CASE OF MANCEVSCHI v. MOLDOVA - [Romanian Translation]

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA MANCEVSCHI c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 33066/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

7 octombrie 2008

DEFINITIVĂ

07/01/2009

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Mancevschi c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 16 septembrie 2008 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 33066/04) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Oleg Mancevschi („reclamantul”), la 18 iunie 2004.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Nagacevschi, avocat din Chişinău şi membru al organizaţiei non-guvernamentale „Juriştii pentru drepturile omului”. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamantul a pretins, în special, că, prin percheziţia efectuată în apartamentul şi biroul său, au fost încălcate drepturile sale garantate de articolul 8 al Convenţiei.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii. La 21 noiembrie 2006, Preşedintele acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi locuieşte în Chişinău.

6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.

7. În anul 1992, reclamantul a fondat o companie (Rusman) şi a fost directorul acesteia până în anul 1998.

8. În iulie 2001, el a primit licenţa de avocat. La o dată necunoscută în anul 2002, el a devenit avocatul companiei Rusman.

9. La 28 iulie 2003, S.P., directorul unei alte companii, a fost omorât şi o urmărire penală a fost pornită cu privire la acest fapt. La 23 februarie 2004, reclamantul a semnat un contract de reprezentare a lui B., care era bănuit de omorul lui S.P.. Potrivit Guvernului, ofiţerul de urmărire penală a constatat existenţa unei legături între activitatea companiei Rusman şi moartea lui S.P. şi a decis să-l audieze pe reclamant în calitate de martor despre activităţile companiei Rusman.

10. La 26 mai 2004, reclamantul a fost citat să se prezinte în aceeaşi zi la T., un ofiţer de urmărire penală de la Inspectoratul General de Poliţie al municipiului Chişinău, pentru a fi audiat în calitate de martor în dosarul clientului său. Deoarece el a primit citaţia cu doar 15 minute înainte de ora indicată în citaţie, el s-a prezentat la oficiul ofiţerului de urmărire penală cu o întârziere de 15 minute. T. plecase deja. La aceeaşi dată, reclamantul a expediat o telegramă ofiţerului de urmărire penală, informându-l despre aceste evenimente.

11. Tot la 26 mai 2004, T. a emis o ordonanţă de efectuare a percheziţiei în biroul reclamantului. Ordonanţa prevedea următoarele:

„Ofiţerul de urmărire penală T. [descrierea atribuţiilor],

Examinând materialele dosarului penal [nr. dosarului] pornit în temeiul articolului 145 alin. 2 al Codului penal;

A stabilit că la 28 iulie 2003, aproximativ la 19.00 în Chişinău [adresa] [P.S.] a fost împuşcat şi omorât cu o armă de foc neidentificată.

În urma efectuării investigaţiilor de urmărire penală şi operative, s-a stabilit că B. [adresa], care a fost arestat şi este deţinut [într-un izolator de detenţie provizorie], are legătură cu omorul lui [P.S.].

Având în vedere că probele din dosar şi materialele obţinute în urma investigaţiilor operative oferă informaţii de a presupune întemeiat că obiectele de interes operativ şi care reprezintă probe materiale pe cauza penală pot fi găsite la biroul [reclamantului] la Lex Consulting situat pe [adresa], în baza articolului 125 CPP:

Dispune

Efectuarea percheziţiei în biroul [reclamantului] la Lex Consulting, situat pe [adresa], cu scopul descoperirii şi ridicării în calitate de probe a obiectelor ce prezintă interes operativ şi a obiectelor care reprezintă probe materiale pe cauza penală.”

12. Tot în aceeaşi zi, T. a emis o ordonanţă de efectuare a percheziţiei la domiciliul reclamantului, cu un conţinut identic.

