© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A PATRA
CAUZA M.A. c. CIPRU
(Cererea nr. 41872/10)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
23 iulie 2013
Hotărârea va deveni definitivă în condiţiile articolului 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza M.A. c. Cipru,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), reunită într-o Cameră compusă din:
Ineta Ziemele, Preşedinte,
Päivi Hirvelä,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Krzysztof Wojtyczek,
Faris Vehabović, judecători,
şi Fatoş Araci, Grefier-adjunct al Secţiei,
Deliberând în camera de consiliu pe 2 iulie 2013,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41872/10) împotriva Republicii Cipru depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către un cetăţean sirian de origine kurdă, dl M.A. („reclamantul”), pe 14 iunie 2010.
2. Reclamantul, căruia i s-a acordat ajutor judiciar, a fost reprezentat de către dna N. Charalambidou, avocat practicant în Nicosia. Guvernul cipriot („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl P. Clerides, Procurorul general al Republicii Cipru.
3. Reclamantul a susţinut că expulzarea sa către Siria ar atrage riscul de a fi omorât, încălcându-se articolul 2 din Convenţie, sau de a fi subiectul unui tratament care contravine articolului 3. În acest sens, el s-a plâns de lipsa unui remediu care să îndeplinească cerinţele articolului 13 din Convenţie. Mai mult, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 1 (f), 2 şi 4 din Convenţie cu privire la detenţia sa dispusă de către autorităţile cipriote. În cele din urmă, acesta a susţinut că expulzarea sa ar contraveni articolului 4 din Protocolul nr. 4.
4. La 14 iunie 2010, Preşedintele Secţiei Întâi a decis să aplice Regula 39 din Regulamentul Curţii, indicându-i Guvernului pârât faptul că reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în Siria. Cererii i-a fost acordată prioritate în aceeaşi zi (Regula 41). Pe 21 septembrie 2010, Preşedintele Secţiei Întâi, după ce a examinat toate informaţiile primite de la părţi, a decis să menţină măsura provizorie (a se vedea paragraful 58 de mai jos).
5. La 19 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, pronunţarea cu privire la admisibilitate şi fondul cererii în acelaşi timp (articolul 29 § 1).
6. Măsura indicată în temeiul Regulii 39 a fost ridicată în cursul procedurii în faţa Curţii (a se vedea paragrafele 59-60 de mai jos).
7. La 25 August 2011, Curtea a modificat componenţa Secţiilor sale (Regula 25 § 1 din Regulamentul Curţii), iar prezenta cerere a fost încredinţată Secţiei a Patra nou-înfiinţate.
8. La 30 noiembrie 2012, Preşedintele Secţiei a decis din oficiu să asigure anonimatul reclamantului (Regula 47 § 3 din Regulamentul Curţii).
SITUAŢIA DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
9. Reclamantul, de origine kurdă, s-a născut în 1969 în nord-vestul Siriei şi locuieşte în Nicosia.
A. Cererea reclamantului de acordare a azilului şi procedurile relevante
10. Reclamantul a părăsit teritoriul Siriei pe 21 mai 2005 şi, după ce a trecut prin Turcia şi prin „Republica Turcă a Ciprului de Nord” („TRNC”), a intrat pe teritoriul Ciprului în mod ilegal.
11. Acesta a solicitat azil pe 12 septembrie 2005, în acest sens având loc un interviu, pe 21 iunie 2006, la Serviciul de Azil.
12. Cererea sa a fost respinsă de către Serviciul de Azil pe 21 iulie 2006, pentru că reclamantul nu a îndeplinit condiţiile Legii cu privire la refugiaţi din 2000-2005[1], şi anume pentru că nu a demonstrat existenţa unei temeri întemeiate legate de persecutarea din motive de rasă, religie, naţionalitate, adeziunea la un grup privat sau o idee politică sau a unei temeri întemeiate pe vătămări grave şi nejustificate din alte motive. Serviciul de Azil a reţinut prezenţa unor discrepanţe în descrierea faptelor, ceea ce punea la îndoială credibilitatea sa. În particular, au existat contradicţii semnificative privind originile sale. S-a observat, de asemenea, că reclamantul nu putea răspunde în mod satisfăcător şi precis la anumite întrebări sau să ofere informaţiile solicitate într-un mod convingător. În concluzie, Seviciul de Azil a considerat că cererea pentru acordarea azilului nu a fost motivată.
13. Pe 1 august 2006, reclamantul a contestat decizia Serviciului de Azil în faţa Autorităţii de Reexaminare pentru Refugiaţi (în continuare „Autoritatea de Reexaminare”). Contestaţia a fost respinsă pe 1 februarie 2008.
