CASE OF MARGUŠ v. CROATIA - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA MARGUŠ împotriva CROAȚIEI

(Cererea nr. 4455/10)

HOTĂRÂRE

[Extrase]

STRASBOURG

27 mai 2014

Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Marguš împotriva Croației,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în are Cameră compusă din:

Dean Spielmann, Președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele, judecător ad hoc ,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Ann Power-Forde,
Işıl Karakaş,
Nebojša Vučinić,
Kristina Pardalos,
Angelika Nußberger,
Helena Jäderblom,
Krzysztof Wojtyczek,
Faris Vehabović,
Dmitry Dedov, judecători,
și Lawrence Early, Jurisconsult,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 26 iunie și 23 octombrie 2013 și, respectiv, 19 martie 2014,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4455/10) îndreptată împotriva Republicii Croația și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean croat, domnul Fred Marguš („reclamantul”), la data de 31 decembrie 2009.

2. Reclamantul, căruia i s-a acordat asistență judiciară, a fost reprezentat de către domnul P. Sabolić, avocat practicant în Osijek. Guvernul croat („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, doamna Š. Stažnik.

3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat prin aceea că președintele de complet din ambele proceduri penale desfășurate împotriva sa a fost unul și același judecător, care l-a și îndepărtat din sala de judecată la ultimul termen din a doua procedură penală. Acesta s-a mai plâns și de faptul că dreptul său de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori a fost încălcat.

4. Cererea a fost repartizată Secției I a Curții (conform articolului 52 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). Pe 5 septembrie 2011, vice-președintele secției a decis să comunice cererea Guvernului.

5. La data de 13 noiembrie 2012, o Cameră din cadrul acelei secții, compusă din A. Kovler, președinte, N. Vajić, P. Lorenzen, E. Steiner, K. Hajiyev, L-A. Sicilianos, E. Møse, judecători, precum și din S. Nielsen, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre. Camera a conchis, în unanimitate, asupra admisibilității pretențiilor formulate în temeiul articolului 6 din Convenție privind imparțialitatea judecătorului M.K. și îndepărtarea reclamantului din sala de judecată, precum și a celor formulate în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 și a hotărât în unanimitate că nu a existat nicio încălcare a celor două dispoziții.

6. La data de 27 decembrie 2012, reclamantul a solicitat ca cererea să fie trimisă în fața Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție, iar completul Marii Camere a admis această cerere la data de 18 martie 2013.

7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolelor 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din regulament.

8. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (articolul 59 § 1 din regulament) cu privire la fondul cauzei

9. În plus, un grup de experți academici atașat Universității Middlesex din Londra a depus observații de terț intervenient, după ce a primit autorizație din partea Președintelui Marii Camere de a interveni în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 2 din regulament).

10. O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 26 iunie 2013 (articolul 59 § 3 din regulament).

În fața Curții s-au prezentat:

a) pentru Guvern
DnaŠ. Stažnik,Agent,
DnaJ. Dolmagić,
DnaN. Katić,Consiliere;

b) pentru reclamant
DlP. Sabolić,Consilier.

Curtea a ascultat pledoariile domnului Sabolić și a doamnei Stažnik, precum și răspunsurile acestora la întrebările puse de judecătorii Kalaydjieva, Vučinić și Turković.

11. În urma audienței s-a decis că Ksenija Turković, judecătoare aleasă pentru Croația, nu putea lua parte la examinarea cererii (articolul 28 din regulament). Astfel, Guvernul a desemnat-o pe Ineta Ziemele, judecătoarea aleasă pentru Letonia, pentru a-i lua locul (articolul 26 § 4 din Convenție și articolul 29 § 1 din regulament). Prin urmare, judecătoarea Ann Power-Forde, primul supleant, a devenit membru titular al Marii Camere. Judecătoarea Zdravka Kalaydjieva s-a abținut de la judecarea cererii și a fost înlocuită de cel de-al doilea supleant, judecătorul Ján Šikuta. Judecătorul André Potocki s-a abținut de asemenea de la judecarea cauzei și a fost înlocuit de cel de-al treilea supleant, judecătoarea Angelika Nuβberger (articolul 28 din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

12. Reclamantul s-a născut în 1961 și execută în prezent o pedeapsă cu închisoarea în cadrul Penitenciarului de Stat Lepoglava.

A. Prima procedură penală declanșată împotriva reclamantului (nr. K‑4/97)

13. La data de 19 decembrie 1991, departamentul de poliție din Osijek a sesizat Tribunalul Osijek cu o plângere penală împotriva reclamantului și a altor cinci persoane, susținând că reclamantul, membru al armatei croate, ar fi ucis un număr de civili.

14. La data de 20 aprilie 1993, procurorul militar din Osijek l-a inculpat pe reclamant în fața Tribunalului Osijek pentru fapte de omor, vătămare corporală gravă, punerea în pericol a vieții și a bunurilor și furt. Partea pertinentă a rechizitoriului prevede astfel:

„primul acuzat, Fred Marguš

1. pe 20 noiembrie 1991, în jurul orelor 7 dimineața, în Čepin (...) a tras de patru ori asupra lui S.B. cu o armă automată (...) ceea ce a condus la decesul lui S.B.;

(...)

2. în aceleași condiții de timp și loc precum cele indicate la punctul 1. de mai sus (...) a tras de mai multe ori asupra lui V.B. cu o armă automată (...) ceea ce a condus la decesul lui V.B.;

(...)

3. pe 10 decembrie 1991, l-a condus pe N.V. în pădurea „Vrbik” dintre Čepin și Ivanovac (...) și a tras de două ori asupra acestuia cu o armă automată (...) ceea ce a condus la decesul lui N.V.;

(...)

4. în aceleași condiții de timp și loc precum cele indicate la punctul 3. de mai sus (...) a tras asupra lui Ne.V. cu o armă automată (...) ceea ce a condus la decesul acesteia;

(...)

6. pe 28 august 1991, în jurul orelor 3 dimineața, a aruncat un dispozitiv exploziv asupra unor sedii comerciale din Čepinski Martinovec (...) provocând pagube materiale;

(...)

7. pe 18 noiembrie 1991, la orele 00:35, în Čepin, a plasat un dispozitiv exploziv în interiorul unei case (...) provocând pagube materiale (...);

(...)

8. pe 1 august 1991, la orele 15:30, în Čepin (...) a tras asupra lui R.C., provocându-i leziuni ușoare, iar apoi (...) l-a lovit cu piciorul pe V.Ž (...) provocându-i vătămări corporale grave (...) lovindu-l de asemenea și pe R.C. (...) căruia i-a provocat și alte leziuni corporale ușoare (...);

(...)

9. între 26 septembrie și 5 octombrie 1991, în Čepin (...) a furat mai multe arme și muniții (...);

(...)”

Reclamantul a mai fost acuzat de furtul mai multor tractoare și a altor mașini aflate în proprietatea altor persoane.

15. La data de 25 ianuarie 1996, procurorul militar adjunct din Osijek a renunțat la capetele de acuzare enumerate la punctele 3, 4, 6, 7 și 9 ale rechizitoriului, precum și la acuzațiile de furt ale bunurilor altora. O nouă acuzație a fost introdusă, conform căreia reclamantul ar fi tras asupra unui copil, Sl.B., pe 20 noiembrie 1991, în jurul orelor 7 dimineața, în Čepin, ceea ce a dus la vătămarea corporală gravă a acestuia. Fostul punct 8 din rechizitoriu a devenit astfel punctul 4.

16. La data de 24 septembrie 1996 a fost promulgată Legea amnistiei generale. Aceasta prevedea că o amnistie generală urma să se aplice cu privire la toate faptele penale săvârșite în legătură cu războiul din Croația între 17 august 1990 și 23 august 1996, cu excepția acelor fapte ce constituiau încălcările cele mai grave ale dreptului umanitar sau erau crime de război, inclusiv crima de genocid (a se vedea paragraful 27 de mai jos).

17. La data de 24 iunie 1997, un complet din cadrul Tribunalului Osijek, condus de judecătorul M.K., a încetat procesul penal în temeiul Legii de amnistie generală. Partea pertinentă a acestei hotărâri este astfel formulată:

„Tribunalul Osijek (...) a decis la data de 24 iunie 1997 după cum urmează: procesul penal împotriva inculpatului Fred Marguš pentru două fapte de omor (...) pentru vătămare corporală gravă (...) și pentru punerea în pericol a vieții și a bunurilor (...) declanșat prin rechizitoriul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Osijek (...) la data de 10 februarie 1997 urmează a fi încetat în temeiul articolului 1 §§ 1 și 3 și a articolului 2 § 2 din Legea de amnistie generală.

(...)

Motivare

Rechizitoriul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Osijek nr. Kt-1/93 din data de 20 aprilie 1993 l-a acuzat pe Fred Marguš de săvârșirea a trei infracțiuni de omor calificat conform articolului 35 § 1 din Codul penal, a unei infracțiuni de omor calificat conform articolului 35 § 2(2) din Codul penal, a două infracțiuni de punere în pericol a vieții și a bunurilor altuia (...) conform articolului 153 § 1 din Codul penal, a unei infracțiuni de vătămare corporală gravă conform articolului 41 § 1 din Codul penal, a unei infracțiuni de furt de arme și alte echipamente de luptă conform articolului 223 §§ 1 și 2 din Codul penal și a unei infracțiuni de furt calificat conform articolului 131 § 2 din Codul penal (...)

Rechizitoriul de mai sus a fost modificat în mod substanțial cu ocazia termenului de judecată din 25 ianuarie 1996 din fața Tribunalului Militar Osijek, când procurorul militar adjunct a renunțat la unele capete de acuzare și a modificat descrierea factuală și juridică, precum și încadrarea juridică a unor fapte.

Astfel, inculpatul Fred Marguš a fost acuzat de săvârșirea a două fapte de omor în temeiul articolului 34 § 1 din Codul penal, a unei infracțiuni de vătămare corporală gravă în temeiul articolului 41 § 1 din Codul penal și a unei infracțiuni de punere în pericol a vieții și a bunurilor altuia (...) conform articolului 146 § 1 din Codul penal (...)

După desființarea instanțelor militare, dosarul cauzei a fost trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul Osijek, care a preluat urmărirea penală în baza acelorași acuzații și a solicitat ca procedurile să continue în fața Tribunalului Osijek. Acesta din urmă a pus dosarul pe rolul unui complet de trei judecători, în cadrul aplicării Legii de amnistie generală.

În urma examinării dosarului, completul a decis că condițiile prevăzute în articolul 1 §§ 1 și 3 și în articolului 2 § 2 din Legea de amnistie generală erau îndeplinite și că inculpatul nu este exclus de la beneficiul amnistiei.

Legea menționată mai sus prevede o amnistie generală pentru infracțiunile săvârșite în timpul agresiunii, a rebeliunii armate sau a conflictelor armate (...) în Republica Croația. Amnistia generală privește infracțiunile săvârșite între 17 august 1990 și 23 august 1996.

De la beneficiul amnistiei generale sunt excluși numai făptuitorii celor mai grave încălcări ale dreptului umanitar, ce constituie crime de război, precum și anumite infracțiuni enumerate în articolul 3 din Legea de amnistie generală. Legea mai exclude și făptuitorii altor infracțiuni prevăzute în Codul penal (...) care nu au fost săvârșite în timpul agresiunii, rebeliunii armate sau a conflictelor armate și care nu au nicio legătură cu aceste evenimente petrecute în Croația.

Inculpatul Fred Marguš este acuzat de săvârșirea a trei infracțiuni în Čepin la data de 20 noiembrie 1991 și a unei infracțiuni în Čepin la data de 1 august 1991.

Primele trei fapte privesc perioada cea mai dificilă și cea a celor mai grave atacuri asupra Osijek-ului și a estului Croației, imediat după căderea Vukovar-ului, precum și perioada celor mai puternice lupte pentru ocuparea Laslovo-ului. În timpul acestor lupte, inculpatul s-a remarcat ca un adevărat luptător, demonstrând un curaj excepțional și fiind recomandat pentru promovare la rangul de locotenent de către superiorul său la acea vreme, comandantul celui de-al treilea batalion din a 106-a brigadă a armatei croate.

În timpul perioadei critice referitoare la primele trei fapte penale, inculpatul acționa în calitate de membru al armatei croate; în acea perioadă deosebit de dificilă, el a încercat, în calitate de comandant al unei unități, să prevină căderea unei așezări direct în mâinile inamicului, pericolul unui astfel de deznodământ fiind unul real. Cea de-a patra faptă penală a fost săvârșită pe 1 august 1991, când inculpatul acționa în calitate de membru activ al Forțelor de Rezervă cu baza în Čepin și era îmbrăcat în uniformă militară de camuflaj și echipat cu arme militare.

