©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA MARCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 43079/02)
Hotărâre
Strasbourg
26 octombrie 2010
Definitivă
11/04/2011
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Marcu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 5 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 43079/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Valentin Marcu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 13 noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, de imposibilitatea sa de a avea acces la dosarul său medical din închisoare, precum şi de retragerea automată a drepturilor părinteşti, ca urmare a condamnării sale penale.
4. La 3 decembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1962 şi locuieşte în Quakenbrück (Germania).
A. Contextul cauzei
6. La 9 mai 2000, reclamantul a fost arestat preventiv fiind suspectat de săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat. La 2 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti a prelungit această măsură.
7. Prin hotărârea din 12 aprilie 2001, după audierea mai multor martori şi a victimei, după confruntarea acestora cu reclamantul şi după administrarea altor probe, Tribunalul Bucureşti a condamnat reclamantul la o pedeapsă de zece ani de închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat. I-a fost aplicată pedeapsa complementară şi accesorie de retragere a drepturilor părinteşti, prevăzută la art. 64 lit. d) C. pen.
8. Reclamantul a introdus apel, solicitând reîncadrarea juridică a faptelor şi, în subsidiar, reducerea pedepsei. Prin hotărârea din 10 iulie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul acestuia şi a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă. În urma recursului reclamantului, care a reiterat mijloacele sale de apel, prin hotărârea definitivă din 14 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat deciziile instanţelor inferioare.
B. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava
9. După arestarea sa preventivă, reclamantul a fost transferat, la 10 august 2000, la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. A fost închis aici între 10 august 2000 şi 22 iunie 2002, între 7 decembrie 2002 şi 10 aprilie 2003 şi între 15 aprilie 2003 şi 10 septembrie 2004.
10. După această ultimă dată, a fost transferat la Penitenciarul Rahova, iar apoi la Penitenciarele Giurgiu şi Tulcea de unde a fost eliberat condiţionat, la 6 septembrie 2006.
1. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, astfel cum au fost descrise de reclamant
11. Reclamantul pretinde că, pe perioada detenţiei sale în acest penitenciar, a fost plasat în celule a căror suprafaţă era de aproximativ 35 m², pentru treizeci de paturi şi aproximativ cincizeci de deţinuţi. Celulele nu erau racordate la reţeaua de apă potabilă. Apa curentă disponibilă conţinea nisip, rugină şi, uneori, viermi.
12. În ceea ce priveşte igiena, celulele erau infestate cu paraziţi, în special ploşniţe, urechelniţe, purici şi şobolani. Potrivit reclamantului, celulele nu au fost dezinfectate pe perioada detenţiei sale. Acesta atrage atenţia asupra faptului că nu exista lavabou sau chiuvetă în celule şi că era obligat, asemenea celorlalţi deţinuţi, să îşi clătească ceaşca în vasul de toaletă. Administraţia penitenciarului nu oferea lenjerie de pat. Programul de duş era stabilit o dată pe săptămână şi dura cinci minute pentru aproximativ patruzeci de deţinuţi care aveau la dispoziţie şapte sau opt duşuri de unde apa de-abia curgea.
13. Acesta precizează că celulele nu erau încălzite în timpul iernii şi că era foarte cald în timpul verii. De asemenea, ar fi existat mucegai pe pereţi.
14. În penitenciar, nu exista un spaţiu special amenajat pentru a lua masa, reclamantul fiind obligat să mănânce în celulă, unde nu exista alt mobilier în afară de paturi. Hrana era de proastă calitate şi conţinea adesea insecte sau diferite obiecte.
15. Reclamantul declară că a fost închis în celulă cu deţinuţi, ale căror nume le menţionează, care sufereau de boli contagioase, precum tuberculoza, hepatita sau boli venerice, sau de boli mentale. Acesta pretinde că nu putea ieşi în fiecare zi la plimbare şi că administraţia penitenciarului nu organiza nicio activitate educativă, culturală sau sportivă. Reclamantul subliniază că atât el, cât şi ceilalţi deţinuţi erau ameninţaţi în mod constant de gardieni cu cagule şi uneori chiar bătuţi, fără motiv.
16. În sprijinul acuzaţiilor sale, reclamantul prezintă treizeci şi două de declaraţii ale unor deţinuţi care îi confirmă afirmaţiile. Acesta a păstrat paraziţii pe care îi găsise în celula sa şi în mâncare şi i-a trimis prin poştă unei rude apropiate în afara penitenciarului. Acesta din urmă a făcut poze pe care le-a trimis reclamantului pentru ca acesta să le poată utiliza ca dovadă în sprijinul afirmaţiilor sale.
2. Condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, astfel cum au fost descrise de Guvern
17. Guvernul precizează că, în timpul detenţiei sale în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, reclamantul a stat în celulele nr. 301 (2000-2001, 32,99 m² pentru un număr mediu de 32-40 de deţinuţi), 303 (2001, 34,78 m² pentru un număr mediu de 23-35 de deţinuţi), 317 (2001, 40,42 m² pentru un număr mediu de 39-42 de deţinuţi), 215 (2002, 36,19 m² pentru un număr mediu de 42-44 de deţinuţi), 216 (2002, 40,42 m² pentru un număr mediu de 35-41 de deţinuţi), 207 (2003, 47,94 m² pentru un număr mediu de 39-61 de deţinuţi), 618 (între 16 februarie şi 1 iunie 2004, 42,30 m² pentru un număr mediu de 35-41 de deţinuţi) şi 309 (între 1 iunie şi 10 septembrie 2004, 32,99 m² pentru un număr mediu de 22-34 de deţinuţi). De asemenea, observă că, din cauza fluctuaţiei mari a deţinuţilor în penitenciar, administraţia penitenciarului nu poate indica numărul de paturi existent în fiecare celulă.