14. Autoritatea de Reexaminare a confirmat decizia Serviciului de Azil. În decizia sa, aceasta a remarcat că solicitările reclamantului nu erau credibile, fiind vagi şi nefondate. Autoritatea de Reexaminare a reţinut, inter alia, că, deşi reclamantul declarase în interviul său la Serviciul de Azil că a fost arestat şi deţinut timp de trei zile de forţele militare de securitate siriene, acest lucru s-a întâmplat în 1992, cu treisprezece ani înainte de a decide să-şi părăsească ţara. Cu excepţia acestui incident, el a confirmat că nu a fost vreodată hărţuit de către autorităţile siriene şi că nu a fost persecutat niciodată. Mai mult, cu toate că reclamantul a pretins că a declarat în interviul cu Serviciul de Azil că a fost supus unui tratament cu şocul electric şi „pedepsei cu roata” în timpul detenţiei din Siria, din procesul-verbal al interviului reieşea de fapt că acele cabluri electrice nu au funcţionat şi că nu a menţionat despre uzul roţii pentru a fi torturat. Serviciul de Azil nu a considerat astfel necesar să-l supună unui consult medical. Autoritatea de Reexaminare a observat, de asemenea, că reclamantul a susţinut nu doar faptul că a părăsit Siria, dată fiind presiunea crescândă asupra populaţiei de origine kurdă în această ţară, după evenimentele din Qamishli, din 2004, ci şi teama de a fi arestat în viitor, din cauza activităţilor sale politice ca membru al Partidului Yekiti. Cu toate acestea, alegaţiile sale erau generale şi vagi. Mai departe, cererea sa scrisă de acordare a azilului era întemeiată pe alte motive. În special, în cererea sa, reclamantul susţinea că a venit în Cipru în căutarea unui loc de muncă şi a unor condiţii de trai mai bune.
15. În cele din urmă, Autoritatea de Reexaminare a subliniat că reclamantul putea obţine un paşaport în mod legal şi putea părăsi Siria. În privinţa susţinerilor reclamantului privind implicarea sa în activitatea Partidului Yekiti din Siria, aceasta a subliniat că răspunsurile reclamantului la întrebările ce i-au fost puse despre partid erau prea generale şi vagi.
16. În concluzie, Autoritatea de Reexaminare a reţinut că reclamantul nu a demonstrat că era ameninţat de riscul persecuţiei şi că, dacă s-ar fi întors în Siria, viaţa sa ar fi fost în pericol sau ar fi fost încarcerat.
17. Pe 1 septembrie 2008, după o solicitare aparţinând Asociaţiei Prieteniei Ciprioto-kurde adresată Ministerului de Interne la 22 iulie 2008, dosarul reclamantului a fost redeschis de către Serviciul de Azil pentru a fi examinate noile informaţii furnizate de către reclamant, şi anume cele privind activităţile sale în calitate de lider al Partidului Yekiti din Cipru. Reclamantul a fost din nou intervievat de către Serviciul de Azil pe 16 februarie 2009.
18. Potrivit Guvernului, pe 8 iunie 2010, un ofiţer al Serviciului de Azil a menţionat că informaţiile oferite de către reclamant nu puteau fi considerate drept noi probe care să alcătuiască baza unei noi cereri. Guvernul a prezentat o notă internă în acest sens.
19. Reclamantul a fost arestat pe 11 iunie 2010, iar ordinele de expulzare şi detenţie au fost emise, împotriva sa, în aceeaşi zi (a se vedea paragraful 41 de mai jos).
...
B. Arestarea şi detenţia reclamantului în vederea expulzării
29. Pe 17 mai 2010, Partidul Yekiti împreună cu alţi kurzi din Siria au organizat o demonstraţie în Nicosia, lângă reprezentanţa Comisiei Europene, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Cancelaria Guvernului. Aceştia protestau împotriva măsurilor restrictive ale Serviciului cipriot de Azil în acordarea protecţiei internaţionale. În jur de 150 de kurzi din Siria, inclusiv reclamantul, au rămas în zona de lângă ceas, instalând aproximativ optzeci de corturi pe trotuar. Potrivit Guvernului, condiţiile taberei erau insalubre, iar protestatarii obstrucţionau traficul de automobile şi cel pietonal. Tabăra a devenit un pericol pentru igiena publică şi a condus la tulburarea ordinii publice. Protestatarii îşi făceau treburile zilnice pe trotuar, inclusiv gătitul şi spălatul în condiţii neigienice. Gropile de canalizare s-au inundat, cauzând un miros insuportabil şi periculos. Toaletele publice erau murdare şi ghenele de gunoi ale clădirilor Guvernului au fost umplute, revărsându-se. Mai mult, protestatarii s-au racordat în mod ilegal la reţeaua de electricitate a Cancelariei Guvernului. O parte a publicului care locuiau sau îşi făceau serviciul în acea zonă s-au plâns autorităţilor. Guvernul a declarat că autorităţile au făcut eforturi pentru a-i convinge pe protestatari să plece, însă fără vreun rezultat. Drept urmare, autorităţile au decis să acţioneze în sensul înlăturării protestatarilor din acea zonă.
30. Pe 28 mai 2010, Ministerul de Interne a dat instrucţiuni de iniţiere a expulzării sirienilor kurzi, solicitanţi de azil cărora li s-au respins cererile.
