©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
MAREA CAMERĂ
CAUZA MAGYAR HELSINKI BIZOTTSÁG ÎMPOTRIVA UNGARIEI
(Cererea nr. 18030/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 noiembrie 2016
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Guido Raimondi, președinte, András Sajó, Ișıl Karakaș, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Nebojša Vučinić, Kristina Pardalos, Ganna Yudkivska, Linos-Alexandre Sicilianos, Helen Keller, André Potocki, Aleš Pejchal, Ksenija Turković, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Lawrence Early, jurisconsult,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 noiembrie 2015 și 1 septembrie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 18030/11 îndreptată împotriva Ungariei, prin care o organizație neguvernamentală de drept maghiar, Magyar Helsinki Bizottság („
2. Reclamanta a fost reprezentată de T. Fazekas, avocat în Budapesta. Guvernul maghiar („
3. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta a susținut că refuzul instanțelor maghiare de a dispune divulgarea unor informații pentru care solicitase accesul a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare.
4. Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții – „
5. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și art. 26 § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. La ultimele deliberări, Boštjan M. Zupančič și Ksenija Turković, judecători supleanți, i-au înlocuit pe Egidijus Kūris și Iulia Antoanella Motoc, care nu au putut participa (art. 24 § 3 din Regulament).
6. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise complementare cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
7. La 2 septembrie 2015, președintele Marii Camere a autorizat Guvernul Regatului Unit să ia parte la audiere în calitate de terț intervenient (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament). Acesta a prezentat observații scrise la 18 septembrie 2015.
8. De asemenea, la 21 septembrie 2015 s-au primit observații scrise din partea organizațiilor enumerate mai jos, care au primit încuviințarea președintelui Marii Camere să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 2 din Regulament): Media Legal Defence Initiative, Campaign for Freedom of Information, ARTICLE 19, Access to Information Programme și Uniunea Maghiară pentru Libertăți Civile, acționând în solidar, precum și Fair Trials.
9. La 4 noiembrie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
dlZ. Tallódi,agent,
dnaM. Weller,co-agent;
– pentru reclamantă
dniiT. Fazekas,
T.L. Sepsi,
Cs. Tordai, consilieri,
dnaN. Novoszádek,consilier;
– pentru Guvernul Regatului Unit
dlJ. Coppel, QC,consilier,
dneleA. McLeod,agent,
A. Mahmood,consilier.
Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnii Tallódi, Sepsi și Coppel, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
10. Reclamanta, Magyar Helsinki Bizottság (Comitetul Helsinki din Ungaria) este o organizație neguvernamentală (ONG) înființată în 1989. Aceasta supraveghează punerea în aplicare în Ungaria a normelor internaționale privind drepturile omului, reprezintă în justiție persoanele care denunță încălcări ale drepturilor omului și promovează educația și formarea în domeniul juridic în Ungaria și în străinătate. Principalele sale domenii de activitate sunt protejarea drepturilor solicitanților de azil și ale străinilor care au nevoie de protecție internațională, precum și supravegherea respectării drepturilor omului de către organele de aplicare a legii și de către sistemul judiciar. Organizația este specializată în accesul la justiție, condițiile de detenție și respectarea efectivă a dreptului la apărare.
A. Originea cauzei
11. Între 2005 și 2007, reclamanta a derulat un proiect intitulat „
12. În 2008, în continuarea studiului pe care l-a realizat în perioada 2005-2007, reclamanta a lansat un nou proiect, intitulat „
Rezultatele celor două proiecte au fost prezentate în cadrul unei conferințe în aprilie 2009; concluziile acestora sunt sintetizate în raportul intitulat „
13. În plus, reclamanta a derulat diverse activități de fond pentru reforma sistemului desemnării avocaților din oficiu. În cooperare cu Baroul Budapesta, organizația a mai întocmit un set de recomandări pentru elaborarea unui cod deontologic destinat avocaților desemnați din oficiu.
14. Potrivit reclamantei, cercetarea sa a arătat că sistemul desemnării din oficiu nu funcționează corect, în principal din cauza faptului că organele de cercetare penală, în special poliția, erau libere să aleagă avocații din oficiu dintr-o listă întocmită de barouri, ceea ce ducea la neîncredere din partea acuzaților. În plus, în opinia sa, din această cercetare rezulta în mod clar că multe secții de poliție apelau în cele mai multe cazuri la aceiași avocați sau aceleași cabinete de avocați, ceea ce făcea ca avocații să depindă de desemnările din oficiu. Reclamanta a concluzionat, de asemenea, că sistemul de selecție nu era transparent.
15. În 2009, în cadrul unui proiect intitulat „
16. În cadrul acestui proiect, reclamanta a solicitat celor 28 de secții de poliție din cele șapte regiuni ale Ungariei să îi comunice numele avocaților desemnați din oficiu în 2008 și numărului de desemnări din oficiu ale fiecăruia. Scopul acestei cereri, întemeiate pe art. 20 § 1 din Legea LXIII din 1992 („közérdekű adat) și că, prin urmare, numele diverșilor avocați constituia o informație sub rezerva divulgării în interes public (közérdekből nyilvános adat).
17. Șaptesprezece dintre secțiile de poliție au comunicat informațiile solicitate, iar alte cinci au făcut-o abia după ce reclamanta a declanșat o acțiune în justiție în acest sens și a câștigat procesul.
18. La 18 august 2009, reclamanta a adresat aceeași cerere secției de poliție din districtul Hajdú-Bihar, solicitând numele avocaților desemnați din oficiu în circumscripția secției de poliție și numărul de desemnări ale fiecăruia.
19. În răspunsul său din 26 august 2009, secția de poliție a respins cererea reclamantei, considerând că „ 19 § 4 din Legea privind datele, întrucât avocații nu sunt membri ai unui organism care exercită atribuții în serviciul autorităților centrale sau locale ori alte atribuții publice. Numele acestora constituie așadar date cu caracter privat, a căror divulgare nu este permisă de lege
20. Secția de poliție Debrecen a respins la 27 august 2009 o cerere similară din partea reclamantei.
B. Procedura civilă inițiată de reclamantă
21. La 25 septembrie 2009, reclamanta a declanșat o acțiune împotriva celor două secții de poliție. Susținând că avocații desemnați din oficiu exercită un serviciu de interes public și sunt remunerați din fonduri publice, reclamanta a susținut că datele referitoare la aceștia constituie informații sub rezerva divulgării în interes public.
22. În acțiunea incidentală, secția de poliție Hajdú-Bihar a reafirmat că numele avocaților constituie date cu caracter personal, nu informații sub rezerva divulgării în interes public, întrucât acești avocați nu își exercită sarcinile în contextul atribuțiilor și competențelor organelor de poliție și nici nu sunt membri ai acestor organe. Acesta a mai susținut că prelucrarea datelor solicitate de reclamantă ar fi condus la un volum de muncă excesiv.
23. Secția de poliție Debrecen a solicitat să se pună capăt procedurii.
24. Tribunalul districtual Debrecen a conexat cele două cauze. La 21 octombrie 2009, instanța s-a pronunțat în favoarea reclamantei, dispunând pârâților să comunice informațiile solicitate în termen de 60 de zile.
25. Instanța a hotărât că avocații din oficiu nu puteau fi considerați persoane care exercită un serviciu de interes public, dar că aceștia nu erau nici angajați sau agenți ai organelor de poliție pârâte, de aceea chestiunea dacă apărarea servește unui interes public trebuia să fie examinată în raport cu scopul și rolul său. Făcând trimitere la art. 46 și 48 din Codul de procedură penală referitoare la obligația asigurării apărării de către avocat și, respectiv, la obligația organelor de cercetare să numească un apărător în anumite condiții, instanța a observat că aceste organe erau totodată obligate să pună în aplicare dreptul constituțional la apărare. Instanța a concluzionat, prin urmare, că măsurile privind respectarea obligației de a asigura apărare de către un avocat puteau fi considerate activități în interes public, iar datele aferente aveau o importanță majoră pentru societate și nu trebuiau să fie percepute ca intrând sub incidența drepturilor referitoare la personalitate sau la protecția intereselor private. Numele avocaților și numărul de desemnări din oficiu ale fiecăruia nu constituie așadar, în opinia sa, informații cu caracter privat a căror divulgare ar fi condiționată de acordul persoanei vizate. Instanța a adăugat că întrucât obligația de a asigura apărarea de către un avocat deservește un interes public, interesul de a informa societatea părea să prevaleze asupra necesității de a proteja viața privată, căreia în orice caz nu i se aducea atingere întrucât numele avocatului era făcut public în momentul înaintării rechizitoriului. Prin urmare, tribunalul a obligat pârâții să comunice informațiile solicitate.
26. Cele două secții de poliție au declarat apel, reiterând în esență argumentul lor conform căruia numele avocaților și numărul de desemnări din oficiu ale acestora constituie nu informații sub rezerva divulgării în interesul public, ci date cu caracter personal, întrucât aceste persoane nu exercitau o atribuție în serviciul statului sau al unei autorități locale ori alte atribuții publice. Aceștia au mai susținut că prin comunicarea informațiilor solicitate le-ar fi impusă o sarcină nejustificată.
27. În hotărârea din 23 februarie 2010, Tribunalul Regional Hajdú-Bihar, judecând apelul, a infirmat hotărârea pronunțată în primă instanță și a respins în totalitate cererea reclamantei. Instanța a respins argumentul reclamantei conform căruia avocații din oficiu exercită un serviciu în interes public în sensul Legii privind datele. Instanța a explicat că dispozițiile Codului de procedură penală invocate de reclamantă prevedeau egalitatea în fața legii și dreptul la apărare, precum și obligația statului de a garanta aceste drepturi, dar nu confereau activităților avocaților din oficiu caracterul unui serviciu în interes public, chiar dacă acestea erau finanțate de stat. Instanța a considerat că trebuia făcută o distincție între activitățile avocaților și obligația poliției de a desemna un avocat în anumite cazuri. Aceasta a reținut că, în conformitate cu art. 5 § 1 din Legea privind datele, datele cu caracter personal pot fi prelucrate numai în scopuri specifice în cadrul exercitării unui drept sau al îndeplinirii unei obligații, iar datele cu caracter personal prelucrate de organele de poliție nu puteau fi comunicate decât cu consimțământul persoanei vizate.
28. Reclamanta a atacat decizia instanței de apel cu recurs la Curtea Supremă, argumentând că, deși numele avocaților din oficiu și numărul de desemnări din oficiu ale acestora constituiau date cu caracter personal, era vorba totuși de informații sub rezerva divulgării în interes public, întrucât acestea erau legate de serviciul în interes public exercitat de avocații desemnați din oficiu.
29. Curtea Supremă a respins acțiunea reclamantei la 15 septembrie 2010. Acesta a confirmat, în esență, hotărârea tribunalului regional, dar a reformulat motivarea.
30. Aceasta a avut următorul raționament:
„
Pentru a răspunde la această problemă [a interpretării sintagmei «persoane care exercită un serviciu în interes public»], argumentul reclamantei întemeiat pe art. 137 § 2 din Codul penal este lipsit de relevanță, această dispoziție prevăzând numai că avocații trebuie să fie considerați persoane care exercită un serviciu în interes public în sensul Codului penal propriu-zis, dar nu în sensul Legii privind datele și nici al oricărui alt raport juridic.
În conformitate cu art. 57 § 3 din Constituție, statul are obligația de a garanta dreptul la apărare. Instanțele, organele de urmărire penală și cele de cercetare penală îndeplinesc această obligație prin respectarea acestui drept (art. 5 § 3 din Codul de procedură penală), precum și prin desemnarea unui avocat pentru apărare în cazurile prevăzute la art. 46 și 48 din Codul de procedură penală. Astfel, aceste organe exercită un serviciu public, care se încheie odată cu desemnarea avocatului. Odată făcută desemnarea, activitățile acestuia constituie activități private, chiar dacă sunt exercitate într-un scop public.
Curtea a hotărât așadar că avocații din oficiu nu pot fi considerați «alte persoane care exercită un serviciu de interes public», aceștia nefiind investiți prin lege cu nicio prerogativă sau competență. Simplul fapt că anumite norme de procedură definesc drepturile și obligațiile persoanelor care exercită funcția de avocat din oficiu în cadrul unei proceduri penale nu poate fi interpretat că ar constitui prerogative și competențe stabilite de lege. În ceea ce privește dreptul la apărare, Codul de procedură penală prevede obligații doar pentru autorități, nu și pentru avocați. Această analiză este confirmată și de textul art. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia acuzarea, apărarea și judecarea sunt sarcini distincte.
Numele diverșilor avocați și numărul de desemnări din oficiu constituie așadar date cu caracter personal în sensul art. 2 § 1 din Legea privind datele. Prin urmare, în conformitate cu art. 19 § 4 din legea menționată, secțiile de poliție pârâte nu pot fi obligate să comunice astfel de date cu caracter personal. Rezultă de aici că instanța de apel a respins în mod întemeiat acțiunea reclamantei.”
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
31. În versiunea în vigoare la data faptelor, Constituția prevedea:
Art. 59
„
Art. 61
„
32. În versiunea în vigoare la data faptelor, Legea LXIII din 1992 privind protecția datelor cu caracter personal și divulgarea informațiilor de interes public (denumită în continuare „
Definiții
Art. 2
„
4) «Date de interes public» (közérdekű adat) înseamnă toate informațiile și cunoștințele, altele decât datele cu caracter personal, prelucrate de o autoritate sau persoană care exercită un serviciu pentru o autoritate centrală sau locală ori exercită alte servicii publice prevăzute de lege, inclusiv datele referitoare la activitățile respectivei autorități sau persoane, indiferent de modul sau forma de înregistrare a acestora și de natura lor individuală sau colectivă.
5) «Date sub rezerva divulgării în interes public» (közérdekből nyilvános adat) înseamnă orice date, altele decât datele de interes public, despre care se prevede prin lege că se fac publice ori se divulgă în interes public [...]”
Scopul prelucrării datelor
Art. 5
„
Comunicarea datelor, conexarea sistemelor de gestionare a datelor
Art. 8
„
2) Alin. 1 se aplică de asemenea partajării datelor între diferite sisteme de evidență ale aceluiași mecanism de prelucrare, precum și între sistemele de evidență ale statului și autorităților locale.”
Accesul la informații de interes public
Art. 19
„
2) Organismele menționate la alin. 1 informează periodic prin mijloace electronice sau prin alte mijloace – 20
3) Organismele menționate la alin. 1) permit oricărei persoane accesul liber la datele de interes public pe care le dețin în dosarele lor, cu excepția informațiilor clasificate fie de un organism autorizat corespunzător în acest sens, fie în conformitate cu angajamentele asumate prin tratat sau convenție, precum și a cazurilor în care accesul la anumite informații de interes public este limitat prin lege din motive ținând de:
a) apărare;
b) securitatea națională;
c) prevenirea infracțiunilor, cercetarea penală a infracțiunilor, depistarea și urmărirea penală a infracțiunilor;
d) politica statului în domeniul finanțelor și schimbului valutar;
e) relațiile externe, relațiile cu organizațiile internaționale;
f) proceduri judiciare sau administrative.
4) Dacă legea nu prevede altfel, datele cu caracter personal ale oricărei persoane care acționează pentru și în numele organismelor menționate la alin. 1, în măsura în care acestea sunt legate de funcțiile acelei persoane, și datele cu caracter personal ale altor persoane care exercită un serviciu public sunt considerate ca aflate sub rezerva divulgării în interes public. Accesul la astfel de date este reglementat de dispozițiile prezentei legi referitoare la informațiile de interes public.
5) Dacă legea nu prevede altfel, orice date, altele decât datele cu caracter personal, prelucrate de organisme sau persoane care exercită servicii care sunt obligatorii în temeiul legii sau al unui contract cu un organism al statului ori al autorităților locale sunt considerate informații sub rezerva divulgării în interes public dacă aceste servicii nu sunt disponibile în alt mod sau în altă formă și în măsura în care prelucrarea acestor date este necesară pentru activitățile acestor organisme sau persoane.
6) Accesul la secrete de afaceri în contextul accesului la informații de interes public și al publicării acestor informații este reglementat prin dispozițiile relevante din Codul civil.
7) Disponibilitatea informațiilor publice poate fi limitată și de legislația Uniunii Europene cu privire la interesele economice sau financiare importante ale Uniunii, printre care politica monetară, cea bugetară și cea fiscală.”
Art. 19/A
„ 19 în cadrul sau în sprijinul unui proces decizional ținând de prerogativele și competența sa nu poate fi pusă la dispoziția publicului pe o perioadă de 10 ani de la data colectării sau înregistrării ei. Accesul la aceste date poate fi autorizat 19
2) O cerere de comunicare a datelor aflate la baza unei decizii poate fi respinsă după adoptarea deciziei, în termenul prevăzut la alin. 1), în cazul în care divulgarea poate pune în pericol funcționarea legală a organismului respectiv sau exercitarea de către acesta a atribuțiilor sale fără influență nejustificată, cum ar fi libertatea de a-și exprima poziția în etapele preliminare ale procesului decizional pentru care s-a solicitat comunicarea datelor.
3) Perioada de limitare a accesului la datele prevăzute la alin. 1 poate fi redusă prin lege pentru anumite date specifice.”
Art. 20
„
2) Organismele care prelucrează informații de interes public trebuie să răspundă cererilor de informații fără întârziere și să comunice informațiile solicitate în termen de cel mult 15 zile.
3) De asemenea, este posibil ca autorului cererii de informații să i se transmită o copie a documentului sau o parte a documentului conținând datele respective, indiferent de forma de stocare a datelor respective. Organismul care controlează informațiile respective poate percepe o taxă care să acopere numai costurile copiei, caz în care acesta trebuie să comunice în prealabil valoarea acestor costuri persoanelor care au făcut cererea.
4) Dacă un document care conține informații de interes public conține de asemenea informații care nu pot fi divulgate autorului cererii de informații, aceste date trebuie să fie eliminate sau făcute indescifrabile în copie.
5) Datele trebuie să fie comunicate într-o formă ușor de înțeles și prin mijloace tehnice indicate de autorul cererii de informații, în măsura în care acest lucru nu conduce la costuri nerezonabile. O cerere de comunicare de date nu poate fi respinsă pe motiv că acestea nu pot fi comunicate într-o formă ușor de înțeles.
6) În cazul respingerii unei cereri de informații, autorul cererii trebuie să fie informat despre aceasta în termen de 8 zile, în scris sau prin mijloace electronice dacă acesta a indicat adresa de email, iar respingerea se motivează.
7) O cerere de comunicare de informații de interes public prezentată de o persoană a căror limbă maternă nu este limba maghiară nu poate fi respinsă pe motiv că aceasta a fost redactată în limba maternă a autorului sau într-o altă limbă pe care acesta o înțelege.
8) Organismele și autoritățile publice naționale sau locale și celelalte organisme care exercită un serviciu public definit prin lege adoptă norme privind procedurile pentru a răspunde cererilor de comunicare de informații de interes public.
9) Organismele menționate la art. 19 alin. 1) informează o dată pe an comisarul pentru protecția datelor despre cererile respinse și motivele respingerii lor.”
Art. 21
„
2) Sarcina probei în materie de respectare a legii revine organismului care prelucrează datele.
3) Acțiunea se introduce împotriva organismului care a refuzat comunicarea informațiilor în termen de 30 de zile de la data respingerii cererii sau de la ultima zi a termenului prevăzut la alin. 2 al art. 20 în cazul respingerii tacite.
[...]
7) Dacă se pronunță în favoarea autorului acțiunii, instanța obligă organismul care prelucrează datele să comunice informațiile.”
Art. 21/A
„ 19 nu pot condiționa accesul la informațiile publice de divulgarea unor date de identificare personală. Prelucrarea datelor cu caracter personal în scopul accesului la informațiile de interes public care au fost publicate prin mijloace electronice este permis numai în măsura în care aceasta este necesară din motive tehnice, iar ulterior aceste date trebuie să fie șterse fără întârziere.
2) Prelucrarea datelor de identificare a persoanei referitoare la orice cerere de comunicare de date este permisă numai în măsura în care aceasta este absolut necesară, în special pentru încasarea plății pentru eventuale cheltuieli. Ulterior comunicării datelor și în momentul încasării plății, datele cu caracter personal ale autorului cererii se șterg fără întârziere.
3) Prin lege se pot prevedea derogări de la dispozițiile alin. 1) și 2).”
33. Partea relevantă din Legea XIX din 1998 privind Codul de procedură penală are următorul cuprins:
Dreptul la apărare
Art. 5
„
Art. 46
„
a) potrivit legii, infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 5 ani sau mai mult;
b) acuzatul este privat de libertate;
c) acuzatul este surd, mut, nevăzător sau –
d) acuzatul nu vorbește limba maghiară sau limba de procedură;
e) acuzatul nu este capabil, din orice alt motiv, să își asigure propria apărare;
f) dispozițiile prezentei legi prevăd acest lucru în mod expres.”
Art. 48
„
2) Instanța, procurorul sau organul de cercetare penală desemnează de asemenea un avocat în cazul în care apărarea de către un avocat nu este obligatorie, dar acuzatul solicită desemnarea unui avocat deoarece nu are mijloacele necesare pentru plata unui apărător.
3) Instanța, procurorul sau organul de cercetare penală [...] desemnează un avocat în cazul în care consideră că acest lucru este necesar în interesul acuzatului;
[...]
5) Desemnarea din oficiu a unui avocat nu este supusă niciunei căi de atac, dar acuzatul poate –
6) În prezența unor motive întemeiate, avocatul desemnat din oficiu poate solicita substituirea sa. În astfel de cazuri, în funcție de stadiul procedurii, instanța competentă, procurorul competent sau organul de cercetare penală competent decid cu privire la cerere.
[...]
9) Avocatul din oficiu are dreptul la plata onorariului și la rambursarea cheltuielilor ocazionate de înfățișarea în instanță, în fața procurorului sau a organului de cercetare penală atunci când aceștia îl convoacă sau îl invită să se prezinte în fața lor, pentru a studia dosarul și pentru a oferi consultanță unui acuzat privat de libertate în locul de deținere a acestuia.”
34. Partea relevantă din Recomandarea nr. 1234/H/2006 a Comisarului parlamentar pentru protecția datelor privind armonizarea legilor aplicabile divulgării datelor cu caracter personal referitoare la funcțiile persoanelor care exercită servicii publice are următorul cuprins:
Interpretarea art. 19 § 4 și aspectele de luat
în considerare la aplicarea sa
„
b) Pentru a stabili sensul sintagmei «altă persoană care exercită un serviciu de interes public», este nevoie de o interpretare autonomă ținând seama de logica internă a acestei dispoziții din Legea privind datele, indiferent de modul în care sintagma poate fi folosită în alte legi. De exemplu, nu se poate folosi dispoziția interpretativă din Codul de procedură penală cu privire la sintagma «altă persoană care exercită un serviciu de interes public» (art. 137 alin. 2 din Codul penal) întrucât, în lumina celorlalte norme stabilite în Legea privind datele, reiese că o parte a acestei dispoziții intră sub incidența primei fraze din Legea privind datele, în timp ce alte părți se află în afara sferei de aplicare a acestei legi.
Astfel, în contextul respectivului alineat, sintagma «altă persoană care exercită un serviciu de interes public» vizează persoanele care reprezintă statul la nivel național sau local (de exemplu, președintele Republicii, președintele Parlamentului, președintele Curții Constituționale, președintele Curții Supreme, președintele Curții de Conturi, președintele Băncii Naționale a Ungariei, prim-ministrul, miniștrii), care au funcții și competențe independente și care își desfășoară activitatea în calitate de instituții unipersonale. Persoanele cărora li se încredințează sarcini și competențe de nivel național sau local sunt persoanele specifice care ocupă posturile corespunzătoare și răspund personal pentru divulgarea datelor care îi vizează.”
III. ELEMENTE RELEVANTE DE DREPT INTERNAȚIONAL ȘI DREPT COMPARAT
A. Organizația Națiunilor Unite
35. Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede:
Art. 31
Regula generală de interpretare
„
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul și anexe:
a) orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între părți cu prilejul încheierii tratatului;
b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părți cu prilejul încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument având legătură cu tratatul.
3. Se va ține seama, odată cu contextul:
a) de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale;
b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului;
c) de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.
4. Un termen va fi înțeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenția părților.”
Art. 32
Mijloace complementare de interpretare
„
a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau
b) duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional.”
36. Art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului este redactat după cum urmează:
„
37. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în Rezoluția 2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966, a intrat în vigoare la 23 martie 1976 și a fost ratificat de Ungaria la 17 ianuarie 1974. Art. 19 are următorul conținut:
„
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputației altora;
b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.”
