©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 21 iunie 2007
în Cauza Macovei şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 5048/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Macovei şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 mai 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5048/02, introdusă împotriva României, prin care patru cetăţeni ai acestui stat, domnii Traian Macovei, Istocle Macovei şi Ion Macovei şi doamna Maria Grigoraş (reclamanţi), au sesizat Curtea la data de 15 mai 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de I. Popa, avocat în Bacău. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, apoi de doamna R. Paşoi, co-agent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii s-au plâns în special de încălcarea dreptului la o anchetă efectivă în urma relelor tratamente suferite din partea mai multor terţi.
4. La 7 martie 2006 Curtea a hotărât să comunice cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1938, 1941, 1931 şi respectiv 1935 şi locuiesc la Pătrăşcani, în comuna Gura Văii.
A. Procedura penală privind violenţele exercitate asupra a doi dintre reclamanţi
6. La 15 septembrie 1998 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul reclamanţilor şi a stabilit limitele proprietăţii lor în conformitate cu o sentinţă judecătorească definitivă. În aceeaşi zi a survenit un conflict între reclamanţi şi vecinii lor. A izbucnit o altercaţie în urma căreia primul şi al patrulea reclamant au fost răniţi.
7. Un certificat medical eliberat la 17 septembrie 1998 de un medic legist celei ce-a patra reclamante indica faptul că prezenta un traumatism cranio-cerebral, numeroase plăgi la nivelul capului şi mâinilor, precum şi un sindrom cefalic persistent. Medicul a considerat că leziunile aveau nevoie între treizeci şi trei şi treizeci şi patru de zile de îngrijiri medicale. Din cauza unui traumatism la cotul stâng, braţul reclamantei a fost imobilizat în ghips timp de douăzeci şi una de zile.
8. Un certificat medical eliberat la 9 octombrie 1998 primului reclamant de acelaşi doctor menţiona un traumatism cranio-cerebral, numeroase plăgi la nivelul capului şi mâinilor, o comoţie cerebrală, precum şi pierderea unui dinte şi afectarea unui al doilea. A fost spitalizat timp de zece zile şi doctorul a considerat că leziunile aveau nevoie de la douăsprezece la treisprezece zile de îngrijiri medicale suplimentare.
9. Certificatele indicau că cei doi reclamanţi fuseseră victimele unei agresiuni şi că leziunile constatate ar fi putut fi cauzate de lovituri aplicate cu un corp dur.
10. La 11 noiembrie 1998, cei doi reclamanţi au sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti cu o plângere penală împotriva a patru vecini. Ei îi acuzau de tentativă de omor şi, bazându-se în special pe articolul 182 din codul penal, că le-au provocat răni grave lovindu-i de mai multe ori cu un topor.
11. Cei doi reclamanţi s-au constituit părţi civile şi au cerut fiecare despăgubiri şi dobânzi în sumă de 20.000.000 lei româneşti (ROL), adică în jur de 2.000 euro.
12. Plângerea a fost transmisă la secţia de poliţie a comunei Gura Văii pentru o anchetă preliminară. Bazându-se pe certificatele medicale şi pe declaraţiile reclamanţilor, inculpaţilor şi celui de-al patrulea martor, poliţia a concluzionat că cei doi reclamanţi fuseseră victimele unei atingeri adusă integrităţii corporale, pedepsită de articolul 181 din codul penal şi a trimis dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti.
13. Parchetul a audiat din nou pe cei doi reclamanţi, câţiva inculpaţi şi un martor şi printr-o decizie din 1 aprilie 1999 şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul judeţean Bacău pe motiv că în speţă era vorba despre o tentativă de omor.
14. La 14 iunie 1999, după ce a audiat din nou cei doi martori şi un inculpat, Parchetul de pe lângă Tribunalul judeţean Bacău a considerat că din dosar reieşea că reclamanţii nu fuseseră loviţi cu tăişul unui topor şi că în plus primul reclamant suferea de o boală psihică. El a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti somând-o să reia ancheta asupra infracţiunii de atingere adusă integrităţii corporale şi să supervizeze certificatele medicale ale reclamanţilor de laboratorul de medicină legală din Bacău.