(...)

Ținând cont de momentul și locul unde au survenit evenimentele în cauză, faptele inculpatului se aflau în strânsă legătură cu agresiunea, rebeliunea armată și conflictele armate din Croația și au fost săvârșite în timpul perioadei vizate de Legea de amnistie generală.

(...)

În aceste condiții, tribunalul consideră că toate condițiile legale pentru aplicarea Legii de amnistie generală sunt întrunite (...)”

18. La o dată neprecizată, procurorul general a sesizat Curtea Supremă cu un recurs în interesul legii (zahtjev za zaštitu zakonitosti), solicitând acesteia să stabilească încălcarea articolului 3 § 2 din Legea de amnistie generală.

19. La data de 19 septembrie 2007, Curtea Supremă, statuând asupra cererii de mai sus, a stabilit că hotărârea adoptată de Tribunalul Osijek la data de 24 iunie 1997 a încălcat articolul 3 § 2 din Legea de amnistie generală. Fragmentele pertinente din hotărârea Curții Supreme sunt formulate astfel:

„(...)

Articolul 1 § 1 din Legea de amnistie generală prevede că autorii faptelor penale săvârșite în legătură cu agresiunea, rebeliunea armată sau conflictele armate (...) din Croația beneficiază de o amnistie generală cu privire la urmărirea penală și la procedurile penale judiciare declanșate împotriva lor. În conformitate cu prevederile celui de-al treilea paragraf al aceluiași articol, amnistia privește faptele penale săvârșite între 17 august 1990 și 23 august 1996. (...)

În vederea interpretării corecte a acestor dispoziții – cu excepția condiției generale conform căreia infracțiunea în cauză trebuie să fi fost comisă în perioada cuprinsă între 17 august 1990 și 23 august 1996 (care a fost îndeplinită în speță) – trebuie să existe o legătură directă și semnificativă între infracțiune și agresiunea, rebeliunea armată sau conflictele armate. Această interpretare concordă cu principiul general că orice persoană care a săvârșit o faptă penală trebuie să răspundă pentru ea. Prin urmare, prevederile de mai sus trebuie interpretate de o manieră rezonabilă și cu prudența necesară, astfel încât amnistia să nu devină o contradicție în sine și să repună în discuție obiectivul pentru care legea în cauză a fost adoptată. De aceea, formularea „să existe o legătură cu agresiunea, rebeliunea armată sau conflictele armate” utilizată în Legea de amnistie generală, care nu definește în mod expres natura acelei legături, trebuie să fie interpretată ca voind a sugera că legătura trebuie să fie directă și semnificativă.

(...)

O parte din descrierea circumstanțelor de fapt ale infracțiunilor de care este acuzat inculpatul Fred Marguš (...) care sugerează o anumită legătură cu agresiunea împotriva Republicii Croației sau cu rebeliunea armată și conflictele armate din Croația, se referă la sosirea victimelor acestor fapte – S.B., V.B. și minorul Sl.B. – în Čepin, alături de vecinii lor, după ce toți au fugit din satul Ivanovac ca urmare a atacului din partea așa-numitei „A[rmate] a P[oporului] Y[ugoslav]”. Trebuie subliniat că apartenența inculpatului Fred Marguš la armata croată nu este contestată. Totuși, aceste circumstanțe nu sunt de așa natură încât să constituie o legătură directă cu agresiunea, rebeliunea armată sau conflictele armate din Croația, necesară pentru aplicarea Legii de amnistie generală.

Conform descrierii factuale a infracțiunilor enumerate la punctul 4 al rechizitoriului, inculpatul ar fi săvârșit aceste fapte în calitate de membru al Forțelor de Rezervă cu baza în Čepin, după terminarea activității sale. Această circumstanță nu stabilește în sine o legătură suficientă între infracțiuni și război întrucât, dacă lucrurile ar sta așa, amnistia s-ar extinde asupra tuturor infracțiunilor comise între 17 august 1990 și 23 august 1996 de către membrii armatei croate sau de către unitățile inamice (cu excepția celor enumerați expres în articolul 3 § 1 din Legea de amnistie generală); or, intenția legislativului nu fusese cu siguranță aceasta.

În sfârșit, cariera de război a inculpatului, descrisă în detaliu în hotărârea litigioasă, nu poate constitui un criteriu pentru aplicarea Legii de amnistie generală (...)

Din descrierea factuală a infracțiunilor din rechizitoriu (...) nu rezultă că faptele în cauză au fost comise în timpul agresiunii, rebeliunii armate sau a conflictelor armate din Croația sau că au fost săvârșite în legătură cu aceste evenimente.

(...)”

B. A doua procedură penală declanșată împotriva reclamantului (nr. K-33/06)

20. La data de 26 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Osijek l-a inculpat pe reclamant pentru săvârșirea de crime de război împotriva populației civile. Procedura s-a desfășurat în fața unui complet de trei judecători din cadrul Tribunalului Osijek, din care făcea parte și judecătorul M.K. Pe întreaga durată a procedurilor, reclamantul a fost reprezentat de un avocat.

21. Ultimul termen de judecată a avut loc la 19 martie 2007 în prezența reclamantului și a avocatului său, printre alții. Reclamantul a fost îndepărtat din sala de judecată în timpul concluziilor finale ale părților. Avocatul reclamantului a rămas în sală și a prezentat concluziile sale finale. Fragmentul relevant din procesul verbal al ședinței este formulat astfel:

„Președintele completului observă că inculpatul Marguš l-a întrerupt pe procurorul general adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Osijek („procurorul adjunct”) în timp ce acesta își prezenta concluziile sale finale și a fost atenționat de către completul de judecată pentru a se calma; atunci când l-a întrerupt pe procurorul adjunct a doua oară, inculpatul a primit un avertisment oral.

După ce președintele completului i-a dat un avertisment oral inculpatului Marguš, acesta a continuat să comenteze asupra concluziilor finale ale procurorului adjunct. Prin urmare, completul decide și președintele ordonă ca inculpatul Marguš să fie îndepărtat din sala de judecată până la pronunțarea hotărârii.

(...)”

22. Reclamantul a fost îndepărtat ulterior din sala de judecată și procurorul adjunct, avocații victimelor, avocații apărării și unul dintre inculpați și-au prezentat concluziile finale.

23. Pronunțarea hotărârii a fost stabilită pentru data de 21 martie 2007 și ședința a fost încheiată. Reclamantul a fost prezent la pronunțarea hotărârii. El a fost găsit vinovat de faptele ce i-au fost imputate și condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de paisprezece ani. Partea relevantă a hotărârii dispune astfel:

„(...)

Inculpatul Fred Marguš (...)

și

inculpatul T.D. ...

sunt vinovați [pentru că]

în perioada cuprinsă între 20 și 25 noiembrie 1991, în Čepin și în împrejurimile sale, cu încălcarea articolului 3 § 1 din Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 și a articolelor 4 §§ 1 și 2 a) și 13 din Protocolul adițional din 8 iunie 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Protocolul II), în timp ce apărau acel teritoriu de atacurile armate ale rebelilor sârbi locali și ale așa-numitei Armate a Poporului Yugoslav în cadrul agresiunii conjugate purtate ...... împotriva ordinii juridice constituționale și a integrității teritoriale a Republicii Croația, Fred Marguš, în calitatea sa de comandant al unității 2 din al 3-lea corp al celei de-a 130-a brigăzi a armatei croate, alături de inculpatul T.D., în calitate de membru al aceleiași unități aflate sub comanda lui Fred Marguš, [au comis următoarele fapte] cu intenția de a ucide civili sârbi;

inculpatul Fred Marguš

a) pe 20 noiembrie 1991, în jurul orelor 8 dimineața, în Čepin, i-a recunoscut pe V.B. și S.B. care stăteau (...) în fața sediului cazernei de pompieri din Ivanovac, după ce fugiseră din satul lor din cauza atacurilor Armatei Poporului Yugoslav, (...) au tras asupra lor cu o armă automată (...) ceea ce a cauzat lui S.B. o rană de armă de foc la nivelul capului (...) și al gâtului, în urma căreia S.B. a decedat pe loc, în timp ce V.B. a fost rănit și a căzut a pământ. Inculpatul a plecat cu mașina, dar s-a întors la puțin timp după aceea și, văzând că V.B. este încă în viață, avându-i alături pe fiul său de nouă ani Sl.B și (...) soția acestuia M.B., a tras din nou cu arma automată asupra acestora, împușcându-l astfel pe V.B. de două ori în cap (...) de două ori în braț (...) ceea ce a condus la decesul acestuia la puțin timp după aceea, în timp ce Sl.B. a fost împușcat în picior (...) ceea ce constituia vătămare corporală gravă;

b) în perioada cuprinsă între 22 și 24 noiembrie 1991, în Čepin, i-a arestat pe N.V. și Ne.V., amenințându-i cu arme de foc, și-a însușit autoturismul proprietatea acestora marca Golf (...) i-a condus în subsolul unei case (...) unde i-a legat de scaune cu funii și i-a ținut încuiați fără apă sau mâncare și, împreună cu membrii unității sale (...) i-a bătut și insultat, interogându-i cu privire la activitatea lor pretins ostilă și cu privire la posesia unui aparat radio, în tot acel timp împiedicând alți membri ai unității de a-i ajuta (...) după care i-a scos în afara Čepinului, într-o pădure (...) unde au fost împușcați cu mai multe gloanțe (...) ceea ce a condus la decesul lui N.V. (...) și al lui Ne.V.;

c) pe 23 noiembrie 1991, în jurul orelor 13:30, la stația de autobuz din Čepin, i-a arestat pe S.G. și D.G. și pe ruda lor Lj.G. și i-a condus la o casă (...) le-a legat mâinile la spate și, împreună cu T.B. (decedat între timp), i-a interogat cu privire la activitatea lor pretins ostilă, iar seara, în timp ce erau încă legați, i-a condus cu mașina în afara Čepinului (...) unde i-a împușcat (...) ceea ce a dus la decesul acestora;

inculpații Fred Marguš și T.D. [acționând] împreună

d) pe 25 noiembrie 1991, în jurul orelor 13:00, în Čepin, văzându-l pe S.P. la volanul autoturismului său marca Golf (...) l-au oprit la cererea lui Fred Marguš (...) și l-au condus într-un câmp (...) unde (...) Fred Marguš i-a ordonat lui T.D. să îl împuște pe S.P., [ordin] căruia T.D. i s-a supus, împușcându-l pe S.P. o dată (...) după care Fred Marguš l-a împușcat de mai multe ori cu o armă automată (...) ceea ce a condus la decesul lui S.P. (...) al cărui autoturism și l-a însușit Fred Marguš.

(...)”

24. Condamnarea reclamantului a fost menținută de Curtea Supremă la data de 19 septembrie 2007 și pedeapsa sa a fost ridicată la cincisprezece ani de închisoare. Partea relevantă din hotărârea Curții Supreme dispune după cum urmează:

„În conformitate cu articolul 36 § 1, alineatul 5, din Codul de procedură penală (CPP), un judecător se va abține de la judecarea cauzei dacă el sau ea a participat în același caz la adoptarea unei hotărâri de către o instanță de grad inferior sau dacă a participat la adoptarea hotărârii atacate.

Este adevărat că M.K. a participat la procedura în cadrul căreia a fost adoptată hotărârea litigioasă. El a fost președintele unui complet din cadrul Tribunalului Osijek care a pronunțat hotărârea (...) din 24 iunie 1997 prin care procesul declanșat împotriva inculpatului Fred Marguš a încetat în temeiul articolului 1 §§ 1 și 3 a articolului 2 § 2 din Legea de amnistie generală (...)

Deși ambele proceduri penale au fost declanșate împotriva aceluiași inculpat, nu era vorba despre același caz. Judecătorul în cauză a participat în două cazuri diferite de pe rolul Tribunalului Osijek împotriva aceluiași inculpat. În cauza ce a condus la prezentul apel, judecătorul M.K. nu a luat parte la adoptarea unei decizii a unei instanțe de grad inferior sau a unei decizii ce face obiectul unui apel sau a unei căi extraordinare de atac.

(...)