13. Ca urmare a ordonanţei lui T., tot la 26 mai 2004, procurorul a cerut Judecătoriei Rîşcani să autorizeze efectuarea percheziţiei la biroul reclamantului, deoarece „obiectele care reprezintă interes operativ şi care sunt probe materiale pe cauza penală, se află la locul de muncă [a reclamantului]”. O cerere cu un conţinut identic a fost înaintată în privinţa apartamentului reclamantului.

14. Tot în aceeaşi zi, judecătoarea E.C. de la Judecătoria Rîşcani a autorizat efectuarea percheziţiei la biroul reclamantului. Decizia prevedea următoarele:

„Instanţa judecătorească ... a examinat în şedinţă închisă cererea procurorului de la Procuratura Generală privind autorizarea percheziţiei.

Instanţa a stabilit:

În această cerere, se solicită autorizarea percheziţiei la biroul [reclamantului] la Lex Consulting S.R.L., situat pe [adresa], în cadrul urmăririi penale [numărul dosarului] pornit în privinţa infracţiunii prevăzute de articolul 145 alin. 2 al Codului penal, privind omorul lui [S.P.], care a avut loc la 28 iulie 2003, aproximativ la 19.00, în Chişinău la [adresa], cu o armă de foc neidentificată.

Instanţa consideră că cererea este legală şi întemeiată şi, în baza articolelor 125, 301 şi 306 ale Codului de procedură penală, instanţa:

Dispune:

A autoriza percheziţia la biroul [reclamantului] la Lex Consulting S.R.L., situat la [adresa].

Încheierea este definitivă.”

Printr-o încheiere identică a fost autorizată efectuarea percheziţiei în apartamentul reclamantului.

15. La 27 mai 2004, reclamantul s-a plâns Judecătoriei Rîşcani de acţiunile ilegale ale ofiţerului de urmărire penală. În special, el s-a bazat pe prevederile articolului 90 alin. 3 al Codului de procedură penală (CPP, a se vedea paragraful 26 de mai jos), care interzice ascultarea în calitate de martor a avocatului care reprezintă acuzatul în aceeaşi cauză. În final, el a solicitat instanţei „să nu ia în consideraţie niciuna din declaraţiile pe care le-a făcut anterior, deoarece acestea au fost făcute prin constrângere iar ofiţerul de urmărire penală s-a folosit de starea lui nesatisfăcătoare de sănătate, deoarece el era în concediu medical la acea dată şi urma un tratament contra intoxicării sangvine”.

16. La 28 mai 2004, T. a citat reclamantul din nou, pentru data de 3 iulie 2004. La aceeaşi dată, el a dispus aducerea silită a reclamantului, din cauza neprezentării neexplicate a acestuia la organul de urmărire penală în calitate de martor la 25 şi 26 mai 2004.

17. La 31 mai 2004, reclamantul a fost adus silit în faţa organului de urmărire penală. La aceeaşi dată, el a depus declaraţii în legătură cu dosarul clientului său. Potrivit procesului-verbal de interogare, el a menţionat că el nu trebuie audiat în calitate de martor, deoarece el era avocatul persoanei acuzate în aceeaşi cauză.

18. Tot la 31 mai 2004, T. a dispus înlăturarea reclamantului din calitatea de reprezentant al clientului său în această cauză, deoarece:

„... în timpul examinării cauzei penale s-a stabilit că [reclamantul] a fost implicat în activităţile economice ale SRL „Rusman”, din care cauză este necesar de a-l audia în calitate de martor”.

19. După interogare, T. l-a informat pe reclamant despre cele două încheieri din 26 mai 2004 de autorizare a percheziţiei în biroul şi domiciliul său şi i-a înmânat copiile acestor încheieri. Reclamantul s-a plâns că aceste încheieri nu conţineau vreun motiv relevant.