15. La 21 ianuarie 2000 Parchetul a cerut o expertiză medicală la laboratorul de medicină legală din Iaşi, reclamanţii refuzând să fie examinaţi de laboratorul de medicină legală din Bacău.
16. La 14 februarie 2000 primul reclamant a fost supus unor examene de radiologie, ortopedie şi stomatologie. În lipsa celei de-a patra reclamante, raportul de expertiză s-a limitat la verificarea certificatului medical din 17 septembrie 1998.
17. Laboratorul a confirmat leziunile celor doi reclamanţi, dar a concluzionat că viaţa lor nu fusese pusă în pericol din moment ce leziunile fuseseră probabil produse de loviturile aplicale cu partea tocită ale unui topor şi că nu au necesitat decât paisprezece-cincisprezece zile de îngrijiri medicale pentru primul reclamant şi şapte-opt zile pentru a patra reclamantă. În privinţa primului reclamant, laboratorul a concluzionat că pierderea unui dinte nu constituia decât un prejudiciu estetic minor ce putea fi corectat printr-un implant şi că nu putea fi asimilată unei mutilări. În privinţa celei de-a patra reclamante, expertiza a concluzionat că traumatismul la cot nu justifica imobilizarea sa timp de douăzeci şi una de zile.
18. Parchetul a audiat din nou cei doi reclamanţi, doi inculpaţi şi doi martori. În special pe baza duratei îngrijirilor indicate de laboratorul de medicină legală din Iaşi, Parchetul, printr-o ordonanţă din 14 iunie 2000, a dispis încetarea urmăririi pentru atingere adusă adusă integrităţii corporale a reclamanţilor. Totuşi, a trimis inculpaţii în faţa Judecătoriei din Oneşti sub acuzaţia infracţiunii de violenţe prevăzută de articolul 180 alin. 2 cod penal. Spre deosebire de art. 181, articolul 180 alin. 2 incriminează violenţele care conduc la răni ce necesită mai puţin de douăzeci de zile de îngrijiri medicale.
19. Printr-o hotărâre ordonanţă din 14 februarie 2001, parchetul de pe lângă Tribunalul judeţean Bacău a respins contestaţia introdusă de reclamanţi împotriva ordonanţei din 14 iunie 2000 şi a confirmat trimiterea cauzei la Judecătorie pentru examinarea faptelor din punct de vedere al art. 180 alin. 2 cod penal.
20. Printr-o sentinţă din 23 aprilie 2001 instanţa a dispus încetarea procesului prin aplicarea dispoziţiilor codului de procedură penală care prevăd că absenţa nemotivată a părţii vătămate la două şedinţe consecutive echivalează cu retragerea plângerii penale prealabile.
21. La recursul reclamanţilor, printr-o hotărâre din 5 iunie 2001, Tribunalul judeţean Bacău a anulat sentinţa şi a trimis cauza la Judecătoria Oneşti pentru reexaminarea faptelor din punctul de vedere al art. 180 alin. 2 cod penal.
22. Printr-o sentinţă din 30 ianuarie 2002 Judecătoria Oneşti a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul judeţean Bacău pentru ca acesta să reia ancheta asupra pretinsei tentative de omor. Tribunalul a constatat că parchetul a schimbat încadrarea juridică a faptelor atribuite inculpaţilor, fără să-i fi întrebat pe primul şi pe al patrulea reclamant dacă intenţionau să depună plângere pentru infracţiunea de lovituri şi alte violenţe. În plus, tribunalul a constatat că Parchetul i-a trimis dosarul deşi aceşti reclamanţi îşi manifestaseră dezacordul faţă de noua încadrare juridică şi că îşi exprimaseră voinţa de a menţine plângerea de tentativă de omor.