31. Pe 31 mai 2010, Ministerul i-a cerut Şefului Poliţiei, printre altele, să-i pună în aplicare instrucţiunile. Mai mult, acesta a susţinut sugestiile făcute de autorităţile competente potrivit cărora ordinele de expulzare şi detenţie trebuiau emise împotriva kurzilor sirieni care nu au primit azil, care aveau paşapoarte şi care nu aveau statut de Ajanib sau Maktoumeen şi că poliţia trebuie să le execute începând cu cele emise împotriva liderilor protestatarilor. Poliţiei i s-a indicat să ia în considerare instrucţiunile aplicabile şi să utilizeze metode discrete de arest.
32. Potrivit Guvernului, Registrul Civil şi Departamentul Migraţie au trimis adrese unui număr de kurzi sirieni cărora li s-au respins cererile, ei fiind informaţi că trebuie să se pregătească să părăsească teritoriul Ciprului, dat fiind refuzul autorităţilor de a le acorda azil. Guvernul a prezentat copiile a treizeci de astfel de adrese. În treisprezece dintre cazuri, adresele erau datate cu 1 iunie 2010 (în câteva, deciziile au fost luate încă din 2007), iar într-un caz, cu 9 iunie 2010 (procedura care a condus la decizie fiind îndeplinită la sfârşitul lui 2009). Alte două adrese au fost datate cu 16 iunie 2010 (procedurile fiind finalizate în martie 2010). Mai mult, una dintre adrese a fost datată cu 5 februarie 2011, îmtr-un caz în care procedura de acordare a azilului a fost încheiată pe 22 aprilie 2010 şi persoana în cauză s-a conformat de bunăvoie şi s-a întors în Siria pe 24 septembrie 2010.
33. Din documentele prezentate de către Guvern, reiese faptul că de la 31 mai până la 7 iunie 2010, autorităţile au ţinut zona sub supraveghere şi au înregistrat activităţile zilnice ale protestatarilor, precum şi toate venirile şi plecările de acolo. În înregistrările relevante s-a notat că, în mod invariabil, între 1.30 a.m. şi 5.30 a.m., situaţia era, în general, liniştită, şi toţi dormeau, afară de cei însărcinaţi cu paza. În perioada sus-menţionată a fost organizată o operaţiune la scară largă de către Unitatea de Poliţie pentru Situaţii de Urgenţă, „ERU” („ΜΜΑΔ”), precum şi de un număr de alte autorităţi, incluzând Unitatea de Poliţie pentru Străni şi Imigraţie, pentru a-i îndepărta pe protestatari şi a-i transfera la sediul ERU, în scopul stabilirii statutului lor, de la caz la caz.
34. În acelaşi timp, între 28 mai 2010 şi 2 iunie 2010, urmare a controalelor de fond, au fost emise ordine de arest şi de expulzare a patruzeci şi cinci de solicitanţi de azil ale căror cereri au fost respinse. Au fost trimise adrese de către Direcţia Străini şi Imigranţi a Poliţiei din Nicosia către directorul Serviciului Străini şi Imigranţi şi către Ministerul Justiţiei şi Ordinii Publice, conţinând câte un scurt paragraf cu informaţii despre statutul de imigrant al fiecărei persoane. Informaţiile se refereau la data de respingere a solicitării de azil sau la închiderea dosarului de azil de către Serviciul de Azil, data respingerii contestaţiei de către Autoritatea pentru Reexaminare, locul depunerii, precum şi data la care câteva dintre aceste persoane au fost incluse pe „lista-stop” a autorităţilor (un registru al persoanelor a căror intrare şi ieşire in Cipru este interzisă sau supravegheată). Adresele recomandau emiterea ordinelor de expulzare şi de arest. Guvernul a prezentat copiile a două asemenea adrese cu informaţii privind treisprezece persoane.
35. Pe 2 iunie 2010, au fost pregătite, de asemenea, adrese în limba engleă de către Departamentul de Migraţie şi Evidenţă a Populaţiei, adrese care îi informau pe cei vizaţi despre decizia privind arestarea şi expulzarea lor. Guvernul a susţinut că, în acel moment, autorităţile nu ştiau dacă acele persoane erau sau nu protestatari.
36. Operaţiunea de îndepărtare a avut loc pe 11 iunie 2010, între aproximativ ora 3 a.m. şi 5 a.m., cu participarea a circa 250 de ofiţeri din cadrul Direcţiei Străini şi Imigranţi, ERU, a Diviziei poliţiei de district Nicosia, a Diviziei Trafic, a Serviciului de Pompieri şi a Oficiului pentru Combaterea Discriminării din cadrul Inspectoratului general al Poliţiei cipriote. Protestatarii, inclusiv reclamantul, au fost conduşi spre autobuze, aparent fără vreo reacţie sau rezistenţă din partea lor. La 3.22 a.m., microbuzele cu protestatari bărbaţi au plecat. Femeile, copiii şi bebeluşii au plecat la 3.35 a.m. Un total de 149 de persoane au fost localizate la locul protestului şi au fost transferate la sediul ERU: optzeci şi şapte de bărbaţi, douăzeci şi două de femei şi paisprezece copii. La sosire, a avut loc o înregistrare a acestora, iar statutul fiecărei persoane a fost verificat folosindu-se calculatoare special instalate în ziua precedentă. Guvernul a susţinut că în acest timp protestatarii nu au fost încătuşaţi ori plasaţi în celule, ci au fost aranjaţi în camere, oferindu-li-se alimente şi băutură. Din documentele prezentate de către Guvern, se pare că la ora 6.40 a.m. a fost încheiată identificarea a aproximativ jumătate din grup, întreaga operaţiune sfârşind la 4.30 p.m.