20. În aceeaşi zi, biroul reclamantului a fost percheziţionat în prezenţa reclamantului şi avocatului său, după care a urmat percheziţionarea domiciliului său. În procesele-verbale de efectuare a percheziţiei ambelor locuri, scopul percheziţiei a fost notat ca fiind „descoperirea telefonului mobil şi a documentelor referitoare la Rusman Ltd”. A fost făcută propunerea ca telefonul mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd să fie predate iar după aceasta a avut loc percheziţia biroului Lex Consulting. Nimic nu a fost descoperit sau ridicat de la biroul reclamantului. Potrivit Guvernului, percheziţia a durat aproximativ 35 de minute. Procesul-verbal menţionează ora începerii percheziţiei, dar nu şi ora la care aceasta a luat sfârşit. Acesta mai menţiona că o plângere a fost depusă privitor la ilegalitatea percheziţiei biroului reclamantului.

21. Potrivit procesului-verbal de efectuare a percheziţiei la domiciliul reclamantului, un telefon mobil a fost predat ofiţerilor de urmărire penală la cererea acestora. Telefonul a fost întors în următoarea zi. Potrivit părţilor, domiciliul lui a fost percheziţionat (timp de circa 20 de minute, fapt confirmat de procesul-verbal). Reclamantul a adăugat că telefonul ridicat de către ofiţerii de urmărire penală aparţinea soţiei sale.

22. La 8 iunie 2004, reclamantul a depus la Judecătoria Rîşcani o completare la plângerea sa din 27 mai 2004. El s-a plâns de faptul că nu a primit alte citaţii în afară de cea care solicita înfăţişarea lui la 26 mai 2004 şi nu existau dovezi care să demonstreze contrariul. El a mai notat faptul că întrebările care i-au fost puse la 31 mai 2004 se refereau la chestiuni ce i-au devenit cunoscute în urma activităţii sale în calitate de apărător în cazul clientului său. El a cerut instanţei de judecată să constate ilegalitatea acţiunilor organului de urmărire penală, să anuleze ordonanţele privind aducerea lui silită la procuror şi de înlăturare a sa din dosar în calitate de apărător al clientului său şi să adopte o încheiere interlocutorie privind informarea procuraturii şi a Ministerului Afacerilor Interne despre actele ilegale comise. El s-a bazat, inter alia, pe articolele 6 şi 8 ale Convenţiei.

23. Judecătoria Rîşcani a fixat data examinării plângerii reclamantului pentru 10 iunie 2004. La acea dată, el a cerut recuzarea judecătoarei E.C., deoarece ea a autorizat percheziţionarea biroului şi a domiciliului său. El a susţinut că încheierile în cauză erau nemotivate şi nu menţionau statutul său de avocat al persoanei acuzate în această cauză, în privinţa căruia a fost dispusă efectuarea percheziţiei, ceea ce sugera că judecătorul nici nu a examinat cauza înainte de a semna încheierea. Suplimentar, încheierea nu a indicat vreun termen limită pentru efectuarea percheziţiilor, scopul percheziţiilor sau persoana (persoanele) autorizată să le efectueze, contrar prevederilor articolului 306 CPP. În final, el pretindea că judecătorul a luat poziţia procurorului şi, astfel, a încălcat dreptul la egalitatea armelor. În completare, reclamantul a menţionat că el era gata să depună o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în privinţa percheziţiilor şi a accentuat modul superficial în care judecătorul a examinat cererea ofiţerului de urmărire penală, deoarece ea nu a luat în consideraţie statutul de apărător al reclamantului. În aceeaşi zi, un alt judecător de la Judecătoria Rîşcani a respins cererea reclamantului privind recuzarea judecătoarei E.C.

24. La 14 iunie 2004, Judecătoria Rîşcani a examinat plângerea reclamantului şi a respins-o. Instanţa a constatat că reclamantului i-au fost adresate întrebări despre compania Rusman Ltd, al cărei director el a fost până în 1998, şi nu despre ceva ce acesta ar fi putut afla de la clientul său. Mai mult, el a fost înlăturat din calitatea sa de apărător pentru a putea fi audiat în calitate de martor. După examinarea tuturor materialelor din dosar, instanţa a constatat că acţiunile organului de urmărire penală, inclusiv ordonanţele de aducere silită a reclamantului şi de înlăturare a lui din calitatea de apărător al clientului său au fost legale şi întemeiate. Încheierea este irevocabilă. Instanţa nu a dat reclamantului vreun răspuns referitor la plângerea privind percheziţionarea biroului şi a domiciliului său.