23. Parchetul a audiat din nou cei doi reclamanţi şi o parte din inculpaţi şi martori. Printr-o ordonanţă din 28 mai 2002 el a dispus încetarea urmăririi penale considerând că durata îngrijirilor indicată de laboratorul de medicină legală din Iaşi demonstra că inculpaţii nu avuseseră intenţia să omoare reclamanţii ci numai să-i lovească. În consecinţă, parchetul a considerat că loviturile aplicate erau prevăzute de art. 180 alin. 2 cod penal, dar că inculpaţii nu puteau fi chemaţi în instanţă din moment ce, prin sentinţa din 23 aprilie 2001, Judecătoria dispusese încetarea procesului penal. Cei doi reclamanţi au contestat această ordonanţă în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul judeţean Bacău.
24. Printr-o ordonanţă din 27 iunie 2002 procurorul şef al acestui Parchet a admis în parte plângerea. El a confirmat soluţia în privinţa pretinsei tentative de omor, dar, constatând că sentinţa din 23 aprilie 2001 fusese anulată, a dispus retrimiterea inculpaţilor în faţa Judecătoriei din Oneşti sub acuzaţia de lovituri şi alte violenţe.
25. Printr-o sentinţă din 23 septembrie 2002 Judecătoria a dispus încetarea procesului pe motiv că acţiunea publică privind infracţiunea de lovituri şi alte violenţe nu putea fi pusă în mişcare decât în urma plângerii penale prealabile a victimei. Judecătoria a considerat că retrimiţând inculpaţii în faţa acestei instanţe sub acuzaţia de lovituri şi alte violenţe Parchetul a încălcat nu numai regulile de procedură penală, ci şi voinţa reclamanţilor exprimată în mod expres în faţa Parchetului şi Judecătoriei, şi anume că cereau continuarea anchetei pentru omor şi că refuzau să depună plângere pentru lovituri şi alte violenţe.
În privinţa tentativei de omor invocată, Judecătoria a arătat reclamanţilor că dacă erau nemulţumiţi de soluţia Parchetului, aveau posibilitatea să conteste ordonanţa de încetare a urmăririi în faţa procurorului superior ierarhic.
26. În urma recursului reclamanţilor, printr-o hotărâre definitivă din 29 octombrie 2002, Tribunalul judeţean Bacău a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
B. Acţiunea în anulare a unui titlu de proprietate
27. La o dată neprecizată din 1997 reclamanţii au sesizat Judecătoria din Oneşti cu o acţiune în anulare a unui titlu de proprietate al unui vecin asupra unui teren.
28. Printr-o sentinţă în contradictoriu din 18 noiembrie 1997, Judecătoria a respins acţiunea şi, bazându-se pe concluziile unui raport de expertiză, a considerat că titlul de proprietate al terţului era valabil. Reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei sentinţe, susţinând că actele pe baza cărora acest titlu fusese eliberat erau falsificate. Printr-o hotărâre din 6 septembrie 2000, Tribunalul judeţean Bacău le-a admis apelul.
29. În urma recursului terţului Curtea de Apel din Bacău a respins acţiunea printr-o hotărâre definitivă din 15 decembrie 2000. Ea a decis că terţul era adevăratul proprietar al terenului în litigiu.
C. Procedura penală pentru fals
30. La o dată neprecizată, primii doi reclamanţi au depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti o plângere penală pentru fals împotriva mai multor funcţionari de la Primăria din comuna lor. La 20 februarie 2003 Parchetul a pronunţat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale.
31. Printr-o sentinţă din 4 martie 2003 Judecătoria din Oneşti, bazându-se pe concluziile unui raport de expertiză, a respins contestaţia înaintată de reclamanţi împotriva ordonanţei menţionată anterior.