18. Guvernul adaugă că celulele dispuneau de mai multe piese de mobilă (bancă, mese dintre care una pentru a mânca, cuier, scaune). În aceste celule existau apă curentă rece, toalete separate de restul celulei (perete şi uşă) şi două lavabouri din beton.
19. Accesul deţinuţilor din fiecare celulă la sala de baie comună (apă caldă), echipată cu nouăsprezece-douăzeci şi trei de duşuri, era asigurat o dată pe săptămână, pentru o durată cuprinsă între 15-30 de minute. Celulele erau încălzite de la 1 noiembrie până la 31 martie. Cu toate acestea, datorită vechimii reţelei de distribuţie a căldurii, existau pierderi importante pe circuit, astfel încât apa caldă ajungea în caloriferele celulelor la o temperatură de aproximativ treizeci de grade. În timpul anilor 2000-2004, administraţia penitenciarului a efectuat lucrări de ameliorare a instalaţiei de apă potabilă şi de evacuare a apelor uzate, precum şi lucrări de modernizare a cazanului.
20. În ceea ce priveşte igiena în celule, Guvernul evidenţiază că aceasta era responsabilitatea deţinuţilor, care primeau produse de curăţenie. Pubelele cu capac existente în fiecare celulă erau ridicate de trei ori pe zi. La fiecare trei luni aveau loc acţiuni de dezinsecţie şi de deratizare, procese-verbale (netrimise) fiind redactate la încheierea acestor acţiuni.
21. Durata plimbărilor zilnice era de treizeci de minute. În timpul perioadelor de plimbare, deţinuţii puteau efectua exerciţii fizice. De asemenea, aveau acces la cărţile din cele două biblioteci ale închisorii, la activităţile sportive sau religioase şi se puteau uita la televizor.
22. În timpul anilor 2003-2004, deţinuţii aveau dreptul la cel puţin un apel telefonic pe săptămână, iar reclamantul utilizase această posibilitate de patruzeci şi trei de ori în timpul acestei perioade.
3. Plângerile reclamantului referitoare la condiţiile de detenţie
23. În 2003, întemeindu-se în special pe probele menţionate mai sus (pct. 16), reclamantul a sesizat mai multe autorităţi pentru a se plânge de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
24. Prin comunicarea din 8 octombrie 2003, Direcţia Naţională Anticorupţie a informat Penitenciarul Bucureşti-Jilava că plângerea reclamantului fusese transmisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru desfăşurarea unei anchete. Reclamantul nu a fost informat cu privire la rezultatul acestei anchete.
25. Reclamantul a trimis plângeri similare Parlamentului, Preşedintelui Republicii, Ministerului Justiţiei, Tribunalului Bucureşti şi Patriarhiei Ortodoxe. În general, plângerile sale erau transmise Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care, prin comunicarea din 24 noiembrie 2003, a informat reclamantul că nu existau resurse financiare pentru modernizarea condiţiilor de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava.
26. Ca răspuns la ancheta realizată cu privire la condiţiile de detenţie de Comisia pentru drepturile omului din Camera Deputaţilor, la 20 noiembrie 2003, Administraţia Penitenciarului Bucureşti-Jilava a informat Administraţia Naţională a Penitenciarelor că niciuna dintre acuzaţiile reclamantului nu corespundea realităţii. Mai precis, se menţiona că probele prezentate de reclamant nu puteau proveni din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, dat fiind că reclamantul nu era în posesia unui aparat foto.
C. Asistenţa medicală acordată reclamantului şi accesul la dosarul său medical în închisoare
1. Versiunea reclamantului
27. Reclamantul pretinde că, în timpul executării pedepsei, i-au căzut dinţi, dar că cererea sa pentru obţinerea unei proteze dentare nu a fost examinată de autorităţi, deşi dispunea de o anumită sumă de bani. De asemenea, pretinde că nu a primit un tratament medical adecvat pentru insuficienţa renală de care suferea. În plus, în timpul detenţiei sale, ar fi avut hemoroizi, afecţiune care nu fusese tratată în mod corespunzător de medicul penitenciarului.
28. La 3 iulie 2003, reclamantul a solicitat medicului penitenciarului un raport scris privind starea sa de sănătate şi informaţii cu privire la rezultatele analizelor efectuate în timpul detenţiei sale. Potrivit afirmaţiilor sale, reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
2. Versiunea Guvernului
29. De la 5 iulie până la 10 august 2000, reclamantul a fost spitalizat la Spitalul Penitenciar Bucureşti-Jilava cu diagnosticul de tulburare de personalitate de tip instabil-impulsiv. I-a fost administrat un tratament, iar starea sa de sănătate s-a ameliorat la sfârşitul tratamentului. De la 10 până la 15 aprilie 2003, reclamantul a fost spitalizat la secţia de pneumologie a aceluiaşi spital, deoarece era suspect de tuberculoză. În urma examenelor de specialitate, diagnosticul nu a fost confirmat.
30. Guvernul observă că din fişa medicală a reclamantului nu reiese că acesta avea nevoie de o proteză dentară. Reclamantul ar fi solicitat de mai multe ori realizarea unor lucrări protetice fără să fi plătit suma de 150 de lei româneşti (RON), deşi a afirmat că dispunea de suma de bani necesară.
31. Reclamantul era menţionat în registrele cabinetului medical al penitenciarului ca suferind de sindrom disleptic, de o posibilă infecţie urinară, de infecţie acută a căilor respiratorii superioare. La 27 august 2003, reclamantul a fost diagnosticat ca suferind de hemoroizi şi a primit un tratament conform prescripţiilor medicului.