37. S-a constatat că şaptezeci şi şase dintre adulţi, împreună cu cei treisprezece copii ai lor, se aflau ilegal pe teritoriul Republicii. Fie au fost respinse cererile lor de azil, fie au fost închise dosarele lor urmare a lipsei participării la interviuri. Contestaţiile celor cărora le-au fost respinse cererile, făcute în faţa Autorităţii de Reexaminare, au fost respinse. Unele decizii definitive datau din 2006. Un număr din aceste persoane au fost incluse în „lista-stop” a autorităţilor. Ordinele de expulzare au fost deja emise pentru douăzeci şi trei dintre ele (a se vedea paragraful 34 de mai sus).
...
II. DREPTUL ŞI JURISPRUDENŢA INTERNE RELEVANTE
...
E. Prevederile constituţionale relevante
88. Partea a II-a a Constituţiei conţine prevederi care garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Articolul 11 protejează dreptul la libertate şi securitate. Acesta prevede următoarele, în măsura în care sunt relevante:
Articolul 11
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi securitate.
2. Nicio persoană nu trebuie privată de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri, aşa cum prevede legea:
...
(f) arestarea sau detenţia unei persoane pentru a împiedica intrarea sa neautorizată pe teritoriul Republicii sau a unui străin împotriva căruia este în curs procedura expulzării sau a extrădării.
3. Cu excepţia legitimă a cazului unei infracţiuni flagrante sancţionate cu pedeapsa cu moartea sau pedeapsa închisorii, nicio persoană nu trebuie arestată, afară dacă intervine autoritatea unei hotărâri judecătoreşti motivate emise în conformitate cu formalităţile prevăzute de lege.
4. Orice persoană arestată trebuie informată la momentul arestării sale într-o limbă pe care o înţelege cu privire la motivele acesteia, permiţându-i-se să beneficieze de serviciile unui avocat, la alegerea sa.
..
7. Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenţie are dreptul să iniţieze proceduri prin care legalitatea detenţiei sale va fi hotărâtă de îndată, de către o instanţă de judecată, fiind dispusă eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
8. Orice persoană care a fost victima unui arest sau a unei detenţii care contravin dispoziţiilor prezentului articol are dreptul la repararea prejudiciului”.
F. Alte prevederi legale interne relevante
1. Legea cu privire la funcţionarea Poliţiei
89. Secţiunea 24(2) a Legii cu privire la funcţionarea Poliţiei din 2004 (Legea nr. 73(I)/2004) se referă la atribuţiile şi obligaţiile generale ale membrilor forţelor de poliţie. Aceasta prevede, după cum urmează:
„Este de datoria fiecărui membru al forţelor de poliţie să se supună şi să execute nemijlocit toate ordinele şi mandatele emise în mod legal spre a fi duse la îndeplinire de către acesta de orice autoritate competentă, de a strânge şi transmite informaţii care privesc ordinea publică şi securitatea din Republica Cipru, de a preveni săvârşirea de infracţiuni şi tulburări publice, de a descoperi şi aduce în faţa justiţiei pe cei care încalcă legea şi să aresteze toate persoanele pe care acesta este în drept să le aresteze, pentru arest existând motive suficiente.”
90. Secţiunea 29(1)(c) şi (d) a Legii cu privire la funcţionarea Poliţiei se referă la datoria poliţiei de a menţine ordinea pe drumurile publice. Aceasta prevede următoarele:
„(1) Este de datoria fiecărui membru al forţelor de poliţie:
...
(c) să menţină ordinea pe drumurile publice, pe străzi, pasaje, aeroporturi şi locuri de debarcare, precum şi în alte locuri de recreare publică sau locuri în care publicul are acces şi
(d) să asigure circulaţia şi să menţină ordinea în cazurile existenţei unor obstacole pe drumurile publice şi străzi sau în alte locuri de recreare publică sau locuri în care publicul are acces.”
2. Legea cu privire la drumurile publice şi cea cu privire la prevenirea poluării drumurilor şi locurilor publice
91. Secţiunea 3 a Legii cu privire la drumurile publice (Cap. 83, aşa cum a fost modificat) prevede, inter alia, că reprezintă infracţiune pedepsită cu închisoarea aruncarea de gunoaie sau orice alte lucruri pe drumurile publice, sau permiterea ori refuzul de a reţine un lucru să curgă sau să pătrundă pe acestea, sau împiedicarea cu intenţie a liberei circulaţii pe drumuri (secţiunea 3).