Inculpatul a susținut în mod eronat că prima instanță a acționat cu încălcarea articolului 346 § 4 și a articolului 347 §§ 1 și 4 din CPP atunci când a ținut ultima ședință de judecată în absența sa și a avocatului său, întrucât îl îndepărtase din sala de judecată cu ocazia prezentării concluziilor finale de către părți. Astfel, în opinia sa, a fost împiedicat de la a-și prezenta concluziile finale. Mai mult, el nu a fost informat cu privire la desfășurarea ședinței în absența sa, iar decizia de a-l îndepărta din sala de judecată nu fusese adoptată de completul ce examina cauza.

Contrar susținerilor inculpatului, procesul-verbal al ședinței din 19 martie 2007 demonstrează că inculpatul Fred Marguš l-a întrerupt pe procurorul general adjunct din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul [Osijek] în timpul prezentării concluziilor sale finale și a fost avertizat în două rânduri de către președintele completului de judecată. Întrucât a persistat în comportamentul său, completul de judecată a hotărât îndepărtarea sa din sală (...)

O astfel de măsură din partea judecătoriei este conformă articolului 300 § 2 din CPP. Inculpatul Fred Marguš a început să tulbure ordinea din sala de judecată în timpul prezentării concluziilor finale ale procurorului și a persistat în acest comportament, după care a fost îndepărtat din sala de judecată printr-o decizie a completului. El a fost din nou prezent în sala de judecată cu ocazia pronunțării hotărârii, la data de 21 martie 2007.

De vreme ce judecătoria a respectat în totalitate dispozițiile articolului 300 § 2 din CPP, apelul inculpatului este nefondat. În speță nu a existat nicio încălcare a drepturilor sale de apărare, iar îndepărtarea inculpatului din sala de judecată în timpul concluziilor finale nu a avut niciun fel de impact asupra hotărârii.

(...)

Inculpatul Fred Marguš mai susține .(...) că hotărârea judecătorească atacată a încălcat principiul „non bis in idem” (...) întrucât procedura încetase deja cu privire la anumite capete de acuzare ce au condus la prezenta hotărâre judecătorească (...)

(...)

Este adevărat că a existat un proces penal pe rolul Tribunalului Osijek, sub numărul K -4/97, împotriva inculpatului Fred Marguš, cu privire îndeosebi la patru infracțiuni (...) de omor (...) săvârșite împotriva lui S.B., V.B., N.V. și Ne.V., precum și la infracțiunea (...) de punere în pericol a vieții și a bunurilor altora (...) Această procedură penală a încetat prin hotărârea judecătorească definitivă a Tribunalului Osijek nr. Kv 99/97 (K-4/97) din 24 iunie 1997 în temeiul Legii de amnistie generală (...)

Deși consecințele infracțiunilor ce au făcut obiectul procedurii de pe rolul Tribunalului Osijek, cu nr. K-4/97, și anume omorul comis asupra lui S.B. V.B., N.V. și Ne.V. și vătămarea corporală gravă a lui Sl.B., fac parte și din circumstanțele de fapt [ale infracțiunilor examinate] din cadrul procedurii în care a fost adoptată hotărârea judecătorească contestată, infracțiunile [examinate în ambele proceduri penale în cauză] nu sunt aceleași.

Compararea circumstanțelor de fapt [ale infracțiunilor examinate] din ambele proceduri penale demonstrează că acestea nu sunt identice. Circumstanțele de fapt [ale infracțiunilor în cauză] din hotărârea judecătorească atacată comportă un element penal suplimentar, cu un câmp de aplicare semnificativ mai larg decât cel ce se află la baza procedurii de pe rolul Tribunalului Osijek sub numărul K-4/97. [În speță], inculpatul Fred Marguš este acuzat de încălcarea regulilor din Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile pe timp de război din 12 august 1949 și a Protocolului adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Protocolul II) din 8 iunie 1977, prin aceea că, în perioada cuprinsă între 20 și 25 noiembrie 1991, în timp ce apăra acel teritoriu în fața atacurilor armate din partea rebelilor sârbi locali și ai așa-numitei Armate a Poporului Yugoslav în cadrul agresiunii conjugate purtate împotriva ordinii juridice constituționale și a integrității teritoriale a Republicii Croația, acesta, cu încălcarea regulilor de drept internațional, a ucis și torturat civili, le-a aplicat tratamente inumane, i-a arestat ilegal, a ordonat uciderea unui civil și a furat bunurile populației civile. Faptele de mai sus constituie infracțiuni îndreptate împotriva valorilor protejate de dreptul internațional, și anume crime de război împotriva populației civile, în conformitate cu articolul 120 § 1 din Codul penal.

De vreme ce circumstanțele de fapt și încadrarea juridică a infracțiunilor în cauză diferă de cele ce au făcut obiectul procedurii anterioare, astfel încât domeniul de aplicare al acuzațiilor aduse lui Fred Marguš este semnificativ mai larg și diferit față de cel din cazul precedent (dosar nr. K-4/97), autoritatea de lucru judecat nu poate fi invocată (...)”

25. O plângere constituțională formulată ulterior de reclamant a fost respinsă de Curtea Constituțională la data de 30 septembrie 2009. Curtea Constituțională a subscris raționamentului Curții Supreme.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Dreptul pertinent

26. Dispoziția pertinentă din Constituția croată (Ustav Republike Hrvatske, Jurnalele Oficiale nr. 41/2001 și 55/2001) stipulează astfel:

Articolul 31

„(...)

2. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, conform legii.

Numai legea poate stabili, în conformitate cu Constituția sau cu un acord internațional, circumstanțele și motivele ce pot justifica redeschiderea unei proceduri în temeiul paragrafului 2 din prezentul articol.”

27. Dispozițiile pertinente din Codul de procedură penală (Zakon o kaznenom postupku – Jurnalele Oficiale nr. 110/1997, 27/1998, 58/1999, 112/1999, 58/2002, 62/2003, 178/2004 și 115/2006) sunt astfel formulate:

Articolul 300

„1. Atunci când inculpatul (...) perturbă buna desfășurare a unei ședințe de judecată sau nu se conformează ordinelor președintelui de complet, acesta din urmă îl va avertiza pe inculpat (...) Completul poate decide ca inculpatul să fie îndepărtat din sala de judecată (...)

2. Completul poate ordona ca inculpatul să fie îndepărtat din sala de judecată pe o perioadă de timp limitată. Atunci când inculpatul tulbură din nou buna desfășurare a ședinței de judecată [el sau ea poate fi îndepărtat(ă) din sala de judecată] până la încheierea prezentării mijloacelor de probă. Judecătorul președinte de complet îl va convoca pe inculpat înainte de finalul ședinței de prezentare a probelor și îl va informa cu privire la derularea procesului. Dacă inculpatul continuă să perturbe desfășurarea ședinței și aduce insulte demnității instanței, completul poate ordona din nou îndepărtarea sa din sala de judecată. În acest caz, procesul se va finaliza în lipsa inculpatului, iar președintele completului sau alt membru al completului îi va aduce la cunoștință, în prezența unui grefier de ședință, hotărârea adoptată.

(...)”

Articolul 350 (fostul articol 336)

„1. O hotărâre judecătorească nu poate privi decât inculpatul și infracțiunea ce fac obiectul rechizitoriului, în forma în care a fost depus inițial în ședința de judecată sau modificat în timpul acesteia.

2. Instanța nu este ținută de calificarea juridică dată faptelor de către procuror.”[1]

Tipuri de hotărâri

Articolul 352

„1. O hotărâre judecătorească poate respinge capetele de acuzare, îl poate achita pe inculpat sau îl poate găsi vinovat.

(...)”

Articolul 354

O hotărâre judecătorească de achitare a inculpatului va fi pronunțată în următoarele situații:

1. atunci când fapta de care este acuzat inculpatul nu constituie o infracțiune, conform legii;

2. atunci când există circumstanțe ce exclud vinovăția inculpatului;

3. atunci când nu a fost dovedit că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat.”

Articolul 355

O hotărâre judecătorească de condamnare a inculpatului va cuprinde următoarele elemente:

1. fapta pentru care inculpatul este găsit vinovat, precum și faptele și circumstanțele ce reprezintă elementele constitutive ale unei infracțiuni date, precum și cele care stau la baza aplicării unei anumite dispoziții din Codul penal;

2. denumirea și descrierea legală a infracțiunii, precum și prevederile aplicabile din Codul penal;

3. pedeapsa de aplicat sau dacă, în temeiul dispozițiilor Codului penal, aplicarea pedepsei este exclusă sau executarea pedepsei cu închisoarea este comutată în muncă în folosul comunității;

4. decizia eventuală de suspendare a executării pedepsei;

5. decizia eventuală de aplicare a unor măsuri de siguranță sau de confiscare a câștigurilor materiale;

7. decizia privind cheltuielile de judecată și alte pretenții civile, precum și decizia eventuală de publicare a hotărârii definitive în mijloacele media.

(...)”

Articolul 367

„1. Se va constata existența unei erori procedurale grave atunci când

(...)

3. un termen de judecată a avut loc în lipsa unei persoane a cărei prezență este obligatorie, conform legii (...)

(...)”

Redeschiderea procesului penal

Articolul 401

„Procesul penal finalizat printr-o decizie definitivă sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă poate fi redeschis la cererea unei persoane abilitate, doar în circumstanțele și în condițiile indicate în prezentul cod.”

Articolul 406

„1. Procesul penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de respingere a capetelor de acuzare poate fi redeschis în mod excepțional în defavoarea inculpatului:

(...)

5) atunci când s-a stabilit că amnistia, grațierea, prescripția penală sau alte circumstanțe ce exclud urmărirea penală nu sunt aplicabile în cazul infracțiunii ce face obiectul hotărârii judecătorești de respingere a capetelor de acuzare.

(...)”

Articolul 408

„1. Instanța competentă să se pronunțe asupra cererii de redeschidere a procesului penal este cea care a fost învestită cu judecarea cauzei în primă instanță (...)

2. Cererea de redeschidere trebuie să conțină baza legală pentru redeschidere și dovezile pe care se întemeiază. (...)

(...)”

Recursul în interesul legii

Articolul 418

„1. Procurorul general poate introduce un recurs în interesul legii împotriva unei hotărâri judecătorești definitive și a procedurii judiciare la finalizarea căreia a fost pronunțată o astfel de hotărâre, atunci când acestea au încălcat legea.

2. Procurorul general trebuie să introducă un recurs în interesul legii împotriva hotărârii judecătorești pronunțate la finele unui proces în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului, garantate de Constituție, lege sau dreptul internațional au fost încălcate.

(...)”

Articolul 419

„1. Curtea Supremă a Republicii Croația este instanța cu competență în judecarea recursurilor în interesul legii.

(...)”

Articolul 420

1. Cu ocazia judecării unui recurs în interesul legii, Curtea [Supremă] va examina numai acele încălcări ale legii indicate de procurorul general.

(...)”

Articolul 422

„2. În situația în care recursul în interesul legii a fost introdus în defavoarea inculpatului și Curtea [Supremă] îl consideră întemeiat, aceasta se va limita la a constata că a existat o încălcare a legii, fără a modifica hotărârea judecătorească definitivă.”

28. Conform Codului penal (Kazeni zakon, Jurnalele Oficiale nr. 53/1991, 39/1992 și 91/1992), cauzele ce înlătură vinovăția unei persoane sunt starea de iresponsabilitate (neubrojivost), eroarea de drept sau eroarea de fapt.

29. Fragmentele relevante din Legea de amnistie generală din 24 septembrie 1996 (Jurnalul Oficial nr. 80/1996, Zakon o općem oprostu) stipulează după cum urmează:

Articolul 1

„În temeiul prezentei legi, autorii infracțiunilor săvârșite în timpul agresiunii, rebeliunii armate sau a conflictelor armate din Republica Croația sau care prezintă o legătură cu aceste evenimente, beneficiază de o amnistie generală pentru urmărirea penală sau procesele penale declanșate împotriva lor.

Nicio amnistie nu va fi acordată în faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive față de autorii infracțiunilor enumerate în primul paragraf al prezentului articol.

Amnistia referitoare la urmărirea penală și procesele penale se va aplica în cazul infracțiunilor comise între 17 august 1990 și 23 august 1996.”

Articolul 2

„Nicio urmărire penală sau proces penal nu pot fi declanșate împotriva autorilor infracțiunilor din articolul 1 al prezentei legi.

Atunci când urmărirea penală a fost deja declanșată, se va dispune încetarea ei, iar când procesul penal a început, instanța va pronunța, din proprie inițiativă, o hotărâre de încetare a procesului penal.

Atunci când o persoană ce a beneficiat de amnistie în temeiul primului paragraf din prezentul articol se află în arest, aceasta va fi pusă în libertate.”