32. La momentul transferului său de la Penitenciarul Rahova la cel din Tulcea, analizele medicale ale reclamantului au concluzionat că era „clinic sănătos”, deşi persoana în cauză afirmă că suferea de litiază renală. Diagnosticul de insuficienţă renală nu a fost confirmat.
33. La 13 februarie 2004, reclamantul a solicitat din partea medicului penitenciarului un raport scris privind starea sa de sănătate. La 18 februarie 2004, i-a fost înmânat un raport medical, în care erau descrise bolile sale şi tratamentul prescris, după cum confirmă semnătura sa. Din acest raport depus la dosar nu reiese că reclamantul avea nevoie de o proteză dentară.
D. Refuzul administraţiei penitenciarului de a înmâna reclamantului copii după documentele din dosarul său
34. La 9 iulie 2003, reclamantul a solicitat administraţiei penitenciarului o copie după un răspuns pe care l-ar fi primit la una din plângerile sale adresate parchetului. Cererea sa a fost respinsă fără justificare. Reclamantul pretinde că, de mai multe ori, administraţia penitenciarului a refuzat să îi înmâneze copii după documentele care se aflau în dosarul său de penitenciar.
E. Retragerea drepturilor părinteşti ale reclamantului
35. În urma divorţului reclamantului, la 22 decembrie 1999, cei doi copii minori ai săi au fost încredinţaţi fostei sale soţii. În pofida divorţului, soţii şi cei doi copii au continuat să locuiască împreună în casa reclamantului. În urma arestării preventive a reclamantului, cei doi copii, în vârstă de zece şi, respectiv, unsprezece ani, au rămas singuri în casă, deoarece mama lor i-a părăsit timp de doi ani. Bunica lor (mama reclamantului) îi vizita din când în când şi le aducea de mâncare.
36. Autorităţile au fost informate de situaţia copiilor de către reclamant care le solicitase de mai multe ori să îl elibereze, în timpul arestării preventive, pentru a avea grijă de ei. Autoritatea tutelară a realizat o anchetă la domiciliul reclamantului. În raportul din 30 noiembrie 2001, aceasta a constatat că respectivii copii erau singuri în casă şi a informat Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului cu privire la acest fapt. Aceasta din urmă a decis că era în interesul copiilor să rămână în casă. Cererile reclamantului pentru a fi eliberat în timpul arestării preventive au fost respinse.
37. Prin hotărârea definitivă din 14 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat condamnarea reclamantului la o pedeapsă de zece ani de închisoare şi retragerea drepturilor părinteşti ale acestuia, cu titlu de pedeapsă accesorie.
38. În timpul executării pedepsei, reclamantul s-a interesat la poliţie de soarta copiilor săi de mai multe ori. La 10 decembrie 2003, poliţia a informat reclamantul că, la 26 septembrie 2002, copiii săi plecaseră din România împreună cu mama lor.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
A. Rapoartele internaţionale privind condiţiile de detenţie
39. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în închisorile din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT, sunt prezentate pe scurt în hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22088/04, pct. 73-76, 6 decembrie 2007).
40. Raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei sale din februarie 1999 în mai multe închisori, printre care se număra Penitenciarul Bucureşti-Jilava, concluziona:
„Condiţiile de detenţie pentru majoritatea deţinuţilor în aceste instituţii erau mizere. [...] Gradul de suprapopulare a dus la condiţii de detenţie care reprezentau o atingere, chiar un afront, adus demnităţii umane. De fapt, marea majoritate a deţinuţilor erau supuşi unui ansamblu de factori negativi – suprapopulare, condiţii materiale precare, lipsă de activităţi – ceea ce ar merita cu uşurinţă calificativul de tratament inuman şi degradant. [...] Lipsa drastică de spaţiu vital şi insuficienţa paturilor generau o promiscuitate inacceptabilă pentru marea majoritate a deţinuţilor. Cu titlu de exemplu, [în Penitenciarul Jilava] un număr de până la 8 deţinuţi trebuiau să împartă celule de 13 m2, şi între 35 şi 40, celule între 20 m2 şi 35 m2. În plus, lenjeria de pat era cel mai adesea de proastă calitate, murdară şi uzată. În plus, numeroase celule erau murdare [...]”
41. Redactat în urma unei vizite efectuate în România de către membrii din Biroul Comisarului pentru Drepturile Omului între 13 şi 17 septembrie 2004, raportul de monitorizare a României de către Comisarul pentru Drepturile Omului, publicat la 29 martie 2006, prezintă informaţii cu privire la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Acest raport califică condiţiile de detenţie în această unitate ca fiind „deosebit de dificile”, iar situaţia ca fiind „alarmantă”. În plus, se subliniază în raport că „toate instalaţiile erau uzate, ferestrele incapabile să filtreze frigul, iar mobilierul dintr-o altă epocă”.
B. Dreptul şi practica interne în materie de drepturi şi de asistenţă medicală acordate deţinuţilor
42. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate prevedea, de manieră generală, interdicţia torturii, a tratamentelor inumane sau degradante şi a relelor tratamente de oricare altă natură. Aceasta garanta în mod expres dreptul la informaţie, dreptul de petiţionare, dreptul la corespondenţă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul de a primi vizite, dreptul de a primi bunuri şi dreptul la asistenţă medicală. OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, publicată în Monitorul Oficial din 20 iulie 2006 şi intrată în vigoare la 20 octombrie 2006, care a adus precizări cu privire la drepturile persoanelor private de libertate. Art. 33 din lege, intitulat „cazarea persoanelor condamnate”, prevede că fiecărei persoane condamnate i se pune la dispoziţie un pat, iar camerele de cazare trebuie să dispună de iluminat natural şi de instalaţiile necesare asigurării iluminatului artificial corespunzător.