38. În Comentariul general nr. 34 privind art. 19 din Pact (libertatea de opinie și libertatea de exprimare), publicat la 12 septembrie 2011, Comitetul drepturilor omului al Organizației Națiunilor Unite a declarat:
„
18. Alin. 2 de la art. 19 se referă la un drept de acces la informațiile deținute de organismele publice. Aceste informații sunt constituite din dosarele deținute de un organism public, indiferent de forma lor de stocare, de sursa lor și data de producție. Organismele publice sunt menționate la pct. 7 din Comentariul general. Definiția poate fi extinsă altor organisme care îndeplinesc funcții publice. Astfel cum s-a menționat mai sus, luat împreună cu art. 25 din pact, dreptul de acces la informații include dreptul care permite organelor de informare să aibă acces la informații privind afacerile publice și dreptul publicului de a primi informații oferite de mass-media.”
39. În cauza Gauthier împotriva Canadei (Comunicarea nr. 633/1995, 5 mai 1999), Comitetul drepturilor omului a declarat:
„ 19 din pact de a căuta, de a primi și de a răspândi informații.
13.4 În acest sens, Comitetul menționează, de asemenea, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, așa cum se prevede în art. 25 din pact, și se referă în special la Comentariul general nr. 25 (57), din care un extras are următorul cuprins: «Libera comunicare de informații și de idei cu privire la chestiuni publice și politice între cetățeni, candidați și reprezentanți aleși este esențială pentru a exercita pe deplin drepturile garantate la art. 25. Acest lucru necesită o presă și alte mijloace de informare libere, apte să comenteze orice chestiune publică, fără cenzură sau limitare, și capabile să informeze opinia publică». Interpretat în lumina art. 19, acest lucru înseamnă că cetățenii ar trebui, în special datorită mass-media, să aibă acces larg la informații și să aibă posibilitatea de a răspândi informații și opinii cu privire la activitățile organelor alese și ale membrilor acestora. Cu toate acestea, Comitetul recunoaște că un astfel de acces nu trebuie să interfereze cu exercitarea funcțiilor organelor alese și că, prin urmare, un stat parte are dreptul de a limita acest acces. Cu toate acestea, orice limitare impusă de statul parte trebuie să fie compatibilă cu dispozițiile pactului.
13.5 În cazul de față, statul parte a limitat la reprezentanții mass-media care sunt membri ai unui organism privat, Tribuna de presă parlamentară, dreptul de a beneficia de instalațiile de presă ale Parlamentului finanțate din fonduri publice, inclusiv dreptul de a asista și de a lua notițe la ședințele Parlamentului. Autorului i s-a refuzat dreptul de a deveni membru activ (membru cu drepturi depline) al Tribunei de presă. La momentul respectiv, acesta era membru temporar, ceea ce îi acorda acces la anumite servicii ale acestui organism, dar nu la toate. Dacă acesta nu este cel puțin membru temporar, atunci nu are acces la facilitățile de presă și nu poate lua notițe în timpul ședințelor Parlamentului. Comitetul observă că statul parte a susținut că autorul nu suferă niciun inconvenient major deoarece progresele tehnologice permit asigurarea rapidă a accesului publicului la informațiile privind dezbaterile din Parlament. Statul parte a susținut că autorul poate face reportaje despre dezbateri utilizând serviciile de difuzare sau observând dezbaterile. Cu toate acestea, având în vedere importanța informațiilor despre viața democratică, Comitetul nu acceptă argumentul statului parte și este de părere că excluderea autorului constituie o limitare a dreptului de acces la informații recunoscut la paragraful 2 al art. 19 [...]”
40. În cauza Toktakunov împotriva Kârgâzstanului (Comunicarea nr. 1470/2006, 28 martie 2011), Comitetul drepturilor omului a declarat:
„ 19 cuprinde dreptul de a primi informații deținute de stat, cu excepția cazurilor în care pot fi impuse limitări pentru motivele prevăzute în pact. Trebuie observat că ar trebui obținute informații fără a fi necesar să se demonstreze un interes direct sau o implicare personală, cu excepția cazurilor în care se aplică o limitare legitimă. De asemenea, Comitetul reamintește poziția sa privind presa și mass-media, ai căror actori trebuie să aibă un drept de acces la informațiile privind afacerile publice și dreptul publicului de a primi informațiile oferite de mass-media. Acesta mai observă că presa și mass-media au printre altele funcția de a crea forumuri de dezbatere publică și de a permite publicului sau, de altfel, oricărei persoane să își formeze o părere despre aspecte care îi preocupă în mod legitim pe cetățeni, precum aplicarea pedepsei cu moartea. Comitetul consideră că exercitarea acestor funcții nu se limitează la mass-media sau jurnaliști profesioniști și că acestea pot fi exercitate și de asociații publice sau persoane fizice, de exemplu. Referindu-se la concluziile sale în cauza S.B. împotriva Kârgâzstanului, Comitetul observă de asemenea că, în prezenta cauză, autorul este consultant juridic în cadrul unei asociații publice pentru apărarea drepturilor omului și că se poate considera că, în această calitate, exercită o vigilență deosebită asupra unor chestiuni de interes legitim pentru publicul larg. Ținând seama de considerentele de mai sus, din prezenta comunicare, Comitetul este convins că, având în vedere natura specială a informațiilor solicitate, autorul a arătat, în sensul admisibilității, că în calitate de simplu cetățean a fost afectat direct de refuzul autorităților statului parte de a-i furniza, la cerere, informații despre aplicarea pedepsei cu moartea.
[...]
7.4 În această privință, Comitetul reamintește poziția sa referitoare la libertatea presei și a mass-mediei, și reafirmă că dreptul de acces la informații include dreptul organelor de informare de a avea acces la informații privind afacerile publice și dreptul publicului de a primi informații oferite de mass-media. Comitetul consideră că exercitarea acestor funcții nu se limitează la mass-media sau la jurnaliști de profesie și că pot fi asumate, de asemenea, de asociații publice sau persoane fizice (a se vedea pct. 6.3). În cazul în care, pentru a exercita vigilență în legătură cu aspecte de interes legitim pentru public, asociațiile sau persoanele fizice trebuie să aibă acces la informațiile deținute de stat, precum în speță, este legitim ca astfel de cereri de informații să beneficieze de o protecție similară cu cea pe care Pactul o garantează presei. Faptul de a comunica informații unei persoane fizice permite totodată răspândirea lor în societate, astfel încât aceasta să ia cunoștință de ele, să le folosească și să le evalueze. În acest sens, dreptul la libertatea de gândire și de exprimare cuprinde protejarea dreptului de acces la informațiile deținute de stat, care cuprinde în mod evident cele două dimensiuni, individuală și socială, ale dreptului la libertatea de gândire și de exprimare, pe care statul trebuie să le garanteze în același timp. În aceste împrejurări, Comitetul consideră că statul parte avea obligația de a furniza autorului informațiile pe care le-a solicitat sau de a justifica orice limitare aplicată dreptului de a primi informații deținute de stat, în conformitate cu alin. 3 de la art. 19.”
41. În cauza Rafael Rodríguez Castañeda împotriva Mexicului (Comunicarea nr. 2202/2012, 29 august 2013), Comitetul drepturilor omului a declarat:
„
7.7 Având în vedere existența unui dispozitiv prevăzut de lege pentru a verifica numărarea voturilor, dispozitiv care a fost utilizat în timpul alegerilor în cauză, faptul că autorul a avut acces la procesele-verbale ale procedurii de vot întocmite de cetățeni aleși aleatoriu de la fiecare secție de votare din cele 300 de circumscripții electorale ale țării, natura informațiilor și necesitatea de a menține integritatea lor și complexitatea sarcinii de a-i acorda autorului acces la informațiile solicitate, Comitetul constată că refuzul de a-i acorda accesul la informațiile solicitate, sub forma buletinelor de vot propriu-zise, avea ca scop să asigure integritatea procesului electoral într-o societate democratică. Această măsură constituie o limitare impusă de statul parte care era proporțională, necesară pentru protejarea ordinii publice în conformitate cu legea și pentru a atribui efect drepturilor votanților prevăzute la art. 25 din Pact. În aceste împrejurări, Comitetul consideră în consecință că faptele asupra cărora a fost sesizat nu denotă o încălcare a par. 2 de la art. 19 din Pact.”
42. Extrasele relevante în speță din Raportul privind dreptul de acces la informații al Raportorului special al Adunării Generale a ONU privind promovarea și apărarea dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, publicat la 4 septembrie 2013 (A/68/362) au următorul cuprins:
„
19. Dreptul de acces la informații prezintă multiple aspecte. Acesta privește atât dreptul general al publicului de a avea acces la informații de interes general provenind dintr-o varietate de surse și dreptul mass-mediei de a avea acces la informațiile pe care le solicită, precum și dreptul persoanelor de a căuta și de a primi informații de interes public și informații care ar putea avea un impact asupra drepturilor lor individuale. Astfel cum s-a menționat anterior, dreptul la libertatea de opinie și de exprimare facilitează exercitarea altor drepturi (A/HRC/17/27, pct. 22), iar accesul la informații este deseori esențial pentru persoanele care doresc să atribuie efect altor drepturi.”
43. Declarația comună din 6 decembrie 2004 a Raportorului special al ONU privind promovarea și apărarea dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, a Reprezentantului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) pentru libertatea mass-mediei și a Raportorului special al Organizației Statelor Americane (OAS) privind libertatea de exprimare conține următorul pasaj:
„
B. Consiliul Europei
1. Istoricul redactării art. 10
44. În pasajul devenit ulterior art. 10 din Convenție, textul redactat de Comisia pentru probleme juridice și administrative a Adunării Consultative a Consiliului Europei prevedea următoarele:
„ 19 din Declarația Organizației Națiunilor Unite.
45. Art. 2 § 6 (care era aproape identic cu art. 19 din Declarația universală), proiectul preliminar de convenție pe care Comitetul de experți l-a întocmit la sfârșitul primei sale reuniuni (2-8 februarie 1950) prevedea:
„
46. La cea de a doua reuniune a Comitetului de experți (6-10 martie 1950), reprezentantul Regatului Unit a propus înlocuirea art. 2 § 6 din proiectul preliminar cu art. 11, având următorul cuprins:
„
47. Proiectul de convenție pe care Comitetul de experți l-a prezentat Comitetului de Miniștri la finalul activității sale includea două articole corespunzătoare actualului art. 10 din Convenție. Art. 2 § 6 din prima variantă (metoda enumerării drepturilor și libertăților care trebuiau garantate) era pur și simplu o copie aproape integrală a art. 2 § 6 din proiectul preliminar al Comitetului de experți și a art. 19 din Declarația universală. La rândul său, art. 10 din a doua variantă (metoda definirii exacte a drepturilor și libertăților care trebuiau garantate) reproduc exact textul art. 11 propus de Regatul Unit.
48. Conferința înalților demnitari (8-17 iunie 1950), convocată de Comitetul de Miniștri a luat ca bază de lucru metoda definirii exacte și s-a pus de acord asupra art. 10 formulat astfel:
„
49. Textul de mai sus constituie baza art. 10 în forma sa actuală.
2. Alte documente ale Consiliului Europei privind interpretarea art. 10
50. În Recomandarea nr. 582 din 23 ianuarie 1970, intitulată „
„ 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin încheierea unui protocol sau a unui alt instrument, pentru a include libertatea de a căuta informații (inclusă în art. 19 alin. 2 din Pactul Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice); această libertate ar trebui să corespundă, pentru autoritățile publice, obligației de a comunica informații referitoare la chestiuni de interes public, sub rezerva unor limitări corespunzătoare [...]
51. Cu ocazia celei de-a 44-a reuniuni, care a avut loc în perioada 10– CDDH (80) 28). În partea sa relevantă, proiectul de protocol a fost formulat după cum urmează:
Art. 6
„ 10 din Convenție cuprinde, pe lângă libertățile prevăzute în a doua teză a alin. 1 al acestui articol, libertatea de a căuta informații. Dispozițiile alin. 2 al art. 10 și cele ale art. 16 din Convenție se aplică de asemenea libertății de a căuta informații.
Partea relevantă a raportului explicativ are următorul cuprins:
Art. 6
„ 10 din Convenție și art. 19 alin. (2) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a primi și de a comunica informații ori idei fără a ține seama de frontiere. Cu toate acestea, art. 19 alin. (2) din Pact menționează și libertatea de a 10 din Convenție. Pentru a înlătura îndoielile care pot apărea în acest domeniu, art. 6 din Protocol aliniază Convenția cu Pactul în acest sens.
2. Acest articol include în domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție dreptul la libertatea de a căuta informații. Dreptul la libertatea de a căuta informații nu implică nicio obligație pentru autoritățile unui stat de a furniza informațiile care pot fi căutate.
3. Această libertate poate fi supusă limitărilor prevăzute la art. 10 § 2 și la art. 16 din Convenție, inclusiv, de exemplu, limitărilor prevăzute de legislația internă existentă privind protecția secretelor de stat.”
Comisia Europeană a Drepturilor Omului, a formulat în documentul DH (81) 3 observațiile sale referitoare la proiectul de protocol, care conțineau următoarele:
Art. 6
„
20. Este adevărat că, în formularea sa actuală, art. 10 din Convenție nu menționează libertatea de a căuta informații, dar nu se poate exclude faptul că această libertate se înțelege prin deducție printre cele protejate prin acest articol. În această privință, Comisia reamintește că în hotărârea pronunțată în cauza Sunday Times (pct. 66), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că art. 10 garantează dreptul publicului la informații adecvate. La rândul său, Comisia a declarat că, deși art. 10 vizează în principal accesul la surse generale de informații, nu este interzis să se accepte faptul că, în anumite circumstanțe, acesta cuprinde dreptul de acces la documente care nu sunt disponibile în general (nr. 8383/78, DR 17, p. 227, p. 228 și p. 230).
Prin urmare, ar fi mai oportun să se renunțe la acuratețea formală pe care o poate aduce art. 6 din proiect și de a lăsa orice posibilitate de dezvoltare interpretării pe cale jurisprudențială a art. 10, în actuala sa formă.
În plus, a doua teză a art. 6 pare superfluă, având în vedere dispozițiile art. 13 § 1 din proiect.”
Avizul Curții Europene a Drepturilor Omului privind proiectul de Protocol nr. 6 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [doc. Cour (81) 76] conține următorul pasaj:
Art. 6
„ 10 din Convenție, o implică pe cea de a le căuta. Pe de altă parte, consideră că este evident că în orice caz căutarea de informații de a primi și nu de dreptul la a primi.
Cererea pentru avizul Comitetului de Miniștri privind un proiect de protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului referitor la extinderea categoriei de drepturi civile și politice prevăzute de Convenție, adresată Adunării Parlamentare (doc. 5039, 7 februarie 1983) conține următoarea explicație:
„ 10 § 1 din Convenție. CDDO a arătat că o astfel de dispoziție a fost prevăzută într-un anteproiect de protocol. Reconsiderând proiectul prin prisma diverselor observații care i-au fost prezentate, în special de Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acesta a decis în cele din urmă să nu rețină această dispoziție pe motiv că se poate presupune în mod rezonabil că «libertatea de a căuta informații» este deja cuprinsă în libertatea de a primi informații, garantată de art. 10 § 1 din Convenție. Jurisprudența Comisiei și a Curții, în special hotărârea pronunțată în cauza Sunday Times, pare să confirme acest punct de vedere.
În Expunerea de motive la Raportul Adunării Parlamentare privind proiectul de Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind extinderea listei de drepturi civile și politice prevăzute de Convenție (doc. 5106, 9 septembrie 1983), raportorul precizează următoarele în ceea ce privește libertatea de a căuta informații:
„ 10 § 1 din Convenție. În lumina observațiilor formulate de Comisia și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acesta a decis să nu includă o asemenea dispoziție în protocol. Comisia și Curtea au decis că se poate presupune în mod rezonabil că libertatea de a căuta informații este cuprinsă deja în libertatea de a primi informații, garantată de art. 10 § 1 din Convenție. Jurisprudența Comisiei și a Curții confirmă acest punct de vedere.
22. Raportorul, având în vedere aceste constatări, consideră de asemenea că ar fi mai indicat să se renunțe la includerea formală a acestui drept în art. 10 din Convenție și să se lase organelor Convenției orice posibilitate de dezvoltare a interpretării acestui art. 10.”
3. Documente ale Consiliului Europei privind accesul la documentele publice și protecția datelor cu caracter personal
52. În pasajele sale relevante, Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind accesul la documentele publice, adoptată la 21 februarie 2002, are următorul cuprins:
„
Având în vedere, în special, art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6, 8 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Convenția Organizației Națiunilor Unite privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, adoptată la Aarhus, Danemarca, la 25 iunie 1998, și Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, din 28 ianuarie 1981 (ETS nr. 108); Declarația privind libertatea de exprimare și de informare, adoptată la 29 aprilie 1982; precum și Recomandarea nr. R (81) 19 privind accesul la informațiile deținute de autoritățile publice; Recomandarea nr. R (91) 10 privind comunicarea către terți a datelor cu caracter personal deținute de organismele publice; Recomandarea nr. R (97) 18 privind protecția datelor personale colectate și prelucrate în scop statistic și Recomandarea nr. R(2000) 13 privind o politică europeană asupra accesului la Arhive;
[...]
Recomandă guvernelor statelor membre să se inspire în dreptul și practica lor din principiile enunțate în prezenta recomandare.
[...]
III. Principiul general privind accesul la documentele publice
Statele membre ar trebui să garanteze oricărei persoane dreptul de acces, la solicitarea sa, la documentele publice deținute de autoritățile publice. Acest principiu ar trebui să se aplice fără nicio discriminare, inclusiv cea bazată pe originea națională.
IV. Limitările posibile ale accesului la documentele publice
1. Statele membre pot limita dreptul de acces la documente publice. Limitele ar trebui să fie stabilite precis prin lege, să fie necesare într-o societate democratică și proporționale cu scopul de a proteja:
i. securitatea națională, apărarea și relațiile externe;
ii. siguranța publică;
iii. prevenirea, investigarea și urmărirea penală a activităților criminale;
iv. viața privată și alte interese private legitime;
v. interesele comerciale și alte interese economice, private sau publice;
vi. egalitatea părților în fața instanței de judecată;
vii. natura;
viii. misiunile de inspecție, control și supervizare ale autorității publice;
ix. politica economică, monetară și de rată de schimb a statului;
x. confidențialitatea deliberărilor în cadrul sau între autoritățile publice din timpul pregătirii interne a unui dosar.
2. Accesul la un document poate fi refuzat dacă divulgarea informațiilor conținute în document aduce sau este de natură să aducă atingere unuia dintre interesele menționate la pct. 1, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea. [...]”
53. Convenția Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale (deschisă spre semnare la 18 iunie 2009), care a fost ratificată până acum de șapte state membre (Bosnia-Herțegovina, Finlanda, Lituania, Muntenegru, Norvegia, Suedia și Ungaria), care va intra în vigoare în prima zi a lunii ce urmează după expirarea a trei luni de la data la care zece state membre ale Consiliului Europei și-au exprimat acordul de a deveni parte la dispozițiile sale, conține următorul pasaj:
Articolul 2 – Dreptul de acces la documentele oficiale
„
2. Fiecare parte va lua măsurile necesare pentru a ajusta sau modifica legile naționale în sensul implementării prevederilor legate de accesul la documentele oficiale, prevăzute de această Convenție.
3. Aceste măsuri vor fi luate cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Convenției în țara semnatară.”
Articolul 3 — Limitările posibile privind accesul la documentele oficiale
„
a. securității naționale, apărării și relațiilor internaționale;
b. siguranței publice;
c. activităților de prevenire, investigare și urmărire a acțiunilor criminale;
d. anchetei disciplinare;
e. inspecției, controlului și supravegherii de către autoritățile publice;
f. dreptului la viață privată și altor interese private legitime;
g. intereselor comerciale și altor interese economice;
h. politicilor economice, monetare și de schimb valutar ale Statului;
i. egalității Părților în proceduri judiciare și administrării eficiente a justiției;
j. mediului;
k. deliberărilor în cadrul sau între autoritățile publice privind examinarea unui caz.
La momentul semnării sau depozitării instrumentelor de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, Statele vizate pot informa Secretarul General al Consiliului Europei, printr-o declarație, ca procesul de comunicare cu Familia Regală, sau cu Șeful de Stat vor fi incluse, de asemenea, în aceste limitări.
2. Accesul la informația inclusă într-un document oficial poate fi refuzat, dacă divulgarea informației ar putea aduce prejudicii oricăror dintre interesele menționate în paragraful 1, însă nu și dacă există un interes public prioritar în cazul dat.
3. Părțile pot aplica limitări de timp, la expirarea cărora limitările menționate în paragraful 1 nu mai sunt valabile.”
Articolul 4 – Solicitarea accesului la documentele oficiale
„
[...]”
Articolul 5 – Procesarea solicitării accesului la documente oficiale
„
2. Solicitarea accesului la un document oficial va fi procesată de către orice autoritate publică care deține documentul. În cazul în care o autoritate publică nu deține documentul oficial solicitat sau nu este autorizată să proceseze cererea respectivă, ea va redirecționa această solicitare sau solicitantul, oricând când este posibil, la autoritatea publică competentă.
3. Solicitările accesului la documente oficiale vor fi tratate în mod egal.
4. Solicitarea privind accesul la un document oficial va fi tratată cu promptitudine. Decizia va fi luată, comunicată și executată cât mai curând posibil, în limite rezonabile de termen de executare, care vor fi specificate din timp.
5. Solicitarea privind accesul la un document oficial poate fi refuzată, dacă:
i. în pofida suportului acordat de autoritatea publică, solicitarea rămâne prea vagă pentru a permite identificarea documentului oficial;
ii. solicitarea este vădit nerezonabilă.
6. Autoritatea publică care refuza accesul la un document oficial, în totalitate sau parțial, va oferi explicații privind motivul refuzului. Solicitantul are dreptul de a primi o explicație motivată în scris privind refuzul de la autoritatea publică.”
54. Convenția Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (intrată în vigoare la 1 octombrie 1985) conține următoarele pasaje:
ARTICOLUL 2
Definiții
„
a) date cu caracter personal reprezintă orice informație privind persoana fizică identificată sau identificabilă (persoană vizată);
[...]”
ARTICOLUL 5
Calitatea datelor
Datele cu caracter personal care fac obiectul unei prelucrări automatizate trebuie să fie:
a) obținute și prelucrate în mod corect și legal;
b) înregistrate în scopuri determinate și legitime și nu sunt utilizate în mod incompatibil cu aceste scopuri;
c) adecvate, pertinente și neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate;
d) exacte și, dacă este necesar, actualizate;
e) păstrate într-o formă care să permită identificarea persoanelor în cauză pe o durată ce nu o depășește pe cea necesară scopurilor pentru care ele sunt înregistrate.”
ARTICOLUL 9
Excepții și restricții
„
2. Este posibilă derogarea de la dispozițiile prevăzute la art. 5, 6 și 8 când o astfel de derogare, prevăzută prin legea părții, constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru:
[...]
b) a proteja persoanele în cauză sau drepturile și libertățile celorlalți.”
C. Uniunea Europeană
55. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede:
Articolul 11
Libertatea de exprimare și de informare
„
2. Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.”
Articolul 42
Dreptul de acces la documente
„
56. În părțile sale relevante, Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei este formulat după cum urmează:
Articolul 2
Beneficiarii și domeniul de aplicare
„
(2) Instituțiile pot, sub rezerva acelorași principii, condiții și limite, să permită accesul la documente pentru orice persoană fizică sau juridică care nu are reședința sau sediul social într-un stat membru.
(3) Prezentul regulament se aplică tuturor documentelor deținute de o instituție, adică întocmite sau primite de către aceasta și aflate în posesia acesteia, în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene.”
Articolul 4
Excepții
„
[...]
(b) vieții private și integrității individului, în special în conformitate cu legislația comunitară privind protecția datelor personale.”
57. Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date prevede:
Articolul 2
Definiții
„
(a) «date cu caracter personal» înseamnă orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana vizată); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;
(b) «prelucrarea datelor cu caracter personal» (prelucrare) înseamnă orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea;
[...]”
Articolul 9
Prelucrarea datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare
„
58. În hotărârea pronunțată la 9 noiembrie 2010 în cauzele conexate Volker und Markus Schecke GbR (C-92/09) și Hartmut Eifert (C93/09) împotriva Land Hessen, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a hotărât:
„ Dreptul la protecția datelor cu caracter personal nu este totuși o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate [...]
85 [...] Trebuie amintit că, înainte de a divulga informații referitoare la o persoană fizică, instituțiile sunt ținute să pună în balanță interesul Uniunii de a garanta transparența acțiunilor sale și atingerea adusă drepturilor recunoscute prin articolele 7 și 8 din cartă. Or, nu se poate recunoaște obiectivului transparenței nicio superioritate automată asupra dreptului la protecția datelor cu caracter personal [...], chiar dacă sunt în joc interese economice importante.”