Articolul 3

„Nicio amnistie nu va fi acordată autorilor celor mai grave încălcări ale dreptului umanitar și care constituie crime de război, și anume infracțiunea de genocid în temeiul articolului 119 din Codul penal fundamental al Republicii Croația (Jurnalul Oficial nr. 31/1993, versiunea consolidată, nr. 35/1993, 108/1995, 16/1996 și 28/1996), crimele de război împotriva populației civile în temeiul articolului 120, crimele de război împotriva celor răniți sau bolnavi în temeiul articolului 121, crimele de război împotriva prizonierilor de război în temeiul articolului 122, organizarea de grupuri [cu scopul de a comite] sau pentru a ajuta la comiterea unui genocid sau a unor crime de război în temeiul articolului 123, provocarea ilicită a morții sau rănirea inamicului în temeiul articolului 124, însușirea ilicită a bunurilor aparținând celor decedați sau răniți pe câmpul de luptă în temeiul articolului 125, folosirea de echipamente de luptă ilicite în temeiul articolului 126, infracțiunile comise împotriva negociatorilor în temeiul articolului 127, relele tratamente aplicate răniților, bolnavilor sau prizonierilor de război în temeiul articolului 128, întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război în temeiul articolului 129, distrugerea patrimoniului cultural și istoric în temeiul articolului 130, incitarea la războiul de agresiune în temeiul articolului 131, abuzul de simboluri internaționale în temeiul articolului 132, discriminarea rasială și de altă natură în temeiul articolului 133, instituirea sclaviei și transferul de sclavi în temeiul articolului 134, terorismul internațional în temeiul articolului 135, punerea în pericol a persoanelor aflate sub protecție internațională în temeiul articolului 136, luarea de ostatici în temeiul articolului 137 și infracțiunea de terorism în temeiul dispozițiilor dreptului internațional.

Nicio amnistie nu va fi acordată autorilor altor infracțiuni prevăzute de Codul penal fundamental al Republicii Croația (Jurnalul Oficial nr. 31/1993, versiunea consolidată, nr. 35/1993, 108/1995, 16/1996 și 28/1996) și de Codul penal al Republicii Croația (Jurnalul Oficial nr. 32/1993, versiunea consolidată, nr. 38/1993, 28/1996 și 30/1996) și care nu au fost săvârșite în timpul agresiunii, rebeliunii armate sau conflictelor armate din Republica Croația și care nu prezintă nicio legătură cu aceste evenimente.

(...)”

Articolul 4

„Un procuror general nu poate formula apel împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul articolului 2 din prezenta lege, prin care instanța a acordat beneficiul amnistiei autorului unei infracțiuni ce intră în domeniul de aplicare al prezentei legi, pe baza încadrării juridice reținute de către un procuror general.”

B. Practica pertinentă

1. Practica Curții Constituționale

30. În cuprinsul deciziei sale nr. U-III/543/1999 din 26 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat, în măsura în care este relevant, astfel:

„6. Curtea Constituțională este chemată să stabilească dacă a existat un al doilea proces penal cu privire la un fapt constitutiv al infracțiunii pentru care Legea de amnistie generală a fost aplicată și, prin urmare, dacă este vorba despre „aceeași infracțiune”, caz în care, conform articolului 31 § 2 din Constituție, nu poate fi declanșată o nouă procedură distinctă și independentă. O astfel de procedură ar încălca [principiul] securității juridice și ar permite aplicarea unor pedepse multiple pentru una și aceeași conduită, care nu poate fi sancționată penal decât o singură dată.

Pentru a soluționa această chestiune, Curtea Constituțională va examina două aspecte: a) similitudinea dintre circumstanțele de fapt ale infracțiunilor de care a fost acuzat inculpatul în primul și al doilea proces penal, pentru a verifica dacă decizia de aplicare a amnistiei și condamnarea definitivă din procesul subsecvent au același obiect, și anume aceeași „cantitate penală”, indiferent dacă privesc aceleași fapte istorice; și apoi (...) b) dacă în speță este vorba despre o situație în care nu era posibil să se aducă noi acuzații în legătură cu faptele ce au făcut deja obiectul primei decizii a instanței (cea care a acordat amnistia), dar în care, în temeiul articolului 31 § 3 din Constituție, era posibil să se solicite redeschiderea procesului penal conform legii aplicabile. Articolul 406 § 1, alineatul 5 din Codul de procedură penală permite redeschiderea procesului penal care a fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de respingere a acuzațiilor, atunci când „s-a stabilit că amnistia, grațierea, prescripția sau alte circumstanțe ce înlătură urmărirea penală nu sunt aplicabile în cazul infracțiunii ce a făcut obiectul hotărârii de respingere a capetelor de acuzare”.

6.1. Curtea Constituțională poate să examineze similitudinea dintre circumstanțele de fapt ale infracțiunilor doar în baza regulilor normative. Pentru aceasta, ea este ținută, întocmai ca și instanțele de rang inferior, de elementele constitutive ale infracțiunilor, indiferent de încadrarea juridică reținută. Descrierea faptelor aflate la baza acuzațiilor ce figurează în hotărârea Tribunalului Militar Bjelovar (nr. K-85/95-24) și în hotărârea Curții Supreme (nr. I-Kž-257/96), precum și în hotărârile atacate pronunțate de Tribunalul Sisak (nr. K-108/97) și de Curtea Supremă (nr. I Kž-211/1998-3), sugerează fără îndoială că faptele sunt aceleași, dar au primit pur și simplu o încadrare juridică diferită. Toate faptele pertinente au fost stabilite de Tribunalul Militar Bjevolar (care a și finalizat procesul penal) și niciun fapt nou nu a fost stabilit în cursul procesului subsecvent din fața Tribunalului Sisak. Singura diferență în descrierea faptelor consta în momentul săvârșirii infracțiunilor, ceea ce denotă nu o diferență factuală, ci imposibilitatea instanțelor de a stabili cu exactitate momentul comiterii infracțiunilor. În ceea ce privește natura identică a faptelor, trebuie notată constatarea Curții Supreme din cuprinsul hotărârii atacate, conform căreia faptele erau aceleași, ceea ce face să nu existe niciun dubiu asupra acestui aspect.

6.2. În hotărârea sa, Curtea Supremă a susținut că conduita în cauză reprezenta nu numai infracțiunea de rebeliune armată, în conformitate cu articolul 235 § 1 din Codul penal al Republicii Croația, luat în calcul în cadrul hotărârii judecătorești de respingere a acuzațiilor, ci și infracțiunea de crime de război împotriva populației civile, în temeiul articolului 120 §§ 1 și 2 din Codul penal fundamental al Republicii Croația, infracțiune pentru care [inculpatul] a fost mai apoi condamnat. Din raționamentul Curții Supreme rezultă că aceeași conduită a constituit elementele a două infracțiuni și că ne aflăm în prezența unei situații în care un act unic este constitutiv pentru mai multe infracțiuni.

6.3. Curtea Constituțională apreciază că eroarea în cazul hotărârii litigioase a Curții Supreme a fost aceea de a stabili că același autor, după ce fusese deja pronunțată o hotărâre definitivă cu privire la un act unic constitutiv al unei anumite infracțiuni, putea fi judecat din nou, în cadrul unui nou proces penal, pentru același act constitutiv al unei alte infracțiuni. Conform articolului 336 § 2 din Codul de procedură penală, instanța nu este ținută de calificarea juridică a faptei de către procuror. Astfel, dacă Tribunalul Militar Bjevolar aprecia că faptele pe care s-au întemeiat acuzațiile erau constitutive pentru infracțiunea de crime de război împotriva populației civile în temeiul articolului 120 § 1 din Codul penal fundamental al Republicii Croația, ar fi trebuit să-și declare necompetența pentru judecarea cauzei (întrucât nu avea competență pentru a judeca crime de război) și ar fi trebuit să trimită cauza instanței competente, care l-ar fi putut condamna [pe apelant] pentru infracțiunea de crime de război împotriva populației civile, infracțiune pentru care nu se poate aplica nicio amnistie. Întrucât Tribunalul Militar Bjelovar nu a procedat astfel și datorită caracterului definitiv al hotărârii sale, rezultă că decizia de respingere a acuzațiilor este învestită cu autoritate de lucru judecat. În această situație, condamnarea ulterioară reprezintă o încălcare a principiului non bis in idem, indiferent dacă dispozitivul primei hotărâri judecătorești nu privea „fondul”, înțeles uneori pur și simplu ca o rezolvare a chestiunii de a ști dacă inculpatul a săvârșit sau nu fapta. Distincția formală dintre o achitare și o hotărâre de respingere a acuzațiilor nu poate constitui criteriul unic pentru a răspunde la întrebarea de a ști dacă ar putea fi declanșat un nou proces penal distinct cu privire la aceeași „cantitate penală”: deși face parte din hotărârea de respingere a acuzațiilor, decizia de aplicare a amnistiei creează, în sens juridic, aceleași consecințe juridice ca și o achitare, iar în ambele cazuri o problemă factuală rămâne nedovedită.

6.4. Prin urmare, Curtea Constituțională nu poate să accepte raționamentul Curții Supreme din hotărârea nr. I Kž-211/1998-3 din 1 aprilie 1999, conform căreia hotărârea sau decizia de încetare a procesului penal pentru infracțiunea de rebeliune armată privind aceeași conduită nu exclude posibilitatea unui proces penal și a unei condamnări subsecvente pentru infracțiunea de crime de război împotriva populației civile, pe motiv că această din urmă infracțiune ar periclita nu numai valorile Republicii Croația, ci și omenirea în general și dreptul internațional. În orice caz, Curtea Supremă s-a îndepărtat ulterior de această poziție în cauza nr. I Kž-8/00-3 din 18 septembrie 2002, unde a stabilit că hotărârea de respingere a acuzațiilor „privește fără nicio îndoială același fapt, din punct de vedere al momentului, locului și modalității de comitere; însă faptul respectiv a primit pur și simplu o încadrare juridică diferită în cuprinsul hotărârii litigioase și în decizia Tribunalului Militar Zagreb”. Curtea Supremă a mai adăugat următoarele: „Atunci când, așa cum este cazul în speță, procesul penal a încetat în temeiul articolului 244 § 2 din Codul penal al Republicii Croația și când actele (...) sunt identice cu cele pentru care [inculpatul] a fost găsit vinovat prin hotărârea atacată (...) conform principiului non bis in idem prevăzut în articolul 32 § 2 din Constituție, un nou proces penal nu mai poate fi pornit, întrucât cauza a fost deja judecată.”

(...)”

31. Decizia pronunțată de Curtea Constituțională nr. U-III-791/1997 din 14 martie 2001 privea o situație în care procesul penal împotriva inculpatului încetase în baza Legii de amnistie generală. Fragmentele sale relevante au următorul cuprins:

„16. Dispoziția constituțională ce exclude posibilitatea judecării din nou a unui inculpat pentru o infracțiune de care acesta sau aceasta a fost deja „achitat(ă) sau condamnat(ă) printr-o hotărâre judecătorească definitivă, conform legii”, vizează exclusiv situația în care o hotărâre a fost pronunțată la finalul unui proces penal, hotărâre prin care inculpatul a fost achitat sau găsit vinovat pentru acuzațiile ce au fost aduse împotriva sa în cuprinsul rechizitoriului.

(...)

19. (...) o decizie care nu îl achită cu titlu definitiv pe inculpat, ci doar încetează procesul penal, nu poate constitui temeiul pentru aplicarea dispozițiilor constituționale privind interdicția de a judeca sau pedepsi o persoană de două ori (...)”

2. Practica Curții Supreme

32. Textul relevant din cuprinsul hotărârii nr. I Kž-533/00-3 din 11 decembrie 2001 este astfel formulat:

„Conform articolului 336 § 2 din Codul de procedură penală, instanța nu este ținută de calificarea juridică dată faptelor de către procuror, astfel încât ea are puterea de a decide cu privire la o infracțiune diferită, de vreme ce aceasta din urmă îi este mai favorabilă [inculpatului] (...)”

33. Textul relevant din cuprinsul hotărârii nr. I Kž 257/02-5 din 12 octombrie 2005 este astfel formulat:

„De vreme ce, conform articolului 336 § 2 din Codul de procedură penală, instanța nu este ținută de calificarea juridică dată faptelor de către procuror și având în vedere că pedeapsa eventuală pentru infracțiunea de instigare la abuz de putere în materie financiară prevăzută în articolul 292 § 2 este mai ușoară decât cea prevăzută pentru infracțiunea din articolul 337 § 4 din Codul penal, instanța de fond avea puterea de a califica faptele în cauză ca fiind constitutive ale infracțiunii prevăzute în articolul 292 § 2 din Codul penal (...)”