25. Potrivit reclamantului, organul de urmărire penală a prezentat dosarul penal instanţei judecătoreşti şi instanţa l-a consultat înainte de a adopta încheierea sa. Cu toate acestea, lui şi avocatului său nu i-a fost acordat acces la acesta. El a pretins că cererea lui de acces la dosar a fost respinsă.

II.DREPTUL INTERN RELEVANT

26. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală (CPP) sunt următoarele:

Articolul 90. Martorul

„... (3) Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:

... 2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordare de asistenţă juridică sau în legătură cu acordarea acesteia; ...”

Articolul 125. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei

„(1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune întemeiat că într-o anumita încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.

... (3) Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. ...”

Articolul 126. Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente

„(1) Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea. ...”

Articolul 128. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente

„... (4) La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia. ...

(6) ... Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală. ...”

Articolul 301. Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizarea
judecătorului de instrucţie

„(1) Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de limitarea inviolabilităţii ... domiciliului ... .”

Articolul 305. Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere

„1. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.

... 8. Încheierea judecătorului de instrucţie, adoptată în condiţiile prezentului articol, este definitivă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod.”

Articolul 306. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere

„În încheierea judecătorească privind efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale de constrângere se va indica: ... organul care efectuează acţiuni de urmărire penală, măsurile operative de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de constrângere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei, termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau organul abilitat de a executa încheierea, ...”

Articolul 313. Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale
ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii

„(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe.

(2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:

...3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.”

27. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:

Articolul 1

„(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material şi moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:

... b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării sau suspendării ilegale din lucru (funcţie), precum şi în urma altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;

... d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;

e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, a ştampilelor, precum şi în urma blocării conturilor bancare.

(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţie de răspundere din organele de urmărire penală, din procuratură şi din instanţele judecătoreşti.”

Articolul 4

„Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:

a) pronunţării sentinţei de achitare;

b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;

c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;

d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...”

ÎN DREPT

28. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că dreptul său la egalitatea armelor a fost încălcat ca urmare a imposibilităţii sale de a consulta dosarul penal transmis Judecătoriei Rîşcani de procuror înainte de adoptarea încheierii acesteia din 14 iunie 2004. De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiaşi articol, de lipsa temeiurilor relevante şi suficiente pentru adoptarea diferitelor încheieri în cauza sa. Partea relevantă a articolului 6 este următoarea:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... într-un termen rezonabil, ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”

29. În continuare, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, de percheziţionarea biroului şi domiciliului său şi de faptul că a fost adus forţat înaintea organului de urmărire penală pentru a fi audiat în calitate de martor. Articolul 8 prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

I.ADMISIBILITATEA

30. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne disponibile lui. În special, el putea folosi prevederile articolului 313 al Codului de procedură penală („CPP”, a se vedea paragraful 26 de mai sus), însă nu a făcut-o, fapt care îi permitea să conteste în instanţă percheziţiile efectuate de către organul de urmărire penală la biroul şi domiciliul său. În procedurile demarate în temeiul Convenţiei, reclamantul s-a bazat în mod incorect pe articolul 305 alin. 8 CPP, deoarece acesta se aplica unui tip diferit de procedură, care implica autorizarea judecătorului de instrucţie, şi nu acţiunile organului de urmărire penală. Suplimentar, el putea pretinde prejudiciul pentru acţiunile ilegale ale organului de urmărire penală în baza Legii nr. 1545 (a se vedea paragraful de mai sus).