59. În Hotărârea din 29 iunie 2010 în cauza C-28/08 P, Comisia Europeană împotriva The Bavarian Lager Co. Ltd., având ca obiect cererea întreprinderii pentru acces la procesul-verbal complet al unei reuniuni, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) s-a exprimat astfel:
„ Trebuie să se constate că, prin difuzarea versiunii documentului în litigiu din care erau eliminate cele cinci nume ale participanților la reuniunea din 11 octombrie 1996, Comisia nu a încălcat dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 și a respectat în mod suficient obligația de transparență.
77 Impunând ca, pentru cele cinci persoane care nu și‑au dat consimțământul în mod expres, Bavarian Lager să dovedească necesitatea transferului acestor date personale, Comisia s‑a conformat dispozițiilor articolului 8 litera (b) din Regulamentul nr. 45/2001.
78 Întrucât Bavarian Lager nu a oferit nicio motivare expresă și legitimă și niciun argument convingător pentru a demonstra necesitatea transferului acestor date personale, Comisia nu a putut să compare diferitele interese ale părților în cauză. Aceasta nu putea nici să verifice dacă nu exista niciun motiv să se presupună că acest transfer ar putea aduce atingere intereselor legitime ale persoanelor vizate, astfel precum prevede articolul 8 litera (b) din Regulamentul nr. 45/2001.
79 Rezultă din cele de mai sus că în mod întemeiat Comisia a respins cererea de acces la conținutul complet al procesului‑verbal al reuniunii din 11 octombrie 1996.”
D. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului
60. Art. 13 (libertatea de gândire și de exprimare) din Convenția americană a drepturilor omului prevede, printre altele:
„
61. În cauza Claude Reyes și alții împotriva Chile (hotărâre din 19 septembrie 2006), Curtea Interamericană a declarat (traducerea Grefei):
„ 13 din Convenție protejează dreptul tuturor persoanelor de a solicita accesul la informații deținute de stat, cu excepțiile permise de limitările stabilite în Convenție. În consecință, prezentul articol protejează dreptul persoanei de a primi astfel de informații și impune statului obligația pozitivă de a le oferi, astfel încât persoana să poată avea acces la ele ori să primească un răspuns motivat în cazul în care, dintr-un motiv permis de Convenție, statul este îndreptățit să limiteze accesul într-un anumit caz. Informațiile trebuie să fie furnizate fără a fi necesar ca solicitantul să demonstreze că are un interes direct sau personal ca să le primească, cu excepția cazurilor în care se aplică o limitare legitimă. Comunicarea acestor informații persoanei contribuie, de asemenea, la difuzarea lor în cadrul societății, care astfel poate să ia cunoștință de acestea, să aibă acces la acestea și să își formeze o opinie cu privire la acestea. Astfel, dreptul la libertatea de gândire și de exprimare include protecția dreptului de a avea acces la informații deținute de stat, protecție care cuprinde în mod clar cele două dimensiuni
E. Sistemul african de protecție a drepturilor omului
62. Art. 9 din Carta africană a drepturilor omului și popoarelor prevede:
„
2. Orice persoană are dreptul să își exprime și să răspândească opiniile în limita legilor și reglementărilor.”
63. În părțile sale relevante, Declarația de principii privind libertatea de exprimare în Africa, adoptată de Comisia Africană pentru Drepturile Omului și Popoarelor și publicată la 23 octombrie 2002, are următorul cuprins:
I.
Garantarea libertății de exprimare
„
2. Orice persoană trebuie să aibă o șansă egală de a-și exercita dreptul la libertatea de exprimare și la accesul la informații, fără niciun fel de discriminare.”
IV.
Libertatea de informare
„
2. Dreptul la informații trebuie să fie garantat prin lege, în conformitate cu următoarele principii:
- orice persoană are dreptul de acces la informațiile deținute de organismele publice;
- orice persoană are dreptul de acces la informațiile care sunt deținute de organisme private și care sunt necesare pentru exercitarea sau apărarea oricărui drept;
- orice refuz de a comunica informații trebuie să facă obiectul unei proceduri pe lângă un organism independent și/sau instanțe judecătorești;
- organismele publice trebuie, chiar și în absența unei cereri, să facă publice principalele informații de mare interes general;
- nimeni nu poate fi supus unei sancțiuni pentru faptul de a fi oferit cu bună-credință informații despre comportamente ilegale sau care divulgă amenințări grave la adresa sănătății, a securității sau a mediului, cu excepția cazului în care aplicarea de sancțiuni este în interes legitim și este necesară într-o societate democratică;
- legislația privind confidențialitatea trebuie să fie modificată, dacă este necesar, pentru a fi conformă cu principiile libertății de informare.
3. Orice persoană are dreptul de acces la informații și de actualizare sau de corectare a informațiilor cu caracter personal, indiferent dacă acestea sunt deținute de organisme publice sau private.”
F. Drept comparat
64. Din documentele aflate la dispoziția Curții privind legislația statelor membre ale Consiliului Europei reiese că toate cele 31 de state membre studiate, cu excepția Luxemburgului, recunosc dreptul de acces la informațiile și/sau la documentele oficiale deținute de organismele publice. De asemenea, se pare că în majoritatea statelor membre dreptul de acces la informații și/sau documente nu este limitat la documentele deținute de puterea executivă, ci se extinde și la informațiile și/sau documentele deținute de puterea legislativă și cea judiciară, ba chiar și de întreprinderi publice și organisme private care exercită atribuții publice sau care beneficiază de fonduri publice substanțiale. Toate legile privind accesul la informații prevăd anumite categorii de informații a căror divulgare poate fi refuzată. Unele țări au adoptat un criteriu de interes public care obligă autoritățile publice și organismele de control să pună în echilibru interesul în a nu divulga informațiile și interesul public în a le divulga.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENȚIE
65. Reclamanta se plânge de faptul că autoritățile i-au respins accesul la informațiile pe care le-a solicitase de la anumite secții de poliție. Reclamanta se consideră victimă a încălcării drepturilor sale care decurg din art. 10 din Convenție, care prevede următoarele:
„
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
66. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la excepția preliminară ridicată de Guvern cu privire la compatibilitatea ratione materiae a capătului de cerere cu dispozițiile Convenției
1. Argumentele părților în fața Marii Camere
67. Guvernul contestă aplicabilitatea art. 10 din Convenție în privința capătului de cerere formulat de reclamantă și solicită Curții să declare cererea inadmisibilă pe motiv de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. În opinia sa, art. 10 din Convenție nu vizează decât libertatea de a primi și de a comunica informații, orice trimitere la „ 19 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
68. Reclamanta susține că, având în vedere jurisprudența Curții, art. 10 este aplicabil în circumstanțele cauzei. Aceasta susține că, dacă accesul la informații nu ar fi inclus în dreptul de a primi și de a comunica informații și dreptul la libertatea de opinie, statele ar putea cu ușurință să le lipsească de substanță interzicând accesul la date importante referitoare la chestiuni de interes public. Aceasta susține că, așa cum în lipsa accesului la o instanță dreptul la un proces echitabil ar fi lipsit de sens (și citează în această privință hotărârea Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 35, seria A nr. 18), accesul la informații este o condiție sine qua non pentru exercitarea efectivă a dreptului la libertatea de exprimare. Aceasta consideră că dreptul de acces la informații este un element inerent dreptului la libertatea de exprimare. În opinia sa, respingerea accesului la date împiedică exercitarea acestei libertăți.
69. Guvernul Regatului Unit, terț intervenient în cadrul procedurii, consideră că art. 10 din Convenție nu este aplicabil în circumstanțele cauzei. Acesta solicită Curții să țină seama de lucrările pregătitoare ale Convenției și de jurisprudența ulterioară hotărârii Leander împotriva Suediei (26 martie 1987, seria A nr. 116).
70. Media Legal Defence Initiative, Campaign for Freedom of Information, ARTICLE 19, Access to Information Programme și Uniunea Maghiară pentru Libertăți Civile sunt de părere că dreptul la libertatea de exprimare cuprinde dreptul de acces la informații și că, prin urmare, art. 10 este aplicabil în prezenta cauză.
2. Motivarea Curții
71. Principala problemă ridicată de prezenta cauză este aceea dacă art. 10 din Convenție poate fi interpretat ca garantând reclamantei un drept de acces la informații deținute de autoritățile publice. Prin urmare, Curtea trebuie să se pronunțe dacă respingerea cererii de informații formulate de reclamantă a constituit, în circumstanțele cauzei, o ingerință în dreptul reclamantei de a primi și de a comunica informații, astfel cum este garantat de art. 10.
Trebuie stabilit dacă acest capăt de cerere întemeiat de reclamantă pe art. 10 este așadar legat indisolubil de fondul acestui capăt de cerere. În consecință, Curtea decide să unească cu fondul excepția preliminară ridicată de Guvern.
72. De asemenea, constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților în fața Marii Camere
a) Guvernul
73. Guvernul susține că art. 10 din Convenție nu este aplicabil, concluziile din cauza Társaság a Szabadságjogokért împotriva Ungariei (nr. 37374/05, pct. 14, aprilie 2009, denumită în continuare „TársaságTársaság nu a ridicat o excepție preliminară și că, prin urmare, Curtea nu a trebuit să examineze aplicabilitatea art. 10. Acesta susține că, dacă atunci Curtea a acceptat că art. 10 era aplicabil, a fost numai din cauza unor considerente de drept intern. În opinia sa, această acceptare punctuală nu poate servi ca bază pentru extinderea aplicării Convenției în domenii pe care nu ar trebui să le acopere.
74. Guvernul arată de asemenea că și Comitetul de Miniștri a adoptat o convenție specifică și separată cu privire la dreptul de acces la documentele oficiale, ceea ce demonstrează, în opinia sa, că autorii art. 10 nu au intenționat să includă dreptul de a obține informații de la autoritățile publice în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
75. Acesta consideră că simplul fapt că Înaltele Părți Contractante au recunoscut, în legislația lor națională, dreptul de a solicita informații nu justifică o interpretare a acestui drept ca numărându-se printre garanțiile prevăzute la art. 10, statele având, în opinia sa, libertatea de a adopta în cadrul propriului sistem juridic național un nivel de protecție a drepturilor omului mai mare decât cel oferit de Convenție.
76. Acesta consideră că dreptul de acces la informații este un drept autonom menit să consolideze transparența și buna guvernanță, nu este doar un corolar al dreptului la libertatea de exprimare. În opinia sa, nici abordarea conform căreia Convenția trebuie considerată un „ 10 din Convenție ca incluzând acest drept.
77. Guvernul susține că nedivulgarea datelor cu caracter personal solicitate nu a împiedicat nicio dezbatere publică, considerând că reclamanta nu avea nevoie de informațiile solicitate pentru a-și exprima opinia despre o chestiune de interes public sau pentru a trage concluzii privind eficacitatea sistemului de desemnare a avocaților din oficiu.
78. În ipoteza în care Curtea ar constata că art. 10 este aplicabil în circumstanțele prezentei cauze, Guvernul susține că ingerința în exercitarea, de către reclamantă, a dreptului la libertatea de exprimare era în orice caz justificată în raport cu art. 10 § 2 din Convenție.
79. Potrivit Guvernului, numele avocaților din oficiu constituie date cu caracter personal, a căror divulgare ar fi posibilă numai în cazul în care este permisă de lege. Guvernul susține concluzia Curții Supreme, conform căreia avocatul nu exercită prerogative publice nici în numele organelor de aplicare a legii care l-au desemnat, nici în nume propriu, și că nu poate fi așadar calificat drept „ 19 § 4 din Legea privind datele. De asemenea, acesta susține că interpretarea dată de instanța supremă în speță era previzibilă având în vedere recomandarea Comisarului parlamentar pentru protecția datelor, și precizează că această interpretare a fost aplicată constant în toate cauzele similare ulterioare.
80. Prin urmare, Comisia consideră că nu există niciun temei juridic pentru divulgarea informațiilor legate de desemnarea avocaților din oficiu. Cu alte cuvinte, refuzul de a face publice informațiile solicitate a fost prevăzut de lege.
81. Guvernul susține că limitarea accesului la informațiile solicitate deservea obiectivului legitim al protejării drepturilor altora. Acesta afirmă că protecția datelor cu caracter personal constituie un obiectiv legitim în sine, indiferent dacă reputația persoanei vizate este sau nu în joc. Acesta adaugă că cercetările efectuate de reclamantă sunt critice față de activitățile profesionale ale avocaților desemnați din oficiu și că, prin urmare, măsura poate fi considerată totodată ca necesară pentru protecția reputației altora în sensul art. 10.
82. În ceea ce privește chestiunea proporționalității, Guvernul susține că, chiar dacă Curtea ar constata că statul are o obligație pozitivă de a înlesni exercitarea libertății de exprimare, nu este mai puțin adevărat că acesta trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește acordarea accesului la informațiile solicitate. Această marjă este limitată numai în cazul interesului superior al unui reclamant de a-și susține declarațiile prin fapte pentru a se proteja față de răspunderea civilă sau penală pentru declarații referitoare la exercitarea prerogativelor de autoritate publică și în absența oricăror alte mijloace pentru a obține informațiile necesare.
83. Guvernul susține, de asemenea, că statul nu are obligația de a comunica informații constituind date cu caracter personal a căror divulgare nu ar fi justificată de o necesitate socială imperioasă și că o eventuală obligație pozitivă care îi revine în temeiul art. 10 ar trebui interpretată în lumina obligației autorităților de a respecta celelalte drepturi consacrate de Convenție și să garanteze exercitarea acestora, precum și a obligației lor de a realiza un echilibru just nu doar între interesele publice și cele private, ci și între interesele private concurente – 10, iar pe de altă parte, dreptul avocaților din oficiu la respectarea vieții lor private în temeiul art. 8. Acesta consideră, de asemenea, că orice restrângere a drepturilor avocaților din oficiu derivată din art. 8 ar trebui să aibă o interpretare strictă, și că, pe de altă parte, interpretarea sintagmei 8 din Convenție.
84. Guvernul precizează de asemenea că reclamanta putea obține informațiile necesare prin alte mijloace, fără a insista cu necesitatea de a obține comunicarea unor date cu caracter personal. Acesta susține că reclamanta ar fi putut, de exemplu, să solicite date statistice anonime sau chiar să contacteze conducerea poliției la nivel național pentru evaluarea practicilor polițienești în legătură cu desemnarea avocaților din oficiu.
85. Acesta susține că nu se poate acorda același nivel de protecție presei și organizațiilor neguvernamentale: presa are obligații conform normelor deontologice, pe când organizațiile neguvernamentale nu sunt obligate să răspundă pentru exactitatea declarațiilor lor. În orice caz, acesta își exprimă îndoielile cu privire la chestiunea dacă reclamanta a acționat ca un „
b) Reclamanta
86. Reclamanta solicită Marii Camere să confirme faptul că art. 10 este aplicabil în cazul său. Reclamanta susține că, deși în Convenție se folosesc termenii specifici „ 10 cuprinde totodată dreptul de a solicita informații. Aceasta susține că astfel, Curtea a recunoscut acest drept pentru prima dată în cauza Dammann împotriva Elveției (nr. 77551/01, pct. 52, 25 aprilie 2006), și că în cauzele Sdruženi Jihočeské Matky împotriva Republicii Cehe [(dec.), nr. 19101/03, 10 iulie 2006], Társaság (citată anterior), Youth Initiative for Human Rights împotriva Serbiei (nr. 48135/06, 25 iunie 2013) și Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung împotriva Austriei (nr. 39534/07, 28 noiembrie 2013, denumită în continuare Leander (citată anterior) și Gaskin împotriva Regatului Unit (7 iulie 1989, pct. 57, seria A nr. 160) și a adoptat clar poziția că dreptul de acces la informațiile deținute de autoritățile publice intră în domeniul de aplicare a art. 10.
87. Reclamanta adaugă că această abordare se coroborează cu instrumentele internaționale și jurisprudența organelor responsabile de aplicarea acestora, în special cu art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și cu Comentariul general nr. 34 al Comitetului Drepturilor Omului, care arată că este recunoscut la scară largă faptul că dreptul de a solicita informații constituie o componentă esențială a libertății de exprimare.
88. Reclamanta admite că, în cauzele Guerra și Roche, Curtea a declarat că libertatea de a primi informații nu putea fi înțeleasă ca impunând unei părți contractante la Convenție obligații pozitive de a colecta și de a răspândi informații motu proprio [Guerra și alții împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 53, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, precum și Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 172, CEDO 2005-X].
89. Totuși, aceasta susține că, în speță, datele solicitate erau ușor accesibile pentru autorități. Într-adevăr, 17 secții de poliție i-au comunicat datele solicitate fără întârziere, aparent fără a fi necesar să facă eforturi excesive pentru a le obține.
90. Reclamanta susține că, în calitatea sa de „
91. Aceasta consideră că refuzul de a i se acorda acces la informații relevante trebuie interpretat ca o nerespectare, de către statul membru pârât, a obligației sale negative de a nu aduce o atingere nejustificată drepturilor protejate de art. 10 și că, respingându-i accesul la informațiile solicitate, autoritățile naționale au împiedicat-o să își exercite o libertate fundamentală, ceea ce constituie o ingerință nejustificabilă în exercitarea, de către reclamantă, a dreptului protejat prin art. 10.
92. Reclamanta susține că această ingerință nu era conformă cu dispozițiile relevante din legislația internă, în special cele din Legea privind datele. Aceasta precizează că a solicitat acces la informații sub rezerva divulgării în interes public în temeiul art. 19 § 4 din legea menționată. Conform acestui text, datele cu caracter personal referitoare la „
93. Principala problemă ridicată în cursul procedurii interne a fost aceea dacă avocații desemnați din oficiu ar trebui să fie considerați ca fiind „Artico împotriva Italiei (13 mai 1980, seria A nr. 37), Kamasinski împotriva Austriei (19 decembrie 1989, seria A nr. 168) și Czekalla împotriva Portugaliei (nr. 38830/97, CEDO 2002-VIII), Curtea a hotărât că, în anumite circumstanțe, statul poate fi considerat răspunzător pentru anumite deficiențe din sistemul desemnării avocaților din oficiu. În fine, numele avocaților din oficiu nu rămâne secret în momentul publicării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele în care aceștia au fost apărători; în plus, destule secții de poliție și instanțe au considerat că reclamanta avea drept de acces la informațiile solicitate.
94. Reclamanta consideră că este greșită opinia autorităților naționale că avocații nu exercită un serviciu de interes public și că desemnarea și activitățile lor constituie date cu caracter personal; prin urmare, aceasta concluzionează că ingerința în litigiu nu avea temei legal în dreptul intern.
95. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, reclamanta susține că informațiile solicitate se refereau la un subiect de interes public și că erau destinate să încurajeze dezbaterea publică asupra sistemului desemnării avocaților din oficiu și, în special, asupra chestiunii dacă repartizarea desemnărilor favoriza anumiți avocați și astfel însemna o slabă reprezentare a acuzaților. Aceasta susține că cercetarea pentru care a solicitat acces la anumite informații urmărea să contribuie la o dezbatere publică privind exercitarea dreptului la o apărare efectivă, protejat de art. 6 din Convenție. Aceasta subliniază în special că este recunoscut faptul că dreptul la asistență juridică este o piatră de temelie a justiției, precum și că datele obținute de la alte secții de poliție demonstrează existența unor deficiențe structurale care ar fi meritat o examinare mai detaliată. Aceasta arată că abordarea sa a fost afectată de decizia autorităților naționale de a-i respinge accesul la informațiile în cauză. Prin urmare, concluzia sa este că, ținând seama de interesul public pe care considera că îl prezintă subiectul despre care căuta să obțină informații, activitățile sale în calitate de „
96. Reclamanta susține că datele solicitate nu erau accesibile prin alte mijloace, ceea ce conferea practic secțiilor de poliție un monopol asupra informațiilor legate de desemnarea avocaților din oficiu în sectoarele respective. Astfel, aceasta consideră că neacordarea accesului la informațiile solicitate reprezintă exercitarea unei prerogative de cenzură.
97. În plus, potrivit reclamantei, restrângerea în speță a dreptului de acces la informații nu era necesară pentru protecția dreptului avocaților apărării la respectarea vieții lor private. Informațiile solicitate nu privesc sfera privată a avocaților, ci numai serviciul de interes public exercitat de aceștia. Acestea nu vizează modul în care avocații și-au exercitat în practică rolul de apărători, ci desemnarea lor din oficiu exclusiv. Prin urmare, autoritățile interne nu au realizat un echilibru just între dreptul reclamantei protejat de art. 10 și dreptul avocaților din oficiu protejat de art. 8.
98. Reclamanta solicită de asemenea Curții să declare că ingerința în exercitarea dreptului său de a primi informații nu era necesară într-o societate democratică, în sensul art. 10 § 2 din Convenție.
c) Terții intervenienți
i. Guvernul Regatului Unit
99. Guvernul Regatului Unit invocă art. 31 alin. 1 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, conform căruia principalul mijloc de interpretare a Convenției îl constituie sensul obișnuit atribuit de statele contractante termenilor actului. Acesta susține că art. 10 are în mod clar ca obiect să impună organelor statului obligația negativă de a nu aduce atingere dreptului de comunicare, și că nu se poate deduce din textul art. 10 § 1 existența unei obligații pozitive a statelor contractante de a acorda acces la informații. În opinia sa, această analiză este confirmată de lucrările pregătitoare, din care reiese că dreptul de „ 10.
100. Guvernul Regatului Unit este de părere că interpretarea art. 10 în sensul că protejează dreptul la libertatea de informare ar duce la crearea, prin interpretare, a unui „
101. Guvernul Regatului Unit arată, de asemenea, că în hotărârea Leander, Curtea a declarat că art. 10 „Leander, citată anterior, pct. 74). Curtea a confirmat ulterior această concluzie în cauza Guerra, în care informațiile în litigiu nu aveau ele însele caracter privat și individual (Guerra și alții, citată anterior, pct. 53-54), precum și în hotărârea Roche pronunțată de Marea Cameră (citată anterior, pct. 172-173). În fine, în hotărârea Gillberg, Curtea a reamintit că dreptul de a primi și de a comunica informații în mod fundamental interzice guvernului să limiteze posibilitatea persoanei de a primi informații pe care alții doresc ori sunt dispuși să i le comunice [Gillberg împotriva Suediei (MC), nr. 41723/06, pct. 83, 3 aprilie 2012].
102. Guvernul Regatului Unit adaugă că în recentele hotărâri Kenedi împotriva Ungariei (nr. 31475/05, 26 mai 2009), Gillberg (citată anterior), Roșiianu împotriva României (nr. 27329/06, 24 iunie 2014), Shapovalov împotriva Ucrainei (nr. 45835/05, 31 iulie 2012), Youth Initiative for Human Rights (citată anterior) și Guseva împotriva Bulgariei(nr. 6987/07, 17 februarie 2015), Curtea a recunoscut că, în temeiul art. 10, reclamanții aveau drept de acces la informații în baza hotărârilor judecătorești interne, deși, în opinia sa, ar fi fost mai firesc să examineze neexecutarea acestor hotărâri în contextul art. 6. În opinia sa, cauzele Társaság, Sdruženi Jihočeské Matky și Österreichische Vereinigung (citate anterior) nu pot fi examinate în contextul dreptului la informații recunoscut de legislația internă și nu constituie o bază convingătoare pentru a ignora jurisprudența anterioară. În opinia sa, Marea Cameră ar trebui așadar să constate în speță că art. 10 nu este aplicabil și că nu a fost încălcat dreptul reclamantei la libertatea de exprimare.
103. În ședință, Guvernul Regatului Unit a argumentat că, în cauzele anterioare, Curtea a considerat necesar să își actualizeze jurisprudența pentru ca aceasta să reflecte atitudinile sociale contemporane. Nu era nevoie de așa ceva în ceea ce privește libertatea de informare. Potrivit Guvernului Regatului Unit, dacă Curtea ar recunoaște un drept de acces la informațiile deținute de stat, aceasta ar depăși cu mult sarcina sa legitimă de interpretare a Convenției și s-ar erija într-o poziție de instanță legiuitoare.
ii. Media Legal Defence Initiative, Campaign for Freedom of Information, ARTICLE 19, Access to Information Programme și Uniunea Maghiară pentru Libertăți Civile
104. Acești intervenienți formulează în solidar patru argumente întemeiate în primul rând pe textul propriu-zis al art. 10, în al doilea rând pe principiul de bază al libertății de exprimare, în al treilea rând pe evoluția jurisprudenței Curții și în al patrulea rând pe dreptul comparat, concluzia fiind aceea că dreptul la libertatea de exprimare cuprinde dreptul de acces la informațiile deținute de organele publice.