43. În ceea ce priveşte, în special, dreptul deţinuţilor la asistenţă medicală, dispoziţiile relevante ale Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor şi cele ale OUG nr. 56/2003 sunt descrise în cauza Maciuca împotriva României (nr. 25763/02, pct. 14, 26 mai 2009). Legislaţia relevantă în materie de asigurări de sănătate pentru deţinuţi este descrisă în cauza V.D. împotriva României (nr. 7078/02, pct. 73-79, 16 februarie 2010).
44. Guvernul prezintă Curţii exemple de jurisprudenţă ale instanţelor naţionale privind drepturile deţinuţilor; astfel, prezintă douăsprezece hotărâri definitive din 2005, 2006 şi 2007, întemeiate pe OUG nr. 56/2003, privind dreptul la un tratament medical, accesul la dosar, dreptul la corespondenţă şi necesitatea de a beneficia de o alimentaţie corespunzătoare în funcţie de starea de sănătate a persoanei în cauză. De asemenea, acestea se referă la contestaţii ale sancţiunilor disciplinare, la plângeri împotriva condiţiilor de transport necorespunzătoare sau a transferului într-o celulă cu fumători, precum şi împotriva refuzului administraţiei de a înregistra perioadele de grevă a foamei. Una din deciziile prezentate de Guvern datează din septembrie 2004 şi se referă la lipsa de asistenţă medicală şi respectarea dreptului la corespondenţă.
45. Într-una din deciziile prezentate în faţa Curţii, un deţinut se plângea că a fost obligat să doarmă în acelaşi pat cu alţi doi deţinuţi, fapt în urma căruia a început să sufere de insomnie. În hotărârea din 16 iunie 2006, sesizat cu o plângere întemeiată pe OUG nr. 56/2003, Tribunalul Dolj a examinat aceste acuzaţii din perspectiva dreptului la un tratament medical. După ce a constatat că un anumit tratament a fost administrat persoanei în cauză şi că starea de sănătate a acesteia se ameliorase, instanţa i-a respins cererea. De asemenea, sesizată de un deţinut cu privire la acuzaţiile privind condiţiile de igienă şi lipsa alimentaţiei corespunzătoare pentru diabetul său, în hotărârea din 31 ianuarie 2006, Judecătoria Bucureşti a examinat tratamentul medical administrat persoanei în cauză.
46. De asemenea, Guvernul a depus la dosar trei hotărâri ale instanţelor naţionale, pronunţate în 2007 şi 2008, întemeiate pe Legea nr. 275/2006, şi două hotărâri întemeiate pe dispoziţiile din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. Aceste hotărâri se referă, mai precis, la dreptul la tratament medical.
47. Dispoziţiile din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, şi anume art. 998-999, sunt descrise în hotărârea Iambor împotriva României (nr. 1), (nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008).
48. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei din 1991, precum şi ale Constituţiei revizuite în 2003, privind aplicabilitatea directă a convenţiei în drept intern sunt descrise în cauza Abramiuc împotriva României (nr. 37411/02, pct. 61-62, 24 februarie 2009).
C. Dreptul intern care reglementează pedepsele accesorii
49. Dispoziţiile relevante din Codul penal, care reglementează pedepsele complementare şi accesorii aplicabile în cazul unei condamnări penale, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza Sabou şi Pircalab împotriva României (nr. 46572/99, pct. 21, 28 septembrie 2004).
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
50. Reclamantul se plânge de condiţiile proaste de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în special de suprapopularea din celulele în care a stat şi de condiţiile de igienă deplorabile. De asemenea, acesta se plânge de lipsa unui tratament medical adecvat. În această privinţă, invocă art. 3 din convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
51. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pe motiv că reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubire în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) sau o plângere împotriva administraţiei centrului penitenciar Jilava în temeiul OUG nr. 56/2003, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, printre care dreptul de a primi asistenţă medicală gratuită. Reclamantul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
52. Curtea reaminteşte că, în cauza Petrea împotriva României, (nr. 4792/03, pct. 36-37, 29 aprilie 2008), a constatat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003 reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce priveşte acuzaţiile referitoare la lipsa de asistenţă medicală adecvată, acordată deţinuţilor. În speţă, Curtea nu identifică nicio circumstanţă care să poată infirma o astfel de concluzie. Aceasta constată că afecţiunile în privinţa cărora reclamantul pretinde o lipsă de tratament medical adecvat (hemoroizii şi insuficienţa renală) au fost fie diagnosticate, fie aduse la cunoştinţa autorităţilor după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, şi anume la 25 iunie 2003 (supra, pct. 31 şi 32). Deoarece reclamantul a omis să introducă un recurs întemeiat pe dispoziţiile OUG nr. 56/2003, capătul de cerere privind pretinsul caracter inadecvat al tratamentului său medical, după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003, trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
53. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte cererea sa de proteză dentară, ţinând seama de caracterul efectiv al acoperirii sistemului public al asigurărilor sociale de sănătate pentru deţinuţi în această privinţă, Curtea a considerat că acest tratament medical specific seamănă mai degrabă cu situaţia condiţiilor materiale de detenţie, pentru care nu existau căi de atac efective care trebuiau epuizate în baza OUG nr. 56/2003 (V.D. citată anterior, pct. 86). În plus, în ceea ce priveşte caracterul specific al capătului de cerere întemeiat pe condiţiile materiale de detenţie, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că respectivele căi de atac propuse de Guvern nu reprezentau recursuri efective care trebuiau epuizate de reclamant (Petrea citată anterior, pct. 37, Brânduşe împotriva României, nr. 6586/03, pct. 37 şi 40, 7 aprilie 2009, şi Eugen Gabriel Radu împotriva României, nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009). Argumentele Guvernului nu pot conduce, în cauză, la o concluzie diferită.