92. Secţiunea 3(1) a Legii cu privire la prevenirea poluării drumurilor şi locurilor publice din 1992 (Legea nr. 19(I)/92, aşa cum a fost modificată) prevede că reprezintă infracţiune pedepsită cu închisoarea punerea, aruncarea, abandonarea sau tolerarea ori permiterea aruncării ori părăsirii oricărui deşeu, gunoi, murdărie etc. pe un drum public sau în orice alt spaţiu public.
3. Legea cu privire la drepturile persoanelor aflate sub arest sau în detenţie
93. Legea cu privire la drepturile persoanelor aflate sub arest sau în detenţie (Legea nr. 163(I)/2005) a introdus un număr de prevederi care reglementează drepturile şi tratamentul arestaţilor aflaţi în custodie. Aceasta prevede, inter alia, dreptul unei persoane arestate de poliţie la un telefon către un avocat, la alegerea sa, imediat după ce arestarea a avut loc (secţiunea 3(1)(a)).
...
ÎN DREPT
...
IV. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
172. Reclamantul s-a plâns mai departe că detenţia sa a fost una ilegală şi deci a încălcat articolul 5 § 1 (f) din Convenţie, care, în prevederile sale relevante, spune următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
A. Susţinerile părţilor
1. Reclamantul
173. Reclamantul a susţinut că detenţia sa ... a fost una arbitrară şi contrară articolului 5 § 1 (f) din Convenţie. Întâi de toate, acesta a fost arestat ... fără vreun mandat, chiar dacă nu pentru săvârşirea unei infracţiuni flagrante. Cu toate că autorităţile au susţinut că protestatarii, inclusiv reclamantul, au săvârşit o serie de infracţiuni pedepsite, de exemplu, de Legea cu privire la drumurile publice, ele nu i-au arestat din aceste motive. Mai mult, autorităţile nu cunoşteau la acel moment numele şi datele de identificare are protestatarilor şi deci nu au putut să ştie dacă aceştia stăteau în Cipru în mod ilegal. În consecinţă, până la emiterea ordinelor de expulzare şi de detenţie, arestul şi detenţia nu au fost în conformitate cu cerinţele procedurale ale dreptului intern şi cu dispoziţiile articolului 11 (3) din Constituţie (a se vedea paragraful 88 de mai sus). Reclamantul a menţionat în acest sens că, în lumina observaţiilor Guvernului, nu era deloc clar din ce motive a fost de fapt acesta arestat şi deţinut în această perioadă.
...
2. Guvernul
177. Guvernul a susţinut că protestatarii au creat o situaţie inacceptabilă pe una dintre cele mai circulate străzi ale Nicosiei, unde se aflau clădiri de birouri şi sediile unor instituţii publice. Aceasta a reprezentat un risc pentru sănătatea publicului, dar şi a protestatarilor înşişi, a obstrucţionat libera desfăşurare a traficului şi circulaţia pietonilor, a provocat tulburarea ordinii publice şi a creat riscul răspândirii unor boli în rândul persoanelor care lucrau şi locuiau în acea zonă şi care s-au plâns autorităţilor. Protestatarii au refuzat să coopereze cu autorităţile, iar eforturile de a-i convinge să plece au eşuat.
178. Autorităţile au avut la dispoziţie două modalităţi de a proceda: fie să-i aresteze pe protestatari pentru o serie de infracţiuni flagrante săvârşite la locul protestului şi sancţionate cu închisoarea, de exemplu, în temeiul Legii privind drumurile publice (Cap. 83, aşa cum a fost modificată) şi în temeiul Legii cu privire la poluarea drumurilor şi a locurilor publice (Legea 19 (I)/92, aşa cum a fost modificată) (a se vedea paragrafele 91-92 de mai sus), sau să ia măsuri pentru îndepărtarea paşnică a protestatarilor. S-a optat pentru a doua modalitate de acţiune, în scopul de a fi evitat riscul unei reacţii violente sau al unor ciocniri şi pentru a fi posibilă examinarea atentă a statutului de imigrant al fiecărui protestatar. Ar fi fost imposibil pentru poliţie să facă un control la faţa locului. În luarea deciziei lor, autorităţile poliţieneşti au presupus, de asemenea, că nu erau femei şi copii printre protestatari.