105. Aceștia consideră că textul art. 10 susține explicit concluzia că această dispoziție cuprinde dreptul de acces la informații, dreptul de a comunica informații și dreptul de a primi informații fiind, în opinia lor, două drepturi distincte. Solicitarea de informații de la stat este o expresie a dorinței de a le primi.
106. Interpretarea libertății de exprimare în sensul că acordă drept de acces la informații concordă de asemenea cu principiile generale care stau la baza protecției acestui drept. Libertatea de exprimare este inseparabilă de aflarea „
107. Terții intervenienți recunosc faptul că dreptul de acces la informații nu a fost recunoscut dintotdeauna în jurisprudența Curții. Aceștia susțin însă că această convenție trebuie considerată un „Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei [cererea nr. 25965/04, pct. 277, CEDO 2010 (extrase)]. Aceștia consideră că Marea Cameră nu poate interpreta Convenția numai în conformitate cu intențiile autorilor săi întrucât acestea au fost exprimate în urmă cu mai multe decenii, într-un moment în care numai puține dintre statele contractante actuale făceau parte din Consiliul Europei. Potrivit acestora, Marea Cameră nu este obligată să respecte hotărârile sale anterioare, ci trebuie să interpreteze Convenția ca instrument viu, în lumina condițiilor existente în prezent.
108. Intervenienții afirmă, de asemenea, că în cauzele Leander, Gaskin, Guerra și Roche (citate anterior), Curtea a dedus un drept de acces la informații din interpretarea art. 8, dispoziție care nu cuprinde o bază textuală pentru recunoașterea acestui drept.
109. Reiese în mod clar din jurisprudența recentă a Curții că dreptul de acces la informație este recunoscut explicit ca un drept care intră în domeniul de aplicare al art. 10. Accesul la informații contribuie la liberul schimb de opinii și de idei și la buna administrare a afacerilor publice. Colectarea de informații este o parte esențială din activitatea jurnalistică, iar statul este obligat să nu împiedice circulația informațiilor. Este în interesul public general ca informațiile deținute de o autoritate publică să fie făcute accesibile. Funcția de „
110. Intervenienții adaugă că un drept garantat de Convenție nu ar trebui să fie limitat la o anumită categorie de persoane, considerând că rolul de „
111. În cazul în care legislația internă prevede un drept de acces la informații, acesta ar trebui - potrivit intervenienților - să fie pus în aplicare într-un mod compatibil cu art. 10, dispoziție care, în opinia lor, cuprinde dreptul de acces la informații.
112. Intervenienții consideră că refuzul de a-i acorda reclamantei acces la informațiile solicitate este mai degrabă o ingerință în raport cu art. 10 decât o neîndeplinire de către stat a obligației pozitive în sensul în care această noțiune a fost interpretată în contextul art. 2, 6 și 8 din Convenție.
113. În fine, aceștia susțin că, deși este necesar să se mențină un echilibru just între protecția vieții private și cea a libertății de exprimare, există foarte puțină marjă de manevră pentru restricțiile privind libertatea de exprimare în chestiuni de interes public, iar dreptul la protecția datelor cu caracter personal nu este un drept absolut, ci trebuie luat în considerare în raport cu rolul său în societate.
iii. Fair Trials
114. Fair Trials consideră că un control de tipul „ 10.
115. Dreptul la asistență juridică este recunoscut ca o piatră de temelie a sistemului judiciar, în special în Principiile și orientările Organizației Națiunilor Unite privind accesul la asistența juridică în sistemele de justiție penală, și Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale. Mai multe organisme au exprimat îngrijorări cu privire la independența avocaților desemnați de poliție: Curtea (Europeană a Drepturilor Omului), în hotărârea Martin împotriva Estoniei (nr. 35985/09, 30 mai 2013), instituțiile Organizației Națiunilor Unite în Manual pentru factorii de decizie politică și practicieni cu privire la accesul la asistență juridică încă din primele faze ale procedurilor penale (Early access to legal aid in criminal justice processes: a handbook for policy-makers et practitioners), și însăși Fair Trials, în studiul său privind funcționarea practică a asistenței juridice în Uniune (The practical Operation of Legal Aid in the EU, 2012). Un control extern în privința desemnărilor din oficiu realizate de poliție ar fi așadar o garanție esențială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, protejat de art. 6 din Convenție.
116. La punerea în echilibru a interesului avocaților desemnați din oficiu pentru protecția dreptului lor la respectarea vieții private, garantat de art. 8, și interesul concurent al ONG-urilor pentru supravegherea funcționării sistemului de asistență juridică în contextul art. 10, este important să se facă distincția între rolul avocatului în calitate de agent al sistemului public de justiție și confidențialitatea relației client-avocat. Listele de avocați care pot fi desemnați din oficiu sunt în general puse la dispoziția publicului, ceea ce arată că avocații care sunt de acord să fie desemnați pentru asistență juridică au renunțat, într-o anumită măsură, la dreptul lor la viață privată. În plus, faptul că informațiile despre desemnările din oficiu sunt făcute publice nu aduce atingere confidențialității relației client-avocat. Fair Trials consideră așadar că, dacă o autoritate națională consideră aceste informații ca fiind informații private în loc de informații de interes public, aceasta trebuie să justifice decizia prin trimitere la interesele contrare superioare protejate de art. 10. Opinia acesteia este că, fără o punere în balanță a intereselor, nu se poate considera că autoritățile naționale au realizat un just echilibru între interesele în cauză, dar că această punere în balanță, dacă s-ar face, ar conduce obligatoriu la concluzia că este necesară divulgarea informațiilor despre desemnările din oficiu: într-adevăr, accesul la informații ar permite un control extern și ar asigura astfel respectarea art. 6 din Convenție, interes care ar fi mult mai important decât protecția identității și a activităților comerciale ale avocaților.
2. Motivarea Curții
a) Cu privire la aplicabilitatea art. 10 și existența unei ingerințe
117. Prima problemă care se ridică în speță este aceea dacă faptele de care se plânge reclamanta intră în domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție. Curtea observă că alin. 1 al acestui articol prevede că dreptul la libertatea de exprimare „supra și pct. 140 și 146-147 infra), acesta nu precizează că acest drept cuprinde libertatea de a căuta informații. Pentru a stabili dacă refuzul, în litigiu, al autorităților naționale de a acorda reclamantei accesul la informațiile solicitate a constituit o ingerință în exercitarea de către aceasta a drepturilor garantate de art. 10, Curtea trebuie să efectueze o examinare generală a acestei dispoziții pentru a verifica dacă și în ce măsură acesta protejează dreptul de acces la informații deținute de stat, argument susținut de reclamantă și de organizațiile neguvernamentale interveniente ca terți, dar contestat de Guvernul pârât și Guvernul terț intervenient.
i. Observații preliminare cu privire la interpretarea Convenției
118. Curtea a subliniat anterior că, în calitate de tratat internațional, Convenția se interpretează prin prisma normelor de la art. 31 și 33 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor (Golder, citată anterior, pct. 29; Lithgow și alții împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, pct. 114 și 117, seria A nr. 102; Johnston și alții împotriva Irlandei, 18 decembrie 1986, pct. 51 și urm., seria A nr. 112; Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 57-59, CEDO 2000-III).
119. Astfel, conform Convenției de la Viena, Curtea trebuie să determine sensul obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor în contextul lor și în lumina obiectului și scopului dispoziției din care provin aceștia (Johnston și alții, citată anterior, pct. 51; și art. 31 alin. 1 din Convenția de la Viena, citat la pct. 35 supra).
120. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că și contextul dispoziției este cel al unui tratat pentru protecția efectivă a drepturilor omului și faptul că această Convenție se citește în ansamblu și se interpretează respectând armonia și coerența internă a diferitelor sale dispoziții [Stec și alții împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 și 65900/01, pct. 47-48, CEDO 2005-X; și Rantsev, citată anterior, pct. 274].
121. Curtea a subliniat că obiectul și scopul Convenției în cauză, instrument de protecție a drepturilor omului, impun înțelegerea și aplicarea dispozițiilor sale astfel încât aceste drepturi să devină reale și efective, nu teoretice și iluzorii (Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 87, seria A nr. 161).
122. Curtea mai amintește că această Convenție depășește cadrul simplei reciprocități între statele contractante [Mamatkulov și Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 și 46951/99, pct. 100, CEDO 2005-I; și Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 239, seria A nr. 25].
123. Mai trebuie ținut seama și de orice normă de drept internațional aplicabilă în relațiile dintre părțile contractante [Al-Dulimi și Montana Management Inc. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 134, 21 iunie 2016]; Convenția nu poate fi interpretată într-un vid, ci trebuie pe cât posibil să fie interpretată astfel încât să fie compatibilă cu celelalte norme de drept internațional din care face parte [a se vedea, de exemplu, Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 55, CEDO 2001-XI; Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, pct. 150, CEDO 2005-VI; Hassan împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 77 și 102, CEDO 2014; și art. 31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena, citată la pct. 35 supra].
124. Fiind seturi de norme și principii acceptate de o majoritate vastă a statelor, numitorul comun al normelor de drept internațional sau de drept național ale statelor europene reflectă o realitate, pe care Curtea nu o poate ignora atunci când este învestită cu clarificarea domeniului de aplicare al unei dispoziții din Convenție (Opuz împotriva Turciei, nr. 33401/02, pct. 184, CEDO 2009). Consensul care decurge din instrumentele internaționale specializate și din practica statelor contractante poate constitui un factor relevant pentru Curte când interpretează dispozițiile Convenției în anumite cazuri [a se vedea Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 102 și pct. 108-110, CEDO 2011, în care Curtea a hotărât că obiecția pe motive de conștiință la serviciul militar intră sub incidența art. 9; Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 104-109, 17 septembrie 2009, cu privire la art. 7 și principiul retroactivității legii penale mai favorabile; și Rantsev, citată anterior, pct. 278-282, cu privire la aplicabilitatea art. 4 la traficul de persoane].
125. În fine, se poate recurge și la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la lucrările pregătitoare pentru tratat, fie pentru a se confirma sensul în conformitate cu etapele menționate mai sus, fie pentru a se determina sensul atunci când acesta este ambiguu, obscur ori duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional [a se vedea Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 62, CEDO 2008, și art. 32 din Convenția de la Viena, citat la pct. 35 supra]. Reiese din jurisprudență că lucrările pregătitoare nu delimitează chestiunea dacă un drept pot fi considerat ca intrând în domeniul de aplicare al unui articol din Convenție dacă existența acestui drept este confirmată de un nivel crescând de consens care dezvoltă în materie (a se vedea, de exemplu, Sigurður A. Sigurjónsson împotriva Islandei, 30 iunie 1993, pct. 35, seria A nr. 264).
ii. Jurisprudența organelor Convenției
126. Principiile menționate mai sus sunt cele în lumina cărora Curtea va examina chestiunea dacă, și în ce măsură, se poate considera că dreptul de acces la informații deținute de stat intră ca atare sub incidența „ 10 din Convenție, chiar dacă acest drept nu rezultă în mod direct din textul acestei dispoziții. Guvernul pârât și Guvernul intervenient susțin îndeosebi că autorii Convenției nu au făcut referire la dreptul de acces la informații în textul Convenției tocmai pentru că nu intenționau să impună o asemenea obligație părților contractante (a se vedea, de asemenea, pct. 69 și 101 supra).
127. Curtea amintește că problema dacă un capăt de cerere formulat de un reclamant care se plânge că i-a fost refuzat accesul la informații poate fi considerat ca intrând în sfera de aplicare a art. 10 din Convenție, chiar și în lipsa unei referiri explicite la accesul la informații în textul dispoziției respective, a făcut de-a lungul anilor obiectul unei clarificări graduale în jurisprudența organelor Convenției, atât la nivelul Comisiei Europene a Drepturilor Omului [a se vedea, în special, Șaisprezece municipalități austriece și unii dintre consilierii acestora împotriva Austriei, nr. 5767/72 ș.a., decizia Comisiei din 31 mai 1974, Anuarul 1974, p. 338; X. împotriva Republicii Federale Germania, nr. 8383/78, decizia Comisiei din 3 octombrie 1979, Decizii și rapoarte (DR), 17, p. 229; Clavel împotriva Elveției, nr. 11854/85, decizia Comisiei din 15 octombrie 1987, DR 54, p. 153; A. Loersch și Nouvelle Association du Courrier împotriva Elveției (MC), nr. 23868/94 și 23869/94, decizia Comisiei din 24 februarie 1995), DR 80-A, p. 162; Bader împotriva Austriei, nr. 26633/95, decizia Comisiei din 15 mai 1996; Nurminen și alții împotriva Finlandei, nr. 27881/95, decizia Comisiei din 26 februarie 1997; și Grupo Interpres SA împotriva Spaniei, nr. 32849/96, decizia Comisiei din 7 aprilie 1997, DR 89-A, p. 150], cât și al Curții, care, la pct. 74 din hotărârea Leander din 1987, a formulat astfel abordarea care a devenit ulterior poziția jurisprudențială standard în materie:
„
128. Astfel, Plenul Curții în hotărârea Gaskin (citată anterior, pct. 52) în 1989 și Marea Cameră în hotărârea Guerra (citată anterior) în 1998 au confirmat această abordare, Marea Cameră adăugând în hotărârea Guerra că libertatea de a primi informații „motu proprioGuerra și alții, citată anterior, pct. 53; și Sîrbu și alții împotriva Republicii Moldova, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01, pct. 17-19, 15 iunie 2004). În 2005, în hotărârea Roche (citată anterior, pct. 172), Marea Cameră a urmat același tip de raționament Eccleston împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 42841/02, 18 mai 2004] și Jones împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 42639/04, 13 septembrie 2005)].
129. Cauzele menționate la punctul precedent erau similare prin faptul că reclamanții au solicitat acces la informații relevante pentru viața lor privată. Curtea a statuat acolo că, în circumstanțele specifice ale cauzei, dreptul de acces la informații nu era prevăzut la art. 10 din Convenție, dar că informațiile solicitate se refereau la viața privată și/sau de familie a reclamanților, astfel că intrau în domeniul de aplicare al art. 8 (Gaskin, citată anterior, pct. 37) sau confereau aplicabilitate art. 8 (Leander, pct. 48; Guerra și alții, pct. 57; și Roche, pct. 155-156, toate citate anterior).
130. Ulterior, în hotărârea Dammann (citată anterior, pct. 52), Curtea a stabilit că activitatea de colectare de informații este o etapă pregătitoare esențială în jurnalism și că este inerentă libertății presei și, prin urmare, protejată (a se vedea, de asemenea, Shapovalov, citată anterior). Fără prea multe dezbateri, acest aspect a fost dezvoltat ulterior în decizia Sdruženi Jihočeské Matky (citată anterior). În primul rând, Curtea a amintit principiile stabilite în hotărârile Leander, Guerra și Roche. Pe baza deciziei Loiseau împotriva Franței [(dec.), nr. 46809/99, CEDO 2003-XII (extrase)], aceasta a observat apoi că era „Grupo Interpres SA (citată anterior), Curtea a hotărât că refuzul în litigiu al unei autorități publice de a acorda acces la documente administrative relevante, care erau ușor accesibile, a constituit o ingerință în exercitarea de către reclamantă a dreptului său de a primi informații, astfel cum este garantat de art. 10 din Convenție. La fel ca în cauza Grupo Interpres SA, capătul de cerere formulat în temeiul Convenției în cauza Dammann era legat de punerea în aplicare a unei obligații, prevăzute în dreptul intern, de a acorda accesul la documentele solicitate, sub rezerva anumitor condiții. În această cauză, după ce a stabilit că restricția în litigiu nu era disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit, în cele din urmă Curtea a declarat inadmisibil capătul de cerere pentru că era vădit nefondat.
131. Ulterior, într-o serie de hotărâri pronunțate în urma deciziei Sdruženi Jihočeské Matky (citată anterior), Curtea a considerat că există o ingerință în dreptul protejat prin art. 10 § 1 în cazurile în care, deși reclamantului respectiv i s-a recunoscut, în temeiul dreptului intern, un drept de acces la informațiile în litigiu, îndeosebi în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive, autoritățile nu au pus în aplicare acest drept. Pentru a stabili existența unei ingerințe, Curtea a luat în considerare, de asemenea, faptul că informațiile în litigiu constituiau un element esențial pentru exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare, sau faptul că făceau parte dintr-o colecție legitimă de informații de interes public care trebuiau să fie comunicate publicului și astfel să contribuie la o dezbatere publică (Kenedi, 26 mai 2009, pct. 43; Youth Initiative for Human Rights, 25 iunie 2013, pct. 24; Roșiianu, 24 iunie 2014, pct. 64; și Guseva, 14 februarie 2015, pct. 55, toate fiind citate anterior și toate făcând trimitere în acest context la hotărârea Társaság descrisă pe larg mai jos). Având în vedere circumstanțe comparabile din hotărârea Gillberg (citată anterior), Marea Cameră a adoptat o abordare similară (a se vedea pct. 93 din prezenta hotărâre), reamintind totodată principiul Leander, potrivit căruia art. 10 „ibidem, pct. 83). Retroactiv, Curtea consideră că această jurisprudență nu constituie o renunțare la principiile Leander, ci mai degrabă o extindere a acestor principii, în sensul că jurisprudența s-a referit la situații în care, astfel cum a observat Guvernul intervenient, statul a recunoscut dreptul de a primi informații, însă nu a reușit să pună în aplicare acest drept sau a împiedicat exercitarea lui.
132. În paralel cu această jurisprudență s-a dezvoltat o abordare strâns legată de aceasta, cea urmată în hotărârile Társaság și Österreichische Vereinigung (din 14 aprilie 2009 și, respectiv, 28 noiembrie 2013, ambele citate anterior). Curtea a recunoscut acolo, sub rezerva anumitor condiții – Kenedi, Youth Initiative for Human Rights, Roșiianu și Guseva 10 din Convenție. În hotărârea Társaság, Curtea a subliniat că organizația reclamantă juca rolul de Kenedi, Youth Initiative for Human Rights, Roșiianu și Guseva, că aceasta căuta în mod legitim să colecteze informații despre o chestiune de importanță publică (și anume cererea, adresată unui politician, pentru controlul de constituționalitate al unei legi penale privind infracțiuni în materie de droguri) și că autoritățile au intervenit în etapa pregătitoare a acestui proces creând un obstacol administrativ. Aceasta a considerat că monopolul Curții Constituționale asupra informațiilor constituia astfel o formă de cenzură. În plus, având în vedere că intenția reclamantei era aceea de a comunica publicului informații care puteau fi extrase din acțiunea constituțională respectivă și astfel de a contribui la dezbaterea publică privind legislația penală în materie de droguri, aceasta a considerat că era evident că s-a adus atingere dreptului reclamantei de a comunica informații (Társaság, pct. 26 și 28). Curtea a ajuns la concluzii similare în hotărârea Österreichische Vereinigung (pct. 36).
133. Faptul că înseși Curtea nu a explicat în jurisprudența sa legătura dintre principiile Leander și evoluția recentă descrisă mai sus nu înseamnă că între cele două categorii de principii există contradicții sau neconcordanțe. Se pare că declarația Curții, potrivit căreia dreptul la libertatea de a primi informații „ 10. Această declarație a fost preluată de Plenul Curții și de Marea Cameră în hotărârile Guerra, Gaskin și Roche (precum și în hotărârea Gillberg). Cu toate acestea, deși a constatat că, în circumstanțe precum cele care făceau obiectul cauzelor Gaskin, Guerra și Roche, art. 10 nu conferea persoanei un drept de acces la informațiile în litigiu și nu impunea Guvernului obligația de a comunica aceste informații, Curtea nu a exclus existența unui astfel de drept și nici a obligației corespunzătoare Guvernului în alte tipuri de circumstanțe. Jurisprudența recentă sus-menționată (inclusiv hotărârea Gillberg) poate fi considerată ca fiind o ilustrare a tipului de circumstanțe în care Curtea s-a arătat dispusă să recunoască un drept individual de acces la informații deținute de stat. În scopul examinării prezentei cauze, Marea Cameră consideră că este util să facă o examinare mai amplă pentru a stabili în ce măsură un drept de acces la informații decurge din art. 10 din Convenție.
iii. Lucrările pregătitoare
134. Curtea reține pentru început argumentul Guvernului Regatului Unit, bazat pe art. 31 alin. 1 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, conform căruia principalul mijloc de interpretare a Convenției îl constituie sensul obișnuit atribuit de statele contractante termenilor actului (supra, pct. 99). Guvernul Regatului Unit susține că art. 10 are în mod evident ca obiect să impună organelor statului obligația negativă de a nu aduce atingere dreptului de comunicare și că nu se poate deduce din textul art. 10 § 1 existența unei obligații pozitive a statelor contractante de a acorda accesul la informații. În opinia sa, această analiză este confirmată de lucrările pregătitoare, din care reiese că dreptul de „ 10.
135. În ceea ce privește lucrările pregătitoare referitoare la art. 10, Curtea observă că este adevărat că textul proiectului preliminar de convenție întocmit de Comitetul de experți în cadrul primei sale reuniuni (din 2-8 februarie 1950) era identic cu cel al art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului și cuprindea dreptul de a căuta informații. Însă acest drept nu mai apare în versiunile ulterioare ale textului (supra, pct. 44-49). Nu există nicio dovadă a discuțiilor referitoare la această modificare sau a unei dezbateri privind elementele exacte care constituie libertatea de exprimare (a se vedea, a contrario, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 51-52, seria A nr. 44).
Curtea nu este convinsă așadar că se poate acorda o importanță decisivă lucrărilor pregătitoare în ceea ce privește posibilitatea de a interpreta art. 10 § 1 în sensul că acesta cuprinde un drept de acces la informații în acest context. De asemenea, nu este convinsă că nu există circumstanțe în care o astfel de interpretare se poate deduce din sensul obișnuit al termenilor „ 10.
136. Dimpotrivă, trebuie remarcat faptul că lucrările pregătitoare pentru Protocolul nr. 6 denotă un punct de vedere împărtășit de instituțiile și organele Consiliului Europei, potrivit căruia art. 10 § 1 din Convenție, astfel cum era redactat la origine, ar putea fi considerat, în mod rezonabil, ca cuprinzând deja „
În special, în avizul său referitor la proiectul de Protocol nr. 6, Curtea a considerat că libertatea de a primi informații garantată de art. 10 o cuprindea într-adevăr pe aceea de a căuta informații, dar a considerat, în acord cu raportul explicativ, că libertatea de a căuta informații nu implică obligația ca autoritatea să le comunice. În mod similar, în observațiile sale referitoare la același proiect de protocol, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat că, deși art. 10 nu menționează libertatea de a căuta informații, nu se poate exclude faptul că o astfel de libertate a fost înțeleasă în mod implicit printre cele pe care le protejează acest articol și nu era interzis să se accepte faptul că, în anumite circumstanțe, acesta cuprindea un drept de acces la documente care nu erau în general accesibile. În opinia Comisiei, era necesar ca orice posibilitate de dezvoltare să fie lăsată în seama interpretării pe cale jurisprudențială a art. 10 (supra, pct. 51).
137. De asemenea, pentru motivele expuse mai jos, Curtea consideră că, în anumite tipuri de cauze și sub rezerva unor condiții speciale, pot exista argumente solide în favoarea interpretării în sensul că această dispoziție cuprinde dreptul unei persoane de acces la informațiile deținute de stat și obligația statului de a le comunica.
iv. Drept comparat și drept internațional
138. Astfel cum s-a arătat mai sus (pct. 123), Convenția trebuie interpretată nu separat, ci – 31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena (supra, pct. 35) Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979, pct. 41, seria A nr. 31; și Stafford împotriva Regatului Unit (MC), nr. 46295/99, pct. § 67-68, CEDO 2002-IV].
139. În această privință, Curtea constată că, în marea majoritate a statelor contractante, mai precis în cele 31 de state studiate cu excepția unuia, legislația națională recunoaște un drept de acces la informațiile și/sau documentele oficiale deținute de autoritățile publice, ca fiind un drept autonom vizând consolidarea transparenței în gestionarea afacerilor publice în general (supra, pct. 64). Chiar dacă acest scop este mai larg decât cel de promovare a dreptului la libertatea de exprimare ca atare, Curtea consideră stabilit faptul că în statele membre ale Consiliului Europei există un consens larg cu privire la nevoia de a recunoaște un drept individual de acces la informațiile deținute de stat pentru a permite populației să analizeze chestiunile de interes public, inclusiv modul de funcționare a autorităților publice într-o societate democratică, și pentru a-și forma o opinie în această chestiune.
140. Există un consens puternic și la nivel internațional. În special, dreptul de a căuta informații este garantat explicit în art. 19 (dispoziție care protejează libertatea de exprimare, corespunzătoare art. 10 din Convenție) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966, act ratificat de cele 47 de părți contractante la Convenție, inclusiv Ungaria (toate, cu excepția Elveției și a Regatului Unit, au acceptat dreptul de recurs individual în temeiul protocolului facultativ la aceasta). Același drept este consacrat în art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului.
