerile dreptului reclamantului de a da informații și dispoziții avocatului și refuzul de a-i permite reclamantului să precizeze numele membrilor AIVD în fața Curții de Apel

72. Curtea va examina ambele aspecte în contextul art. 6 §1 și art. 6 § 3 lit. c).

73. Guvernul a recunoscut importanța fundamentală a comunicării libere dintre inculpat și avocat, dar a considerat că nu a existat nicio ingerință fundamentală în exercitarea acesteia în prezenta cauză. Reclamantul a fost exonerat de obligația de a păstra secretul pentru a putea comunica cu avocații săi, însă cu impunerea anumitor condiții.

74. Guvernul a susținut că dreptul la restrângeri poate fi impus accesului inculpatului la avocatul său pentru un motiv întemeiat. Acesta a invocat Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 133, CEDO 2005-IV și Marcello Viola împotriva Italiei, nr. 45106/04, pct. 61, CEDO 2006-XI (extrase).

75. Condițiile erau necesare pentru a servi dublului scop de a proteja personalul AIVD și sursele sale umane și de a menține secretul informațiilor clasificate care nu erau relevante pentru procesul penal îndreptat împotriva reclamantului. Ca serviciu de informații, AIVD nu putea funcționa decât dacă secretul rămânea intact.

76. De asemenea, Guvernul a subliniat angajamentul asumat de avocatul general în fața Curții de Apel potrivit căruia reclamantul nu trebuia urmărit penal dacă încălcarea obligației sale de a păstra secretul era justificată prin invocarea art. 6 din Convenție.

77. În fine, Guvernul a susținut, având în vedere declarațiile făcute efectiv de reclamant în ședința din 12 februarie 2007 (a se vedea supra, pct. 36) și întrebările formulate în scrisoarea domnului Pestman trimisă prin fax la 14 februarie 2007 (a se vedea supra, pct. 37), că nu a existat niciun indiciu că reclamantul s-a lăsat descurajat de amenințarea cu urmărirea penală, așa cum se sugerează în declarațiile reclamantului în fața Curții.

78. Potrivit reclamantului, condițiile stabilite au constituit restricții cu privire la comunicarea dintre el și avocații săi și obstacole în calea apărării sale. În special, a fost împiedicat să discute cu avocații săi orice eventuală probă exoneratoare și orice scenarii alternative în măsura în care informațiile relevante nu erau deja incluse în dosarul cauzei. Astfel s-a permis acuzării, și prin intermediul acuzării, AIVD să dețină controlul asupra apărării.

79. Reclamantul a mai susținut că AIVD a avut permisiunea să definească întinderea probelor pe care apărarea a avut voie să le propună în cursul procedurii. De asemenea, a declarat că a fost amenințat cu urmărirea penală chiar și în contextul confidențial al unei ședințe secrete.

80. Reclamantul a invocat cauza S. împotriva Elveției, 28 noiembrie 1991, pct. 48, seria A nr. 220, în care Curtea a recunoscut că un avocat ar trebui să aibă posibilitatea de a se consulta cu clientul său și de a primi instrucțiuni confidențiale de la acesta fără supraveghere (care în acea cauză consta în supravegherea de către poliție a vizitelor avocatului și interceptarea corespondenței dintre avocat și client). De asemenea, a invocat în susținerea cauzei sale A. și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 220, în care s-a recunoscut că un deținut ar trebui să aibă posibilitatea de a da instrucțiuni eficiente avocatului special, argumentând că obligația de a păstra secretul l-a împiedicat să îi instruiască pe avocați potrivit nevoilor sale.

81. În ceea ce privește faptul că reclamantului nu i s-a permis să precizeze numele membrilor AIVD în fața Curții de Apel, reclamantul a susținut că i s-a interzis să divulge informații secrete instanțelor judecătorești cu scopul, printre altele, de a fi prezentate explicații alternative credibile potrivit cărora acesta era responsabil pentru infracțiunile imputate. Guvernul a opinat că instanțele naționale au exclus în mod corect orice scenarii alternative în considerarea probelor reținute împotriva reclamantului.

82. Curtea reiterează că, deși art. 6 § 3 lit. c) conferă fiecărui individ acuzat de o infracțiune dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător [...]”, nu se precizează modul de exercitare a acestui drept. Astfel, statele contractante rămân libere să aleagă mijloacele pentru a se asigura că acesta este garantat în sistemele lor judiciare, sarcina Curții fiind doar de a stabili dacă metoda pe care au ales-o este conformă cu cerințele unui proces echitabil. În această privință, trebuie avut în vedere că scopul Convenției este „să garanteze drepturi care sunt practice și efective și nu drepturi teoretice sau iluzorii” și că numirea unui avocat nu asigură în sine eficacitatea asistenței pe care o poate oferi inculpatului (a se vedea, printre altele, Sakhnovskiy împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 95, cu trimiterile de acolo).