32. Reclamanţii au înaintat un recurs, reiterând argumentele prezentate în primă instanţă. Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2004 Tribunalul judeţean din Bacău a respins recursul şi a confirmat sentinţa pronunţată în primă instanţă.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
33. Articolele pertinente din codul penal prevăd următoarele:
Articolul 174 - Omorul
« Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa [de omor] se pedepseşte. »
Articolul 180 - Lovirea sau alte violenţe
« 1. Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
2. Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
3. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (...) »Articolul 181 - Vătămarea corporală
« 1. Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
2. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (...) »Articolul 182 – Vătămarea corporală gravă
« Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. »
34. Articolele pertinente din codul de procedură penală prevăd următoarele:Articolul 279 – Organele cărora li se adresează plângerea
« Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Plângerea prealabilă se adresează:
a) instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180 (...);
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la lit. a); »Articolul 285 - Plângerea greşit îndreptată
« Plângerea prealabilă greşit îndreptată (...) se trimite organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent. »
35. Articolul 278-1 din codul de procedură penală introdus prin legea nr. 281 din 1 iulie 2003, a deschis posibilitatea pentru orice persoană interesată să conteste în faţa primei instanţe o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchet.
36. Domeniul de aplicare al noţiunii de “mutilare” în sensul art. 182 cod penal face obiectul unei controverse în practica internă în privinţa faptului de a şti dacă infirmitatea care rezultă din aceasta trebuie să fie permanentă sau nu pentru a angaja răspunderea penală a autorului din punctul de vedere al dispoziţiei menţionate anterior.
37. Controversa a apărut în special în jurul prejudiciului fizic şi estetic pe care îl constituie pierderea sau deteriorarea dinţilor. Doctrina şi practica majoritară, din care face parte jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea, de exemplu hotărârile nr. 1489/2003 şi 1503/2003), consideră că, deşi temporară, deoarece cel mai adesea tehnica medicală permite remedierea, pierderea dinţilor constituie o mutilare. Cu toate acestea, o jurisprudenţă minoritară, bazându-se pe caracterul reversibil al rănii, refuză să vadă în pierderea dinţilor o mutilare în sensul art. 182 din codul penal.
38. Această poziţie jurisprudenţială, inspirată din opiniile emise în cadrul şcolii de medicină legală care este extrem de ostilă asimilării pierderii dinţilor unei mutilări, este viu criticată de doctrina juridică ce îi reproşează că lasă în sarcina medicilor legişti stabilirea încadrării juridice a faptelor (a se vedea sinteza asupra noţiunii de “mutilare”: Valentin Folea, Accepţiunea contemporană a noţiunii de “sluţire”, ca modalitate normativă a infracţiunii de vătămare corporală gravă, Revista Pandectele Române, nr. 2/2004).
39. În privinţa distincţiei dintre tentativa de omor (art. 174 cod penal), punerea în pericol a vieţii victimei (art. 182 cod penal) şi lovirea şi alte violenţe (art. 180 cod penal), doctrina şi practica sunt unanime în a considera că pentru a efectua o încadrare juridică corectă trebuie să se descopere intenţia cu care agresorul a acţionat. Pentru aceasta, numărul de zile medicale ale victimei nu este decât un indiciu secundar, elementele determinante fiind obiectul de care agresorul s-a folosit, partea corpului vizată şi intensitatea loviturilor aplicate.
40. Urmând acest demers, Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat permanent că agresiunile care demonstrează intenţia de a ucide victima constituie tentative de omor, chiar dacă rănile provocate nu au necesitat decât un număr redus de zile de îngrijire şi că nu au pus în pericol viaţa victimelor (de exemplu, hotărârile nr. 160/2005, 3260/2006 şi 3952/2006 privind loviturile aplicate la capul victimelor cu un topor şi care au necesitat între 8 şi 9, între 16 şi 18 şi respectiv între 17 şi 18 zile de îngrijiri; hotărârile nr. 2197/2003 şi 2470/2004 privind loviturile aplicate la capul victimelor cu bastoane şi care au necesitat de la 17 la 18 şi respectiv de la 12 la 14 zile de îngrijiri; hotărârile nr. 625/2004, 5666/2004, 1600/2005, 3750/2005 privind rănile provocate de obiecte tăioase şi care au necesitat de la 10 la 12, de la 14 la 15, de la 12 la 14 şi respectiv de la 8 la 9 zile de îngrijiri).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie
41. Primul şi al patrulea reclamant se plâng de lipsa unei anchete efective asupra violenţelor pe care le-au suferit pe 15 septembrie 1998. Ei invocă art. 3 din Convenţie care prevede următoarele :
« Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. »
A. Asupra admisibilităţii
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. De aceea va fi declarată admisibilă.Asupra fondului
43. Reclamanţii consideră că în lipsa unui examen aprofundat al faptelor şi probelor materiale ale infracţiunii comise, ancheta nu ar putea îndeplini cerinţele art. 3 din Convenţie. Ei consideră că organele de anchetă nu au depus niciun efort pentru a chema agresorii în justiţie spre a fi condamnaţi pentru acţiunile lor.