34. Textul relevant din cuprinsul hotărârii nr. I Kž 657/10-3 din 27 octombrie 2010 este astfel formulat:

„Deși instanța de fond a statuat în mod corect că o instanță nu este ținută de calificarea juridică dată faptelor de către procuror, aceasta a mers dincolo de termenii rechizitoriului, întrucât l-a plasat pe inculpat într-o situație mai puțin favorabilă prin condamnarea sa pentru două infracțiuni în loc de una (...)”

III. INSTRUMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PERTINENTE

A. Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor

35. Dispozițiile pertinente din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 („Convenția de la Viena”) stipulează astfel:

Secțiunea a 3-a. interpretarea tratatelor

Articolul 31
Regula generală de interpretare

„1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.

2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul şi anexe:

a) orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului;

b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul.

3. Se va ține seama, odată cu contextul:

a) de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale;

b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privința interpretării tratatului;

c) de orice regulă pertinentă de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi.

4. Un termen va fi înțeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor.”

Articolul 32
Mijloace complementare de interpretare

„Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform art. 31:

  a) lasă sensul ambiguu sau obscur, sau

b) duce la un rezultat vădit absurd sau neraţional.”

Articolul 33
Interpretarea tratatelor autentificate în două sau mai multe limbi

„1. Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul său are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin ca, în caz de divergență, unul din texte să aibă precădere.

2. O versiune a tratatului în altă limbă decât cele în care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text autentic decât dacă tratatul prevede sau dacă părţile au convenit aceasta.

3. Termenii unui tratat sunt presupuși a avea acelaşi înţeles în diversele texte autentice.

4. În afară de cazul în care un text determinat are precădere în conformitate cu paragraful 1, atunci când comparația textelor autentice învederează o deosebire de scris pe care aplicarea articolelor 31 şi 32 nu îngăduie a o elimina, se va adopta sensul care, ţinându-se seama de obiectul şi de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte.”

B. Convențiile de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate și protocoalele lor adiționale

36. Textele pertinente din articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 1949 stipulează astfel:

Articolul 3

„În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii:

1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune sau din orice altă cauză vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nicio deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere sau orice alt criteriu analog.

În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus:

a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;

b) luarea de ostatici;

c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamente umilitoare şi înjositoare;

d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate

(...)”

37. Textele pertinente din Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și a bolnavilor din forțele armate în campanie (Geneva, 12 august 1949 – de aici înainte, „prima Convenție de la Geneva”) stipulează astfel:

Capitolul IX. Represiunea abuzurilor și a infracțiunilor

Articolul 49

„Înaltele Părţi Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancţiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave la prezenta convenţie, definite prin articolul următor.

Fiecare Înaltă Parte Contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele acuzate de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre aceste infracţiuni grave, şi ea va trebui să le defere propriilor sale tribunale, indiferent de naţionalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă preferă, şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în propria sa legislaţie, să le predea spre judecare unei alte Înalte Părţi Contractante, interesate în urmărire, numai dacă această Înaltă Parte Contractantă ar deţine contra acestor persoane probe suficiente.

(...)”

Articolul 50

„Infracţiunile grave prevăzute la articolul precedent sunt acelea care privesc vreunul din următoarele acte, dacă sunt comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de a cauza, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, distrugerea în masă şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi desfăşurate pe scară mare, în mod ilicit şi arbitrar.”

38. Articolele 50 și 51 din Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare (Geneva, 12 august 1949 – de aici înainte „a doua Convenție de la Geneva”) conțin același text ca și articolele 49 și 50 din prima Convenție de la Geneva.

39. Articolele 129 și 130 din Convenția (III) privitoare la tratamentul prizonierilor de război (Geneva, 12 august 1949 – de aici înainte „a treia Convenție de la Geneva”) conțin același text ca și articolele 49 și 50 din prima Convenție de la Geneva.

40. Articolele 146 și 147 din Convenția (IV) privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război (Geneva, 12 august 1949 – de aici înainte „a patra Convenție de la Geneva”) reiau textul articolelor 49 și 50 din prima Convenție de la Geneva.

41. Textul pertinent din Protocolul adițional (II) la Convențiile de la Geneva privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (8 iunie 1977) este astfel formulat:

Articolul 4

„1. Toate persoanele care nu participă în mod direct la ostilităţi sau care nu mai participă la acestea, indiferent că sunt sau nu private de libertate, au dreptul să le fie respectată persoana lor, onoarea, convingerile şi practicile lor religioase. Ele vor fi tratate cu umanitate în toate împrejurările, fără nicio diferenţiere cu caracter nefavorabil. Este interzis să se ordone să nu mai fie supravieţuitori.

2. Fără încălcarea caracterului general al dispoziţiilor precedente, următoarele acte cu privire la persoanele la care se referă paragraful 1 sunt şi vor fi interzise în orice timp şi loc:

a) atentatele împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi morale a persoanelor, în special omuciderea şi actele de cruzime ca tortura, mutilările sau orice formă de pedeapsă corporală; (...)”

Articolul 6

„(...)

5. La încetarea ostilităţilor, autorităţile aflate la putere se vor strădui să acorde o amnistie cât mai largă posibilă persoanelor care au luat parte la conflictul armat sau celor care sunt lipsite de libertate, fiind internate sau deţinute, pentru motive legate de conflictul armat.”

Articolul 13

„1. Populaţia civilă şi persoanele civile se vor bucura de protecţia generală împotriva pericolelor decurgând din operaţiunile militare. Pentru a face efectivă această protecţie, se vor respecta, în toate împrejurările, următoarele norme.

2. Populaţia civilă ca atare, precum şi persoanele civile, nu vor face obiectul atacurilor. Sunt interzise actele de violenţă sau ameninţările cu violenţă al căror scop principal este terorizarea populaţiei civile.

3. Persoanele civile se vor bucura de protecţia pe care le-o conferă acest titlu, în afară de cazul când participă în mod direct la ostilităţi şi cât timp durează o astfel de participare.”

C. Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid[2]

42. Textele relevante din cuprinsul acestei Convenții sunt formulate după cum urmează:

Articolul 1

„Părțile Contractante, confirmând că genocidul, comis atât pe timp de pace, cât și în timp de război, este o crimă de drept internațional,pe care se angajează să o prevină și pedepsească.”

Articolul 4

„Persoanele care au comis genocid sau oricare din actele enumerate la articolul 3 vor fi pedepsite, indiferent că sunt funcționari, conducători sau particulari.”

Articolul 5

„Părțile Contractante se angajează să ia, în conformitate cu constituțiile lor respective, măsurile legislative necesare pentru a asigura aplicarea dispozițiilor prezentei Convenții și mai ales să prevadă sancțiuni penale eficace pentru persoanele vinovate de genocid sau de unul din actele enumerate la articolul 3.”

D. Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității[3]

43. Textele relevante din cuprinsul acestei Convenții stipulează astfel:

Articolul 1

„Oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile:

a) crimele de război, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nuernberg din 8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946 şi, în special, „infracţiunile grave” enumerate în Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război;

b) crimele contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, așa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nuernberg din 8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie şi actele inumane care decurg din politica de apartheid, precum şi crima de genocid, așa cum este definită în Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o încălcare a dreptului intern al țării în care au fost comise.”

Articolul 2

„Dacă va fi comisă oricare dintre crimele menţionate în articolul 1, prevederile acestei Convenţii vor fi aplicate reprezentanţilor autorităţii de stat şi persoanelor particulare care participă la comiterea ei ca autori sau complici, care se fac vinovate de incitare directă la comiterea oricăreia dintre aceste crime, sau care participă la o înţelegere în vederea comiterii ei, indiferent de gradul de execuţie în care s-ar afla, precum şi reprezentanţilor autorităţii de stat care tolerează comiterea acestei crime.”

Articolul 3

„Statele părţi la prezenta Convenţie se angajează să adopte toate măsurile interne, legislative sau de alt ordin, care ar fi necesare pentru a permite extrădarea, în conformitate cu dreptul internaţional, a persoanelor vizate în articolul 2 al prezentei Convenţii.”

Articolul 4

„Statele părţi la prezenta Convenţie se angajează să adopte, în conformitate cu procedurile lor constituţionale, orice măsuri legislative sau de alt ordin care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor menţionate în articolele 1 şi 2 ale prezentei Convenţii, atât în ceea ce priveşte urmărirea, cât şi în ceea ce priveşte pedeapsa; acolo unde în acest domeniu ar exista o prescripţie, în virtutea legii sau altfel, ea va fi abolită.”

E. Statutul Curții Penale Internaționale

44. Articolul 20 din Statut stipulează:

Non bis in idem

„1. Cu exceptia dispozițiilor contrare prezentului statut, nimeni nu poate fi judecat de Curte pentru actele constitutive ale crimelor pentru care a fost deja condamnat sau achitat de către aceasta.

2. Nimeni nu poate fi judecat de către o altă instanță pentru o crimă prevăzută la articolul 5 pentru care a fost deja condamnat sau achitat de către Curte.

3. Oricine a fost judecat de către o altă instanță pentru un comportament căzând de asemenea sub prevederile articolelor 6, 7 sau 8 nu poate fi judecat de către Curte decât dacă procedura în fața altor instanțe:

a) avea ca scop sa sustragă persoanele în cauză responsabilității penale pentru crime ce țin de competența Curții; sau

b) nu a fost condusă în mod independent sau imparțial, cu respectarea garanțiilor prevăzute de dreptul internațional, ci într-un mod care, în circumstanțele date, era incompatibil cu intenția de a acționa persoana în justiție.”

F. Regulile cutumiare de drept internațional umanitar

45. Mandatat de către Statele reunite cu ocazia celei de-a 26-a Conferințe internaționale a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii, Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) a prezentat în 2005 un Studiu asupra dreptului internațional umanitar cutumiar (J.-M. Henckaerts și L. Doswald-Beck (ed.), Drept internațional umanitar cutumiar, 2 volume, Cambridge University Press & ICRC, 2005). Studiul conține o listă de reguli cutumiare de drept internațional umanitar. Regula 159, care se referă la conflictele armate fără caracter internațional, stipulează:

„La încetarea ostilităților, autoritățile aflate la putere trebuie să facă eforturi pentru a amnistia în cea mai mare măsură posibilă toate persoanele care au participat într-un conflict armat fără caracter internațional sau care au fost lipsite de libertate din motive ce țin de conflictul armat, cu excepția celor suspectate de, acuzate de sau pedepsite pentru crime de război.”

G. Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite

Rezoluție privind situația în Croația, 1120 (1997), 14 iulie 1997

46. Fragmentul pertinent din rezoluție este astfel formulat:

„Consiliul de Securitate:

(...)

7. Îndeamnă Guvernul Republicii Croația să elimine ambiguitățile privind aplicarea Legii de amnistie și să o implementeze într-o manieră echitabilă și obiectivă, conform standardelor internaționale, în special prin încheierea tuturor investigațiilor privind crimele ce fac obiectul amnistiei și prin efectuarea imediată, cu participarea Organizației Națiunilor Unite și a populației sârbe locale, a unui examen complet al tuturor acuzațiilor împotriva persoanelor ce au comis încălcări grave ale dreptului internațional umanitar și care nu fac obiectul amnistiei, cu scopul de a finaliza procedurile penale împotriva tuturor persoanelor față de care nu există probe suficiente;

(...)”

H. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

47. Articolul 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede astfel:

„Nimeni nu va fi suspus torturii sau unor tratamente ori pedepse cu cruzime, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă fără consimțământul său unor experimente medicale sau științifice.”

I. Comitetul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite

1. Observație generală 20, articolul 7 (a patruzeci și patra sesiune, 1992)

48. Comitetul Drepturilor Omului din cadrul Organizației Națiunilor Unite a notat în 1994, în cadrul Observației sale generale nr. 20 asupra articolului 7 din Pactul internațional, că anumite State au acordat amnistia pentru acte de tortură. A adăugat că „amnistiile sunt în general incompatibile cu obligația Statelor de a investiga astfel de acte, de a garanta protecția contra unor astfel de acte și de a asigura că acestea nu se vor mai produce pe viitor. Statele nu pot priva persoanele particulare de dreptul la un recurs efectiv, care cuprinde și dreptul la o indemnizație și la reabilitarea cea mai completă posibilă.”