141. În acest sens, trebuie remarcat faptul că și Comitetul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite a confirmat în mod repetat existența unui drept de acces la informații. Acesta a subliniat importanța accesului la informații în procesul democratic, precum și legătura între acest acces și posibilitatea de a răspândi informații și opinii despre chestiuni de interes public pentru cetățeni. Acesta a considerat că libertatea de gândire și de exprimare cuprinde protecția dreptului de acces la informații deținute de stat. Într-una din cauze, acesta a statuat că dreptul de a căuta informații putea fi exercitat fără necesitatea de a demonstra un interes direct sau personal pentru obținerea informațiilor respective, însă ca urmare a funcțiilor de „supra, pct. 39-41).
142. Curtea mai observă că, potrivit Raportorului special al ONU privind promovarea și protecția dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul de a căuta și de a primi informații este un element esențial al dreptului la libertatea de exprimare, care cuprinde dreptul general al publicului de a avea acces la informațiile de interes public, dreptul persoanelor de a solicita informații care le privesc și care pot avea impact asupra drepturilor lor individuale, precum și dreptul mass-mediei de acces la informații (supra, pct. 42).
143. Este adevărat că aceste concluzii au fost adoptate cu privire la art. 19 din Pact, al cărei text este diferit de cel al art. 10 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea le consideră relevante în prezenta cauză prin aceea că dreptul de acces la informații și documente de interes public este inerent libertății de exprimare. Organele ONU consideră că dreptul „supra, pct. 39-42).
144. În plus, art. 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 garantează cetățenilor un drept de acces la documentele deținute de instituțiile Uniunii, sub rezerva excepțiilor prevăzute la art. 4 din Regulament (supra, pct. 55-56).
145. În plus, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a recunoscut dreptul de acces la documentele publice în Recomandarea Rec (2002) 2 privind accesul la documentele publice, în care a declarat că statele membre ar trebui, cu anumite excepții, să garanteze oricărei persoane dreptul de acces, la cerere, la documentele publice deținute de autoritățile publice (supra, pct. 52). În plus, deși Convenția Consiliului Europei privind accesul la documentele oficiale până în prezent a fost ratificată de numai șapte state membre, adoptarea acesteia denotă o evoluție continuă în direcția recunoașterii obligației statului de a acorda acces la informațiile publice sau oficiale [Curtea a luat deja în considerare în jurisprudența sa instrumentele internaționale care nu au fost ratificate de totalitatea sau chiar de majoritatea statelor părți la Convenție, de exemplu în hotărârile Glass împotriva Regatului Unit, nr. 61827/00, pct. 75, CEDO 2004-II și Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 50, CEDO 2004-XII; de asemenea, a ținut cont de instrumente care nu erau obligatorii în momentul examinării sale, ca de exemplu în hotărârile Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, CEDO 2002-VI, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, CEDO 2007-II, și Marckx, citată anterior, pct. 20 și 41]. Astfel, deși prezenta cauză nu are ca obiect un drept deplin de acces la informații, Curtea consideră că această convenție denotă o tendință clară către o normă europeană, care trebuie văzută ca un considerent relevant în speță.
146. Este, de asemenea, util pentru Curte să țină seama de evoluțiile care apar în alte sisteme regionale de protecție a drepturilor omului în ceea ce privește recunoașterea dreptului de acces la informații. Cea mai importantă evoluție este interpretarea dată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului în cauza Claude Reyes și alții împotriva Chile art. 13 din Convenția americană privind drepturile omului, care garantează dreptul de a căuta și de a primi informații, Curtea Interamericană considerând că dreptul la libertatea de gândire și de exprimare includea protecția dreptului de a avea acces la informații deținute de stat (supra, pct. 61).
147. Se mai poate menționa și Declarația de principii privind libertatea de exprimare în Africa, adoptată de Comisia Africană pentru Drepturile Omului și ale Popoarelor în 2002. Întrucât art. 9 din Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor nu se referă la dreptul de a căuta informații, Declarația de principii precizează explicit că „supra, pct. 63).
148. Așadar, reiese clar din considerentele de mai sus că, de la adoptarea Convenției, dreptul intern al marii majorități a statelor membre ale Consiliului Europei și instrumentele internaționale relevante au evoluat efectiv până la un punct în care există un larg consens, în Europa și în afara ei, cu privire la necesitatea de a recunoaște un drept individual de acces la informațiile deținute de stat pentru a ajuta publicul să își formeze o opinie cu privire la chestiunile de interes general.
v. Abordarea Curții privind aplicabilitatea art. 10
149. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nimic nu o împiedică să interpreteze art. 10 § 1 din Convenție ca incluzând un drept de acces la informații.
150. Aceasta este conștientă de importanța securității juridice în dreptul internațional și de faptul nu este de așteptat ca statele membre să pună în aplicare o obligație internațională pe care nu au acceptat-o de la bun început. Aceasta consideră că este în interesul securității juridice, al previzibilității și egalității în fața legii să nu se abată fără motiv întemeiat de la propriile precedente [Mamatkulov și Askarov, citată anterior, pct. 121; și Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 70, CEDO 2001-I]. Convenția fiind în primul rând un mecanism de protecție a drepturilor omului, Curtea trebuie să ia în considerare și evoluția situației din statele contractante și să reacționeze, de exemplu, la consensul care ar putea apărea cu privire la normele care trebuie atinse [Biao împotriva Danemarcei (MC), nr. 38590/10, pct. 131, 24 mai 2016].
151. Din studiul referitor la jurisprudența organelor Convenției rezumat la pct. 127-132 supra reiese că a existat o evoluție vizibilă către recunoașterea, în anumite condiții, a dreptului la libertatea de informare ca element inerent libertății de a primi și de a comunica informații, libertate protejată de art. 10 din Convenție.
152. Curtea observă că această evoluție se reflectă și în poziția adoptată de organismele internaționale pentru protecția drepturilor omului, care condiționează dreptul „supra, pct. 39-42 și 143).
153. În plus, este de o importanță primordială faptul că, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, din cele 31 de state membre ale Consiliului Europei participante la studiul de drept comparat, aproape toate au adoptat legi privind libertatea de informare. Un alt indicator al unei abordări comunitare în acest context este existența Convenției privind accesul la documentele oficiale.
154. Având în vedere evoluțiile recente și drept răspuns la evoluția convergentă în ceea ce privește normele de respectat în materie de protecție a drepturilor omului, Curtea consideră necesar să clarifice principiile Leander în prezenta cauză.
155. Obiectul și scopul Convenției, instrument de protecție a drepturilor omului, impun înțelegerea și aplicarea dispozițiilor sale astfel încât aceste drepturi să devină reale și efective, nu teoretice și iluzorii (Soering împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 87). Așa cum reiese clar din jurisprudența recentă a Curții și din deciziile adoptate de alte organisme pentru protecția drepturilor omului, a afirma că dreptul de acces la informații nu poate în niciun caz să intre în domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție ar duce la situații în care „ 10.
156. Pe scurt, a sosit momentul pentru clarificarea principiilor tradiționale. Curtea consideră în continuare că „proprio motu 10 nu conferă persoanei un drept de acces la informații deținute de o autoritate publică și nici nu obligă statul să i le comunice. Cu toate acestea, așa cum rezultă din analiza de mai sus, este posibil ca acest drept sau această obligație să apară, în primul rând, dacă divulgarea informațiilor a fost impusă prin hotărâre judecătorească devenită executorie (ceea ce nu este cazul aici) și în al doilea rând, în cazul în care accesul la informații este decisiv pentru exercitarea de către persoană a dreptului său la libertatea de exprimare, în special
vi. Criterii pentru aplicarea dreptului de acces la informații deținute de stat
157. Problema dacă și în ce măsură neacordarea accesului la informații constituie o ingerință în exercitarea de către un reclamant a dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie evaluată de la caz la caz, ținând seama de circumstanțele speciale ale cauzei. Curtea consideră că jurisprudența recentă menționată anterior (pct. 131 și 132) oferă exemple valoroase de criterii relevante pentru a defini mai exact întinderea acestui drept.
α) Scopul cererii de informații
158. O primă condiție prealabilă trebuie să fie aceea că persoana care solicită acces la informații deținute de o autoritate publică are scopul de a-și exercita libertatea sa „mutatis mutandis, Társaság, citată anterior, pct. 27-28; și Österreichische Vereinigung, citată anterior, pct. 36).
159. În acest context, se poate reaminti că în materie de libertate a presei, Curtea a statuat că „ 10 o acordă jurnaliștilor în legătură cu relatarea unor chestiuni de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații exacte și fiabile în conformitate cu etica jurnalisticăGoodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, pct. 39, Culegere 1996-II; Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO, 1999-I; și Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 65, CEDO 1999-III]. Aceleași considerente ar trebui să se aplice unei organizații neguvernamentale cu rol de
În consecință, pentru a stabili dacă art. 10 este aplicabil, trebuie să se stabilească dacă informațiile căutate erau într-adevăr necesare pentru exercitarea libertății de exprimare (Roșiianu, citată anterior, pct. 63). În opinia Curții, trebuie să se considere că obținerea accesului la informații este necesară în cazul în care reținerea lor poate să împiedice exercitarea de către persoana respectivă a dreptului său la libertatea de exprimare ori să aducă atingere acestui drept (Társaság, citată anterior, pct. 28), care cuprinde „ 10 § 2.
β) Natura informațiilor solicitate
160. Curtea a concluzionat deja că respingerea accesului la informații a constituit o ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor de a primi și de a comunica informații, în cazurile în care datele solicitate au fost, respectiv, „Youth Initiative for Human Rights, citată anterior, pct. 24), Társaság, citată anterior, pct. 37 și 38), Kenedi, citată anterior, pct. 43), precum și decizii privind comisionul pe tranzacții imobiliare (Österreichische Vereinigung, citată anterior, pct. 42). Astfel, aceasta a acordat o pondere considerabilă prezenței unor categorii speciale de informații considerate a fi de interes public.
161. În continuarea acestei abordări, Curtea consideră că informațiile, datele sau documentele la care se solicită acces trebuie, în general, să se conformeze unei criteriu de interes public pentru a trebui să fie divulgate în temeiul Convenției. Acest lucru se poate întâmpla, în special, în cazul în care accesul la aceste informații contribuie la transparență în gestionarea afacerilor publice și în chestiuni de interes pentru societate în general, și permite astfel participarea întregii societăți la guvernanța publică.
162. Curtea a subliniat că definiția a ceea ce ar putea să constituie un subiect de interes public depinde de circumstanțele fiecărei cauze. Au legătură cu interesul public chestiunile care afectează publicul în așa măsură încât acesta poate în mod legitim să se intereseze de ele, care îi atrag atenția sau îl preocupă în mod semnificativ, în special pe motiv că acestea se referă la bunăstarea cetățenilor sau la viața comunității. Acest lucru este valabil și pentru aspectele care pot să creeze o mare controversă, care vizează o temă socială importantă sau care au legătură cu o problemă despre care este în interesul publicului să fie informat. Interesul public nu poate fi redus la așteptările unui public amator de detalii referitoare la viața privată a altor persoane, nici la gustul cititorilor pentru senzațional și uneori chiar pentru voyeurism. Pentru a verifica dacă publicarea de informații are legătură cu un subiect de importanță generală, este necesar să se evalueze ansamblul, având în vedere contextul în care aceasta se înscrie [Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), nr. 40454/07, pct. 97-103, CEDO 2015 (extrase), cu trimiterile suplimentare].
163. În acest sens, poziția privilegiată acordată de Curte în jurisprudența sa discursului politic și dezbaterilor referitoare la chestiuni de interes general este un factor de luat în considerare. Motivul pentru care art. 10 § 2 din Convenție lasă o mică marjă pentru limitările aduse acestui tip de exprimare [Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 38 și 41, seria A nr. 103; și Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999-IV] de asemenea militează pentru acordarea unui drept de acces la acest tip de informații în temeiul art. 10 § 1 în cazul în care acestea sunt deținute de autoritățile publice.
γ) Rolul reclamantei
164. O consecință logică a criteriilor menționate anterior, în care unul se referă la scopul cererii de informații iar celălalt la natura informațiilor solicitate, este că rolul special al „ 10 refuzându-le accesul la anumite documente, Curtea a acordat anterior o pondere deosebită rolului jucat de reclamanți în calitate de jurnalist (Roșiianu, citată anterior, pct. 61), Társaság, pct. 36; Österreichische Vereinigung, pct. 35; Youth Initiative for Human Rights, pct. 20; și Guseva, pct. 41, toate citate anterior).
165. Deși art. 10 „De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere 1997-I) și poziția specială a jurnaliștilor în acest context. Astfel, aceasta a hotărât că garanțiile de care trebuie să beneficieze presa prezintă o importanță deosebită (Goodwin, citată anterior, pct. 39; și Observer și Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991, pct. 59, seria A nr. 216), și a recunoscut în repetate rânduri rolul esențial jucat de mass-media în facilitarea exercitării de către public a dreptului de a primi și de a comunica informații ori idei și de a contribui la realizarea acestui drept. Aceasta s-a exprimat astfel la vremea respectivă:
„și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 și 62, CEDO 1999-III].
166. De asemenea, Curtea a recunoscut că funcția de a crea platforme de dezbatere publică nu este doar pentru presă, ci poate reveni și altor actori, printre alții organizațiilor neguvernamentale ale căror activități sunt un element esențial al unei dezbateri publice în cunoștință de cauză. Aceasta a recunoscut că, atunci când o organizație neguvernamentală atrage atenția asupra unor teme de interes public, aceasta își exercită rolul de „Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 103, CEDO 2013 (extrase)] și poate fi considerată așadar ibidem, a se vedea de asemenea Társaság, citată anterior, pct. 27 și Youth Initiative for Human Rights, citată anterior, pct. 20). Curtea a recunoscut contribuția importantă a societății civile la dezbaterea privind afacerile publice (a se vedea, de exemplu, Steel și Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 89, CEDO 2005-II; și Társaság, citată anterior, pct. 38).
167. Modul în care „și Stensaas, citată anterior, pct. 59) și să ofere ONG-urilor care verifică activitățile statului posibilitatea de a face același lucru. Întrucât persoanele și organizațiile care îndeplinesc funcții de Társaság, citată anterior, pct. 38).
168. Astfel, Curtea consideră că o chestiune importantă este aceea dacă persoana care solicită acces la informații are ca scop să informeze publicul în calitatea sa de „Bașkaya și Okçuoğlu împotriva Turciei (MC), nr. 23536/94 și 24408/94, pct. 61-67, CEDO 1999-IV; Kenedi, citată anterior, pct. 42; și Gillberg, citată anterior, pct. 93] și autorii unor lucrări pe teme de interes public [Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, pct. 68, CEDO 2004-VI, și Lindon, Otchakovsky-Laurens și Julie împotriva Franței (MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct. 48, CEDO 2007-IV] beneficiază de asemenea de un nivel ridicat de protecție. Aceasta observă de asemenea că, având în vedere faptul că internetul contribuie semnificativ la îmbunătățirea accesului publicului la știri și, în general, facilitarea difuzării de informații [Delfi AS împotriva Estoniei (MC), nr. 64569/09, pct. 133, CEDO 2015], funcția bloggerilor și utilizatorilor populari de platforme sociale poate fi de asemenea comparată cu cea de 10.
δ) Informații deja disponibile
169. Atunci când a concluzionat că respingerea unei cereri de informații era contrară art. 10, Curtea a luat în considerare faptul că informațiile solicitate erau „Társaság, citată anterior, pct. 36; și, a contrario, Weber împotriva Germaniei (dec.), nr. 70287/11, pct. 26, 6 ianuarie 2015]. Într-o altă cauză, aceasta a respins argumentul unei autorități interne care a invocat dificultățile de care se temea la colectarea informațiilor solicitate pentru a-și justifica refuzul de a le comunica reclamantei, considerând că aceste dificultăți erau legate de propria practică a autorității respective (Österreichische Vereinigung, citată anterior, pct. 46).
170. Având în vedere jurisprudența sus-menționată și ținând seama totodată de textul art. 10 § 1 (în special de sintagma „
vii. Aplicarea acestor criterii în prezenta cauză
171. Reclamanta susține că avea dreptul, în temeiul art. 10, de a obține accesul la informațiile solicitate întrucât, în opinia sa, scopul cererii sale a fost realizarea unui studiu în sprijinul propunerilor de reformă a sistemului desemnării avocaților din oficiu, precum și informarea publicului cu privire la un subiect de interes general (supra, pct. 95). Guvernul susține la rândul său că obiectivul real al studiului a fost de a discredita sistemul desemnării avocaților din oficiu în vigoare (supra, pct. 85).
172. Curtea consideră stabilit faptul că reclamanta a dorit să își exercite dreptul de a comunica informații referitoare la un subiect de interes public și că a solicitat accesul la informații în acest scop.
173. De asemenea, Curtea ia act de argumentul Guvernului potrivit căruia informațiile solicitate, respectiv numele avocaților desemnați din oficiu, nu erau nicicum necesare ca să formuleze concluzii și să publice constatările referitoare la eficacitatea sistemului desemnării avocaților din oficiu, astfel încât refuzul de a divulga aceste date cu caracter personal nu ar fi împiedicat participarea reclamantei la o dezbatere publică (supra, pct. 77). Guvernul contestă de asemenea utilitatea deținerii informațiilor nominative, considerând că extrasele anonimizate din dosarele în cauză ar fi îndeplinit nevoile reclamantei (supra, pct. 84).
174. Reclamanta susține la rândul său că numele avocaților desemnați din oficiu și numărul de desemnări din oficiu ale acestora constituiau informații necesare pentru cercetarea și depistarea unei eventuale funcționări defectuoase a sistemului (supra, pct. 96). În această privință, Curtea precizează că presupusele disparități în repartizarea desemnărilor din oficiu constituiau punctul central al publicației sale referitoare la eficacitatea sistemului desemnării avocaților din oficiu.
175. Curtea consideră că informațiile solicitate de reclamantă de la secțiile de poliție se încadrau în mod indiscutabil în obiectul cercetării sale. Pentru a-și putea susține argumentația, reclamanta dorea să colecteze informații nominale despre fiecare dintre avocații din oficiu pentru a demonstra existența unei tendințe de desemnare recurente. Dacă, așa cum sugerează Guvernul, și-ar fi limitat cercetarea la informații anonimizate, după toate probabilitățile nu ar fi fost capabilă să prezinte rezultate verificabile în susținerea criticii sale față de sistemul existent. De asemenea, Curtea constată, în ceea ce privește importanța informațiilor în litigiu pentru a obține o imagine completă și statistici semnificative, că cererea reclamantei avea ca scop obținerea de date din întreaga țară, inclusiv de la secțiile de poliție din district. Refuzul a două secții de a comunica informațiile solicitate constituia un obstacol pentru realizarea și publicarea unui studiu complet. Prin urmare, se poate concluziona în mod justificat că, în lipsa acestor informații, reclamanta nu putea contribui la o dezbatere publică prezentând date exacte și fiabile. Prin urmare, aceste informații îi erau „supra, în scopul exercitării dreptului său la libertatea de exprimare.
176. În ceea ce privește natura acestor informații, Curtea observă că autoritățile interne nu au verificat deloc dacă cele care le-au fost solicitate ar fi putut avea un interes public și că s-au preocupat de situația avocaților din oficiu doar din punct de vedere al Legii privind datele. Această lege permite foarte mici excepții de la regula generală de nedivulgare a datelor cu caracter personal. Întrucât s-a stabilit că avocații desemnați din oficiu nu se încadrează în categoria „
177. Această abordare a lipsit de orice relevanță argumentul de interes public invocat de reclamantă. Or, informațiile referitoare la desemnarea avocaților din oficiu erau eminamente de interes public, independent de chestiunea dacă acești avocați puteau fi considerați „
178. În ceea ce privește rolul reclamantei, părțile sunt de acord asupra faptului că prezenta cauză are ca obiect o organizație care este fără îndoială de interes public și este dedicată difuzării de informații despre aspecte legate de drepturile omului și statul de drept. Demersul profesional al reclamantei cu privire la chestiunile pe care le tratează și acțiunea sa de sensibilizare a opiniei publice nu au fost puse sub semnul întrebării. Curtea consideră că nu există niciun motiv de îndoială cu privire la faptul că studiul respectiv conținea informații de tipul celor pe care reclamanta s-a angajat să le comunice publicului și că avea dreptul să le primească. De asemenea, consideră că reclamanta avea nevoie de acces la informațiile solicitate pentru a îndeplini această sarcină.
179. În fine, Curtea constată că informațiile în discuție erau deja disponibile și că nu s-a argumentat în fața sa că divulgarea lor ar fi constituit o sarcină deosebit de dificilă pentru autorități (a se vedea, a contrario, Weber, citată anterior).
viii. Concluzie
180. Pe scurt, toate informațiile solicitate de reclamantă secțiilor de poliție erau necesare pentru a-i permite să efectueze cu succes studiul privind funcționarea sistemului desemnării avocaților din oficiu pe care îl efectua în calitatea sa de organizație neguvernamentală pentru apărarea drepturilor omului pentru a contribui la o dezbatere despre o chestiune de interes public evident. Refuzându-i reclamantei accesul la informațiile solicitate, care erau deja disponibile, autoritățile naționale au împiedicat exercitarea de către aceasta a dreptului său la libertatea de a primi și a comunica informații astfel încât au adus atingere înseși substanței drepturilor sale protejate de art. 10. Prin urmare, a existat o ingerință în exercitarea dreptului garantat de această dispoziție, care este aplicabilă în prezenta cauză. Așadar, trebuie respinsă excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern cu privire la capătul de cerere al reclamantei.
b) Cu privire la justificarea ingerinței
181. Pentru a fi justificată, o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie „ 10 și să fie
i. „
182. Curtea observă că părțile sunt în dezacord cu privire la chestiunea dacă ingerința în exercitarea de către reclamantă a libertății de exprimare era „ 19 § 4 din Legea privind datele, argumentând că această dispoziție se referă explicit la divulgarea de date cu caracter personal referitoare la 19 § 4 din lege o interpretare potrivit căreia avocații desemnați din oficiu nu sunt
183. Curtea observă că divergența de opinii între părți privind legea aplicabilă provine din dezacordul legat de categoria în care ar trebui încadrați, în dreptul intern, avocații desemnați din oficiu. Potrivit reclamantei, aceștia intră în categoria „
184. Cu toate acestea, așa cum Curtea a statuat în mod repetat, nu este sarcina sa să se substituie instanțelor interne și este în primul rând de competența autorităților naționale, în special a instanțelor judecătorești, să interpreteze și să aplice dreptul intern [a se vedea, printre multe altele, Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 35, CEDO 1999-III]. Nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la oportunitatea tehnicilor alese de legiuitorul statului pârât pentru a reglementa un anumit domeniu; rolul ei se limitează la a verifica dacă metodele adoptate și efectele acestora sunt în conformitate cu Convenția [Gorzelik și alții împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 67, CEDO 2004-I].
185. Curtea observă că Curtea Supremă a examinat în detaliu statutul juridic al avocaților desemnați din oficiu, precum și argumentele formulate de reclamantă în ceea ce privește sarcina lor de a asigura dreptul la apărare, și a ajuns la concluzia că aceștia nu intrau în categoria „supra, pct. 34). Curtea nu constată niciun motiv pentru a pune în discuție analiza Curții Supreme, care a apreciat că avocații desemnați din oficiu nu pot fi considerați 19 § 4 din Legea privind datele furnizate constituia temeiul legal pentru refuzarea accesului la informații de care se plânge reclamanta. Ingerința în litigiu era așadar 10.
ii. Scop legitim
186. Curtea observă că părțile nu contestă faptul că limitarea impusă libertății de exprimare a reclamantei urmărea să atingă scopul legitim de a proteja drepturile altor persoane și nu constată niciun motiv pentru a concluziona altfel.
iii. „
187. Principiile fundamentale care trebuie aplicate pentru a stabili dacă o ingerință în libertatea de exprimare este „Hertel împotriva Elveției, 25 august 1998, pct. 46, Culegere 1998-VI; Steel și Morris, citată anterior, pct. 87; Mouvement raëlien suisse împotriva Elveției (MC), nr. 16354/06, pct. 48, CEDO 2012 (extrase), Animal Defenders International, citată anterior, pct. 100); și, mai recent, Delfi, citată anterior, pct. 131]:
„
ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în același timp legislația și deciziile prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restricție» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.
iii. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională cu scopul legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente» [...] Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”
188. Curtea observă că elementul central aflat la baza capătului de cerere formulat de reclamantă se referă la faptul că informațiile solicitate au fost încadrate de autoritățile naționale ca date cu caracter personal care nu pot fi divulgate. Motivul a fost faptul că, în conformitate cu legislația maghiară, noțiunea „
189. În această privință, reclamanta susține că, în pofida considerentelor legate de viața privată formulate de Guvern, nu există niciun motiv pentru a nu divulga informații referitoare la desemnarea avocaților din oficiu de către autoritățile publice în cadrul unui sistem finanțat de stat.