44. Guvernul subliniază fără dificultate că pretinsele rele tratamente au fost aplicate reclamanţilor de persoane private. În privinţa obligaţiei ce revine autorităţilor de a conduce o anchetă efectivă asupra invocărilor relelor tratamente, Guvernul consideră că în speţă această cerinţă a fost pe deplin îndeplinită. În această privinţă, trebuie menţionat că de mai multe ori diferitele parchete au interogat reclamanţii, inculpaţii şi mai mulţi martori şi că laboratorul de medicină legală din Iaşi a efectuat o expertiză.
45. În fine, Guvernul expune faptul că ancheta nu a condus la condamnarea inculpaţilor din motive obiective, printre care refuzul reclamanţilor de a depune plângere pentru infracţiunea de lovire şi alte violenţe prevăzută de art. 180 cod penal.
46. Curtea aminteşte că interdicţia absolută înscrisă la art. 3 din Convenţie implică pentru autorităţile naţionale datoria de a desfăşura o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană invocă, în mod « susţinut » că a fost victima unor acţiuni contrare art. 3 şi comise în împrejurări suspecte, indiferent de calitatea persoanelor în cauză (M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, paragrafele 151 şi 153, CEDO 2003-XII). Această anchetă trebuie să poată conduce nu numai la identificarea ci şi la pedepsirea vinovaţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Filip împotriva României, nr. 41124/02, paragraful 47, 14 decembrie 2006).
47. Curtea constată că o anchetă a avut loc în prezenta cauză în urma plângerilor depuse de cei doi reclamanţi la 11 noiembrie 1998. Rămâne de apreciat caracterul său « efectiv ».
48. Curtea relevă că, în plângerea lor din 11 noiembrie 1998, cei doi reclamanţi au calificat violenţele la care au fost supuşi drept tentativă de omor şi de atingere gravă adusă integrităţii lor corporale, infracţiuni pedepsite de art. 174 şi respectiv 182 cod penal. Aceste dispoziţii impun depunerea unei plângeri la autorităţile desemnate cu ancheta penală, şi anume Poliţia sau Ministerul Public. Pentru această categorie de infracţiuni, încadrarea faptelor este esenţială, în măsura în care de ea depinde sesizarea instanţei, parchetul deţinând monopolul investirii instanţelor penale.
49. Curtea constată că refuzând permanent să urmărească agresorii pentru tentativă de omor şi cerând depunerea unei noi plângeri pentru infracţiunea de lovire şi rănire drept condiţie de trimitere a agresorilor în faţa instanţei, autorităţile interne au pretins reclamanţilor să renunţe la plângerea lor iniţială sau să o modifice.
50. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest caracter susţinut al invocărilor reclamanţilor privind tentativa de omor şi atingerea gravă adusă integrităţii lor corporale rezulta din realitatea necontestată a leziunilor menţionate în certificatele medicale. Pe baza caracterului autonom al termenilor prevăzute de art. 3 din Convenţie, Curtea consideră această constatare suficientă pentru a include agresiunea a căror victime au fost reclamanţii în sfera de protecţie a acestui articol.
51. De asemenea, încadrarea juridică pe care au dat-o faptelor era conformă cu jurisprudenţa internă, care descoperă intenţia de atingere adusă vieţii în funcţie de instrumentul agresiunii, de zona corpului vizată şi de intensitatea loviturilor, şi nu în funcţie de numărul de zile de îngrijire (a se vedea paragraful 40 de mai sus).