2. Observații finale, Liban, 1 aprilie 1997

49. Paragraful 12 este formulat după cum urmează:

„12. Comitetul ia notă cu îngrijorare de amnistia acordată personalului civil și militar pentru încălcări ale drepturilor omului pe care acesta le-ar fi putut săvârși împotriva civililor în timpul războiului civil. O amnistie atât de generală ar putea împiedica anchetarea și pedepsirea adecvată a autorilor încălcărilor drepturilor omului trecute, submina eforturile de instaurare a respectului pentru drepturile omului și ar putea constitui un obstacol la acțiunile întreprinse pentru consolidarea democrației.”

3. Observații finale, Croația, 30 aprilie 2001

50. Paragraful 11 este formulat după cum urmează:

„Comitetul este îngrijorat de implicațiile Legii de amnistie. Deși legea stipulează clar că amnistia nu se aplică crimelor de război, termenul „crimă de război” nu este definit, existând pericolul ca legea să fie aplicată astfel încât să asigure impunitatea persoanelor acuzate de încălcări grave ale drepturilor omului. Comitetul regretă că nu i-au fost furnizate informații cu privire la cazurile în care Legea de amnistie a fost interpretată și aplicată de către instanțe.

Statul parte ar trebui să vegheze ca, în practică, Legea de amnistie să nu fie aplicată sau utilizată pentru a acorda impunitate persoanelor acuzate de încălcări grave ale drepturilor omului.”

4. Observația generală nr. 31 [80]: Natura obligației juridice generale impusă Statelor Părți la Pact, 26 mai 2004

„18. Atunci când anchetele menționate în paragraful 15 scot la iveală încălcări ale anumitor drepturi protejate de Pact, Statele Părți trebuie să se asigure că cei ce sunt responsabili vor compărea în fața justiției. Ca și în cazul încălcării obligației de a conduce o anchetă, faptul de a nu aduce în fața justiției autorii unor astfel de încălcări ar putea constitui în sine o încălcare distinctă a Pactului. Aceste obligații se raportează îndeosebi la încălcările cu caracter penal în dreptul intern sau internațional, cum ar fi tortura sau tratamentele analoge cu cruzime, inumane sau degradante (articolul 7), execuțiile sumare și arbitrare (articolul 6) și disparițiile forțate (articolele 7 și 9 și, adeseori, 6). De altfel, problema impunității pentru aceste încălcări, o chestiune de preocupare constantă a Comitetului, ar putea fi un factor important ce contribuie la recurența încălcărilor. Atunci când sunt comise în cadrul unui atac de amploare și sistematic asupra populației civile, aceste încălcări ale Pactului constituie crime împotriva umanității (a se vedea Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, articolul 7).

În consecință, atunci când funcționarii publici sau agenții Statului au comis încălcări ale drepturilor din Pact enumerate în prezentul paragraf, Statele părți în cauză nu-i vor putea exonera pe autori de răspunderea personală, așa cum s-a întâmplat în cazul anumitor amnistii (a se vedea Observația generală nr. 20 (44)) și imunități sau indemnizații juridice anterioare. Mai mult, niciun statut oficial nu poate justifica faptul ca persoanele ce pot fi ținute răspunzătoare pentru astfel de încălcări să fie exonerate de răspunderea juridică;

(...)”

J. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante[4]

51. Fragmentele pertinente din această convenție stipulează:

Articolul 4

„1. Fiecare Stat Parte veghează ca toate actele de tortură să constituie infracțiuni în raport cu dreptul său penal. Se va proceda tot astfel în legătură cu tentativa de a săvârși tortura sau cu orice act, comis de orice persoană, care constituie complicitate sau participare la actul de tortură.

2. Fiecare Stat Parte consideră aceste infracțiuni ca fiind pasibile de pedepse corespunzătoare, dată fiind gravitatea lor.”

Articolul 7

„1. Statul Parte pe teritoriul sub a cărui jurisdicție este descoperit autorul bănuit al unei infracțiuni vizate de articolul 4, dacă nu-l extrădează pe acesta din urmă, supune cazul, în situațiile prevăzute de articolul 5, autorităților sale competente pentru exercitarea acțiunii penale.

(...)”

Articolul 12

„Fiecare Stat Parte veghează ca autoritățile competente să procedeze imediat la o anchetă imparțială ori de câte ori există motive rezonabile să se creadă că un act de tortură a fost comis pe oricare teritoriu aflat sub jurisdicția sa.”

Articolul 13

„Fiecare Stat Parte va asigura oricărei persoane care pretinde că a fost supusă torturii pe oricare teritoriu aflat sub jurisdicția sa dreptul de a face plângere la autoritățile competente, care vor proceda la o examinare imediată și imparțială a cauzei sale. Se vor lua măsuri pentru protecția reclamantului și a martorilor împotriva oricăror rele tratamente sau intimidări intervenite ca efect al plângerii sale sau al oricărei depoziții date.”

Articolul 14

„1. Fiecare Stat Parte garantează în sistemul său juridic, victimei unui act de tortură, dreptul de a obține reparații și de a fi indemnizată de o manieră echitabilă și adecvată, inclusiv mijloacele necesare pentru readaptarea sa cât mai complet posibilă. În cazul decesului victimei ca urmare a unui act de tortură, avânzii-cauză ai acesteia au dreptul la despăgubiri.

2. Prezentul articol nu exclude niciun drept pe care l-ar putea avea victima sau alte persoane la despăgubiri, în virtutea legilor naționale.”

K. Comisia Drepturilor Omului a Organizației Națiunilor Unite

52. Textele pertinente din cuprinsul rezoluțiilor privind impunitatea sunt astfel formulate:

1. Rezoluția 2002/79, 25 aprilie 2002, și rezoluția 2003/72, 25 aprilie 2003

„Comisia Drepturilor Omului:

(...)

2. Subliniază în egală măsură importanța luării tuturor măsurilor necesare și posibile pentru ca autorii încălcărilor dreptului internațional al drepturilor omului și dreptului internațional umanitar, precum și complicii acestora, să răspundă de actele lor, recunoaște că amnistiile nu trebuie acordate celor ce săvârșesc încălcări ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului și care constituie crime grave și îndeamnă Statele să ia măsuri în conformitate cu obligațiile ce le revin în virtutea dreptului internațional;

(...)”

2. Rezoluția 2004/72, 21 aprilie 2004

„Comisia Drepturilor Omului:

(...)

3. Apreciază în egală măsură că amnistiile nu trebuie acordate celor ce comit încălcări ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar ce constituie crime, invită Statele să ia măsuri în virtutea obligațiilor ce le revin conform dreptului internațional și privește cu satisfacție ridicarea, eliminarea sau anularea amnistiilor și a altor imunități.

(...)”

3. Rezoluția 2005/81, 21 aprilie 2005

„Comisia Drepturilor Omului:

(...)

3. Apreciază în egală măsură că amnistiile nu trebuie acordate celor ce comit încălcări ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar ce constituie crime, invită Statele să ia măsuri în virtutea obligațiilor ce le revin conform dreptului internațional și privește cu satisfacție ridicarea, eliminarea sau anularea amnistiilor și a altor imunități, și ia notă și de concluzia Secretarului general conform căreia acordurile de pace sprijinite de Organizația Națiunilor Unite nu pot promite în niciun caz amnistia pentru acte de genocid, crime împotriva umanității, crime de război sau încălcări grave ale drepturilor omului.

(...)”

L. Parlamentul European

Rezoluția A3-0056/93, 12 martie 1993

53. Fragmentul pertinent din cuprinsul Rezoluției privind drepturile omului la nivel mondial și politica comunitară în domeniu în decursul anilor 1991-1992 este astfel formulat:

„Parlamentul European

(...)

7. Estimează că problema impunității (...) poate lua forma amnistiei, imunității, precum și a jurisdicțiilor speciale și restrânge democrația prin trecerea efectivă cu vederea a încălcărilor drepturilor omului și perturbarea victimelor acestora;

8. Declară că nu ar trebui să fie pusă în discuție problema impunității pentru persoanele responsabile de crimele de război din fosta Yugoslavie (...)”

M. Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite asupra torturii

Al cincilea raport, UN Doc. E/CN.4/1998/38, 24 decembrie 1997

54. În 1998, în concluziile și recomandările din cadrul celui de-al cincilea raport asupra problemei drepturilor omului ale tuturor persoanelor ce au făcut obiectul oricărei forme de detenție sau încarcerare, îndeosebi tortură sau alte pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Raportorul special al Comisiei Drepturilor Omului a Organizației Națiunilor Unite a statuat, cu privire la proiectul de Statut al unei Curți Penale Internaționale:

„228. În legătură cu aceasta, Raportorul special este la curent cu sugestiile conform cărora amnistiile acordate la nivel național ar putea constitui un obstacol în exercitarea jurisdicției de către instanța vizată. El consideră că o astfel de inițiativă ar submina nu numai proiectul în cauză, ci și legalitatea ordinii juridice internaționale în general. Aceasta ar compromite în mod grav însuși scopul instanței, permițând Statelor ca, prin intermediul legilor naționale, să-și sustragă propriii cetățeni de sub jurisdicția instanței. Aceasta ar periclita ordinea juridică internațională, deoarece principiul conform căruia Statele nu pot invoca dreptul lor intern pentru a se sustrage obligațiilor de drept internațional este unul absolut. Întrucât dreptul internațional impune Statelor să pedepsească tipurile de crime enumerate în proiectul de Statut al Curții în general și tortura în special, precum și de a-i aduce pe autorii lor în fața justiției, amnistia acestor crime reprezintă ipso facto o încălcare a obligațiilor Statelor în cauză de a aduce autorii în fața justiției. (...)”

N. Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Yugoslavie (TPIFY)

55. Fragmentul pertinent din cuprinsul hotărârii Furundžija (hotărârea din 10 decembrie 1998) este formulat după cum urmează:

„155. Faptul că tortura este interzisă printr-o normă imperativă de drept internațional are alte efecte la nivel interstatal și individual. La nivel interstatal, aceasta servește la lipsirea internațională de legitimitate a oricărui act legislativ, administrativ sau judiciar ce autorizează tortura. Ar fi lipsit de sens să se afirme că, pe de o parte, având în vedere valoarea de ius cogens a interdicției torturii, tratatele sau regulile cutumiare ce permit tortura ar fi lovite de nulitate absolută ab initio și, pe de altă parte, să nu se țină seama de Statele care, de exemplu, adoptă măsuri naționale ce autorizează sau tolerează tortura ori îi amnistiază pe autorii acesteia. Dacă s-ar ajunge la o astfel de situație, măsurile naționale ce încalcă principiul general și oricare dispoziție pertinentă din tratat ar avea efectele juridice susmenționate și, în plus, nu ar beneficia de recunoaștere legală internațională. Victimele potențiale ar putea, dacă au calitate procesuală activă, să introducă o acțiune în fața unei instanțe judiciare naționale sau internaționale competente, solicitând ca măsura națională să fie declarată contrară dreptului internațional; alternativ, victima ar putea formula o acțiune civilă în despăgubiri în fața unei instanțe străine, care ar fi astfel chemată ca, printre altele, să nu țină cont de valoarea juridică a actului național ce autorizează tortura. Mult mai important este însă ca autorii actelor de tortură, executanți sau beneficiari ai acelor măsuri naționale, să fie ținuți răspunzători pentru tortură, fie într-un Stat străin sau chiar în propria lor țară, sub conducerea unui regim ulterior. Pe scurt, persoanele rămân obligate să respecte principiul interdicției torturii, chiar dacă organele legislative sau judiciare naționale autorizează încălcarea acestuia. Așa cum a formulat chiar Tribunalul militar internațional din Nuernberg, „persoanele au obligații internaționale ce transcend obligațiile naționale de obediență impuse de Statul ai cărui resortisanți sunt.”

O. Convenția Americană privind Drepturile Omului[5]

56. Dispozițiile pertinente din această Convenție stipulează astfel:

Articolul 1. Obligația de respectare a drepturilor

„1. Statele Părți se angajează să respecte drepturile și obligațiile recunoscute de prezenta Convenție și să garanteze tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor exercitarea liberă și deplină a acestor drepturi și libertăți, în lipsa oricărei discriminări bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, situație economică, naștere sau orice altă condiție socială.

2. În sensul prezentei Convenții, orice ființă umană este o „persoană”.

P. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului

1. Cazul 10.287 (El Salvador), raportul din 24 septembrie 1992

57. În 1992, în cadrul unui raport asupra unui caz privind masacrele din El Salvador din 1983, în care un număr de aproximativ 74 de persoane ar fi fost ucis de către membrii forțelor armate din El Salvador și cu participarea membrilor Apărării Civile, caz ce a condus la formularea unei petiții către Comisia Interamericană a Drepturile Omului, aceasta din urmă a susținut că:

„(...) aplicarea [Legii de amnistie cu scopul reconcilierii naționale, adoptată în 1987 de către El Salvador] constituie o încălcare flagrantă a obligației guvernului salvadorian de a ancheta și pedepsi încălcările drepturilor victimelor din Las Hojas, precum și de a acorda reparații pentru pagubele rezultate de pe urma încălcărilor.

(...)

Aplicarea în aceste cazuri a prezentei legi de amnistie, prin excluderea posibilității de a obține reparații judiciare în cazuri de deces, tratament inuman și nerespectarea garanțiilor judiciare, constituie o negare a naturii fundamentale a celor mai elementare drepturi ale omului. Ea înlătură singurele mijloace care sunt, probabil, cele mai eficace pentru a aplicarea acestor drepturi, anume judecata și pedepsirea responsabililor.”

2. Raport privind situația drepturilor omului în El Salvador, doc. OEA/Ser.L/II.85 doc. 28 rev. (1 iunie 1994)

58. În 1994, în cadrul unui raport asupra situației drepturilor omului în El Salvador, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului a susținut, cu privire la Legea salvadoriană de amnistie generală în vederea consolidării păcii, următoarele:

„(...) indiferent de imperativele ce pot decurge din negocierile pentru pace și independent de considerații pur politice, mult prea radicala Lege de amnistie generală [în vederea consolidării păcii], adoptată de Adunarea Legislativă salvadoriană, reprezintă o încălcare a obligațiilor internaționale pe care Statul și le-a asumat cu ocazia ratificării Convenției Americane a Drepturilor Omului, deoarece deschide posibilitatea unei „amnistii reciproce”, fără o recunoaștere prealabilă a responsabilității (...), deoarece este aplicabilă crimelor împotriva umanității și deoarece exclude orice posibilitate de a obține o reparație financiară adecvată, în primul rând pentru victime.”

3. Cazul 10.480 (El Salvador), raportul din 27 ianuarie 1999

59. În 1999, în cuprinsul unui raport asupra unui caz referitor la Legea de amnistie generală în vederea consolidării păcii, adoptată de El Salvador în 1993, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului a formulat următorul raționament:

„113. Comisia trebuie să sublinieze că [legea de față] a fost aplicată unor încălcări grave ale drepturilor omului, comise în El Salvador între 1 ianuarie 1980 și 1 ianuarie 1992, inclusiv celor examinate și stabilite de către Comisia adevărului. În special, efectele acestei legi au fost extinse, îndeosebi, și asupra unor crime ca execuțiile sumare, tortura și disparițiile forțate de persoane. Unele dintre aceste crime sunt considerate ca fiind atât de grave, încât ar fi justificat adoptarea unor convenții speciale și introducerea de măsuri specifice pentru a împiedica impunitatea în materie, cum ar fi jurisdicția universală și imprescriptibilitatea (...)

(...)

115. Comisia mai subliniază că articolul 2 din [legea de față] a fost aparent aplicat tuturor încălcărilor articolului 3 comun [Convențiilor de la Geneva din 1949] și din [Protocolul adițional II din 1977], săvârșite de agenți ai Statului în timpul conflictului armat ce a avut loc în El Salvador. (...)

(...)

123. (...) prin aprobarea și aplicarea a Legii de amnistie generală, Statul salvadorian a încălcat dreptul la garanții judiciare consacrat de articolul 8 § 1 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969], în detrimentul victimelor ce au supraviețuit torturii și a rudelor (...), care nu au putut obține despăgubiri în fața instanțelor civile, totul trebuind examinat în lumina articolului 1 § 1 din Convenție.

(...)

129. (...) prin promulgarea și aplicarea Legii de amnistie, El Salvador a încălcat dreptul la protecție judiciară, consacrat în articolul 25 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969], în detrimentul victimelor care au supraviețuit (...)”

În concluziile sale, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului a declarat că El Salvador „a mai încălcat, cu privire la aceleași persoane, și articolul 3 comun celor patru Convenții de la Geneva din 1949 și articolul 4 din [Protocolul adițional II din 1977]”. Mai mult, pentru a salvgarda drepturile victimelor, a recomandat Salvadorului ca, „dacă va fi cazul, (...) să anuleze legea cu efect retroactiv”.

Q. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

60. În hotărârea pronunțată în cauza Barrios Altos împotriva Peru-ului (hotărârea din 14 martie 2001, fond) cu privire la chestiunea legalității legilor de amnistie peruviene, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a formulat următoarele considerații:

„41. Această Curte consideră ca fiind inadmisibile toate dispozițiile de amnistie, dispozițiile privind prescripția și stabilirea de dispoziții destinate a exclude responsabilitatea, întrucât acestea au drept scop prevenirea anchetării și pedepsirii celor ce se fac responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, precum tortura, execuțiile extrajudiciare, sumare sau arbitrare și disparițiile forțate, toate interzise deoarece încalcă drepturi nederogabile, recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului.

42. Curtea, pe linia pledoariei Comisiei și în absența unei contestații din partea Statului, consideră că legile de amnistie adoptate de către Peru au împiedicat familiile victimelor și victimele supraviețuitoare din speță de a compărea în fața unui judecător (...); legile au încălcat dreptul la protecție judiciară (...), au împiedicat anchetarea, prinderea, urmărirea și condamnarea celor responsabili de evenimentele ce au avut loc în Barrios Altos, contravenind astfel articolului 1 § 1 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969] și nu au permis clarificarea faptelor din speță. În sfârșit, adoptarea unor legi de autoamnistie, incompatibile cu [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969] a constituit o încălcare de către Peru a obligației de adaptare a legislației naționale, prevăzută la articolul 2 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969].

43. Curtea consideră demn de subliniat că, în lumina obligațiilor generale consacrate în articolele 1 § 1 și 2 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969], Statele Părți au obligația de a lua toate măsurile pentru a garanta că nimeni nu este privat de protecție judiciară și de exercitarea dreptului la o cale de atac simplă și efectivă, conform articolelor 8 și 25 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969]. Prin urmare, Statele Părți la [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969] și care adoptă legi cu efect contrar, cum ar fi legi de autoamnistie, încalcă articolele 8 și 25, coroborate cu articolele 1 § 1 și 2 din [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969]. Legile de autoamnistie conduc la lipsirea de apărare a victimelor și la impunitate perpetuă; de aceea, ele sunt vădit incompatibile cu litera și cu spiritul Convenției. Acest tip de lege împiedică identificarea persoanelor ce se fac răspunzătoare pentru încălcări ale drepturilor omului, întrucât obstrucționează ancheta și accesul la justiție și împiedică victimele și familiile lor de la a cunoaște adevărul și a obține reparația corespunzătoare.

44. Datorită incompatibilității vădite existente între legile de autoamnistie și Convenția Americană privind Drepturile Omului, legile în cauză nu produc efecte juridice și nu pot rămâne un obstacol în calea investigării faptelor ce stau la baza prezentei cauze sau a identificării și pedepsirii celor responsabili, așa cum nu pot avea un impact identic sau similar asupra altor cazuri petrecute în Peru, în care drepturile consacrate de [Convenția Americană privind Drepturile Omului din 1969] au fost încălcate.”

În opinia sa concurentă, judecătorul Antônio A. Cançado Trindade a adăugat:

„13. Răspunderea internațională a Statului pentru încălcări ale drepturilor omului recunoscute la nivel internațional, - inclusiv încălcările produse prin adoptarea și aplicarea de legi de autoamnistie, - și răspunderea penală individuală a autorilor unor încălcări grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar internațional constituie două fațete ale aceleiași monede în cadrul luptei împotriva atrocităților, impunității și nedreptății. A fost necesar să se aștepte mulți ani până la atingerea acestei concluzii, care, dacă este posibilă astăzi, se datorează și – și îmi permit să insist asupra unui punct foarte drag mie, - trezirii conștiinței juridice universale, drept sursă materială prin excelență a însuși dreptului internațional.”

61. În hotărârea pronunțată în cauza Almonacid-Arellano și alții împotriva Chile, la data de 26 septembrie 2006 (obiecții preliminare, fond, despăgubiri și cheltuieli de judecată), Curtea Interamericană a Drepturilor Omului s-a exprimat astfel:

„154. În ceea ce privește principiul non bis in idem, deși acesta este recunoscut ca un drept al omului în articolul 8 § 4 din Convenția americană, nu este vorba despre un drept absolut și, prin urmare, el nu își găsește aplicabilitatea atunci când: i) intervenția instanței care a judecat cazul și a decis să pronunțe încetarea procesului sau achitarea persoanei responsabile de încălcarea drepturilor omului ori a dreptului internațional a avut drept scop sustragerea inculpatului de la răspunderea penală; ii) procedura penală nu s-a desfășurat într-o manieră independentă sau imparțială, conform garanțiilor procedurale, sau iii) nu a existat o intenție reală de traducere a celor răspunzători în fața justiției. O hotărâre pronunțată în astfel de condiții rezultă într-un caz „aparent” sau „fraudulos” de lucru judecat. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, în condițiile apariției unor noi fapte sau probe ce ar putea face posibilă identificarea celor responsabili de încălcări ale drepturilor omului sau de crime împotriva umanității, ancheta poate fi redeschisă, chiar dacă cauza s-a încheiat printr-o achitare cu autoritate de hotărâre definitivă, întrucât exigențele justiției, drepturile victimelor și spiritul și litera Convenției americane modifică protecția oferită de principiul non bis in idem.

155. În cauza de față, două dintre condițiile precedente au fost întrunite. În primul rând, cauza a fost judecată de instanțe ce nu prezintă garanții de competență, independență și imparțialitate. În al doilea rând, aplicarea Decretului-Lege nr. 2.191 a împiedicat aducerea în fața instanței a celor pretins responsabili și a favorizat impunitatea pentru crima comisă împotriva domnului Almonacid-Arellano. Statul nu poate, prin urmare, să invoce principiul non bis in idem pentru a evita executarea ordinului Curții (a se vedea paragraful 147 de mai sus).”

62. Aceeași abordare a fost urmată în cauza La Cantuta împotriva Peru-ului, hotărârea din 29 noiembrie 2006 (fond, despăgubiri și cheltuieli de judecată), a cărui parte relevantă este astfel formulată:

„151. Cu privire la aceasta, Comisia și reprezentanții au estimat că Statul a invocat noțiunea de dublă incriminare pentru a evita pedepsirea unora dintre pretinșii autori ai acestor fapte; totuși, regula dublei incriminări nu se aplică în măsura în care cei interesați au fost judecați de o instanță lipsită de jurisdicție, independență și imparțialitate și care nu a întrunit condițiile referitoare la competență. Mai mult, Statul a susținut că „implicarea altor persoane care ar putea răspunde penal este subordonată oricărei noi concluzii ce ar putea fi luată de Ministerul Public și de instanțe cu ocazia anchetării faptelor și a fixării pedepsei” și că „decizia instanței militare de respingere a cauzei nu prezintă nicio valoare juridică pentru ancheta preliminară a Ministerului Public. Cu alte cuvinte, regula dublei incriminări nu se aplică.”

152. Curtea a susținut anterior în hotărârea pronunțată în cauza Barrios Altos următoarele:

„Curtea consideră ca fiind inadmisibile toate dispozițiile de amnistie, dispozițiile privind prescripția și stabilirea de dispoziții destinate a exclude responsabilitatea, întrucât acestea au drept scop prevenirea anchetării și pedepsirii celor ce se fac responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, precum tortura, execuțiile extrajudiciare, sumare sau arbitrare și disparițiile forțate, toate interzise deoarece încalcă drepturi nederogabile, recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului.

153. Cu privire în special la noțiunea de dublă incriminare, Curte a susținut recent că principiul non bis in idem nu este aplicabil atunci când procedura în cadrul căreia cazul a fost respins sau autorul unei încălcări a drepturilor omului a fost achitat, cu nerespectarea dreptului internațional, are efectul de sustragere a acuzatului de la răspunderea penală, sau atunci când procedura nu s-a desfășurat de o manieră independentă și imparțială, conform legii. O hotărâre pronunțată în circumstanțele enumerate mai sus nu face decât să ofere motive „fictive” sau „frauduloase” pentru invocarea regulii dublei incriminări.