190. La rândul său, Guvernul susține că o interpretare largă a sintagmei „supra, pct. 83).
191. Curtea amintește că divulgarea de informații referitoare la viața privată a unei persoane intră în domeniul de aplicare al art. 8 § 1 (Leander, citată anterior, pct. 48). Curtea precizează în această privință că „S. și Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 și 30566/04, pct. 66, CEDO 2008; și Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002-III]. Această noțiune cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei. Uneori, poate include aspecte ale identității fizice și sociale a unei persoane. Informații cum ar fi, de exemplu, identificarea sexuală, numele, orientarea sexuală și viața sexuală intră în sfera personală protejată de art. 8 (S. și Marper, citată anterior, pct. 66; și Pretty, citată anterior, pct. 61, cu trimiterile citate). Viața privată mai poate include activitățile profesionale sau comerciale (Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251-B). Curtea a statuat de asemenea că există o zonă de interacțiune între persoană și terți care, chiar și într-un context public, poate intra sub incidența Couderc și Hachette Filipacchi Associés, citată anterior, pct. 83).
192. În domeniul datelor cu caracter personal, Curtea s-a referit în jurisprudența sa la Convenția Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la 28 ianuarie 1981 (supra, pct. 54), al cărei scop este de a „ 1). Conform art. 2 din această convenție, datele cu caracter personal reprezintă Amann împotriva Elveției (MC), nr. 27798/95, pct. 65, CEDO 2000-II]. Curtea a oferit exemple de date cu caracter personal referitoare la aspectele cele mai intime și mai personale ale omului: starea de sănătate [în special seropozitivitatea, în Z împotriva Finlandei, 25 februarie 1997, pct. 96-97; Culegere 1997-I; precum și întreruperea de sarcină, M.S. împotriva Suediei, 27 august 1997, pct. 47, Culegere 1997-IV), atitudinea față de religie (a se vedea, în contextul libertății de religie, Sinan Ișık împotriva Turciei, nr. 21924/05, pct. 42-53, CEDO 2010) sau orientarea sexuală (Lustig-Prean și Beckett împotriva Regatului Unit, nr. 31417/96 și 32377/96, pct. 82, 27 septembrie 1999]. Aceste categorii de date constituie aspecte ale vieții private care fac obiectul protecției garantate de art. 8 din Convenție.
193. Pentru a stabili dacă informațiile cu caracter personal pe care autoritățile au refuzat să le divulge au legătură cu exercitarea de către respectivii avocați desemnați din oficiu a dreptului lor la respectarea vieții lor private, Curtea va ține seama în mod corespunzător de contextul specific (S. și Marper, citată anterior, pct. 67). O serie de factori sunt luați în considerare pentru a stabili dacă viața privată a unei persoane este afectată de măsuri luate în afara domiciliului său ori a sediului său privat. Deoarece, în unele situații, persoanele se implică în mod conștient sau intenționat în activități care sunt sau pot fi înregistrate ori raportate public, faptul că o persoană este în mod justificat îndreptățită să conteze pe respectarea vieții sale private poate constitui un factor relevant, deși nu neapărat determinant (P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 57, CEDO 2001-IX).
194. În prezenta cauză, informațiile solicitate au fost numele avocaților desemnați din oficiu, precum și numărul de desemnări din oficiu ale acestora în anumite jurisdicții. Cererea pentru comunicarea numelor respective, care în mod clar constituiau date cu caracter personal, avea legătură în principal cu desfășurarea de activități profesionale în cadrul unor proceduri publice. În acest sens, activitățile profesionale ale avocaților desemnați din oficiu nu pot fi considerate ca fiind o chestiune privată. În plus, informațiile solicitate nu aveau legătură cu acțiunile sau deciziile acestor avocați în cursul exercitării sarcinii de consultanță juridică și nici cu consultările avute cu clienții lor. Guvernul nu a demonstrat că divulgarea informațiilor pe care le solicitase reclamanta în scopul specific de a contribui la cercetare ar fi putut să aducă atingere exercitării de către avocații respectivi a dreptului lor la respectarea vieții private în sensul art. 8 din Convenție.
195. Curtea consideră, de asemenea, că divulgarea numelor avocaților desemnați din oficiu și a numărului de desemnări din oficiu ale acestora nu ar fi constituit, în ceea ce îi privește, divulgări peste limita a ceea ce aceștia puteau să prevadă ca urmare a înscrierii în tabelul cu avocați din oficiu (a se vedea, a contrario, Peck împotriva Regatului Unit, nr. 44647/98, pct. 62, CEDO 2003-I). Nu există niciun motiv să se presupună că publicul nu putea afla prin alte mijloace numele diverșilor avocați desemnați din oficiu și numărul de desemnări din oficiu ale acestora, de exemplu luând informațiile conținute în tabelele cu avocații disponibili pentru a acorda asistență juridică, precum și în calendarul cu termenele de judecată aferente instanțelor și participând la ședințele publice, chiar dacă aceste informații nu erau adunate în același loc în momentul studiului.
196. În acest context, interesele invocate de Guvern, care face trimitere la art. 8 din Convenție, nu sunt de așa natură și așa nivel încât să justifice aplicarea acestei dispoziții și punerea lor în balanță cu dreptul reclamantei care decurge de la § 1 al art. 10 [a se vedea, a contrario, Couderc și Hachette Filipacchi Associés, citată anterior, pct. 91; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 87; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 106, CEDO 2012; și Perinçek împotriva Elveției (MC), nr. 27510/08, pct. 227-228, CEDO 2015 (extrase)]. Cu toate acestea, art. 10 nu garantează o libertate de exprimare nelimitată și, astfel cum s-a arătat deja la pct. 188 supra, protecția intereselor private ale avocaților din oficiu este un scop legitim care permite limitarea libertății de exprimare în conformitate cu § 2 al acestui articol. Astfel, problema fundamentală care trebuie soluționată este aceea dacă mijloacele utilizate pentru a proteja aceste interese erau proporționale cu scopul urmărit.
197. Curtea observă că tema studiului era eficacitatea sistemului desemnării avocaților din oficiu (supra, pct. 15-16). Această chestiune este strâns legată de cea a dreptului la un proces echitabil, drept fundamental recunoscut în legislația maghiară (supra, pct. 33) și de importanță majoră în Convenție. Astfel, orice critică ori propunere de îmbunătățire a unui serviciu atât de direct legat de dreptul la un proces echitabil trebuie privită ca un subiect de interes public legitim. În studiul pe care dorea să îl realizeze, reclamanta urmărea să verifice teoria conform căreia sistemul desemnării repetate a aceluiași avocat era nefuncțional, punând astfel sub semnul întrebării caracterul adecvat al sistemului. Argumentul că sistemul de asistență juridică putea fi influențat ca atare deoarece poliția selecta sistematic avocații din oficiu din același grup de avocați – Martin (citată anterior) repercusiunile pe care le poate putea avea asupra dreptului la apărare desemnarea de către poliție a avocaților din oficiu. Întrucât problema examinată are astfel legătură cu însăși esența unui drept garantat de Convenție, Curtea consideră că reclamanta urmărea să contribuie la o dezbatere despre o chestiune de interes public (supra, pct. 164-165). Respingerea cererii acesteia a împiedicat practic contribuția sa la o dezbatere publică despre o chestiune de interes general.
198. Având în vedere considerațiile expuse la pct. 194-196 supra, Curtea concluzionează că nu s-ar fi adus atingere dreptului la respectarea vieții private a avocaților desemnați din oficiu dacă cererea de informații din partea reclamantei ar fi fost admisă. Deși este adevărat că această cerere avea ca obiect date cu caracter personal, aceasta nu viza informații în afara domeniului public. Astfel cum s-a precizat deja mai sus, era vorba doar de informații statistice privind numărul de desemnări din oficiu ale persoanelor respective pentru a reprezenta un acuzat într-o procedură penală publică în cadrul sistemului național de asistență juridică finanțat de stat.
199. Dreptul maghiar relevant, astfel cum a fost interpretat de instanțele interne competente, a exclus orice apreciere serioasă a respectării dreptului reclamantei la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din Convenție. Or, în speță, orice restrângere a demersului reclamantei pentru a publica studiul respectiv –
200. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că argumentele prezentate de Guvern sunt pertinente, dar nu suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era „
Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
201. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„
A. Prejudiciu
202. Reclamanta nu a cerut nicio despăgubire pentru prejudiciul moral. În schimb, solicită 215 de euro (EUR) pentru prejudiciul material. Această sumă este cea pe care a fost obligată să o plătească secțiilor de poliție pârâte pentru rambursarea cheltuielilor de judecată în cadrul procesului intern.
203. Guvernul contestă această pretenție.
204. Curtea admite că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; așadar, acordă suma solicitată în totalitate. Aceasta observă că reclamanta nu a cerut să i se divulge informațiile solicitate pentru studiu.
B. Cheltuieli de judecată
205. Reclamanta solicită 6 400 EUR, plus 27 % ca taxă pe valoarea adăugată (TVA) pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața Curții. Această sumă corespunde celor 64 de ore de activitate juridică, facturate la tariful orar de 100 EUR fără TVA și defalcate astfel: 4 ore pentru consultări, 6 ore pentru studierea dosarului, 16 ore pentru studierea jurisprudenței Curții, 30 de ore pentru întocmirea memoriilor și 8 ore pentru pregătirea audierii în fața Marii Camere și pentru participarea la audiere.
De asemenea, reclamanta solicită suma de 2 475 EUR pentru cheltuielile de călătorie și de ședere aferente audierii.
Suma totală solicitată de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată se ridică la 8 875 EUR, plus TVA dacă este cazul.
206. Guvernul contestă această pretenție.
207. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se demonstrează caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se să acorde reclamantei toată suma solicitată, respectiv 8 875 EUR.
C. Dobânzi moratorii
208. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:
1. Unește cu fondul excepția preliminară ridicată de Guvern și o respinge, cu majoritate de voturi;
2. Declară, cu majoritate de voturi, cererea admisibilă;
3. Hotărăște, cu 15 voturi la 2, că a fost încălcat art. 10 din Convenție;
4. Hotărăște, cu 15 voturi la 2,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 215 EUR (două sute cincisprezece euro), pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă;
ii) 8 875 EUR (opt mii opt sute șaptezeci și cinci de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limbile engleză și franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 8 noiembrie 2016.
Lawrence EarlyGuido Raimondi
JurisconsultPreședinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
–
–
–
G.R.A.
T.L.E.
OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ
A JUDECĂTORILOR NUSSBERGER ȘI KELLER
(Traducere)
1. Suntem de acord cu constatarea unei încălcări în prezenta cauză, pe motiv că libertatea de a căuta informații este protejată de art. 10 din Convenție. Guvernul maghiar nu ar fi trebuit să refuze divulgarea numelor avocaților desemnați din oficiu invocând legislația privind protecția datelor fără să pună în balanță diferitele interese aflate în joc. Acest fapt constituie o vădită încălcare a art. 10.
2. Cu toate acestea, ca și colegii noștri Robert Spano și Jon Fridrik Kjølbro, nu putem fi de acord cu argumentele prin care majoritatea a respins preocupările Guvernului ungar referitoare la protecția datelor[1]. În opinia noastră, importanța protecției datelor a fost diminuată într-un mod incompatibil nu doar cu jurisprudența constantă a Curții, ci și cu abordarea adoptată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu privire la interpretarea dispozițiilor referitoare la protecția datelor. Ne temem ca această situație să nu creeze probleme în cauzele viitoare în materie de protecție a datelor și, prin urmare, pledăm pentru o interpretare foarte strictă și contextuală a acestei părți a hotărârii.
3. Esența argumentului elaborat de majoritate în acest context este aceea că art. 8 din Convenție nu este aplicabil dreptului avocaților din oficiu la protecția propriilor date. Acest lucru este precizat clar la pct. 196:
„ 8 din Convenție [respectarea dreptului avocaților din oficiu la protecția datelor care îi vizează], nu sunt de așa natură și așa nivel încât să justifice aplicarea acestei dispoziții și punerea lor în balanță cu dreptul reclamantei care decurge de la alin. 1 al art. 10.
4. Majoritatea a stabilit astfel un prag pentru aplicarea art. 8 din Convenție în privința protecției datelor, supunând această aplicare unui set de trei criterii: previzibilitatea utilizării datelor cu caracter personal; legătura datelor cu viața privată sau viața profesională; și accesibilitatea datelor (a se vedea pct. 194 și 195 din hotărâre).
5. Această abordare este contrară definiției largi a datelor protejate, respectiv „[2]. În plus, criteriile invocate în speță sunt contrare jurisprudenței Curții și nu sunt compatibile nici cu cea a CJUE.
6. În cauza Amann împotriva Elveției [(MC), nr. 27798/95, pct. 65, CEDO 2000-II], Curtea a hotărât că nu era necesar să se facă o distincție între datele care rezultă din activitățile private și cele care rezultă din activitățile profesionale:
„Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 22, pct. 48).
În această privință, subliniază că noțiunea „Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, p. 33-34, pct. 29; și hotărârea Halford, citată anterior, p. 1015-1016, pct. 42).
7. Esența însăși a protecției datelor este de a reglementa utilizarea datelor cu caracter personal și astfel de a proteja ceea ce Curtea Constituțională Federală a Germaniei a denumit „Recht auf informationelle Selbstbestimmung[3]). Desigur, avocații din oficiu puteau să prevadă că autoritățile vor stoca datele lor. Însă acesta nu este un motiv pentru a considera că art. 8 din Convenție nu este aplicabil în cazul lor și astfel pentru a le refuza orice protecție împotriva utilizării sau a utilizării abuzive a datelor cu caracter personal, fie de către autorități fie de către terți.
8. Argumentul că datele care sunt deja în domeniul public[4] necesită prin urmare mai puțină protecție poate crea tensiuni cu jurisprudența CJUE, care a declarat în special: „[5]. Această analiză a fost confirmată și consolidată în cauza Google Spain, în care CJUE a hotărât că operațiunile efectuate asupra datelor trebuie calificate ca fiind o asemenea prelucrare și [6].
9. În opinia noastră, Curtea nu ar trebui să reducă nivelul de protecție a datelor recunoscut în jurisprudența sa, ci ar trebui să continue să aplice, în principiu, noțiunea „ 8 § 1 din Convenție în privința datelor cu caracter personal colectate de autoritățile naționale.
10. Acest lucru nu aduce atingere rezultatului unei viitoare puneri în balanță a dreptului la protecția datelor prevăzut la art. 8 și a dreptului la libertatea de exprimare protejat prin art. 10, un astfel de rezultat depinzând de fiecare caz în parte. În plus, suntem de acord că, în circumstanțele prezentei cauze, balanța înclina în favoarea libertății de exprimare a reclamantei.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SICILIANOS,
LA CARE ADERĂ JUDECĂTORUL RAIMONDI
(Traducere)
1. Sunt pe deplin de acord cu concluzia și esența abordării interpretative în prezenta hotărâre. Totuși, hotărârea are o anumită importanță pentru interpretarea Convenției, ba chiar pentru interpretarea tratatelor internaționale în general, în conformitate cu Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, așa cum atestă nu doar amplul raționament dedicat de Curte în prezenta cauză, ci și opinia dizidentă exprimată de distinșii mei colegi Spano și Kjølbro. În acest context, aș dori să adaug următoarele idei pentru a clarifica, mai întâi, raportul dintre lucrările pregătitoare și așa-zisa metodă a interpretării evolutive (I), înainte de a încerca să definesc limitele acestei interpretări (II). Apoi va rămâne de examinat importanța lucrărilor pregătitoare și valoarea lor probatorie într-un caz precum cel din speță, precum și originalitatea prezentei hotărâri, care constă în interpretarea Convenției prin prisma lucrărilor pregătitoare ale unui alt instrument, ulterior dar conex (III). Pe baza acestor elemente, coroborate cu o serie de alte argumente interpretative, soluția adoptată de Curte este ferm ancorată în cadrul normativ oferit de Convenția de la Viena (IV).
I. Recurgerea la lucrările pregătitoare și doctrina „
2. Problema principală în prezenta cauză este centrată pe două abordări care par să fie, cel puțin la prima vedere, opuse diametral: pe de o parte, abordarea bazată pe lucrările pregătitoare ale Convenției și constând în încercarea de a afla intenția „ 10 § 1 din Convenție par astfel să se opună așa-zisei interpretări evolutive a acestei dispoziții.
3. Este bine cunoscut faptul că, în urma formulării ei în hotărârea Tyrer împotriva Regatului Unit (25 aprilie 1978, pct. 31, seria A nr. 26), ideea conform căreia „
4. Este adevărat că, în domeniul respectiv, ritmul evoluției sus-menționate este deseori mai rapid decât în alte domenii de drept internațional, ceea ce ar putea explica utilizarea mai frecventă a așa-zisei metode a interpretării evolutive. Este probabil semnificativ faptul că alte organisme de protecție a drepturilor omului – Curtea Supremă de Justiție (Quintana Coello și alții) împotriva Ecuadorului din 23 august 2013, pct. 153, cu privire la interpretarea în sens mai larg deja a sintagmei Tribunalul Constituțional (Camba Campos și alții) împotriva Ecuadorului din 28 august 2013 și López Lone și alții împotriva Hondurasului din 5 octombrie 2015]. Cu toate acestea, așa cum s-a demonstrat pe larg, metoda interpretării evolutive a fost folosită de o serie de alte instanțe judecătorești naționale și internaționale, inclusiv Curtea Internațională de Justiție, curți de arbitraj, instanțele de ultim grad de jurisdicție din Franța, Regatul Unit, Germania etc. (a se vedea E. Bjorge, The Evolutionary Interpretation of Treaties, Oxford, Oxford University Press, 2014, și id., Human Rights Law Journal,
5. Chiar dacă doctrina „
„ Waldock, « The Evolution of Human Rights Concepts and the Application of the European Convention of Human Rights », in Mélanges Paul Reuter, Paris, Pedone, 1981, p. 547).
Acest punct de vedere a fost confirmat și generalizat de Curtea Internațională de Justiție, care a subliniat recent că:
„CIJ Recueil 2009, p. 213, pct. 66].
6. Cu alte cuvinte, departe de a constitui o distanțare de intenția părților, interpretarea evolutivă a unui instrument convențional conținând termeni generici și încheiat pe durată nedeterminată – sine qua non pentru supraviețuirea Convenției!
7. Acest punct de vedere este confirmat și de preambulul Convenției, care se referă nu doar la „ drepturilor omului și a libertăților fundamentale
8. Este adevărat că metoda interpretării evolutive nu este menționată expressis verbis în art. 31-33 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Prin urmare, s-ar putea susține că această metodă este rezultatul unei evoluții treptate a dreptului internațional (a se vedea L.-A. Sicilianos, „Human Rights Law Journal, 2012, nr. 1-6, p. 1-11, p. 6). Nu este mai puțin adevărat că aceasta este în deplină concordanță cu logica aflată la baza dispozițiilor citate anterior ale Convenției de la Viena. Într-adevăr, trebuie avut în vedere faptul că art. 31 din această convenție menționează în special obiectul și scopul tratatului, precum și acordurile ulterioare, practica ulterioară și orice regulă pertinentă de drept internațional
9. Pe scurt, metoda interpretării evolutive a Convenției (și a protocoalelor la aceasta) reflectă, în principiu, voința prezumată a părților, și constituie o condiție esențială pentru durabilitatea (cel puțin) a dispozițiilor de fond din aceste instrumente (precum art. 10 din Convenție, care se află în centrul prezentei cauze), rămânând totodată în conformitate cu dispozițiile relevante din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Cu toate acestea, se impune definirea limitelor interpretării teleologice.
II. Limitele interpretării evolutive
10. Curtea a încercat întotdeauna să evite ca interpretarea evolutivă a Convenției să fie percepută, în special de către instanțele interne, ca un fel de „Care sunt limitele interpretării evolutive a Convenției? Dialog între judecători 2011, Strasbourg, CurteaEDO/Consiliul Europei, 2011). Nu pretind să fac rezumatul bogatului schimb de opinii, dar mi se pare că limitele interpretării evolutive sunt trei: în primul rând, această metodă de interpretare nu trebuie să ducă la o interpretare contra legem; în al doilea rând, interpretarea propusă trebuie să fie compatibilă cu obiectul și scopul Convenției în general și al dispoziției de interpretat în special; și, în al treilea rând, interpretarea trebuie să reflecte condițiile
Interpretarea evolutivă nu trebuie să conducă la o interpretare contra legem
11. Astfel cum s-a explicat mai sus, interpretarea evolutivă nu trece cu vederea intențiile părților. Dimpotrivă, aceasta reflectă intenția lor prezumată. Or, este vorba de o prezumție simplă, nu de o prezumție irefutabilă. Pentru a confirma această prezumție, este important ca interpretarea propusă să se încadreze în limitele termenilor utilizați de Convenție și să nu îi contrazică direct. Interpretarea evolutivă poate, la limită, să fie praeter legem, dar nu contra legem.
12. De mult timp Curtea subliniază această limită și asta pentru diferite dispoziții din Convenție. Astfel, de exemplu, în hotărârea Johnston și alții împotriva Irlandei (18 decembrie 1986, pct. 52, seria A nr. 112), Curtea a refuzat să recunoască faptul că dreptul la căsătorie implică dreptul la divorț. Aceasta a constatat atunci că „V.K. împotriva Croației, nr. 38380/08, pct. 99, 27 noiembrie 2012). Ca să fie și mai explicită, în hotărârea Pretty împotriva Regatului Unit (nr. 2346/02, pct. 39, CEDO 2002-III), aceasta a refuzat să extindă sensul art. 2 din Convenție (dreptul la viață) astfel încât să recunoască dreptul de a muri. Aceasta a statuat că 2 nu poate fi interpretat, fără denaturarea limbajului, în sensul că ar conferi un drept diametral opus [dreptului la viață], și anume dreptul de a muri; el nu poate nici să dea naștere dreptului la autodeterminare, în sensul că acesta ar conferi fiecărei persoane dreptul de a alege moartea mai degrabă decât viațacontra legem care ar constitui o
13. Poziția sa în prezenta cauză nu constituie o excepție de la această atitudine. Nimic din interpretarea reținută nu contrazice textul art. 10 § 1 din Convenție. Într-adevăr, formularea „cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei 10 § 1 cuprinde și libertatea de a căuta informații constituie o simplă completare a textului acestei dispoziții, fără să îl contrazică.
Interpretarea evolutivă trebuie să fie compatibilă cu obiectul și scopul Convenției
14. Cea de a doua limită a interpretării evolutive se referă la compatibilitatea acesteia cu obiectul și scopul Convenției în general și ale dispoziției de interpretat în special. Este inutil să se insiste asupra faptului că orice interpretare a textului unei convenții ar trebui să reflecte obiectul și scopul lui, în conformitate cu art. 31 alin. 1 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Aceasta este „
15. În prezenta cauză, Curtea insistă în mod deosebit asupra acestui aspect (a se vedea în special pct. 155 din hotărâre). Nu este necesară repetarea argumentelor sale, dar trebuie subliniată domeniul de aplicare generic al primei teze de la art. 10 § 1 primul paragraf („determinant pentru exercitarea de către persoană a dreptului său la libertatea de exprimare 10 și, la nivel general, cu cele ale Convenției.
Interpretarea evolutivă trebuie să reflecte „
16. A treia limită a interpretării evolutive este, în opinia mea, de o importanță deosebită întrucât constituie o garanție împotriva oricărei folosiri excesive a acestei metode interpretative. Astfel cum a subliniat Curtea în cauza Tyrer (hotărâre citată anterior) și ulterior în numeroase ocazii, scopul doctrinei „X și alții împotriva Austriei (MC), nr. 19010/07, CEDO 2013, opinia parțial dizidentă comună a judecătorilor Casadevall, Ziemele, Kovler, Jociené, Sikuta, De Gaetano și Sicilianos, pct. 23]. Cu alte cuvinte, interpretarea adoptată, deși
17. În prezenta cauză, Curtea a dedicat un raționament amplu acestei chestiuni (a se vedea în special pct. 138-148 din hotărâre) și a demonstrat în mare măsură că interpretarea pe care a dat-o art. 10 § 1 este ancorată în dreptul internațional și dreptul comparat actuale. Dintre elementele pe care le-a invocat, cel care mi se pare deosebit de important este faptul că interpretarea adoptată există deja din 1966, adică de o jumătate de secol, în textul unei convenții și deci este obligatoriu (art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice), la care în prezent sunt parte toate statele membre ale Convenției. Mi se pare dificil, dacă nu chiar imposibil, să se susțină, în aceste condiții, că interpretarea adoptată depășește limita sus-menționată a interpretării evolutive.