52. În plus, Curtea consideră extrem de uimitor faptul că, deşi violenţele suferite de primul reclamant au condus la pierderea unui dinte şi la deteriorarea unui al doilea, ceea ce constituie conform jurisprudenţei majoritare o mutilare (a se vedea paragraful 37 de mai sus), şi că a depus plângere pentru această infracţiune, Parchetul nu s-a oprit deloc asupra acestui aspect. Or, de această chestiune depindea posibilitatea pentru reclamant de a angaja răspunderea autorilor relelor tratamente împotriva sa.
53. În ceea ce priveşte existenţa la vremea faptelor a unei căi de atac care să permită reclamanţilor să conteste în faţa Parchetului superior ierarhic ordonanţa de încetare a urmăririi pentru tentativa de omor, Curtea aminteşte că a avut deja ocazia să se pronunţe asupra caracterului său efectiv şi că a considerat că această cale de atac nu îndeplinea criteriile art. 35 din Convenţie, nefiind nici adecvată nici efectivă (Rupa împotriva României (decizie), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004).
54. Refuzând să depună plângere pentru infracţiunea indicată de Parchet, reclamanţii au fost privaţi de dreptul de a-şi face auzită cauza de o instanţă, în condiţiile în care o procedură penală în contradictoriu în faţa unui judecător independent şi imparţial oferă garanţiile cele mai solide de efectivitate pentru stabilirea faptelor şi atribuirea unei răspunderi penale (a se vedea, mutatis mutandis, McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, paragraful 134, CEDO 2001-III).
55. Curtea relevă în această privinţă că reforma codului de procedură penală iniţiată prin legea nr. 281 din 1 iulie 2003 a demonstrat clar voinţa legiuitorului de a pune capăt monopolului Parchetului în materie de sesizări ale instanţelor. Această reformă a reechilibrat situaţia în favoarea victimelor, care, de-acum, au posibilitatea de a contesta în faţa unei instanţe ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale ale Parchetului. Reclamanţii, supuşi regimului anterior, nu au putut beneficia de aceste noi dispoziţii legale.
56. Amintind că niciun articol din Convenţie nu garantează dreptul pentru victimele unei agresiuni de a impune autorităţilor interne opţiunea lor faţă de încadrarea juridică a faptelor, Curtea a concluzionat, pe baza caracterului susţinut al invocărilor reclamanţilor şi în lipsa la vremea faptelor unei căi de atac împotriva deciziei Parchetului de încetare a urmăririi, că sistemul penal, aşa cum a fost aplicat în speţă, s-a dovedit incapabil să conducă la pedepsirea vinovaţilor. Or, aceasta este în măsură să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar şi adeziunea sa la statul de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Okkali împotriva Turciei, nr. 52067/99, paragraful 65, CEDO 2006-...(extrase).
57. Prin urmare, s-a încălcat art.3 din Convenţie în partea procedurală.
II. Asupra altor pretinse încălcări
58. Invocând articolul 6 din Convenţie, cei patru reclamanţi se plâng de caracterul inechitabil al procedurii în anulare a titlului de proprietate al terţilor, soluţionată prin hotărârea din 15 septembrie 2000 a Curţii de Apel din Bacău. Ei consideră că instanţele naţionale au interpretat legislaţia internă şi dovezile în mod eronat.
Invocând în principal aceleaşi articole, ei se plâng de asemenea de lipsa urmăririi penale împotriva funcţionarilor de la Primărie.
Din punctul de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1, ei invocă o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor, prin faptul că instanţele naţionale le-au respins acţiunea în anulare a titlului de proprietate al terţului.
59. În privinţa plângerii întemeiată pe pretinza inechitate a procedurii în anulare a titlului de proprietate al terţului, Curtea aminteşte că nu este competentă să examineze erorile în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, deoarece, dacă Convenţia garantează în articolul său nr. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează şi aprecierea dovezilor, materie care revine instanţelor naţionale (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I).
60. În speţă, Curtea constată că simplul fapt că instanţele naţionale au respins acţiunea în anulare a acestui titlu de proprietate nu ar putea constitui, în sine, o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
61. În privinţa motivului întemeiat constând în neefectuarea urmăririi penale împotriva funcţionarilor de la Primărie, Curtea aminteşte că Convenţia nu garantează nici dreptul de a provoca exercitarea urmării penale împotriva terţilor, nici dreptul ca o procedură penală să conducă la o condamnare (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 70, CEDO 2004-I).