179. Guvernul a menţionat că la 11 iunie 2010, poliţia, îndepărtând protestatarii, inclusiv pe reclamant, a acţionat în exerciţiul atribuţiilor sale impuse de Legea cu privire la funcţionarea Poliţiei (Legea nr. 73(I)/2004, aşa cum a fost modificată) pentru a preveni, printre altele, săvârşirea de infracţiuni şi tulburarea ordinii publice, pentru a menţine ordinea pe drumurile publice, pe străzi, pasaje şi locuri în care publicul avea acces, precum şi pentru a asigura menţinerea ordinii în cazurile în care ar fi fost împiedicată circulaţia pe drumurile publice, pe străzi şi în alte locuri în care publicul avea acces (secţiunile 24(2) şi 29(1)(c) şi (d) din Lege, a se vedea paragrafele 89-90 de mai sus). Scopul poliţiei era să-i îndepărteze pe protestatari în mod paşnic şi să-i transfere la sediul ERU pentru a le stabili identitatea şi statutul, şi în special pentru a-i identifica pe cei ale căror cereri de azil au fost respinse şi pe cei care şedeau ilegal în Republică. Guvernul a considerat că era perfect legitim ca, în cursul operaţiunii de îndepărtare a protestatarilor de pe stradă, să se încerce identificarea kurzilor din Siria care şedeau ilegal în Republică, după ce le-au fost respinse cererile de azil.
180. Guvernul a subliniat în acest sens că nici reclamantul, nici ceilalţi protestatari nu au fost privaţi de libertate când au fost îndepărtaţi de pe stradă şi conduşi la sediul ERU, de rând cu alţi protestatari. Nici nu ar fi fost privaţi de libertate la acel sediu în timpul examinării documentelor lor în scopul determinării statutului lor de imigranţi. Autorităţile i-au transferat pe protestatari, inclusiv pe reclamant, la sediul ERU, în scopul de a-i identifica, iar nu pentru a-i aresta şi deţine (în baza X. c. Germanei, nr. 8819/79, decizia Comisiei din 19 Martie 1981, Decizii şi Rapoarte (DR) vol. 24, p. 158). Aceştia nu au fost ţinuţi în celule, nu au fost încătuşaţi, li s-au dat alimente şi băutură. Cei care au fost identificaţi ca având reşedinţa legală în Republică au plecat acasă. Restul au fost arestaţi. Detenţia reclamantului a început odată ce a fost acuzat de infracţiunea flagrantă a şederii ilegale pe teritoriul Republicii şi arestat din acest motiv.
...
B. Aprecierea Curţii
...
1. Transferul şi şederea reclamantului la sediul ERU pe 11 iunie 2010
(a) Admisibilitate
185. Curtea constată că părţile nu sunt de acord în privinţa caracterului de privare de libertate al situaţiei în care s-a aflat reclamantul în această perioadă. Guvernul contestă argumentele reclamantului şi, prin urmare, aplicabilitatea articolului 5 § 1 din Convenţie pentru această perioadă.
186. Articolul 5 § 1, care consacră „dreptul la libertate”, priveşte libertatea fizică a persoanei. Scopul său este să asigure faptul că nicio persoană nu ar trebui privată de libertatea sa în mod arbitrar. În determinarea existenţei „privării de libertate” a unei persoane în înţelesul articolului 5 § 1, punctul de plecare ar trebui să fie situaţia sa concretă şi trebuie să se ţină cont de o serie întreagă de criterii, cum sunt tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză. Diferenţa dintre privarea şi restricţia asupra libertăţii unei persoane este doar una de grad sau de intensitate, şi nu una de natură sau de substanţă (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Austin şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09, § 57, 15 martie 2012; Stanev , citate mai sus, § 115, 17 ianuarie 2012; Medvedyev şi alţii c. Franţei [MC], nr. 3394/03, § 73, CEDO 2010; şi Guzzardi c. Italiei, 6 noiembrie 1980, §§ 92-93). Este clar că problema existenţei unei privări de libertate se bazează foarte mult pe faptele specifice fiecărui caz (a se vedea, de exemplu, Austin, § 61, citată mai sus).
187. In determinarea existenţei unei încălcări a drepturilor consacrate în Convenţie, este necesar, de multe ori, să se treacă dincolo de aparenţe şi de limbajul folosit şi să se concentreze asupra realităţilor situaţiei (de exemplu, în legătură cu articolul 5 § 1, a se vedea, Creangă c. României [MC], nr. 29226/03, § 91, 23 februarie 2012 şi Van Droogenbroeck c. Belgiei, 24 iunie 1982, § 38, Seria A no. 50). Caracterizarea sau lipsa unei caracterizări făcute de către stat cu privire la o situaţie de fapt nu poate afecta decisiv concluzia Curţii cu privire la existenţa unei privări de libertate.
188. Curtea reţine că în cazurile examinate de către Comisie, scopul prezenţei particularilor la secţiile de poliţie sau faptul că părţile în cauză nu au cerut să li se permită să plece au fost consideraţi factori decisivi. Astfel, copiii care au petrecut două ore la o secţie de poliţie pentru a fi interogaţi, fără a fi închişi, nu au fost privaţi de libertate (a se vedea X. c. Germaniei, nr. 8819/79, citată mai sus), nici reclamantul care a fost condus la o secţie de poliţie din motive umanitare, dar care era liber să se plimbe prin incintă şi care nu a cerut să plece (a se vedea Guenat c. Elveţiei (dec.), nr. 24722/94, decizia Comisiei din 10 aprilie 1995). De asemenea, Comisia a acordat o importanţă decisivă faptului că un reclamant nu a dorit să părăsească sala de judecată, unde participa la o audiere (a se vedea E.G. c. Austriei, nr. 22715/93, decizia Comisiei din 15 mai 1996).