31. Reclamantul nu a fost de acord. El a indicat asupra lipsei unei hotărâri judecătoreşti naţionale care ar fi constatat ilegalitatea percheziţiilor şi a susţinut că, prin urmare, prevederile Legii nr. 1545 nu erau aplicabile cauzei sale. Potrivit articolului 305 alin. 8 CPP, încheierile judecătorului de instrucţie cu privire la, inter alia, percheziţii, erau definitive şi nu puteau fi contestate.

32. Curtea notează că ea a respins deja obiecţii similare ale Guvernului pârât bazate pe Legea nr. 1545, constatând că legea este aplicabilă doar persoanelor care au fost achitate sau în privinţa cărora a fost încheiată urmărirea penală (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 59, 4 octombrie 2005). Deoarece aceasta nu este situaţia reclamantului, Curtea nu este convinsă că recursul formulat în temeiul Legii nr. 1545 ar fi efectiv în privinţa pretenţiilor reclamantului.

33. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze disputa dintre părţi în privinţa faptului dacă încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizaţia percheziţiei reprezintă o procedură separată de acţiunile de ordonare şi/sau efectuare a percheziţiei de către organul de urmărire penală. Ea notează că, chiar în cazul în care percheziţia se efectuează în baza ordonanţei unui ofiţer de urmărire penală, autorizarea anticipată dată de un judecător de instrucţie este obligatorie în conformitate cu articolul 125 alin. 3 CPP (a se vedea paragraful 26 de mai sus). În orice caz, plângerile împotriva actelor ilegale ale organului de urmărire penală la care face referire Guvernul (articolul 313 CPP, a se vedea paragrafele 26 şi 30 de mai sus) pot fi înaintate judecătorului de instrucţie, în temeiul articolului 313 alin. 1 CPP. Curtea are dubii în privinţa şanselor de succes ale unei plângeri privind ilegalitatea unei acţiuni înaintate la judecătorul de instrucţie care tocmai a autorizat-o şi a decis că aceasta este legală şi întemeiată, notând în mod expres că încheierea sa era definitivă (a se vedea paragraful de mai sus).

34. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că cererea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.

35. În cererea sa iniţială, reclamantul a mai formulat două pretenţii în temeiul articolului 6 al Convenţiei, precum şi o altă pretenţie în temeiul articolului 8 al Convenţiei, în ceea ce priveşte aducerea sa forţată la ofiţerul de urmărire penală. Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu continue examinarea acestor pretenţii. Curtea nu găseşte vreun temei pentru a le examina.

36. În ceea ce priveşte pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, Curtea consideră că aceasta ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului, şi că niciun alt temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Din aceste motive, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.

II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI

A. Argumentele părţilor

37. Reclamantul a declarat că percheziţionarea biroului şi domiciliului său constituie o ingerinţă în drepturile sale garantate de articolul 8 al Convenţiei. El consideră că, deşi a urmărit un scop legitim prevăzut de paragraful 2 al acestui articol, ingerinţa nu a fost nici „prevăzută de lege” şi nici nu a fost „necesară într-o societate democratică”. În special, el s-a referit la lipsa detaliilor în încheierile instanţei judecătoreşti de autorizare a percheziţiilor, care nu a identificat obiectul (obiectele) căutat, termenul pentru efectuarea percheziţiilor şi persoana autorizată pentru efectuarea acesteia, în ciuda prevederilor legale exprese privind indicarea unor astfel de detalii. Mai mult, percheziţiile efectuate în baza unor autorizări ale percheziţiei formulate vag şi fără luarea unor măsuri speciale pentru asigurarea confidenţialităţii dosarelor din biroul avocatului, a rezultat în mod inevitabil în ingerinţa disproporţională în drepturile reclamantului. În special, el s-a referit la deschiderea, de către organul de urmărire penală, a safeului său şi a tuturor dosarelor sale din biroul său, ceea ce a subminat privilegiul său de a păstra confidenţialitatea informaţiei primite de la clienţi.