III. Importanța și valoarea probatorie a lucrărilor pregătitoare
18. După ce am încercat să clarific raportul dintre lucrările pregătitoare și interpretarea evolutivă, precum și limitele acestei interpretări, acum trebuie să examinez importanța și valoarea probatorie a lucrărilor pregătitoare în general și în prezenta cauză în special.
Lucrările pregătitoare ca „
19. Este adevărat că, în prezenta hotărâre, Curtea consacră o parte a raționamentului său lucrărilor pregătitoare ale Convenției (pct. 134 și următoarele), dar în cele din urmă nu le acordă o importanță decisivă pentru interpretarea art. 10 § 1 din Convenție. Și pe bună dreptate. Trebuie observat mai întâi că, în temeiul art. 32 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, lucrările pregătitoare constituie un „complementar 32 ține seama de evoluția practicii dezvoltate după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și anume renunțarea la o metodă subiectivă de interpretare, care acorda precădere obiective de interpretare, care acordă precădere în mod clar 31 Anuarul CDI, 1966, vol. II, p. 240, pct. 10).
20. Rezultă din cele de mai sus că recursul la lucrările pregătitoare se desfășoară în subsidiar, fie ca să confirme sensul care rezultă din mijloacele de interpretare menționate la art. 31 din Convenția de la Viena [a se vedea, de exemplu, CIJ, Diferend teritorial (Jamahiria Arabă Libiană/Ciad), hotărârea din 3 februarie 1994, CIJ Culegere 1994, pct. 55] fie ca să determine sensul atunci când interpretarea care decurge din aplicarea art. 31 lasă sensul „Les Conventions de Vienne sur le droit des traités : commentaire article par article, vol. II, p. 1339-1368; și M. E. Villiger, Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, Leyde/Boston, M. Nijhoff, 2009, p. 442-449).
21. În speță, Curtea ajunge la concluzia sa cu privire la domeniul de aplicare al art. 10 § din Convenție utilizând în esență mijloacele de interpretare prevăzute la art. 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (a se vedea și secțiunea IV de mai jos). Prin urmare, pentru a aplica literal art. 32 din Convenția de la Viena, trebuie exclus de la bun început argumentul întemeiat pe lucrările pregătitoare [a se vedea, mutatis mutandis, CIJ, Condiții de admitere a unui stat în calitate de membru al Organizației Națiunilor Unite (art. 4 din Cartă), aviz consultativ, CIJ Culegere 1948, p. 57, în special p. 63]. Cu toate acestea, având în vedere faptul că argumentul întemeiat pe lucrările pregătitoare avea un rol central în argumentația părților, Curtea a preferat în mod întemeiat să îl examineze în mai mare detaliu. A rămas însă de stabilit valoarea probatorie a lucrărilor pregătitoare.
În absența unor dezbateri veritabile, care este valoarea probatorie a lucrărilor pregătitoare?
22. În conformitate cu rațiunea art. 32 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, recurgerea la lucrările pregătitoare are scopul de a clarifica sensul textului prin referire la intenția părților așa cum a fost exprimată în cadrul negocierilor. Se ridică totuși întrebarea dacă și în ce măsură se pot deduce dintr-o astfel de consultare elementele relevante, ba chiar decisive, atunci când lucrările respective nu oferă indicii despre discuții sau despre schimbul de argumente privind modificările aduse versiunilor succesive ale textului. Este posibil să se ajungă la concluzii decisive cu privire la intenția părților constatând pur și simplu că un termen, inițial inclus în textul de interpretat, a fost omis dintr-o versiune ulterioară a aceluiași text din motive pe care nu le cunoaștem? În această ordine de idei, trebuie remarcată prudența manifestată de Curtea Internațională de Justiție în Cauza Delimitarea spațiilor maritime și problematica teritorială între Qatar și Bahrain [CIJ, Delimitarea spațiilor maritime și problematica teritorială între Qatar și Bahrain, Qatar c. Bahrain), hotărârea din 16 februarie 1995, CIJ Culegere 1995, pct. 41], constatând în special că lucrările pregătitoare din procesul-verbal de la Doha trebuiau „Cauza privind legalitatea folosirii forței (Serbia și Muntenegru c. Belgia), excepții preliminare, hotărârea din 15 decembrie 2004, CIJ Culegere 2004, în special pct. 113, în care CIJ observă caracterul 35 din propriul Statut].
23. Lucrările pregătitoare ale Convenției europene a drepturilor omului se regăsesc în opt volume (a se vedea Consiliul Europei, Colecția de lucrări pregătitoare ale Convenției europene a drepturilor omului, Haga/Boston/Londra/Dordrecht/Lancaster, M. Nijhoff, 1975-1985, 8 volume). În majoritatea cazurilor, dezbaterile care au condus la o anumită formulare în locul alteia lasă să se înțeleagă motivele care au stat la baza alegerii făcute. Nu putem decât să salutăm faptul că multitudinea de informații din lucrările pregătitoare a fost subliniată recent în literatura de specialitate (a se vedea W. A. Schabas, The European Convention on Human Rights: A Commentary, Oxford, Oxford University Press, 2015, care se referă sistematic la lucrările pregătitoare). Cu toate acestea, în ceea ce privește aspectul specific care ne preocupă, aceste lucrări, astfel cum sunt prezentate în publicația sus-menționată, sunt oarecum insuficiente. Într-adevăr, acestea nu conțin niciun schimb de argumente sau dezbateri care să permită înțelegerea motivelor care au determinat dispariția subită a referirii la „
24. Această omisiune este cu atât mai greu de înțeles cu cât art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului (DUDO) prevede, după cum se știe, o astfel de trimitere la dreptul de a căuta informații. Or, Declarația universală a fost textul de referință prin excelență pentru autorii Convenției, așa cum reiese în special, pe de o parte, din repetatele mențiuni la Declarație făcute în preambulul Convenției, iar pe de altă parte, din textul altor dispoziții din act care îl urmează îndeaproape pe cel din DUDO. În aceste condiții, ni se pare că este necesară o anumită prudență înainte de a constata existența unei intenții ferme a autorilor Convenției de a exclude unul dintre aspectele dreptului la libertatea de exprimare.
Interpretarea unui tratat prin referire la lucrările pregătitoare ale unui alt instrument conex
25. Această abordare este confirmată de lucrările pregătitoare ale Protocolului nr. 6 la Convenția europeană a drepturilor omului. Reiese din istoricul acestor lucrări, prezentate la pct. 50 din hotărâre, că, după ce a obținut acordul Comitetului de Miniștri, Comitetul director pentru drepturile omului – expressis verbis la art. 19 alin. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, proiectul de raport explicativ al protocolului a subliniat că o astfel de adăugare urmărea 10 § 1 ar putea cauza
26. Conform practicii, organele Convenției au fost invitate să își dea avizul cu privire la acest aspect. Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea au considerat că o astfel de modificare era inutilă și că nu era așadar necesară efectuarea acesteia. Reluând termenii categorici utilizați de Curte la vremea respectivă, „ 10 din Convenție, o implică pe cea de a le căuta 10 § 1 din Convenție
27. Rezultă așadar din toate aceste elemente că la vremea respectivă (sfârșitul anilor ‘ 10 ca asigurând protecția acestei libertăți. Acest punct de vedere a fost împărtășit de organele Convenției și de statele părți (și, aparent, de Adunarea Parlamentară). Această constatare, chiar dacă se referă la lucrările pregătitoare privind un protocol adițional la Convenție, reprezintă o clarificare semnificativă pentru a afla intenția statelor părți la aceasta.
IV. Interpretarea art. 10 decurge din mijloacele de interpretare prevăzute la art. 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
28. La un nivel mai general, modul în care Marea Cameră a interpretat art. 10 § 1 în prezenta cauză rezultă, în opinia mea, din mijloacele de interpretare menționate la art. 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Se respectă litera art. 10, așa cum s-a văzut, deoarece formularea „supra). Aceasta este totodată în conformitate cu contextul Convenției și, în special, cu preambulul său, care se referă în mai multe rânduri la Declarația universală a drepturilor omului, care recunoaște în mod explicit libertatea de a căuta informații.
29. În plus, astfel cum s-a amintit la pct. 24-26 supra, părțile la Convenție – 10 § 1 din Convenție protejează libertatea de a căuta informații. Această poziție comună, consemnată într-un document oficial al Consiliului, nu poate fi considerată un 31 alin. 3 lit. a) din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. În plus, multe legislații naționale care recunosc în statele contractante dreptul de acces la informații și/sau la documente oficiale deținute de autoritățile publice (a se vedea pct. 64 și 139 din hotărâre) constituie o 31 alin. 3 lit. b) din Convenția de la Viena. Așa cum CDI a arătat deja, luarea în considerare a acordurilor ulterioare și a practicii ulterioare 185, pct. 2].
30. Trebuie amintit, în sfârșit – 19 § 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care menționează explicit libertatea de a căuta informații, este obligatoriu pentru toate statele părți la Convenție. Această dispoziție constituie așadar o 31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena.
31. Pe scurt, interpretarea adoptată de Curte în prezenta hotărâre este ferm ancorată în elementele furnizate de „ 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. În plus, chiar dacă din punct de vedere al Convenției aceasta poate părea predispusă la
OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPANO, LA CARE
ADERĂ JUDECĂTORUL KJØLBRO
(Traducere)
I.
1. Curtea consideră că libertatea de a primi sau de a comunica informații, astfel cum este garantată de art. 10 § 1 din Convenție, constituie o bază pentru recunoașterea unui drept de acces la informațiile deținute de o autoritate publică, deși un astfel de drept nu este prevăzut de legislația națională și deși autoritatea publică în cauză nu acceptă să comunice informațiile solicitate. Având în vedere că nu sunt de acord cu abordarea interpretativă adoptată de Curte, cu tot respectul nu sunt de acord cu aceasta.
II.
Întrebarea ridicată în fața Curții
2. În primul rând, aș dori să subliniez că, în opinia mea, punctul de plecare pentru un judecător al acestei Curți nu poate fi ceea ce acesta consideră a fi stadiul optim al legislației europene privind dreptul de acces la informațiile deținute de autoritățile publice. Este de la sine înțeles că transparența și deschiderea sunt valori fundamentale într-o societate democratică și că accesul la aceste informații promovează aceste valori. Cu toate acestea, rolul acestei Curți nu este de a conferi un efect obligatoriu fiecărei evoluții pozitive în domeniul drepturilor omului la nivel european, prin includerea unei astfel de evoluții în sistemul Convenției fără a ține seama de limitele prevăzute de textul și structura acesteia. Rolul Curții este, mai degrabă, de a stabili dacă, în drept, Convenția poate fi interpretată ca incluzând dreptul invocat de reclamanți în fața sa. Oricare ar fi poziția unei persoane cu privire la valoarea accesului la informații într-o societate democratică, întrebarea juridică adresată Curții în speță este următoarea:
Art. 10 § 1 din Convenția europeană a drepturilor omului cuprinde dreptul de acces la documente oficiale sau alte informații deținute de autoritățile publice în cazul în care un astfel de drept nu este prevăzut de legislația internă și autoritățile publice nu sunt de acord să comunice aceste documente sau aceste informații?
3. În temeiul art. 31 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor („ 10 § 1 din Convenție în 31 alin. 1 din Convenția de la Viena). Se ține seama și de 32 din Convenția de la Viena). În plus, în conformitate cu principiul fundamental al securității juridice, trebuie acordată o importanță deosebită evoluției jurisprudenței Curții. În baza doctrinei
În analiza ce urmează, voi examina pe rând fiecare dintre aceste metode de interpretare.
III.
Sensul obișnuit al art. 10 din Convenție și relevanța lucrărilor pregătitoare
4. Termenii au importanța lor pentru interpretarea unui text juridic, în special atunci când este vorba despre un tratat internațional. Această idee este elementul esențial al principiului fundamental de interpretare prevăzut la art. 31 din Convenția de la Viena, care prevede, astfel cum s-a arătat mai sus, că punctul de plecare este interpretarea cu bună credință a termenilor din tratat, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor.
5. Prima teză a art. 10 § 1 din Convenție prevede că „ 31 din Convenția de la Viena, consider că textul celei de a doua teze a art. 10 § 1 din Convenție, în măsura în care descrie modalitățile de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare, este esențial pentru soluționarea prezentei cauze, pentru următoarele trei motive.
6. În primul rând, în contextul accesului la informații, textul art. 10 § 1 din Convenție se limitează la libertatea de a primi informații sau idei fără vreun amestec din partea statului („libertatea de a căuta informații, spre deosebire de art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului și art. 13 din Convenția americană a drepturilor omului. Verbul 10 § 1, Curtea 10 [...] nu impune guvernului obligația de a comunica astfel de informații individului(Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct. 74, seria A nr. 116; a se vedea și pct. 19infra).
Voi explica acest aspect în cele ce urmează.
7. În cazul în care o persoană are dreptul de a primi ceva, acest drept implică o obligație pentru terți de a nu limita capacitatea titularului dreptului de a obține ceea ce este deținut de o altă persoană sau de o entitate care acceptă să îi comunice acel ceva. În acest sens și în conformitate cu sensul său obișnuit, libertatea de a primi informații garantată de art. 10 § 1 este un drept pasiv, care decurge din acțiunea concretă a unei persoane dispuse să comunice informații sau idei, spre deosebire de dreptul de a căuta astfel de informații sau idei, care este consacrat în dispozițiile sus-menționate din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și din Declarația universală a drepturilor omului și care se reflectă în acțiunile concrete ale persoanei sau entității care solicită informațiile. Dacă este interpretată corect în contextul art. 10 § 1 din Convenție, libertatea de a primi informații și idei, exercitată fără amestecul unei autorități publice, este așadar limitată la situațiile în care o persoană dorește să comunice informații unei alte persoane sau entități, cum ar fi un jurnalist, o organizație neguvernamentală sau orice persoană; în astfel de situații, capacitatea statului de a interfera cu comunicarea de informații ar fi limitată, cu excepția cazului în care o astfel de ingerință poate fi justificată în temeiul art. 10 § 2 din Convenție. De exemplu, potrivit jurisprudenței Curții, dreptul de a primi informații garantat de art. 10 § 1 protejează dreptul fundamental al presei de a primi informații din surse anonime (Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-II).
8. Prin urmare, interpretând libertatea de a primi informații, în sensul art. 10 § 1 din Convenție, respectiv că aceasta conferă un drept de acces la informații deținute de autoritățile publice care nu au nicio obligație legală de a le divulga și care nu acceptă să le comunice, Curtea răstoarnă sensul acestui drept. Cel puțin, această interpretare adoptată de Curte oferă libertății de a primi informații un sens care scoate dreptul din contextul său de la art. 10 § 1; prin urmare, este dificil să se considere că o asemenea interpretare corespunde „ 31 din Convenția de la Viena.
9. Textul art. 10 § 1 este esențial și pentru motivul că, în al doilea rând, această dispoziție descrie ce anume „ 10 ar fi inclus modul de exercitare constând în a căuta informații, după modelul art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului, dar că aceștia l-au omis în mod intenționat din textul final. Cu toate acestea, majoritatea consideră că această omisiune nu este concludentă și respinge scurt acest argument pe motiv că aceasta nu este explicată în lucrările pregătitoare (pct. 135 din hotărâre). În opinia noastră, aceasta nu este abordarea corectă deoarece 10] este totuși importantă, după cum subliniază în mod întemeiat Lord Mance, luând cuvântul în numele majorității Curții Supreme a Regatului Unit în cauza Kennedy împotriva The Charity Commission (26 martie 2014, UKSC 20), citată de Guvernul Regatului Unit în observațiile sale în calitate de terț intervenient în prezenta cauză.
10. Omiterea intenționată a verbului „ 10 § 1 pot fi interpretat ca incluzând tocmai dreptul de a căuta informații în mod specific sau, cu alte cuvinte, ca impunând o obligație pozitivă de divulgare de către stat, deși această obligație a fost exclusă intenționat. În al doilea rând, trebuie să se constate că lucrările pregătitoare sunt destul de importante atunci când este vorba să se aprecieze legitimitatea alegerii unei interpretări în funcție de care dreptul de a primi cuprinde, în orice caz, dreptul de a căuta informații deținute de autoritățile publice, deși acest din urmă drept a fost omis în mod intenționat. Ar trebui reamintit faptul că formularea inițială a art. 10 § 1 din Convenție s-a bazat pe un principiu internațional consacrat la art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului, în care s-a făcut clar deosebirea între aceste două moduri de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare.
11. Al treilea motiv pentru care textul și formularea de la art. 10 § 1 sunt importante este, după cum s-a menționat mai sus, acela că modurile de exercitare a libertății în cauză sunt explicit exprimate la modul negativ; astfel, nu trebuie să existe „ 10 § 1 este diferit de primele alineate ale art. 8, art. 9 și art. 11 din Convenție, acestea din urmă fiind formulate astfel încât să îi permită Curții să recunoască obligațiile pozitive și să identifice noile drepturi într-un mod mai flexibil decât este posibil în contextul art. 10. Rezultă de aici că exemplul dat în acest context de majoritate în susținerea concluziilor sale, și anume recunoașterea unui drept de asociere negativ garantat de art. 11 din Convenție, dar și de Curte în concluzia în cauza Sigurður A. Sigurjónsson împotriva Islandei (30 iunie 1993, pct. 35, seria A nr. 264), este cu totul nepotrivit (pct. 125 din hotărâre). Cu alte cuvinte, recunoașterea de către Curte a unui drept de asociere negativ din perspectiva art. 11 era pe deplin compatibilă cu textul în sens larg al acestei dispoziții, indiferent de conținutul lucrărilor pregătitoare. Acest lucru nu este valabil atunci când se încearcă identificarea, în art. 10 § 1, a unui drept de acces la informații deținute de autoritățile publice.
12. Pe scurt, dacă se examinează cu bună-credință sensul obișnuit al termenilor folosiți la art. 10 § 1 din Convenție în contextul lor și în lumina lucrărilor pregătitoare ca mijloc complementar de interpretare, se impune concluzia, cel puțin pentru început, că art. 10 § 1 nu cuprinde –
IV.
Obiectul și scopul dreptului la libertatea de exprimare
13. Voi analiza acum obiectul și scopul dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 § 1 din Convenție. Subliniez că voi examina art. 10 § 1 din Convenție deoarece prezenta cauză are ca obiect exclusiv formularea de drepturi referitoare la libertatea de exprimare garantate de Convenție și nu este o simplă prezentare teoretică și abstractă despre acest drept fundamental, formulat în diferite moduri în diferite norme interne și internaționale.
14. Fără îndoială că este util să încep cu următoarea întrebare legată de doctrină: este de la sine înțeles faptul că unul dintre scopurile libertății de exprimare este de a garanta un drept de acces la informații deținute de autorități publice? Răspunsul la întrebare depinde de concepția fiecăruia despre fundamentele teoretice ale drepturilor referitoare la libertatea de exprimare. Doctrina constituțională în primele țări care au adoptat Convenția europeană a drepturilor omului constituie premisa doctrinei care stă la baza numeroaselor libertăți fundamentale protejate de aceasta; aceasta se bazează pe ideea că libertatea de exprimare este o libertate, un drept care nu trebuie să fie supus vreunei ingerințe din partea celor care dețin puterea, nu o obligație pentru statele membre de a lua măsuri pozitive. Dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este formulat în Convenție, impune statelor membre să se abțină de la limitarea liberei exprimări a opiniilor și a ideilor, dar nu le impune o obligație juridică, în temeiul Convenției și în absența unei obligații legale în acest sens în dreptul intern, de a comunica documente sau alte informații pe care le dețin. Aceasta este baza teoretică a jurisprudenței anterioare a Curții în acest domeniu, care este conformă cu formularea negativă de la art. 10 § 1 din Convenție (pct. 19-29 infra). Desigur, autorii Convenției ar fi putut să adopte o abordare mai largă cu privire la obiectul și la scopul drepturilor aferente libertății de exprimare, prin adăugarea sintagmei „ 10 § 1, impunând astfel ca statele să divulge în mod susținut informații publicului, însă au decis să nu facă acest pas, iar Curtea trebuie să respecte această decizie clară și precisă.
15. În prezenta hotărâre, Curtea observă că „ 10 din Convenție ar duce la situații în care «libertatea de a primi și de a răspândi informații» ar fi blocată într-un asemenea mod și la asemenea nivel încât însăși esența libertății de exprimare ar fi afectată. În opinia Curții, în cazul în care accesul la informații este un factor determinant pentru exercitarea dreptului de a primi și de a comunica informații, refuzarea accesului poate constitui o ingerință în exercitarea acestui drept. Principiul conform căruia drepturile protejate prin Convenție trebuie să fie garantate într-un mod practic și efectiv presupune ca un reclamant aflat într-o asemenea situație să aibă posibilitatea de a invoca protecția de la art. 10
16. Trebuie să spun respectuos că problema ridicată aici nu este atât de simplă. Nu se poate contesta că o societate pe deplin transparentă și deschisă, în care toate datele și informațiile, indiferent de originea lor, ar fi accesibile oricărei persoane, încurajează o dezbatere mai bine informată a chestiunilor de interes public și mărește capacitatea publicului de a supraveghea eficient exercitarea puterii publice. Într-adevăr, am menționat de la bun început, valoarea pozitivă a accesului la informații este incontestabilă, așa cum o demonstrează, în primul rând, faptul că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei au adoptat în domeniul libertății de informare texte legislative, iar în al doilea rând, faptul că în 2009 Consiliul Europei a adoptat Convenția privind accesul la documentele oficiale (a se vedea, de asemenea, pct. 33 infra). Cu toate acestea, ar trebui subliniat faptul că această Convenție este un tratat internațional cu forță de lege. Aceasta include limite care sunt stabilite în textul și structura sa, astfel cum au fost interpretate în lumina principiilor fundamentale cuprinse în Convenția de la Viena. Principiul care impune o interpretare concretă și eficientă a Convenției, în lumina obiectului și scopului acesteia, nu este o ușă deschisă pentru judecătorii Curții ca să ridice orice evoluție pozitivă în statele membre la nivelul unei norme internaționale coercitive, limitând astfel drepturile suverane și democratice ale statelor. Cu alte cuvinte, deși Convenția este un tratat privind drepturile omului, „The Evolutionary Interpretation of Treaties, Oxford University Press, 2014, p. 36).
17. În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia dreptul de acces la informațiile deținute de autoritățile publice ar fi în mod absolut legat de obiectivul și scopul inițial al libertății de exprimare, este foarte dificil să se pună în discuție opinia profesorului Eric Barendt, unul dintre cei mai mari specialiști europeni în libertatea de exprimare. În cartea sa, Freedom of Speech (Oxford University Press, 2005, p. 108), acesta susține că „
„libertății de exprimare, în special întrebarea dacă aceasta cuprinde un drept constituțional de acces la informații deținute de autoritățile publice [...] Recunoașterea unui drept de acces ar impune statului sau altei autorități o obligație constituțională de a comunica informații pe care nu dorește să le divulge ca «persoană care comunică împotriva voinței sale»
Acesta a continuat după cum urmează, lucru extrem de important în acest context, după cum voi explica în partea VII de mai jos:
„ săptămâni, de exemplu. Este de înțeles reticența lor în această situație. Aceste chestiuni sunt cel mai bine soluționate prin lege sau norme administrative. În plus, nu este convingătoare afirmația că, în absența libertății de informare, este imposibil să se exercite în mod efectiv drepturile conexe libertății de exprimare. Se merge prea departe în această demonstrație. Același lucru se poate spune despre pretențiile care vizează un anumit nivel de educație, despre posibilitatea de a călători sau despre un nivel de trai decent, care în mod evident nu sunt cuprinse în libertatea de exprimare.
18. Având în vedere cele de mai sus, nu rezultă, în opinia mea, că existența unui drept la libertatea de exprimare implică în mod intrinsec un drept de acces la informațiile deținute de autoritățile publice. Recunoașterea acestui drept depinde de modul în care dreptul la libertatea de exprimare este formulat în dispoziția referitoare la această libertate. Art. 10 din Convenție nu prevede în mod explicit libertatea de a căuta informații, ci se limitează la libertatea de a primi informații. Prin urmare, dreptul de acces la informații nu poate fi generat fără nicio bază textuală referitoare la obiectul și scopul art. 10 și la necesitatea de a interpreta această dispoziție într-un sens mai concret și eficace, în cazul în care textul în sine indică în mod clar că scopul libertății de exprimare în cadrul Convenției este mai restrâns: această dispoziție garantează protecția împotriva unei ingerințe din partea statului, nimic mai mult.
V.