189. Jurisprudenţa a evoluat de atunci, din moment ce scopul măsurilor luate de autorităţi prin privarea de libertate a reclamanţilor nu mai are o importanţă decisivă pentru evaluarea făcută de Curte în stabilirea existenţei de fapt a unei privări de libertate. Până în prezent, Curtea a luat în considerare acest lucru doar într-o etapă ulterioară a analizei sale, atunci când a examinat compatibilitatea măsurii cu articolul 5 § 1 din Convenţie (a se vedea Creangă, § 93, citată mai sus; Osypenko c. Ucrainei, nr. 4634/04, §§ 51-65, 9 noiembrie 2010; Salayev c. Azerbaijan, nr. 40900/05, §§ 41-42, 9 November 2010; Iliya Stefanov c. Bulgariei, nr. 65755/01, § 71, 22 mai 2008; şi Soare şi alţii c. României, nr. 24329/02, § 234, 22 februarie 2011).
190. Mai mult, Curtea reiterează jurisprudenţa ei constantă în care articolul 5 § 1 poate fi aplicabil şi privărilor de libertate de o foarte scurtă durată (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Brega şi alţii c. Moldovei, nr. 61485/08, § 43, 24 ianuarie 2012; Shimovolos c. Rusiei, nr. 30194/09, §§ 48-50, 21 iunie 2011; Iskandarov c. Rusiei, nr. 17185/05, § 140, 23 septembrie 2010; Rantsev c. Cipru şi Rusia, nr. 25965/04, § 317, CEDO 2010 (extrase); şi Foka c. Turciei, nr. 28940/95, § 75, 24 iunie 2008).
191. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit informaţiilor disponibile, pe 11 iunie 2010, la ora 3 a.m., a avut loc o operaţiune la scară largă cu participarea a circa 250 de agenţi de poliţie, pentru a-i îndepărta pe protestatari de la locul protestului (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Reclamantul şi alţi 148 de protestatari au fost urcaţi în autobuze şi duşi la sediul ERU, unde au rămas pentru câteva ore, cât a durat identificarea şi stabilirea statutului lor de imigranţi.
192. Curtea constată întâi că în această privinţă, în ciuda circumstanţelor excepţionale examinate de către aceasta în cauza Austin (citată mai sus, §§ 66 şi 68), nu există vreo probă în prezenta speţă potrivit căreia forţele de poliţie s-au confruntat, la locul protestului, cu o situaţie instabilă sau periculoasă care ar fi dat naştere unui risc real şi imediat de dezordine violentă sau prejudicii serioase aduse persoanelor ori bunurilor.
193. În al doilea rând, deşi se pare că nu a existat nicio rezistenţă din partea protestatarilor, nu se poate spune că ei au făcut, în aceste circumstanţe, o alegere veritabilă şi că ar fi urcat în autobuze şi rămas la sediul poliţiei în mod voluntar. Curtea reţine în această privinţă că operaţiunea a avut loc la ora 3 a.m., într-un moment în care majoritatea protestatarilor dormeau (a se vedea paragraful 36 de mai sus). Având în vedere natura, amploarea şi scopul operaţiunii, maniera în care s-a acţionat şi măsurile generale luate de către autorităţi, ar fi impropriu să se afirme că protestatarii au fost liberi să refuze îmbarcarea în autobuze sau plecarea din sediul poliţiei. Nici Guvernul nu a menţionat că aceştia ar fi fost liberi să plece. Este cert că scopul operaţiunii a fost de asemenea identificarea protestatarilor care se aflau în mod ilegal pe teritoriul statului, în vederea expulzării acestora. Doar cei în cazul cărora s-a constatat legalitatea şederii au putut părăsi incinta. A existat, fără îndoială, un element de constrângere, care, în opinia Curţii, semnifică o privare de libertate în înţelesul articolului 5 § 1. Împrejurarea că nimeni nu a fost încătuşat, trimis în celule sau altfel spus împiedicat fizic în această perioadă nu constituie un factor decisiv în stabilirea existenţei unei privări de libertate (a se vedea I.I. c. Bulgariei, nr. 44082/98, § 87, 9 iunie 2005, şi Osypenko, citată mai sus, § 32).
194. De asemenea, Curtea se referă, în această privinţă, la instrucţiunile primite de forţele poliţieneşti de a utiliza „metode discrete de arest” (a se vedea paragraful 31 de mai sus).
195. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că transferul reclamantului şi şederea sa în sediul ERU de-a lungul acestei perioade a echivalat cu o privare de facto de libertate, în înţelesul articolului 5 § 1 şi că dispoziţiile acestuia se aplică acestui caz ratione materiae.