38. Guvernul a recunoscut că a avut loc o ingerinţă în drepturile reclamantului garantate de articolul 8 al Convenţiei, însă a considerat că ingerinţa a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim şi a fost „necesară într-o societate democratică”. Mai multe articole din CPP prevăd în termeni clari posibilitatea efectuării percheziţiei şi modul de autorizare şi efectuare a acesteia. Percheziţiile erau necesare pentru a contribui la efectuarea urmăririi penale care era în derulare şi se bazau pe informaţii din dosar care permiteau a ajunge la o presupunere rezonabilă că obiecte sau documente importante pentru urmărirea penală puteau fi găsite în biroul sau la domiciliul reclamantului. Reclamantul şi avocatul său nu au formulat vreo obiecţie în privinţa modului în care a fost efectuată percheziţia, notând doar că percheziţia era ilegală. Percheziţia a fost scurtă şi niciun obiect nu a fost ridicat din birou, cu excepţia unui telefon mobil care a fost ridicat din apartament.

B. Aprecierea Curţii

1. Dacă a avut loc o ingerinţă

39. Curtea observă că percheziţia şi ridicarea de obiecte în această cauză a vizat apartamentul şi biroul reclamantului, în care el păstra dosarele clienţilor săi. Curtea reiterează că percheziţia biroului avocatului a fost privită ca o ingerinţă în „viaţa privată” şi „corespondenţă” şi, potenţial, în dreptul său la respectarea domiciliului, în sensul mai larg prevăzut de varianta franceză a Convenţiei, care foloseşte termenul „domicile” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, §§ 29‑33, Seria A nr. 251‑B, şi Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002‑VIII; a se vedea de asemenea Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă că percheziţia biroului avocatului mai reprezintă şi o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea „domiciliului”, şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr. 74336/01, § 43, ECHR 2007‑...).

Curtea este de acord cu părţile în această cauză că percheziţionarea biroului şi apartamentului reclamantului a constituit o ingerinţă în drepturile acestuia garantate de articolul 8 al Convenţiei.

2. Dacă ingerinţa a fost justificată

40. Curtea urmează să stabilească dacă ingerinţa a fost justificată prin prisma paragrafului 2 al articolului 8 al Convenţiei, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime indicate în acest paragraf şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge acest scop sau aceste scopuri.

a.Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

41. Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”, deoarece încheierea de autorizare a percheziţiei nu includea detalii suficiente, ceea ce contravine cerinţelor legale.

42. Curtea a observat că mai multe prevederi ale CPP descriu aspecte variate ale obţinerii şi executării autorizărilor de percheziţie, cum ar fi obligarea judecătorului de instrucţie de a motiva autorizarea percheziţiei şi de a indica informaţii precum sunt scopul percheziţiei, persoana autorizată pentru efectuarea acesteia sau termenul pentru efectuarea percheziţiei. Obligarea judecătorului de instrucţie de a indica astfel de detalii constituie o garanţie importantă împotriva abuzurilor. Curtea este satisfăcută că, la prima vedere, cadrul legal privind autorizarea percheziţiilor corespunde exigenţelor articolului 8 al Convenţiei.

43. Curtea notează că obiecţiile reclamantului s-au referit, în primul rând, la modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea faptului că ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8. Totuşi, în această cauză, ea constată că chestiunea respectării în practică a legii este strâns legată de faptul dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, având în vedere, în special, relevanţa principiului confidenţialităţii relaţiilor avocat-client pentru faptele examinate. Prin urmare, ea va examina această chestiune mai jos.

b. Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim

44. Părţile au fost de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de apărare a ordinii şi prevenire a faptelor penale. Curtea este de acord cu această poziţie.

c. Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”