Jurisprudența anterioară a Curții, principiul fundamental al securității juridice și autoritatea interpretativă a hotărârilor Marii Camere
19. Voi analiza acum evoluția jurisprudenței Curții în domeniul în discuție și relevanța acesteia pentru soluționarea prezentei cauze.
20. La pct. 126-133 din hotărâre, majoritatea oferă o imagine de ansamblu asupra acestei evoluții, menționând în special hotărârile Leander împotriva Suediei (Cameră), Gaskin împotriva Regatului Unit (Plenul Curții) și Guerra și alții împotriva Italiei și Roche împotriva Regatului Unit (Marea Cameră), precum și deciziile Eccleston împotriva Regatului Unit și Jones împotriva Regatului Unit (Cameră). Majoritatea face apoi referire la jurisprudența ulterioară, în special decizia de inadmisibilitate Matky împotriva Republicii Cehe, hotărârile adoptate de camere în cauzele Társaság a Szabadságjogokért împotriva Ungariei, Kenedi împotriva Ungariei, Youth Initiative for Human Rights împotriva Serbiei și Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung împotriva Austriei, precum și cea mai recentă hotărâre pronunțată de Marea Cameră în cauza Gillberg împotriva Suediei (pentru trimiteri complete, a se vedea textul hotărârii).
21. Majoritatea subliniază în mod întemeiat că, în cauzele Leander, Gaskin, Guerra și alții, precum și Roche (ca și în cauzele Eccleston și Jones), Curtea a stabilit principiile care au devenit ulterior „Leander (pct. 74), aceasta a hotărât: 10 [...] nu impune guvernului obligația de a comunica astfel de informații individului Prin urmare, într-o serie de hotărâri Curtea a considerat că există o ingerință în dreptul protejat prin art. 10 § 1 în cazurile în care, deși reclamantului respectiv i s-a recunoscut, în temeiul dreptului intern, un drept de acces la informațiile în litigiu, îndeosebi în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive, autoritățile nu au pus în aplicare acest drept (pct. 131 din hotărâre). Majoritatea consideră că această evoluție reprezintă nu o renunțare la principiile adoptate în jurisprudența Leander, Gaskin, Guerra și alții și Roche (Leander
22. În prezenta cauză, nu văd niciun motiv pentru a exprima o poziție față de această analiză a jurisprudenței Curții, întrucât fiecare poate avea o opinie diferită cu privire la problema dacă această abordare este conformă cu art. 10 din Convenție (a se vedea, de exemplu, opiniile separate ale colegilor mei, judecătorii Mahoney și Wojtyczek în cauza Guseva împotriva Bulgariei, nr. 6987/07, 17 februarie 2015, citată mai jos). În această privință, este suficient să se sublinieze că această jurisprudență nu este aplicabilă în speță deoarece legislația maghiară nu îi conferă reclamantei niciun drept la divulgarea informațiilor solicitate în acest sens, cererile sale în acest sens fiind respinse de instanțele interne.
23. Cu toate acestea, ceea ce este important este faptul că majoritatea afirmă în speță că, în paralel cu jurisprudența citată mai sus, „Társaság și Österreichische Vereinigung, în care Curtea a recunoscut, în anumite condiții, existența unui drept limitat de acces la informații, ca parte a libertăților garantate prin art. 10 din Convenție. Majoritatea continuă în hotărârea sa, precizând că faptul că Curtea nu a explicat în jurisprudența sa legătura dintre principiile Leander și aceste evoluții mai recente principiile Leander, Curtea
Înțeleg că majoritatea colegilor mei afirmă că, de fapt, hotărârile respective aveau ca obiect accesul la informații care intră sub incidența art. 8 și deci nu au soluționat problema accesului general în lumina art. 10 din Convenție. Prin urmare, aceștia susțin că anterioarele concluzii ale Curții nu împiedică recunoașterea unui astfel de drept general de acces în cazurile în care drepturile la libertatea de exprimare sunt direct implicate. Pe scurt, Curtea concluzionează că „
24. Nu pot fi de acord cu această concluzie pentru următoarele motive.
Este evident că, potrivit jurisprudenței Curții, o persoană are în temeiul art. 8 din Convenție un solid drept de acces la informații personale care îl privesc și sunt deținute de autoritățile publice (a se vedea, de exemplu, Godelli împotriva Italiei, nr. 33783/09, pct. 68-72, 25 septembrie 2012). Așa cum a remarcat Lord Mance, care a vorbit în numele majorității Curții Supreme a Regatului Unit în cauza Kennedy (citată anterior, pct. 68), cererea unei persoane pentru divulgarea de informații cu caracter personal care îl privesc și sunt deținute de autoritățile publice are o bază solidă în Convenție. Dacă o astfel de cerere poate fi întemeiată numai pe art. 8, nu există niciun motiv evident pentru a considera că o cerere de acces la alte informații fără caracter personal este în general posibilă în temeiul art. 10.
25. Mai mult, și mai presus de toate, în hotărârea Marii Camere Guerra și alții, Comisia a recunoscut explicit că art. 10 conferă un drept de acces la informații. Trebuie reamintit faptul că prezenta cauză nu vizează informații cu caracter strict personal și privat, dat fiind faptul că autoritățile locale nu au oferit localnicilor informații suficiente cu privire la potențialul risc pentru sănătate constituit de prezența unei uzine chimice. Marea Cameră a refuzat explicit să dea o interpretare atât de largă art. 10, însă concluziile Curții în prezenta cauză înseamnă în realitate că hotărârea Guerra și alții ar trebui interpretată în sensul că art. 10 din Convenție ar conferi unei organizații neguvernamentale sau altei persoane cu rol de „
Consider că, din punct de vedere logic, acest raționament este eronat. Se poate deduce fără nicio ambiguitate din hotărârile Leander, Gaskin, Guerra și alții și Roche că art. 10 § 1 din Convenție nu conferă un drept de acces la informații, indiferent de chestiunea dacă scopul părții care le solicită ține de esența discursului politic sau prezintă un caracter mai mult privat, dar totuși legat de alte valori conexe libertății de exprimare, ele însele fiind în legătură cu „Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 41, seria A nr. 103).
26. Pe scurt, jurisprudența era clară în hotărârile Leander, Gaskin, Guerra și alții și Roche, adică în cel puțin trei hotărâri pronunțate de Plenul Curții și Marea Cameră. Astfel cum Curtea Supremă a Regatului Unit a subliniat în hotărârea Kennedy (citată anterior, pct. 63), aceste hotărâri susțin argumentul că art. 10 din Convenție nu merge până acolo încât „Leander, Gaskin și Roche) aveau ca obiect informații cu caracter privat, pentru care Curtea a considerat că un astfel de drept ar putea decurge din art. 8 din Convenție. Totuși, în toate aceste cauze, 10], nici nu a constatat că acest articol nu ridică o întrebare separată. Dimpotrivă, aceasta a afirmat clar că, în circumstanțele cauzei, nu decurge [din art. 10] niciun dreptKennedy, citată anterior, pct. 66).
27. Ce se întâmplă atunci cu jurisprudența mai recentă, respectiv hotărârile Társaság și Österreichische Vereinigung, pe care majoritatea se bazează în mare măsură pentru a justifica o interpretare „ 10? În opinia mea, aceste hotărâri pronunțate de camere nu au valoare de precedent deoarece erau în directă contradicție cu jurisprudența Leander a Plenului Curții și a Marii Camere. Aceste hotărâri ar fi putut avea valoare de precedent în speță dacă în acestea s-ar fi examinat direct argumentele invocate în cauzele anterioare, în special dacă s-ar fi analizat textul art. 10 § 1 din Convenție, obiectul și scopul acestuia, precum și lucrările pregătitoare, care duc în mod clar într-o altă direcție și confirmă direct principiile Leander, așa cum am explicat mai sus. Cu toate acestea, hotărârea Társaság nu face nicio referire la aceste argumente. În hotărârea Társaság, în sprijinul constatării sale potrivit căreia Curtea Társaság, citată anterior, pct. 35), Camera se limitează să facă trimitere la decizia de inadmisibilitate pronunțată în cauza Matky, o sursă foarte slabă într-adevăr, care nu poate fi deloc decisivă în prezent. De fapt, Camera nu a făcut nicio referire la hotărârile Plenului Curții sau ale Marii Camere în cauzele Gaskin și Roche, iar trimiterea la hotărârea Guerra și alții (ibidem, pct. 36) apare într-un context lipsit de relevanță pentru chestiunile de principiu ridicate în cauza Társaság. În sfârșit, în ceea ce privește hotărârea Österreichische Vereinigung, pronunțată ulterior, este suficient să se constate că aceasta se limitează la a aproba, fără alte observații, abordarea adoptată în cauza Társaság.
28. În ceea ce privește alte cauze în care dreptul de acces la informații a fost recunoscut în contextul art. 10 din Convenție, de exemplu cauzele Kenedi, Youth Initiative for Human Rights, Gillberg, Roșiianu împotriva României și Guseva împotriva Bulgariei (a se vedea trimiterile complete din hotărâre), acestea sunt cauze în care în dreptul intern exista un drept recunoscut de acces la informațiile în cauză. Aceste cauze sunt așadar în mod clar lipsite de relevanță pentru cauza de față, în care la nivel intern nu era recunoscut niciun drept de acces în favoarea reclamantei. În plus, în hotărârea Gillberg, Marea Cameră a reiterat și a aprobat principiile generale stabilite în hotărârea Leander. Totuși, și în hotărârea Gillberg (citată anterior, pct. 93), aceasta a hotărât că drepturile de acces la informații interne recunoscute în plan intern pot da naștere unui drept în sensul art. 10. Așa cum am explicat deja, repet că nu aceasta este situația din prezenta cauză.
29. Pe scurt, jurisprudența anterioară a Curții, în special cea a Plenului și a Marii Camere, trebuie să fie înțeleasă în sensul că exclude existența, în raport cu art. 10 § 1 din Convenție, a unui drept de acces la informațiile deținute de autoritățile publice. În măsura în care evoluțiile ulterioare din două hotărâri pronunțate de o cameră contrazic constatările clare făcute în jurisprudența constantă a Plenului și a Marii Camere care prezentau și confirmau principiile Leander, aceste două hotărâri nu au, în opinia mea, nicio valoare de precedent în lumina art. 43 din Convenție, care conferă forță interpretativă hotărârilor pronunțate de Marea Cameră. În cazul în care camerele Curții nu aplică întocmai jurisprudența consacrată a Marii Camere, acestea subminează garanția fundamentală a securității juridice și aduc atingere capacității statelor membre de a recunoaște, în conformitate cu art. 1 din Convenție și cu principiul subsidiarității, drepturile consacrate de Convenție. Astfel cum s-a exprimat Curtea Supremă a Regatului Unit în termeni moderați, „Kennedy, citată anterior, pct. 59).
În concluzie, cred că este practic imposibil să se accepte faptul că majoritatea se mulțumește doar cu „. Dimpotrivă, trebuie precizat clar, de fapt, Curtea pune în discuție astăzi jurisprudența consacrată a Plenului Curții și a Marii Camere în hotărârile Leander, Gaskin, Guerra și alții și Roche.
VI.
Doctrina „
30. Întrucât nici sensul obișnuit al art. 10 § 1 din Convenție, nici obiectul și scopul acestei dispoziții, nici lucrările pregătitoare și jurisprudența ulterioară nu permit sprijinirea constatărilor Curții, principalul argument pentru recunoașterea unui drept de acces la informațiile deținute de autoritățile publice se întemeiază, în esență, pe doctrina „
31. Curtea observă că, având în vedere faptul că marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei au adoptat acte legislative care recunosc dreptul de acces la informații și/sau documente oficiale deținute de autoritățile publice, Curtea consideră stabilit faptul că „De asemenea, făcând trimitere la art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, la poziția Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite și a Raportorului Special al ONU privind promovarea și protecția dreptului la libertatea de opinie și de exprimare, Curtea consideră că 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Curtea consideră că, în pofida diferenței semnificative dintre texte (pe care o recunoaște), aceste concluzii sunt relevante în prezenta cauză prin aceea că de aici rezultă că dreptul de acces la date și documente de interes public este considerat 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 și Convenția Consiliului Europei din 2009 privind accesul la documentele oficiale, deși aceasta din urmă a fost ratificată de numai șapte state membre. Curtea concluzionează că adoptarea acestor norme
32. Din nou, raționamentul Curții este problematic pe mai multe planuri.
În primul rând, trebuie amintit că aplicarea doctrinei „
33. Deși este adevărat că, în domeniul libertății de informare, aproape toate statele membre ale Consiliului Europei au adoptat documente la nivel legislativ, problema în prezenta cauză este mai complexă, deoarece nu s-a ajuns la un consens în favoarea acceptării valorii constituționale a unui drept general de acces la documente publice bazat pe dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce ar limita controlul democratic în ceea ce privește întinderea și conținutul dreptului de acces în fiecare dintre statele membre. Dimpotrivă, astfel cum reiese clar din marea reticență a statelor membre față de ratificarea Convenției Consiliului Europei din 2009 privind accesul la documentele oficiale, se pare că statele membre doresc să își păstreze marja de apreciere democratică în acest domeniu. Întrucât până acum doar șapte state membre au ratificat Convenția din 2009, constatarea Curții potrivit căreia simpla adoptare a acestei convenții la nivelul Consiliului Europei „ 10 din Convenția europeană a drepturilor omului nu garantează un drept general de acces la documentele oficiale. Hotărârea pronunțată astăzi limitează așadar în mod semnificativ importanța Convenției din 2009 și în realitate privează statele membre de puterea de a decide ele însele, în funcție de propria lor voință suverană și democratică, dacă doresc să își asume obligații internaționale în acest domeniu.
34. Având în vedere cele de mai sus, consider că nu s-a demonstrat că, în speță, condițiile stricte de aplicare a doctrinei „dispoziție constituțională specială referitoare la acest drept. Acesta nu se întemeiază pe dreptul general la libertatea de exprimare, contrar celor susținute de reclamanți și a celor acceptate de majoritate în prezenta cauză.
35. În al doilea rând, în ceea ce privește trimiterea făcută de Curte la art. 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este suficient să se constate că această cartă face o deosebire clară între libertatea de exprimare și accesul la documentele oficiale deținute de instituțiile Uniunii Europene, respectiva libertate fiind protejată de art. 11 § 1, al cărui text este identic cu ce al art. 10 § 1 din Convenție, iar respectivul acces făcând obiectul art. 42 din Cartă, așa cum a observat Curtea. Or, trimiterea la art. 42 din cartă pare, în realitate, să facă proba contrară a ceea ce se urmărește în raționamentul majorității. Cu alte cuvinte, pentru că accesul la documente oficiale nu este inerent libertății de exprimare, Carta recunoaște acest drept într-o dispoziție specială care este separată de cea care garantează libertatea de exprimare. În plus, trebuie subliniat faptul că art. 42 din Cartă se referă numai la accesul la documentele deținute de instituțiile și organismele Uniunii Europene. În ciuda competențelor ample de reglementare transferate prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, statele membre ale acesteia au ales să își păstreze marja de apreciere și competența legislativă în ceea ce privește acordarea unui drept mai larg de acces la documentele deținute de autoritățile naționale.
36. În sfârșit, în ceea ce privește trimiterile făcute de Curte la alte elemente din dreptul internațional, în special la art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și la instrumentele ONU conexe acestuia, subliniez din nou că elementul-cheie este acela că, spre deosebire de art. 10 § 1 din Convenție, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice garantează explicit libertatea de a căuta informații, oferind astfel o bază textuală dreptului de acces la documente publice, astfel cum a fost confirmat de Comitetul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite (pct. 37-41 din hotărâre). În acest sens, dreptul de acces la documente oficiale este desigur inerent libertății de exprimare așa cum este garantată prin art. 19 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Dar acest lucru nu este valabil în ceea ce privește art. 10 § 1 din Convenție. În măsura în care Curtea se referă la alte instrumente, recomandări și rapoarte ale Raportorului special al ONU la nivel internațional ce constituie „Kennedy (citată anterior, pct. 99), problema care se ridică în fața Curții este aceea dacă art. 10 10 § 1 poate fi interpretat în acest mod.
VII.
Consecințele practice ale recunoașterii, în cadrul Convenției, a unui drept de acces la informațiile deținute de autoritățile publice
37. În sfârșit, doresc să fac câteva observații cu privire la consecințele practice ale hotărârii de astăzi, pe motiv că, atunci când este vorba de a evalua dacă a venit momentul să se recunoască existența unui drept nou în Convenție, este important să se examineze implicațiile unei astfel de recunoașteri la nivel național, precum și cu privire la întrebarea dacă Curtea poate extinde întinderea și conținutul dreptului respectiv într-un viitor previzibil și realist în cauzele viitoare.
38. Cred că acordarea unui drept autonom de acces la informațiile deținute de autoritățile publice, în temeiul art. 10 § 1 din Convenție, deși persoana sau entitatea respectivă nu dispune de un astfel de drept în dreptul național, îi va crea Curții probleme conceptuale și practice în viitor. Aș dori să menționez doar trei.
39. În primul rând, este imperativ să se înțeleagă natura și structura marii majorități a legislațiilor privind libertatea de informare în vigoare în statele membre. Limitările accesului, prevăzute în dreptul intern, pot fi absolute sau condiționate [a se vedea, de exemplu, Pävi Tiilikka, „ 10, dreptul de acces va trebui să fie pus în balanță cu dreptul la nedivulgarea informațiilor circumscris protecției vieții private garantate de art. 8 din Convenție atunci când informațiile solicitate au caracter personal sau, în alte situații, cu considerente de interes public în temeiul art. 10 § 2. Aceste exerciții de punere în balanță nu vor coexista obligatoriu în concordanță cu normele interne de stabilire a limitelor absolute aplicate accesului publicului la documente în domenii precum securitatea națională, menținerea ordinii publice sau protecția datelor. Aceste dificultăți apar în realitate foarte clar în modul în care Curtea aplică raționamentul său în circumstanțele prezentei cauze.
40. Cererea reclamantei având ca obiect informații despre avocații desemnați din oficiu în cadrul proceselor penale a fost respinsă de instanțele naționale în baza legii maghiare privind datele (pct. 32 din hotărâre). Această lege prevede că „ 10 în baza faptelor cauzei (pct. 199 din hotărâre). Cu alte cuvinte, în practică hotărârea Curții va avea consecința că statele membre ale Consiliului Europei ar putea fi nevoite acum să își modifice în mod fundamental legislația națională privind libertatea de informare, pentru a ține seama de cerințele de la art. 10 din Convenție care decurg în mod logic din hotărârea pronunțată astăzi. Acestea vor mai trebui, după caz, să concilieze aceste cerințe cu reglementările lor și cu cele ale UE în domeniul protecției datelor.
41. Cu privire la acest aspect, trebuie reținut că și considerentele majorității exprimate la pct. 194 din hotărâre sunt problematice. Curtea consideră, în mod întemeiat, că cererea formulată de reclamantă la nivel național pentru a obține numele avocaților desemnați din oficiu avea ca obiect „ 8 din Convenție. În opinia mea, acest raționament nu este conform cu jurisprudența consacrată a Curții în materie de protecția datelor, în care Curtea a interpretat consecvent domeniul de aplicare al art. 8 § 1 din Convenție astfel încât să cuprindă Amann împotriva Elveției (MC), nr. 27798/95, pct. 65, CEDO 2000-II și, mai recent, Uzun împotriva Germaniei, nr. 35623/05, pct. 48, CEDO 2010 (extrase)] și, cu privire la acest aspect, Curtea a precizat în plus că Amann, pronunțată de Marea Cameră (citată anterior, pct. 65), Curtea a făcut trimitere în acest sens la art. 2 din Convenția Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la 28 ianuarie 1981, care le definește ca fiind Uzun, citată anterior, pct. 48).
În consecință, până în prezent, simplul fapt că datele cu caracter personal stocate de autoritățile publice trebuiau să se refere la activitățile publice ale persoanei vizate nu a avut nicio incidență asupra problemei dacă art. 8 este aplicabil ca atare. Această chestiune a fost luată în considerare în cadrul examinării pe fond a problemei dacă, având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, divulgarea unor astfel de date constituie o atingere proporțională în exercitarea dreptului la respectarea vieții private în temeiul art. 8 § 2 din Convenție. Hotărârea pronunțată de majoritate în prezenta cauză pune sub semnul întrebării întreaga linie jurisprudențială a Curții și probabil că va fi greu de conciliat cu evoluțiile legislației și jurisprudenței actuale în domeniul protecției datelor în dreptul Uniunii Europene [a se vedea art. 1 alin. 1 din Directiva 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date).
42. A doua problemă ridicată de concluzia Curții potrivit căreia dreptul de acces la documente oficiale decurge din art. 10 luat separat este aceea că, în viitor, Curtea ar putea fi nevoită să creeze concepte autonome conexe Convenției pentru a defini ce este o „Kennedy (citată anterior, pct. 94), interpretarea art. 10 § 1 ca incluzând obligația statului de a divulga toate elementele de interes public 10 ar deveni el însuși o lege privind libertatea de informare pan-europeană. Dar această lege ar fi lipsită de dispoziții și restricții specifice care, în practică, sunt dezbătute și dezvoltate de legiuitorii naționali în conformitate cu condițiile naționale, și sunt prevăzute în legi naționale referitoare la libertatea de informare.Consider că aceasta este consecința inevitabilă a hotărârii pronunțate astăzi.
43. În al treilea și ultimul rând, dreptul de acces recunoscut în prezent este, potrivit Curții, conferit în esență unei „ 10 § 1 se aplică
44. Așa se ajunge la întrebarea de ce acest drept este limitat astfel? Ce se întâmplă când o persoană interesată care ar dori, de exemplu, să obțină informații despre anumite propuneri bugetare pentru îmbunătățirea condițiilor de cazare pentru persoanele fără adăpost, atunci când aceasta dorește să obțină informații pentru sine, pentru propria informare, în spirit civic și nu pentru altceva, fără nicio intenție de a comunica gândurile sau ideile sale pe această temă? Nu ar beneficia ea de noul drept care este recunoscut în hotărârea de astăzi? Dacă nu, de ce nu, având în vedere că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 din Convenție nu vizează numai încurajarea discursului politic sau a dezbaterii publice, ci și încurajarea dezvoltării fiecărei persoane?
45. Astfel cum Curtea Supremă a Regatului Unit a observat în mod întemeiat în cauza Kennedy (citată anterior, pct. 93), „ 10 § 1 din Convenție]Guseva împotriva Bulgariei (citată anterior), o opinie separată în care a declarat că această abordare
46. Pe scurt, chiar dacă dreptul de acces la informațiile deținute de autoritățile publice, așa cum a fost recunoscut de Curte în prezent, este considerat a fi în principal aplicabil numai persoanelor sau entităților care au activități ce se circumscriu unei „ 10 din Convenție care ar garanta că acest drept este aplicat efectiv, în viitor, ca un drept general de acces la documentele oficiale valabil pentru orice persoană care solicită aceste informații de la stat. În realitate, această lectură a hotărârii pronunțate astăzi este pe deplin în conformitate cu raționamentul Curții formulat la pct. 168, Curtea declarând expres că noul drept de acces la documentele oficiale nu se aplică exclusiv organizațiilor neguvernamentale și presei. Dimpotrivă, acest drept se extinde nu doar
VIII.
Concluzie
47. Concluzionez așa cum am început.
Înțeleg pe deplin ce i-a inspirat de colegii mei din majoritate atunci când au încercat să recunoască un drept de acces la informațiile deținute de autoritățile publice. Cu toate acestea, după ce am examinat în mod exhaustiv toate argumentele juridice relevante și le-am supus analizei, și după ce am evaluat consecințele practice ale unei astfel de recunoașteri, pot doar să concluzionez că această cerere trebuie să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu Convenția.
[1] . Opinia dizidentă a judecătorului Robert Spano, la care aderă judecătorul Jon Fridrik Kjølbro, pct. 46.
[2] . A se vedea definiția prevăzută atât la art. 2 din Convenția Consiliului Europei pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (intrată în vigoare la 1 octombrie 1985 și citată la pct. 54 din hotărâre) cât și la art. 2 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal (citată la pct. 57 din hotărâre). Curtea a confirmat această abordare în propria jurisprudență.
[3] . BVerfG, hotărârea Secției întâi, 15 decembrie 1983, 1 BvR 209/83 u. a. (Volkszählung), BVerfGE 65, 1.
[4] . A se vedea pct. 195 din hotărâre: „
[5] . Cauza C-73/07 Tietosuojavaltuutettu împotriva Satakunnan Markkinapörssi Oy și Satamedia Oy, ECLI:EU:C:2008:727, pct. 48.
[6] . Cauza C-131/12 Google Spain SL și Google Inc. Împotriva Agencia Española de Protección de Datos (AEPD) și Mario Costeja González, ECLI:EU:C:2014:317, pct. 30.
Full & Egal Universal Law Academy