62. În privinţa capătului de cerere întemeiat pe pretinsa atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor, Curtea constată că această plângere priveşte un litigiu privat dintre persoane private care, în lipsa arbitrarului, ca în cazul în speţă, nu poate atrage răspunderea statului pe baza art. 1 din Protocolul nr. 1. În orice caz, Curtea constată că instanţele interne au considerat printr-o hotărâre definitivă, pronunţată în urma unei proceduri conforme cu articolul 6 din Convenţie, că terţul era adevăratul proprietar al terenului în cauză. Ea nu descoperă în dosar niciun indiciu care să permită rediscutarea acestei hotărâri definitive.
63. Reiese că aceste plângeri sunt în mod manifest neîntemeiate şi vor fi respinse în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
64. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
65. Primul şi al treilea reclamant cer, cu tilu de prejudiciu material şi moral pentru încălcarea art. 3 din Convenţie, 71.429.358 lei româneşti (ROL) fiecare, adică echivalentul a circa 3.003 euro. Reclamanţii cer diverse alte sume pentru prejudiciile morale şi materiale legate de pretinsele încălcări ale articolelor 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
66. Guvernul subliniază că cel de-al treilea reclamant nu se poate pretinde « victima » încălcării art. 3 în sensul art. 34 din Convenţie. În privinţa sumei cerute de primul reclamant cu acest titlu, Guvernul consideră că este excesivă şi susţine că o constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului material şi moral suferit de acest reclamant.
67. Curtea constată cu uşurinţă, după exemplul du Guvernului, că al treilea reclamant nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 3 din Convenţie şi nici nu poate cere o reparaţie cu acest titlu. Curtea aminteşte apoi că a respins plângerile întemeiate pe articolele 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, nicio sumă nu va fi acordată reclamanţilor cu acest titlu.
68. În schimb, Curtea consideră că primul reclamant a suferit o daună morală sigură din cauza lipsei unei anchete efective asupra violenţelor suferite.
69. Pe baza circumstanţelor cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, decide să-i acorde suma de 3.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
70. Reclamanţii cer de asemenea 24.655.000 ROL, adică echivalentul a circa 730 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii. Ei oferă acte doveditoare pentru cheltuieli, cum ar fi plata cheltuielilor în diferite proceduri interne, cheltuielile pentru corespondenţa cu Curtea şi cheltuielile de călătorie.
71. Guvernul consideră că o parte din aceste sume nu are nicio legătură cu prezenta cauză. Cu toate acestea, nu se opune rambursării cheltuielilor prezentate efectiv în procedura ce face obiectul cererii în faţa Curţii.
72. Curtea reiterează fără dificultate că al doilea şi al treilea reclamant nu pot cere rambursarea cheltuielilor, din moment ce nu au fost părţi în procedura internă privind violenţele suferite de primul şi al patrulea reclamant. În consecinţă, numai ultimii doi reclamanţi sunt îndreptăţiţi să ceară rambursarea costurilor şi cheltuielilor expuse.
73. Ea aminteşte apoi că, conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
74. În cauză şi luând în considerare elementele de care dispune şi de alte criterii menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 euro, cu titlu de cheltuieli reunite şi o acordă primului şi celui de-al patrulea reclamant împreună.
C. Majorări de întârziere
75. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat de domnul Traian Macovei şi doamna Maria Grigoraş pe art.3 din Convenţie, în partea sa procedurală şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie în partea sa procedurală;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie:3.000 euro (trei mii euro) domnului Traian Macovei pentru prejudiciul moral;100 euro (una sută euro) împreună domnului Traian Macovei şi doamnei Maria Grigoraş cu titlu de costuri şi cheltuieli;
b) că sumele respective vor fi transformate în moneda statului pârât la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii şi că trebuie adăugată la acestea orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 iunie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada
grefier
Full & Egal Universal Law Academy