45. În ceea ce priveşte, în special, percheziţionarea încăperilor şi ridicarea de obiecte, Curtea a constatat în mod constant că statele contractante ar putea considera necesar să recurgă la asemenea măsuri pentru a obţine probe materiale ale unor abateri. Curtea urmează să examineze dacă motivele aduse pentru justificarea unor astfel de măsuri au fost „relevante” şi „suficiente” şi dacă a fost respectat principiul proporţionalităţii. În ceea ce priveşte ultima chestiune, Curtea trebuie, în primul rând, să se asigure că legislaţia şi practica oferă persoanelor fizice garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea urmează să examineze circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte pentru a stabili dacă, în acea cauză concretă, ingerinţa a fost proporţională cu scopul urmărit. Criteriile pe care Curtea le-a luat în consideraţie la examinarea ultimei chestiuni au fost, printre altele, circumstanţele eliberării autorizării pentru efectuarea percheziţiei, în special probele disponibile la acel moment, conţinutul şi scopul autorizării, modul în care percheziţia a fost efectuată, inclusiv prezenţa unor observatori independenţi în timpul percheziţiei, şi posibilele repercusiuni asupra reputaţiei şi lucrului persoanei afectate de percheziţie (a se vedea Buck v. Germany, nr. 41604/98, § 45, ECHR 2005‑IV; Chappell v. the United Kingdom, 30 martie 1989, § 60, Seria A nr. 152‑A; Camenzind v. Switzerland, 16 decembrie 1997, § 46, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VIII; Funke v. France, 25 februarie 1993, § 57, Seria A nr. 256‑A; Niemietz, citată mai sus, § 37; şi Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44, 7 iunie 2007, ECHR 2007‑...).

46. În ceea ce priveşte garanţiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislaţia Republicii Moldova, Curtea observă că percheziţionarea biroului şi domiciliului reclamantului a fost autorizată de către un judecător de instrucţie. Competenţele ofiţerului de urmărire penală de a efectua o percheziţie au fost, prin urmare, limitate doar la acţiunile autorizate de către un judecător independent, procedură care a fost respectată în această cauză.

47. Curtea notează că autorizarea percheziţiei eliberată de către judecătorul de instrucţie, care a reprodus aproape în întregime ordonanţa ofiţerului de urmărire penală (a se vedea paragrafele 11 şi 14 de mai sus), nu a indicat vreun detaliu referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziţiei. Mai mult, autorizarea a fost formulată în termeni extrem de generali, pur şi simplu autorizând „percheziţia oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la [adresa]”.

48. Curtea este frapată de această formulare generală, care a acordat ofiţerului de urmărire penală o discreţie nelimitată de a căuta orice dorea el atât la biroul, cât şi la domiciliul reclamantului. Autorizarea nu conţinea nicio informaţie despre motivele pentru care se credea că în urma percheziţiei apartamentului reclamantului şi a biroului acestuia s-ar fi obţinut probe cu privire la vreo abatere (a se compara cu hotărârea în cauza Niemietz, citată mai sus, § 37; Ernst and Others v. Belgium, nr. 33400/96, § 116, 15 iulie 2003; şi Smirnov, citată mai sus, § 47). Doar după ce poliţia a intrat în apartamentul reclamantului, acestuia i s-a cerut să predea „telefonul mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd” (a se vedea paragraful 20 de mai sus).