54. Prin urmare, este necesar să fie admisă excepţia Guvernului în ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului privind lipsa tratamentului medical adecvat după intrarea în vigoare a OUG nr. 56/2003 şi ca acesta să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie. Cu toate acestea, excepţia Guvernului nu poate fi reţinută în ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului privind lipsa tratamentului dentar şi condiţiile materiale de detenţie.
2. Alte motive de inadmisibilitate
55. Curtea observă că, pretinzând lipsa unui tratament medical adecvat, reclamantul se plânge de faptul că cererile sale pentru obţinerea unei proteze dentare nu au fost examinate de autorităţi, deşi dispunea de o anumită sumă de bani.
56. În această privinţă, Curtea observă că, spre deosebire de cauza V.D., citată anterior, în speţă, necesitatea unui tratament dentar specific nu a fost constatată de personalul medical specializat în fişa medicală a reclamantului (supra, pct. 33), iar reclamantul nu a prezentat nicio dovadă privind necesitatea unui asemenea tratament, după ieşirea sa din închisoare în 2006 [Solovyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 76114/01, 27 septembrie 2007 şi a contrario V.D., citată anterior, pct. 85]. În plus, din dosar nu reiese că nu ar fi putut să îşi pună o proteză dentară din moment ce, conform propriilor sale afirmaţii, dispunea de partea pe care trebuia să o suporte din suma necesară, potrivit legii, pentru realizarea unei proteze dentare (a contrario V.D. citată anterior, pct. 85). Având în vedere cele de mai sus şi elementele pe care le deţine, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
3. Cu privire la temeinicie
57. Curtea constată că celălalt capăt de cerere al reclamantului, întemeiat pe condiţiile materiale de detenţie în Penitenciarul Bucureşti-Jilava, nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
58. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie pe care a prezentat-o şi la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul susţine că, în speţă, condiţiile de detenţie ale reclamantului erau conforme cu cerinţele art. 3 din convenţie. Acesta observă că, în limitele posibilităţilor sale financiare, statul s-a angajat să renoveze închisoarea în mod continuu.
59. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns.
60. În primul rând, Curtea reaminteşte că art. 3 din convenţie impune statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare nu supun partea interesată unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000‑XI]. În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II).
61. Curtea subliniază că reclamantul se plânge de condiţiile materiale, în special de condiţiile de igienă şi de suprapopulare, în timpul detenţiei sale din Penitenciarul Bucureşti-Jilava pe o perioadă de mai mulţi ani (din 10 august 2000 până la 22 iunie 2002, din 7 decembrie 2002 până la 10 aprilie 2003 şi din 15 aprilie 2003 până la 10 septembrie 2004). De asemenea, Curtea observă că, în conformitate cu informaţiile prezentate de către părţi şi pe baza rapoartelor din partea CPT, a constatat deja încălcări ale art. 3 din convenţie în cauze similare în care reclamanţii denunţau condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava, în special în ceea ce priveşte suprapopularea şi, în subsidiar, condiţiile de igienă (a se vedea Măciucă, citată anterior, pct. 24-27, Jiga împotriva României, nr. 14352/04, pct. 65-66, 16 martie 2010, Viorel Burzo împotriva României, nr. 75109/01 şi 12639/02, pct. 100, 30 iunie 2009 şi Eugen Gabriel Radu citată anterior, pct. 29-33).
62. În speţă, Curtea constată că anumite aspecte ale condiţiilor de detenţie a reclamantului în Penitenciarul Bucureşti-Jilava fac obiectul unei dispute între părţi. Cu toate acestea, Curtea consideră că, chiar şi astfel, este în măsură să facă o apreciere a cauzei întemeindu-se pe argumentele părţilor şi pe rapoartele în care sunt descrise condiţiile de detenţie din penitenciarul în cauză (supra, pct. 39-41). Cu privire la acest aspect, observă că rapoartele rezultate din vizitele CPT din februarie 1999 şi ale Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului din septembrie 2004 califică, în mod unanim, drept „mizere” sau „alarmante” şi cu instalaţii învechite condiţiile de detenţie. Astfel cum observă CPT în raportul său, Curtea nu poate să nu ţină seama de faptul că această situaţie privind sănătatea era exacerbată de o puternică suprapopulare, ceea ce reiese, de altfel, şi din informaţiile prezentate de Guvern. În afară de aceasta, nu se contestă faptul că reclamantul era închis în celulă mare parte a zilei, beneficiind de o plimbare în curtea închisorii numai pentru o perioadă foarte scurtă de timp şi de acces la duşurile penitenciarului doar o dată pe săptămână. Această stare de fapt ridică în sine o întrebare din perspectiva art. 3 din convenţie.
63. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării art. 3. Curtea apreciază că respectivele condiţii de detenţie, pe care reclamantul a trebuit să le suporte timp de mai mulţi ani, l‑au supus pe acesta unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei. Faptul că persoana în cauză avea acces la cărţile din biblioteca închisorii şi că dispunea de un post de televiziune, deşi lăudabil, nu schimbă situaţia (Măciucă, citată anterior, pct. 26).
64. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului, în special suprapopularea din celulele în care a stat şi condiţiile de igienă, combinate cu durata detenţiei sale în asemenea condiţii, trebuie analizate ca un tratament degradant.
Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie, coroborat cu art. 3 din convenţie
65. Reclamantul susţine absenţa unui recurs efectiv în dreptul român, prin care să fi putut invoca un capăt de cerere întemeiat pe condiţiile materiale de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Acesta invocă art. 13 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Cu privire la admisibilitate
66. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
67. Guvernul face trimitere la argumentele sale, prezentate în cadrul excepţiei întemeiate pe neepuizarea căilor de atac interne. Mai specific, acesta consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanţele naţionale fie cu o acţiune întemeiată pe OUG nr. 56/2003, fie cu o acţiune în răspundere civilă. În plus, consideră că instanţele naţionale ar fi putut examina acţiunea reclamantului în lumina principiilor stabilite de convenţie şi punând direct în aplicare jurisprudenţa Curţii în materie. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns.
68. Curtea reaminteşte că art. 13 din convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei acţiuni prin care există posibilitatea prevalării de drepturile şi libertăţile consacrate de convenţie. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o acţiune internă care să permită examinarea conţinutului unei „plângeri credibile”, bazate pe convenţie, şi care să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare.
69. Caracterul „efectiv” al unui „recurs”, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant. De asemenea, nu este nevoie ca „instanţa” menţionată în această dispoziţie să fie o instituţie judiciară, dar în acest caz competenţele sale şi garanţiile pe care le prezintă sunt luate în considerare în aprecierea caracterului efectiv al recursului exercitat în faţa sa. De asemenea, toate recursurile oferite de dreptul intern pot răspunde cerinţelor de la art. 13, chiar dacă nici unul dintre acestea nu corespunde în întregime cerinţelor acestuia.
70. Prin urmare, acesta trebuie să stabilească de fiecare dată dacă respectivele căi de atac de care dispun justiţiabilii în dreptul intern sunt „efective”, în sensul că pot împiedica apariţia sau continuarea unei încălcări pretinse sau pot furniza persoanei interesate o măsură de reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă. Prin urmare, o acţiune este eficientă atunci când permite fie o intervenţie mai rapidă a instanţelor sesizate, fie furnizarea către justiţiabil a unei reparaţii corespunzătoare pentru întârzierile deja semnalate [Kudła citată anterior, pct. 157-158, şi Sürmeli împotriva Germaniei (GC), nr. 75529/01, pct. 98-99, CEDO 2006‑VII]. În afară de aceasta, Curtea reaminteşte că este de competenţa Guvernului să convingă Curtea că recursul era efectiv şi disponibil atât în teorie, cât şi în practică, la momentul faptelor. Odată demonstrat acest lucru, reclamantului îi revine sarcina de a stabili dacă recursul invocat de Guvern a fost într-adevăr utilizat sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu era nici adecvat, nici efectiv în circumstanţele specifice ale cauzei, sau dacă anumite circumstanţe speciale îl dispensau de această obligaţie [Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, pct. 76, CEDO 1999‑V].
71. Ţinând seama de concluzia de la pct. 64 supra, Curtea consideră că plângerea reclamantului poate fi susţinută cu probe. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă, în circumstanţele speţei, dreptul român oferea un recurs care să îi permită persoanei interesate obţinerea unei măsuri de reparaţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie.
72. În speţă, Curtea observă că nu se contestă faptul că reclamantul a prezentat în mod repetat plângeri către diverse autorităţi, printre care Tribunalul Bucureşti, în care a evocat condiţiile detenţiei sale (pct. 25). Aceasta apreciază că autorităţile erau, astfel, suficient de informate cu privire la situaţia reclamantului şi că au avut posibilitatea de a examina condiţiile de detenţie a persoanei interesate sau, cel puţin, de a-i indica să urmeze o cale de atac şi, după caz, de a-i propune o reparaţie. În plus, administraţia naţională a penitenciarelor l-a informat despre lipsa resurselor pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie din Penitenciarul Bucureşti-Jilava (pct. 25 in fine).
73. În continuare, Curtea observă că Guvernul evocă trei căi de atac pe care reclamantul le avea la dispoziţie pentru a se plânge de condiţiile materiale proaste de detenţie: o acţiune întemeiată pe OUG nr. 56/2003, o altă acţiune în răspundere civilă delictuală şi, în cele din urmă, o acţiune întemeiată direct pe dispoziţiile convenţiei.
74. În ceea ce priveşte primele două căi de atac, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, având în vedere caracterul specific al respectivului capăt de cerere întemeiat pe condiţiile materiale de detenţie, acestea nu reprezentau recursuri efective care trebuiau epuizate (Petrea citată anterior, pct. 37, şi Marian Stoicescu împotriva României, nr. 12934/02, pct. 18, 16 iulie 2009; a se vedea, de asemenea, supra pct. 53). De asemenea, subliniază că, din dispoziţiile legale menţionate de Guvern (OUG nr. 56/2003 şi articolele din Codul civil), nu reiese că acestea se refereau în mod explicit la soluţionarea unei probleme privind condiţii materiale de detenţie în faţa instanţelor interne. În plus, problemele care decurgeau din suprapopularea în penitenciare aveau în aparenţă un caracter structural şi nu se refereau doar la situaţia personală a reclamantului [Kalachnikov împotriva Rusiei (dec.), nr. 47095/99, 18 septembrie 2001 şi supra, pct. 40]. În afară de aceasta, Guvernul nu a demonstrat ce reparaţie ar fi putut oferi reclamantului organele statului.