83. Curtea reiterează că dreptul la un proces echitabil, așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, include dreptul părților la proces de a prezenta orice observații pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Acest drept poate fi considerat a fi efectiv numai dacă observațiile sunt „ascultate” în mod real, adică examinate corespunzător de instanța de fond. Cu alte cuvinte, efectul art. 6 constă, printre altele, în a impune „instanței” îndatorirea de a examina în mod corespunzător susținerile, argumentele și probele prezentate de părți, fără a aduce atingere aprecierii sale privind relevanța lor [a se vedea Perez împotriva Franței (MC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004-I].

84. Curtea mai observă că art. 6 § 1 permite în a doua teză excepții pe considerente de securitate națională, prevăzând faptul că „accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia”. Nu are nicio îndoială că procesul reclamantului a fost unul în care astfel de considerente au fost relevante și că a existat o adevărată necesitate de a nu permite prezentarea de informații secrete de stat presei și publicului.

85. Curtea a hotărât că dreptul unui acuzat de a comunica cu reprezentantul său legal fără a fi auzit de un terț face parte din cerințele fundamentale ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din art. 6 § 3 lit. c) din Convenție. Dacă un avocat nu ar putea să se consulte cu clientul său și să primească instrucțiuni confidențiale de la el fără o astfel de supraveghere, asistența sa și-ar pierde o mare parte din utilitate [S. împotriva Elveției, citată anterior, pct. 48, Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 133, CEDO 2005-IV].

86. De asemenea, Curtea a hotărât, în contextul art. 5 § 4, că o ingerință asupra privilegiului avocat-client și, astfel, o ingerință în exercitarea dreptului deținutului la apărare, nu necesită neapărat ca o interceptare sau ascultare să fi avut loc efectiv (a se vedea, mutatis mutandis, Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, pct. 51, 13 martie 2007).

87. În contextul art. 8 din Convenție, Curtea a mai hotărât că este în mod clar în interesul general ca orice persoană care dorește să consulte un avocat să fie liberă să o facă în condiții care să permită o discuție completă și neîngrădită. Din acest motiv, relația avocat-client este, în principiu, privilegiată (mutatis mutandis, Campbell împotriva Regatului Unit, 25 martie 1992, pct. 46, seria A nr. 233).

88. Curtea a îngăduit anumite restricții impuse contactelor avocat-client în cazuri de terorism și crimă organizată [a se vedea, în special, Erdem împotriva Germaniei, nr. 38321/97, pct. 65 și urm., CEDO 2001-VII (extrase) și Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, nr. 11082/06 și 13772/05, pct. 627, 25 iulie 2013]. Cu toate acestea, privilegiul care se asociază corespondenței dintre deținuți și avocații lor constituie un drept fundamental al persoanei și afectează în mod direct dreptul la apărare. Din acest motiv, Curtea a hotărât – tot în contextul art. 8 din Convenție – că de la principiul fundamental al respectării confidențialității avocat-client se pot face derogări numai în cazuri excepționale și cu condiția să existe garanții adecvate și suficiente împotriva abuzului (mutatis mutandis, Erdem, pct. 65).

89. În cauza A. și alții împotriva Regatului Unit, Curții i s-a solicitat să examineze măsurile menite să asigure caracterul echitabil al procesului în sensul art. 5 § 4 din Convenție în condițiile în care probele pe care s-a bazat acuzarea nu erau prezentate apărării. Curtea a pornit de la premisa că, în perioada privării de libertate a reclamanților, activitățile și obiectivele rețelei teroriste al-Qaeda au determinat un „pericol public ce amenința viața națiunii”. Prin urmare, trebuia avut în vedere că, la momentul respectiv, s-a considerat că există o necesitate stringentă de a proteja populația Regatului Unit împotriva unui atac terorist și, cu toate că Regatul Unit nu a derogat de la art. 5 § 4, ci doar de la art. 5 § 1, un interes public puternic pentru a obține informații despre al-Qaeda și entitățile asociate acesteia și pentru a păstra secretul surselor acelor informații (loc. cit., pct. 216).

90. O procedură prin care chiar acuzarea încearcă să aprecieze importanța informațiilor ascunse apărării și să le analizeze în raport cu interesul public pentru păstrarea secretului informațiilor nu poate respecta cerințele sus-menționate, prevăzute la art. 6 § 1 (Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, pct. 44, CEDO 2003-VII). De asemenea, Curtea a hotărât, în contextul art. 6 § 3 lit. b), că unui inculpat i se garantează timpul adecvat și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și, prin urmare, art. 6 § 3 lit. b) presupune că activitatea de fond a apărării poate cuprinde tot ce este „necesar” pentru pregătirea procesului principal (Mayzit împotriva Rusiei, nr. 63378/00, pct. 78, 20 ianuarie 2005).

91. Referindu-se la prezenta cauză, Curtea ia notă de poziția Guvernului potrivit căreia condițiile care reglementează comunicarea dintre reclamant și avocatul său constituiau o concesie făcută apărării în lumina obligației reclamantului de a păstra secretul. Cu toate acestea, Curtea are părerea contrară, și anume că acestea constituie o restrângere a dreptului unui inculpat de a comunica fără impedimente cu avocatul său.

92. Prezenta cauză diferă de cele citate anterior prin mai multe aspecte relevante. În primul rând, reclamantului nu i s-a refuzat accesul la probele în acuzare: i s-a impus să nu divulge avocaților săi informații faptice pentru a fi folosite în apărarea sa. În această privință, prezenta cauză se diferențiază de A. și alții. În al doilea rând, nu a existat nicio ingerință în ceea ce privește confidențialitatea dintre inculpat și avocatul său. Prin urmare, prezenta cauză se diferențiază în esență de S. împotriva Elveției, citată anterior, pct. 48, Campbell împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 48 și Moiseyev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 210, 9 octombrie 2008, în care în litigiu se afla problema supravegherii comunicării. Mai mult, nu a avut loc nicio supraveghere independentă a informațiilor schimbate între reclamant și avocatul său: de fapt, reclamantul a fost amenințat cu urmărirea penală post factum dacă dădea avocaților săi informații secrete. În această privință, prezenta cauză se diferențiază de Erdem.

93. Aceste diferențe nu sunt totuși decisive: ceea ce contează este că între reclamant și avocații săi comunicarea nu a fost liberă și nerestricționată în privința conținutului ei, așa cum impun cerințele obișnuite ale unui proces echitabil.

94. Curtea admite că normele privind respectarea secretului au aplicabilitate generală și că nu există niciun motiv de principiu pentru care nu ar trebui să se aplice atunci când membrii serviciului de securitate sunt urmăriți penal pentru infracțiuni în legătură cu serviciul. Curtea își pune întrebarea cum anume interzicerea divulgării informațiilor secrete afectează dreptul suspectului la apărare, atât în​legătură cu comunicarea acestuia cu avocații săi, cât și în privința acțiunilor în fața instanței.

95. Reiese din cele două hotărâri ale Curții de Apel și din ședințele din 12 și 15 februarie 2007 (a se vedea supra, pct. 34-41) că avocatul general și-a luat angajamentul de a nu-l urmări penal pe reclamant pentru încălcarea obligației sale de a păstra secretul dacă o astfel de încălcare era justificată de dreptul la apărare, astfel cum este garantat prin art. 6 din Convenție. I-a fost impusă astfel reclamantului sarcina de a decide, fără a beneficia de consilierea unui avocat, dacă să divulge fapte care nu erau deja menționate în dosarul cauzei și, procedând astfel, să riște să fie urmărit penal din nou, avocatul general având libertate totală în această materie.

96. Curtea consideră că nu este de așteptat ca un inculpat pentru acuzații în materie penală grave să fie în măsură, fără consiliere profesională, să cântărească avantajele divulgării complete a cazului său către avocatul său în raport cu riscul de a fi urmărit penal pentru această faptă.

97. În aceste împrejurări, Curtea constată că, prin ingerința în privința comunicării dintre reclamant și avocații săi, caracterul echitabil al procesului a fost compromis iremediabil. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție sub acest aspect.

98. Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră necesar să examineze separat dacă refuzul de a-i permite reclamantului să precizeze numele membrilor AIVD în fața Curții de Apel a constituit o altă încălcare a Convenției.

4. Condițiile în care anumiți membri ai AIVD au fost ascultați ca martori și refuzul de a cita alți membri ai AIVD ca martori ai apărării

99. Curtea va examina aceste aspecte în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d).

100. Guvernul a susținut că martorii ascultați de judecătorul de instrucție și identificați doar printr-un număr nu erau martori „anonimi” în sensul, de exemplu, al cauzei Van Mechelen și alții împotriva Țărilor de Jos, 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III. Reclamantul cunoștea numele și funcțiile lor; aceasta era o situație fundamental diferită de cea în care identitatea martorului nu era cunoscută de apărare.

101. Recurgerea la distorsionarea vocii și deghizarea pentru ascunderea identității au avut ca scop să facă ascultarea martorilor cât mai interactivă posibil. Prin urmare, restricțiile impuse apărării nu au avut un impact real asupra caracterului echitabil al procesului.

102. Martorii acuzării au făcut declarații amănunțite în fața judecătorului de instrucție și au refuzat să răspundă doar la anumite întrebări în legătură cu obligația de a păstra secretul. Prin urmare, prezenta cauză se diferențiază de Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 și 22228/06, CEDO 2011, în care un martor al acuzării a păstrat tăcerea ca răspuns la întrebările adresate de apărare.

103. Au existat motive întemeiate pentru măsurile adoptate. La momentul ascultării martorilor, salariații AIVD și/sau sursele sale umane erau încă în serviciu și trebuia avută în vedere siguranța acestora.

104. Deși a susținut că prezenta cauză nu era una în cazul căreia să se aplice jurisprudența Van Mechelen și alții și Al-Khawaja și Tahery, Guvernul a argumentat că condamnarea reclamantului nu s-a bazat „exclusiv sau în mare parte” pe declarațiile făcute de martorii identificați numai printr-un număr. Declarația a cel mult unuia din martorii respectivi a fost folosită ca probă; martorul era salariatul IT al AIVD, era cunoscut de reclamant și a răspuns la numeroasele întrebări adresate de apărare. Ceilalți martori ale căror declarații au fost folosite ca probă au fost ascultați sub numele lor. În plus, au existat și alte probe, inclusiv urme ale ADN-ului reclamantului identificate pe sigiliul unui plic găsit la domiciliul uneia dintre ținte.

105. Reclamantul a susținut că strategia sa era să demonstreze că erau posibile și alte scenarii care să explice divulgarea de documente AIVD imputată lui, nu doar aceea că el a fost vinovat. Acesta a argumentat că, din moment ce apărarea sa se confrunta deja cu restricții severe, probele cu martori au constituit unul dintre puținele mijloace care i-au fost permise ca să obțină informațiile necesare pentru a-și susține cauza. Numai din acest motiv, solicitările sale de a cita martori ar fi trebuit să fie examinate cu mai multă înțelegere.

106. Reclamantul nu a putut verifica dacă martorii erau persoane pe care le cunoștea deoarece nu a putut să le recunoască. În plus, apărarea nu a putut să își dea seama de expresia lor non-verbală.

107. Necesitatea acestei măsuri nu a fost demonstrată. În primul rând, martorii erau persoane pe care reclamantul le cunoștea deja – foști colegi. În al doilea rând, aceștia nu au fost ascultați în ședință publică. În al treilea rând, avocatul său era supus obligației de a păstra secretul. În al patrulea rând, acuzării i s-a permis să discute cu acei martori fără deghizare.

108. În cursul ascultării martorilor, a fost prezent un funcționar al AIVD pentru a respinge unele întrebări adresate de apărare. În special, au fost respinse întrebările privind metodele de lucru și măsurile de securitate ale AIVD. Acest lucru a împiedicat încercările apărării de a demonstra posibilitatea ca altcineva decât el să fi divulgat documentele AIVD în discuție.

109. Nu a existat nicio necesitate pentru o astfel de ingerință în exercitarea dreptului la apărare de a pune întrebări martorilor, deoarece nevoii de a păstra secretul ar fi putut să i se răspundă prin desfășurarea unei ședințe secrete.

110. În acest context, Curtea reiterează că admisibilitatea probelor este în principal o chestiune reglementată de legislația națională și, ca regulă generală, instanțele interne sunt cele competente să aprecieze probele care le sunt prezentate. Sarcina Curții în temeiul Convenției nu este aceea de a se pronunța dacă declarațiile martorilor au fost admise corect ca probe, ci de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost strânse probele, a fost echitabilă (a se vedea, printre multe altele, Van Mechelen și alții, citată anterior, pct. 50).

111. Curtea observă că prezenta cauză se diferențiază de Van Mechelen și alții, Al-Khawaja și Tahery sau Schatschaschwili în sensul că apărării nu i s-a refuzat posibilitatea de a adresa întrebări martorilor acuzării pentru a verifica veridicitatea declarațiilor făcute de aceștia anterior în cursul procedurii. Este mai degrabă o situație în care reclamantului i s-a refuzat accesul la informații cu care membrii AIVD erau la curent și care ar fi putut să pună la îndoială vinovăția sa.

112. Este, în sine, o strategie de apărare perfect legitimă în cauze penale aceea de a crea îndoieli cu privire la autorul unei infracțiuni demonstrând că infracțiunea ar fi putut fi comisă de altcineva. Totuși, aceasta nu dă suspectului dreptul să facă solicitări înșelătoare pentru informații în speranța că poate apărea o explicație alternativă.

113. Probele care au stat la baza condamnării pronunțate de Curtea de Apel (a se vedea supra, pct. 40) – care numărau nu mai puțin de 53 de mijloace de probă diferite – includeau unele care făceau legătura directă între reclamant și documentele divulgate și persoanele neautorizate în posesia cărora au fost găsite. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate considera că, prin faptul fie că nu i-a admis toți martorii solicitați, fie că a hotărât că apărarea reclamantului nu era afectată în mod considerabil de condițiile în care au fost ascultați acei martori care nu i-au fost refuzați, Curtea de Apel a acționat în mod nejustificat sau arbitrar.

114. Prin urmare, nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d).

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE

115. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

116. Reclamantul a solicitat Curții să oblige Guvernul la „remedierea încălcărilor art. 6 prin casarea hotărârii de condamnare în cazul său”, permițându-i astfel să solicite despăgubiri pentru prejudiciul material conform dreptului intern. Reclamantul a solicitat și 25 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

117. Guvernul a subliniat posibilitatea reclamantului de a solicita revizuirea (herziening) conform dreptului intern în situația în care Curtea constată o încălcare a Convenției. Acesta a solicitat Curții să dispună că o constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.

118. Curtea reiterează că nu are competență să caseze hotărâri de condamnare pronunțate de instanțele naționale [a se vedea, printre altele, Albert și Le Compte împotriva Belgiei (art. 50), 24 octombrie 1983, pct. 9, seria A nr. 68, Findlay împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1997, pct. 88, Culegere 1997-I și Sannino împotriva Italiei, nr. 30961/03, pct. 65, CEDO 2006-VI]. Mai mult, Curtea observă că în situația în care, precum în prezenta cauză, o persoană este condamnată în cadrul unui proces intern care a dus la încălcarea cerințelor prevăzute la art. 6 din Convenție, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la solicitarea persoanei interesate reprezintă o modalitate adecvată pentru repararea încălcării [a se vedea, printre altele, Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 126, CEDO 2006-II și Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 79, CEDO 2010]. În acest sens, Curtea constată că art. 457 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală al Țărilor de Jos prevede posibilitatea revizuirii de către Curtea Supremă a unei hotărâri de condamnare atunci când s-a stabilit printr-o hotărâre a Curții că s-a încălcat Convenția sau unul dintre protocoalele la aceasta, după caz, în cursul procedurii care a condus la condamnare, sau la condamnare pentru aceeași infracțiune, dacă revizuirea este necesară în vederea reparației în sensul art. 41 din Convenție.

119. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

120. De asemenea, reclamantul a solicitat 732 EUR pentru cheltuielile de judecată în fața Curții, sumă pe care a trebuit să o plătească pentru a acoperi costul reprezentării sale în procedura în fața Curții în cadrul sistemului de asistență juridică națională. Nu s-a solicitat taxa pe valoarea adăugată.

121. Guvernul a refuzat să depună observații.

122. Curtea acordă suma solicitată, respectiv 732 EUR.

C. Dobânzi moratorii

123. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1. Declară admisibile celelalte capete de cerere.

2. Hotărăște că nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. b) din Convenție în ceea ce privește cenzurarea anumitor documente și pretinsul refuz de prezentare a altora.

3. Hotărăște că au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție în ceea ce privește restrângerile aplicate dreptului reclamantului de a da informații și dispoziții avocaților.

4. Hotărăște că nu este necesar să examineze dacă au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție în ceea ce privește limitarea posibilității de a divulga numele membrilor AIVD în fața Curții de Apel.

5. Hotărăște că nu au fost încălcate art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție în ceea ce privește condițiile în care anumiți membri ai AIVD au fost ascultați ca martori și refuzul de a cita alți membri ai AIVD ca martori ai apărării.

6. Hotărăște că sus-menționata constatare a unei încălcări constituie, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

7. Hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 732 EUR (șapte sute treizeci și doi de euro), pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

8. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 25 iulie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulamentul Curții.

Fatoș AracıHelena Jäderblom
Grefier adjunctPreședinte

[1] În limba engleză în original.

[2] Emendare făcută de Curte.

Full & Egal Universal Law Academy