49. Curtea mai observă că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unor infracţiuni sau activităţi ilegale. Pe de altă parte, în biroul său se aflau dosarele clienţilor săi. Luând în consideraţie faptul că percheziţia a avut loc la biroul în care reclamantul activa ca avocat, fapt care ar fi putut avea implicaţii asupra principiului confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea se aştepta ca judecătorul de instrucţie să fi dat motive convingătoare şi detaliate pentru autorizarea acestei măsuri, precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor ocrotite de secretul profesional. Mai mult, înainte de a fi înlăturat din dosar de către ofiţerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o parte în dosarul penal în legătură cu care a fost autorizată percheziţia. Astfel, percheziţia ar fi putut duce la găsirea obiectelor şi documentelor obţinute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant al persoanei acuzate, ceea ce, în mod evident, ar fi putut avea repercusiuni serioase asupra drepturilor persoanei acuzate garantate de articolul 6 al Convenţiei. Din acest motiv, înainte ca percheziţia la biroul şi domiciliul reclamantului să fie autorizată, trebuia să fie luate măsuri şi mai riguroase de precauţie. Totuşi, judecătorul de instrucţie nu a analizat vreunul dintre aceste aspecte în încheierile sale din 26 mai 2004.

50. În aceste circumstanţe, şi în special având în vedere formularea în termeni generali a autorizărilor pentru efectuarea percheziţiilor şi a lipsei vreunei măsuri speciale de protecţie a confidenţialităţii relaţiilor avocat-client, Curtea constată că autorităţile naţionale nu au adus motive „relevante şi suficiente” pentru autorizarea percheziţiilor. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei.

51. Având în vedere constatările sale privind incompatibilitatea cu standardele consfinţite prin Convenţie a percheziţionării biroului şi a domiciliului reclamantului, Curtea nu consideră necesar de a verifica dacă modul în care percheziţiile au fost efectuate satisface exigenţele articolului 8 al Convenţiei.III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

52. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A.Prejudiciul moral

53. Reclamantul a pretins 5,000 euro (EUR) în calitate de compensaţie pentru prejudiciul moral cauzat lui. El s-a referit la faptul că atât biroul, cât şi apartamentul său au fost percheziţionate, că un telefon mobil care aparţinea soţiei sale şi care conţinea informaţii foarte personale a fost ridicat şi că nu au fost aduse scuze la întoarcerea acestuia, şi că el s-a simţit afectat de percheziţia efectuată în spaţiile intime ale apartamentului său.

544. Guvernul a considerat că reclamantului nu i-a fost cauzat vreun prejudiciu şi că el nu a prezentat vreo probă în această privinţă. El a considerat că, în orice caz, constatarea unei violări a articolului 8 al Convenţiei ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

55. Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzat un anumit stres şi nelinişte ca rezultat al percheziţiilor efectuate în biroul şi apartamentul său, având în vedere faptul că el nu era bănuit de comiterea vreunei acţiuni ilegale. Aparent, percheziţionarea biroului său mai putea afecta şi relaţiile sale cu clienţii săi şi chiar imaginea sa profesională. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 2,500 cu acest titlu.

B. Costuri şi cheltuieli

56. Reclamantul a mai pretins EUR 1,990 cu titlu de costuri de reprezentare şi EUR 35 cu titlu de cheltuieli de traducere şi a prezentat un contract încheiat cu avocatul său, o listă detaliată a orelor lucrate asupra cauzei, precum şi chitanţele care confirmau că sumele de mai sus au fost plătite integral. Onorariul perceput pentru o oră a fost în conformitate cu recomandarea Baroului Avocaţilor din Republica Moldova, adoptată la 29 decembrie 2005, privind nivelul de remunerare a avocaţilor care reprezintă reclamanţi în tribunalele internaţionale.

57. Guvernul a declarat că decizia Baroului Avocaţilor din Republica Moldova avea doar valoare de recomandare şi nu era obligatorie. Mai mult, suma plătită reclamantului era exagerată în comparaţie cu salariul mediu lunar în Republica Moldova. Numărul de ore lucrate asupra cauzei (paisprezece ore) era de asemenea exagerat, având în vedere retragerea câtorva pretenţii de către reclamant.

58. În această cauză, având în vedere lista detaliată prezentată şi complexitatea chestiunilor abordate în pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,535 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

C.Dobânda de întârziere

59. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei;

3. Hotărăşte

(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,535 (o mie cinci sute treizeci şi cinci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 octombrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

Full & Egal Universal Law Academy