196. Curtea reţine în continuare că cererea sa nu este vădit nefondată în înţelesul articolului 35 § 3 (a) din Convenţie. Aceasta mai reţine că nu este inadmisibilă din alte motive. Ea trebuie, aşadar, declarată admisibilă.
(b) Cu privire la fondul cauzei
197. Curtea trebuie să determine acum dacă detenţia reclamantului a fost compatibilă cu articolul 5 § 1. Ea reiterează că pentru a se conforma acestor dispoziţii, detenţia în cauză trebuie să fie, mai întâi de toate, „legitimă”. Condiţia presupune respectarea unei proceduri prevăzute de lege. În acest sens, Convenţia face trimitere, în esenţă, la dreptul intern şi prevede obligaţia de a se conforma normelor substanţiale şi de procedură ale acestuia (a se vedea Benham c. Regatului Unit, 10 iunie 1996, § 40, Rapoarte 1996‑III). Cu toate acestea, „legitimitatea” unei detenţii raportat la dreptul intern nu este întotdeauna un element decisiv. Curtea trebuie să fie convinsă, în plus, că detenţia pe parcursul perioadei avute în vedere a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 din Convenţie, şi anume acela de a împiedica privarea de libertate a persoanelor într-un mod arbitrar.
198. Mai mult, Curtea trebuie să stabilească dacă prevederile în sine din dreptul intern sunt în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, incluzând principiile generale exprimate sau presupuse de aceasta. În ultimul rând, Curtea subliniază că, unde se analizează privarea de libertate, este deosebit de important să fie respectat principiul gneral al securităţii juridice. Prin urmare, este esenţial ca cerinţele unei privări de libertate, în dreptul intern, să fie clar definite şi ca legea în sine să fie previzibilă în aplicarea sa (a se vedea Zervudacki c. Franţei, nr. 73947/01, § 43 şi Baranowski c. Poloniei[2], §§ 50‑52, ...)
199. În prezenta cauză, Guvernul a susţinut că reclamantul, împreună cu ceilalţi protestatari, nu a fost privat de libertate în această perioadă (a se vedea paragraful 180 de mai sus). Se pare că, din acest motiv, cu toate că au fost oferite explicaţii pentru acţiunile autorităţilor, ele nu s-au bazat pe o anumită dispoziţie legală care să prevadă privarea de libertate.
200. În acest sens, Guvernul a susţinut că autorităţile au optat pentru o îndepărtare paşnică a protestatarilor şi că forţele de poliţie au acţionat în exerciţiul atribuţiilor lor reglementate de Legea cu privire la funcţionarea Poliţiei, care prevedea, inter alia, împiedicarea săvârşirii anumitor infracţiuni şi tulburări publice şi menţinerea ordinii pe drumurile şi locurile publice (a se vedea paragrafele 89-90 de mai sus). Prevederile speciale la care s-a referit Guvernul priveau puterile şi obligaţiile agenţilor de poliţie de a aresta persoane pe care erau legal autorizate să le aresteze şi obligaţia lor de a menţine ordinea pe drumurile publice şi de a gestiona circulaţia, dar nu s-a susţinut că oricare din aceste puteri a fost de fapt utilizată pentru arestarea reclamantului şi a celorlalţi protestatari.
201. În acelaşi timp, Guvernul a susţinut că operaţiunea a avut drept scop, de asemenea, identificarea protestatarilor şi stabilirea statutului lor juridic. Autorităţile bănuiau că unui număr de protestatari li s-au respins solicitările de acordare a azilului şi, prin urmare, erau „imigranţi în mod ilegal”, dar au considerat că ar fi fost imposibil să efectueze o anchetă efectivă la faţa locului, fără a provoca o reacţie violentă. În consecinţă, toţi protestatarii au fost conduşi la sediul ERU pentru a fi identificaţi şi pentru a se vedea dacă erau imigranţi în mod ilegal. Guvernul nu a recunoscut, însă, că a avut loc o privare de libertate din acest motiv.
202. Curtea este conştientă de situaţia dificilă în care s-au aflat autorităţile cipriote şi de faptul că trebuia luată o decizie operaţională în consecinţă. Cu toate acestea, nu se justifică adoptarea unor măsuri care conduc la privarea libertăţii, fără vreun temei juridic cert.
203. Prin urmare, privarea de libertate a reclamantului de-a lungul acestei perioade a fost contrară articolului 5 § 1 din Convenţie. A existat, aşadar, o încălcare a acestor dispoziţii.
...
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară capetele de cerere privind ... articolul 5 § ... 1 ... din Convenţie ... admisibile ...
Redactată în limba engleză şi notificată în scris pe 23 iulie 2013, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş AracıIneta Ziemele
Grefier-adjunctPreşedinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
[1] Legea cu privire la refugiaţi (Legea nr. 6(I)/2000 aşa cum a fost amendată până în 2005); a se vedea paragraful 74 de mai jos.
[2] Nota editorului: Baranowski c. Poloniei, nr. 28358/95, § 68, CEDO 2000‑III
Full & Egal Universal Law Academy