75. În plus, Curtea observă că deciziile prezentate de Guvern, întemeiate pe dispoziţiile legale menţionate anterior, se referă mai specific la plângerile unor deţinuţi cu privire la alte probleme decât condiţiile materiale de detenţie. În afară de aceasta, atunci când persoanele în cauză invocau suprapopularea sau condiţiile de igienă, instanţele examinau aceste afirmaţii din perspectiva dreptului la tratament medical (supra, pct. 45). De asemenea, aceasta observă că majoritatea deciziilor în cauză fuseseră pronunţate după 2005 şi că numai una dintre ele data din septembrie 2004 (supra, pct. 44 in fine). În orice caz, această ultimă decizie se referea la lipsa de asistenţă medicală şi la respectarea dreptului la corespondenţă şi, prin urmare, nu era relevantă în speţă.
76. Curtea ia act de faptul că OUG nr. 56/2003 a fost abrogată şi înlocuită de Legea nr. 275/2006, intrată în vigoare la 20 octombrie 2006. Totuşi, această modificare legislativă este ulterioară eliberării condiţionate a reclamantului din 6 septembrie 2006.
77. În ceea ce priveşte ultima cale de atac indicată de Guvern, Curtea evidenţiază că, de fapt, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care ar putea fi contrare acesteia (supra, pct. 48). De asemenea, s-a reţinut deja faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale este cel mai în măsură să asigure buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de convenţie şi de protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007]. Totuşi, Guvernul nu a prezentat cazuri relevante de jurisprudenţă cu privire la acest punct.
78. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a dovedit în mod suficient în speţă că reclamantul dispunea de o acţiune efectivă în sensul art. 13 din convenţie care să-i fi permis introducerea unei plângeri întemeiate pe condiţiile proaste de detenţie în faţa instanţelor naţionale. Această concluzie nu aduce atingere în niciun fel oricărei evoluţii pozitive pe care o pot înregistra, în viitor, dreptul şi jurisprudenţa interne cu privire la acest punct.
79. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 3 din convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie şi a art. 13 din convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti
80. Invocând în esenţă art. 8 şi 13 din convenţie, reclamantul pretinde că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie la condamnarea sa penală, a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii sale de familie şi că nu a dispus de un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru remedierea acestei situaţii. Acesta subliniază că, în timpul executării pedepsei, copiii săi au dispărut. El invocă art. 13, citat anterior, şi art. 8 din convenţie, formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
81. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În plus, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
82. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie, Guvernul consideră că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, în special protecţia intereselor superioare ale copilului. Potrivit acestuia, spre deosebire de cauza Sabou şi Pîrcalab, gravitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat reclamantul justifică măsura luată de instanţe.
83. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 13, Guvernul susţine că, în urma pronunţării hotărârii Sabou şi Pîrcalab, instanţele naţionale au aplicat direct această jurisprudenţă a Curţii, în temeiul art. 20 din Constituţia României. De asemenea, acesta evidenţiază modificarea Codului penal, potrivit căreia aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) era mai departe lăsată la aprecierea instanţelor desemnate cu procedura penală împotriva acuzatului.
84. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
85. Curtea constată că, după adoptarea hotărârii din 14 mai 2002, reclamantul nu a avut nicio posibilitate efectivă de a-şi exercita drepturile părinteşti. Desigur, la momentul respectiv, copiii îi fuseseră deja încredinţaţi mamei în temeiul hotărârii de divorţ (supra, pct. 35). Totuşi, Curtea observă că, în septembrie 2002, copiii au părăsit teritoriul României, fără ca reclamantul să fie informat şi fără consimţământul acestuia (supra, pct. 38).
86. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor al genului de infracţiune săvârşită şi al interesului minorilor, nu poate să răspundă unei cerinţe primordiale legate de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum ar fi protecţia sănătăţii, a eticii sau a educaţiei minorilor. Astfel, aceasta a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din convenţie (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, pct. 48-49). De asemenea, a apreciat că o persoană aflată într-o situaţie asemănătoare celei a reclamantului nu dispunea de nicio cale de atac eficace pentru a-şi apăra drepturile care decurgeau din art. 8 în faţa instanţelor competente, ceea ce contravine art. 13 (Sabou şi Pîrcalab, citată anterior, pct. 56).
87. Având în vedere probele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. În special, consideră că, deşi infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era gravă şi chiar dacă ar fi putut justifica retragerea drepturilor părinteşti, instanţele au aplicat interdicţia în mod automat (Iordache împotriva României, nr. 6817/02, pct. 58, 14 octombrie 2008). Într-adevăr, nu au susţinut niciodată că reclamantul era responsabil de o lipsă de îngrijire în privinţa copiilor săi minori sau că îi supusese la rele tratamente şi nu au utilizat nici faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea măsurii luate. Instanţele nu au avut în vedere nici interesul copiilor, nici nedemnitatea pretinsă a reclamantului pentru a interzice acestuia exercitarea drepturilor sale părinteşti.
88. Curtea admite că, după adoptarea hotărârii Sabou şi Pîrcalab, instanţele interne au aplicat în mod direct această hotărâre, ceea ce, potrivit Guvernului, ar fi modificat jurisprudenţa instanţelor în materie. Totuşi, hotărârea respectivă nu a fost adoptată de Curte decât la 28 septembrie 2004, şi anume la mai mult de doi ani de la data la care interdicţia a fost aplicată reclamantului. Cel puţin până la data respectivă, acesta nu a dispus de nicio cale de atac efectivă împotriva interdicţiei automate care i-a fost aplicată. În plus, dacă trebuie salutată modificarea Codului penal, acest element ulterior faptelor relevante nu poate convinge Curtea să concluzioneze altfel în speţă.
89. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea constată că, în speţă, au fost încălcate art. 8 din convenţie şi art. 13 coroborat cu art. 8 din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie, întemeiată pe lipsa de acces la dosarul medical din închisoare
90. Reclamantul se plânge de lipsa de acces la dosarul său medical din închisoare, invocând art. 8 din convenţie.
91. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, afirmând că reclamantul ar fi putut introduce o acţiune întemeiată pe OUG nr. 56/2003, care garantează dreptul de a avea acces la dosarul medical din închisoare. Reclamantul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
92. Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea eficacităţii în speţă a unei eventuale acţiuni întemeiate pe OUG nr. 56/2003 deoarece, în orice caz, capătul de cerere al reclamantului este inadmisibil din următoarele motive.
93. Potrivit Curţii, chestiunea accesului la informaţiile conţinute în dosarul medical al reclamantului, deţinut în condiţii precare de igienă cu alte persoane bolnave, prezintă o legătură suficient de strânsă cu viaţa sa privată în sensul art. 8 pentru a constitui o chestiune din perspectiva acestei dispoziţii [mutatis mutandis, Roche împotriva Regatului Unit (GC), nr. 32555/96, pct. 155, CEDO 2005‑X şi McGinley şi Egan împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 97, Culegeri de hotărâri şi decizii 1998‑III]. Cu toate acestea, observă că, după pretinsul refuz primit iniţial de reclamant din partea medicului din închisoare de a-i furniza un raport privind starea sa sănătate, la scurt timp după aceea, acestuia i s-a eliberat documentul în cauză (a se vedea supra, pct. 34 şi mutatis mutandis, V.D., citată anterior, pct. 130).
94. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 34 din convenţie, întemeiată pe lipsa de acces la dosarul personal din închisoare
95. Reclamantul se plânge de refuzul administraţiei penitenciarului de a-i furniza copii ale documentelor care se aflau în dosarul său personal. Acesta invocă art. 34 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
96. Guvernul subliniază că reclamantul a avut acces la documente care se aflau în dosarul său, întrucât persoana în cauză le-a depus în faţa Curţii în sprijinul cererii sale. În plus, autorităţile nu au acţionat cu intenţia de a aduce atingere dreptului său de recurs individual, nicio presiune ilicită nefiind exercitată asupra persoanei în cauză. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.
97. Curtea evidenţiază că, în speţă, reclamantul a putut obţine copii ale documentelor sale pe care le-a putut trimite Curţii de la primele etape ale procedurii, după introducerea cererii sale. În ceea ce priveşte refuzul autorităţilor penitenciarului de a-i furniza o copie a unui răspuns pe care l-ar fi primit la una din plângerile sale adresate parchetului, acest capăt de cerere vizează o eventuală omisiune a autorităţilor, ulterioară datei de 25 iunie 2003, dată la care a intrat în vigoare OUG nr. 56/2003. În cauza Petrea, citată anterior, Curtea a concluzionat că un recurs întemeiat pe dispoziţiile ordonanţei citate anterior reprezenta un recurs efectiv, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, în ceea ce priveşte obstrucţionările dreptului deţinuţilor la liberă corespondenţă (Petrea, citată anterior, pct. 36, Măciucă, citată anterior, pct. 31, şi V.D., citată anterior, 129). Or, în speţă, Curtea constată că reclamantul nu s-a prevalat de un astfel de recurs.
98. În orice caz, Curtea observă că incidentul denunţat de reclamant nu a împiedicat introducerea prezentei cereri şi că acesta a putut să îşi susţină plângerile. În aceste circumstanţe, nu se poate deduce din pretinsul refuz al autorităţilor o voinţă deliberată de a împiedica exercitarea dreptului reclamanţilor la recurs individual (Damian‑Burueană şi Damian împotriva României, nr. 6773/02, pct. 120, 26 mai 2009).
99. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
VI. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
100. Invocând art. 5 § 3 din convenţie, reclamantul se plânge de faptul că nu a fost adus de îndată în faţa unui judecător pentru examinarea temeiniciei arestării sale preventive. Din perspectiva art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. d) din convenţie, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale declanşate împotriva sa, în special de faptul că martorii şi partea vătămată nu au fost interogaţi în timpul anchetei.
101. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 din convenţie, Curtea constată că acesta a fost formulat la mai mult de şase luni de la controlul arestării reclamantului de către o instanţă [Mujea împotriva României (dec.) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002]. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. d) din convenţie, având în vedere toate elementele pe care le deţine şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele convenţiei, iar acestea trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 din convenţie.
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
102. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
103. Reclamantul solicită 450 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 650 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
104. Guvernul observă că reclamantul nu şi-a justificat în niciun fel cererea privind prejudiciul material şi consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
105. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea ia act de faptul că cererea reclamantului nu este justificată. Prin urmare, nicio sumă nu va fi acordată cu acest titlu. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încălcările pe care le-a constatat. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea consideră că trebuie să îi acorde reclamantului 15 600 EUR cu titlu de prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
106. De asemenea, reclamantul solicită 600 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
107. Guvernul consideră că suma solicitată nu pare să aibă o legătură de cauzalitate cu prezenta cauză şi observă că niciun document justificativ nu a fost depus la dosar.
108. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative în sprijinul cererii sale, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
109. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie şi pe art. 8 din convenţie cu privire la retragerea automată a drepturilor părinteşti, singure şi coroborate cu art. 13 din convenţie, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din convenţie, coroborat cu art. 3 din convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi art. 13 coroborat cu art. 8 din convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 15 600 EUR (cincisprezece mii şase sute de euro), care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 octombrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy