© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
M v. Olanda - 2156/10
Hotărârea din 25.7.2017 [Secția a III-a]
Articolul 6
Articolul 6-3-c
Apărare prin asistență juridică
Restricții impuse acuzatului la divulgarea informațiilor clasificate către apărătorul său: încălcare
Articolul 6-3-b
Accesul la documentele relevante
Restricții impuse apărării în privința informațiilor clasificate: nicio încălcare
Articolul 6-3-d
Examinarea martorilor
Restricții pentru accesul la informațiile confidențiale pe care a dorit să le folosească apărarea pentru a examina martorii: nicio încălcare
În fapt – Reclamantul, un fost editor audio și interpret pentru Serviciul general de informații și securitate al Olandei (Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – AIVD), fusese condamnat pentru divulgarea de informații secrete de stat. Contestațiile sale nu au avut succes.
Reclamantul a susținut în fața Curții Europene, în special, că procedurile penale împotriva sa au încălcat articolul 6 §§ 1 și 3 (b), (c) și (d), prin faptul că AIVD exercitase controlul decisiv asupra probelor, restricționând astfel accesul său, dar și accesul instanțelor naționale la informațiile conținute în documente și controlul folosirii acestora, și îl împiedicase să-și informeze apărătorul și să prezinte proba cu martori în mod efectiv.
În drept
Articolul 6 §§ 1 și 3 (b): Reclamantul a urmărit să i se prezinte raportul unei investigații interne a AIVD și părți redactate din documentele AIVD conținute în dosarul cauzei.
(a) Investigația internă a AIVD – Instanțele interne nu au constatat existența vreunui raport. Curtea a acceptat că un asemenea document nu s-a aflat în mâinile acuzării și că, prin urmare, acesta nu putea să facă obiectul cauzei. Sugestia reclamantului potrivit căreia investigația putea furniza informații care îl disculpau a fost respinsă de Curte ca fiind total ipotetică.
(b) Aducerea la cunoștință a documentelor în forma redactată – Informațiile secretizate puteau să nu fie de ajutor pentru apărare. De vreme ce reclamantul a fost acuzat de furnizarea de informații secrete de stat către persoane care nu erau îndreptățite să le cunoască, singura întrebare în legătură cu aceste documente era dacă ele constituiau sau nu secret de stat. Probele în baza cărora a fost condamnat reclamantul au inclus afirmații ale AIVD care confirmau că documentele în discuție erau clasificate ca secret de stat și care explicau nevoia de a ține în secret informațiile conținute în documente. Procuratura națională pentru lupta împotriva terorismului a confirmat că documentele conținute în dosarul cauzei penale erau, de fapt, copii ale documentelor pe care aceasta urmărea să le prezinte, iar reclamantul nu a contestat acest fapt. Celelalte informații disponibile erau suficiente pentru apărare și pentru autoritățile naționale în vederea efectuării unei analize serioase privind natura informațiilor din documente.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
Articolul 6 §§ 1 și 3 (c): Curtea a tolerat anumite restricții impuse contactelor dintre avocat și client, în cazuri de terorism și crimă organizată. Totuși, se poate deroga de la regula fundamentală a respectării confidențialității avocat-client doar în circumstanțe excepționale și cu condiția existenței unor garanții adecvate și suficiente împotriva abuzului. O procedură prin care acuzarea însăși încearcă să stabilească importanța informației secrete pentru apărare și să o cântărească comparând-o cu interesul public al ținerii în secret a acestei informații nu este conformă cu cerințele articolului 6 § 1.
Reclamantului nu i s-a interzis accesul la probele acuzării: acestuia i s-a ordonat să nu dezvăluie informația factuală către apărătorul său, pentru a fi utilizată în apărarea sa. Nu a existat nicio ingerință în confidențialitatea dintre reclamant și avocatul său. Nu a existat o monitorizare independentă a informației transmise de la reclamant către apărătorul său; mai curând, reclamantul a fost amenințat cu urmărirea în cazul în care i-ar fi oferit apărătorului informațiile secrete. Ceea ce a contat a fost faptul că comunicarea dintre reclamant și apărătorul său nu a fost una liberă și lipsită de restricții în privința conținutului ei, așa cum o cereau, în mod normal, cerințele unui proces echitabil.
Curtea a acceptat că regulile de confidențialitate se aplicau în mod general și că nu exista un motiv de principiu pentru care acestea nu erau aplicabile atunci când membri ai personalului serviciului secret erau urmăriți pentru comiterea unor infracțiuni legate de munca acestora. Problema pentru Curte a fost modul în care a afectat interdicția divulgării secrete a informațiilor drepturile suspectului la apărare, atât în legătură cu comunicările sale cu avocații lui, cât și cu privire la procedurile din fața instanței. Avocatul General s-a angajat să nu urmărească reclamantul pentru încălcarea obligației sale de confidențialitate dacă această încălcare era justificată de drepturile sale la apărare, așa cum sunt garantate ele de articolul 6 din Convenție. Acest fapt a plasat sarcina deciziei la reclamant, fără ca el să beneficieze de sfatul apărătorului, cu privire la dezvăluirea faptelor care nu erau prezentate în dosarul cauzei, riscând, dacă făcea asta, să fie urmărit ulterior, Avocatul General păstrându-și discreția deplină în această privință. Curtea a considerat că nu se putea presupune în cazul unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni grave că este aptă să cântărească, fără consultanță din partea unui specialist, beneficiile dezvăluirii complete a elementelor cazului ei către avocat, riscând, în acest sens, urmărirea penală.
În aceste circumstanțe, echitatea procedurilor a fost compromisă în mod iremediabil de ingerința în comunicarea dintre reclamant și apărătorul său.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 6 §§ 1 și 3 (d): Apărării nu i s-a interzis să examineze martorii acuzării în vederea testării veridicității afirmațiilor făcute de aceștia anterior, în cadrul procedurilor. Mai curând, reclamantul a fost cel căruia i s-a interzis accesul la informațiile despre care membrii AIVD știau că puteau ridica dubii în privința vinovăției sale.
Să creezi dubii privind autorul unei infracțiuni demonstrând că infracțiunea putea fi comisă la fel de bine de altcineva era o strategie de apărare perfect legitimă în cazurile penale. Însă aceasta nu-l îndreptățea pe suspect să ceară în mod înșelător informații, în speranța că s-ar putea prezenta o explicație alternativă. Probele pe care instanțele naționale și-au bazat convingerile au inclus mai multe elemente care demonstrau legătura directă dintre reclamant și documentele dezvăluite, precum și legătura dintre reclamant și persoanele neautorizate care au intrat în posesia lor. În aceste circumstanțe, nu se putea susține că instanțele naționale au acționat în mod nerezonabil sau arbitrar când nu i-au permis audierea tuturor martorilor indicați sau când au reținut că apărarea sa nu a fost obstrucționată, din punct de vedere material, de condițiile în baza cărora au fost audiați martorii a căror audiere nu a fost refuzată.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
Articolul 41: un nou proces sau redeschiderea procedurilor naționale la cererea reclamantului constituie o redresare adecvată; constatarea existenței unei încălcări a reprezentat, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în privința prejudiciului moral.
Full & Egal Universal Law Academy