154. De aceea, în cadrul plângerii sale împotriva presupușilor autori ai crimelor (a se vedea paragrafele 80-82 de mai sus), care au fost achitați de către instanțele militare, procurorul ad hoc (Procuradoría Ad Hoc) a considerat ca fiind inacceptabilă considerarea ordonanța de încetare a cauzei, pronunțată de judecătorii militari în cadrul unei proceduri ce urmărea acordarea impunității celor interesați, ca fiind un obstacol juridic ce ar împiedica urmărirea penală sau drept o hotărâre definitivă, având în vedere că judecătorii nu erau nici competenți, nici imparțiali, iar ordonanța nu ar putea justifica aplicarea regulii dublei incriminări.”

63. În cauza Anzualdo Castro împotriva Peru-ului, hotărârea din 22 septembrie 2009 (obiecții preliminare, fond, despăgubiri și cheltuieli de judecată), Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a reiterat următoarele:

„182. (...) Stat[ul] trebuie să ridice toate obstacolele, atât de fapt, cât și de drept, care împiedică desfășurarea efectivă a anchetei cu privire la fapte și derularea procedurii judiciare aferente și să folosească toate mijloacele disponibile pentru a accelera ancheta și procedura respective, astfel încât fapte similare să nu se repete. În special într-o cauză precum prezenta, în care este vorba despre o dispariție forțată ce a avut loc într-un context de practică sistematică sau schemă recurentă de dispariții imputabile agenților Statului, acesta din urmă nu trebuie să aibă posibilitatea de a invoca sau de a aplica o lege sau o dispoziție legală internă, prezentă sau viitoare, pentru a evita de a se conforma deciziei Curții de a efectua o anchetă și, dacă este cazul, de a sancționa penal pe cei răspunzători de faptele incriminate. Pentru acest motiv și în conformitate cu doctrina Curții ulterior pronunțării hotărârii în cauza Barrios Altos împotriva Peru-ului, Statul nu mai poate aplica legi de amnistie, care sunt lipsite de efecte juridice pentru prezent sau viitor (a se vedea paragraful 163 de mai sus) sau să invoce principii precum prescripția actelor penale, autoritatea de lucru judecat și dubla incriminare, precum și nici să recurgă la orice altă măsură de excludere a răspunderii pentru a se sustrage obligației sale de a ancheta și pedepsi pe cei responsabili.”

64. În cauza Gelman împotriva. Uruguayului (hotărârea din 24 februarie 2011, fond și despăgubiri), Curtea Interamericană a efectuat o analiză aprofundată a dreptului internațional cu privire la amnistiile acordate pentru încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului. Hotărârea, în măsura pertinenței sale, este astfel formulată:

„184. Obligația de a ancheta încălcările drepturilor omului face parte din măsurile pozitive pe care Statele trebuie să le adopte pentru a garanta drepturile consacrate in Convenție și este o obligație mai degrabă de mijloace decât de rezultat, ce trebuie asumată de Stat ca obligație juridică proprie și nu ca o simplă formalitate condamnată de la început la inefectivitate sau care depinde de inițiativa victimelor sau a familiilor lor sau de aducerea de elemente de probă de către persoane private.

(...)

189. Obligația internațională amintită de a instrumenta un proces și, dacă se stabilește răspunderea penală, de a pedepsi autorii încălcărilor drepturilor omului, decurge din obligația de respectare a drepturilor consacrate în articolul 1 § 1din Convenția americană și presupune dreptul Statelor Părți de a organiza întreg aparatul guvernamental și, în general, toate structurile prin care se manifestă exercitarea puterii publice, de o așa manieră încât Statele să fie capabile să asigure din punct de vedere juridic exercitarea liberă și deplină a drepturilor omului.

190. Ca parte a acestei obligații, Statele trebuie să prevină, ancheteze și pedepsească toate încălcările drepturilor garantate de Convenție și să încerce, în plus, să restabilească, pe cât posibil, dreptul încălcat și, acolo unde este cazul, să repare prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor omului.

191. Dacă aparatul de stat funcționează de o așa manieră încât astfel de încălcări rămân nepedepsite și nu restabilește, în măsura în care este posibil, drepturile victimei, se poate afirma că Statul nu și-a îndeplinit obligația de garantare a exercitării libere și depline a acestor drepturi pentru persoanele aflate sub jurisdicția sa.

(...)

195. Amnistiile sau figurile juridice analoge au constituit unul din obstacolele invocate de unele State în anchetarea și, acolo unde este cazul, pedepsirea celor responsabili pentru încălcări grave ale drepturilor omului. Curtea, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, organele Organizației Națiunilor Unite, precum și alte organisme universale și regionale pentru protecția drepturilor omului s-au pronunțat asupra subiectului incompatibilității legilor de amnistie referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului cu dreptul internațional și cu obligațiile internaționale ale Statelor.

196. Așa cum a fost enunțat mai sus, Curtea s-a pronunțat deja asupra incompatibilității amnistiilor cu Convenția americană în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului în Peru (cauzele Barrios Altos și La Cantuta), Chile (cauza Almonacid Arellano și alții) și în Brazilia (cauza Gomes Lund și alții).

197. În cadrul Sistemului Interamerican de Drepturile Omului, mecanism din care face parte si Uruguayul în baza unei decizii suverane, deciziile cu privire la incompatibilitatea legilor de amnistie cu obligațiile convenționale ale Statelor în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului sunt numeroase. În afara deciziilor enunțate de Curte, Comisia Interamericană a conchis, în cauza de față și în altele referitoare la Argentina, Chile, El Salvador, Haití, Perú și Uruguay, că aceste legi de amnistie contrazic dreptul internațional. Comisia Interamericană a amintit că aceasta:

„s-a pronunțat în numeroase ocazii, în cazuri de referință, în care a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere și să-și cristalizeze doctrina în materia aplicării legilor de amnistie, stabilind că aceste legi încalcă diverse dispoziții atât din Declarația Americană, cât și din Convenție și că aceste decizii, concordante cu criteriile altor organisme internaționale de drepturi ale omului în ce privește amnistiile, au proclamat de o manieră uniformă că atât legile de amnistie, cât și alte măsuri legislative comparabile, care împiedică sau finalizează anchetarea și judecarea agenților [unui] Stat ce ar putea fi responsabili de încălcări grave ale Declarației americane sau Convenției, încalcă multiple dispoziții ale instrumentelor amintite.”

198. Pe plan universal, în cadrul raportului către Consiliul de Securitate, intitulat Statul de drept și justiția tranzițională în societățile victime ale unui conflict sau care au trecut prin conflicte (The rule of law and transitional justice in societies that suffer or have suffered conflicts), Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite a semnalat că:

„(...) acordurile de pace aprobate de Organizația Națiunilor Unite nu pot promite amnistia pentru crime de genocid, război sau crime împotriva umanității ori infracțiuni grave împotriva drepturilor omului (...)”

199. În același sens, Înaltul Comisar al Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului a conchis că amnistiile și alte măsuri analoge contribuie la impunitate și reprezintă un obstacol în calea dreptului la adevăr, prin aceea că se opun unei anchete efective a faptelor și sunt, prin urmare, incompatibile cu obligațiile ce incumbă Statelor în virtutea unor izvoare diverse de drept internațional. Mai mult, cu privire la falsa dilemă între pace și reconciliere, pe de o parte, și justiție pe de altă parte, acesta a afirmat că:

„amnistii[le] care exonerează de răspundere penală pe cei responsabili de crime atroce în speranța de a obține pacea nu și-au atins de cele mai multe ori scopul și i-au determinat pe beneficiarii lor să recidiveze. În schimb, acordurile de pace au fost semnate în lipsa dispozițiilor de amnistie în anumite situații în care amnistia fusese considerată drept o condiție sine qua non a păcii și în care mulți au fost cei ce s-au temut că actele de acuzare nu vor face decât să prelungească conflictul.”

200. În consonanță cu afirmațiile precedente, Raportorul Special al Organizației Națiunilor Unite asupra chestiunii impunității a remarcat că:

„autori[i] încălcărilor nu pot beneficia de amnistie atâta timp cât victimele nu pot obține dreptate printr-o cale de atac efectivă. Aceasta nu va produce efecte juridice cu privire la acțiunile victimelor legate de dreptul de a obține despăgubiri.”

201. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a enunțat în articolul 18 din Declarația privind protecția tuturor persoanelor contra disparițiilor forțate că „autorii sau autorii pretinși ai [disparițiilor forțate] nu pot beneficia de nicio lege de amnistie specială sau de măsuri analoge care ar avea drept efect exonerarea lor de orice urmărire penală sau sancțiune.”

202. Conferința mondială a drepturilor omului ce a avut loc la Viena în 1993, în cadrul Declarației și a Programului său de acțiune, a notat că Statele „trebuie să abroge legile ce favorizează impunitatea celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, (...) să pedepsească autorii acelor încălcări”, subliniind că, în acele cazuri, Statele sunt obligate ca mai întâi să le prevină și, odată ce s-au produs, să urmărească în justiție pe autorii lor.

203. Grupul de lucru al Organizației Națiunilor Unite pentru disparițiile forțate sau involuntare s-a ocupat de chestiunea amnistiilor cu diverse ocazii, în cazuri de dispariții forțate. În cadrul Observațiilor sale generale privind articolul 18 din Declarația privind protecția tuturor persoanelor contra disparițiilor forțate, acesta a subliniat că apreciază o lege de amnistie ca fiind contrară dispozițiilor Declarației, chiar și atunci când aceasta a fost aprobată prin referendum sau prin intermediul unei alte proceduri de consultare similară, dacă în mod direct sau indirect, din cauza aplicării sau implementării sale, aceasta face să înceteze obligația Statului de a ancheta, urmări penal și pedepsi pe cei responsabili de dispariții, dacă ascunde numele celor ce au comis actele amintite sau dacă îi exonerează.

204. Mai mult, același Grup de lucru și-a exprimat preocuparea referitoare la situațiile post-conflictuale în care sunt promulgate legi de amnistie sau sunt adoptate alte măsuri ce au drept consecință impunitatea, amintind Statelor că:

„pentru a lupta împotriva disparițiilor, măsurile preventive eficace sunt esențiale. Printre acestea, acesta subliniază (...) aducerea în fața justiției a tuturor persoanelor acuzate de a fi comis acte de dispariții forțate, garantând judecarea lor de către instanțe civile competente și faptul că nu vor beneficia de orice lege specială de amnistie sau de altă măsură similară susceptibilă de a-i exonera de urmărire penală sau de sancțiuni penale; acordarea de reparații și indemnizații adecvate victimelor și familiilor acestora.

205. De asemenea, pe plan universal, organismele de protecție a drepturilor omului stabilite pe cale de tratate au păstrat același criteriu cu privire la interdicția amnistiilor ce împiedică anchetarea și sancționarea celor ce comit crime grave împotriva drepturilor omului. Comitetul Drepturilor Omului, în cadrul Observației sale generale nr. 31, a afirmat că Statele trebuie să garanteze că cei ce se fac vinovați de infracțiuni recunoscute drept crime în dreptul internațional sau în legile naționale, printre care – tortura și alte acte de tratament cu cruzime, inuman sau degradant, execuții sumare, detenții arbitrare și dispariții forțate – vor compărea în fața justiției și nu să încerce să-i exonereze pe autori de răspunderea juridică, așa cum s-a întâmplat cu anumite legi de amnistie.

206. Comitetul Drepturilor Omului s-a exprimat asupra chestiunii în cursul examinării petițiilor individuale și în raporturile sale asupra Statelor. În cauza Hugo Rodríguez împotriva Uruguayului, acesta a declarat că nu poate accepta poziția unui Stat de a nu fi obligat să ancheteze încălcările drepturilor omului comise în timpul unui regim anterior în virtutea unei legi de amnistie și a reiterat că legile de amnistie cu privire la încălcări grave ale drepturilor omului sunt incompatibile cu Pactul internațional privind drepturile civile și politice susmenționat, indicând că acestea din urmă contribuie la crearea unei atmosfere de impunitate ce poate submina ordinea democratică și poate crea terenul pentru alte încălcări serioase ale drepturilor omului.

(...)

209. Tot pe plan universal, într-un alt domeniu de drept internațional – anume dreptul penal internațional, amnistiile sau reglementările analoge au fost de asemenea considerate drept inadmisibile. Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Yugoslavie, într-un caz referitor la tortură, a considerat că nu avea sens ca, pe de o parte, să fie încurajată prescripția încălcărilor grave ale drepturilor omului și, pe de altă parte, să se permită luarea de măsuri de către State care le autorizează sau le iartă, sau adoptarea de legi de amnistie care îi absolvă pe autorii încălcărilor. În aceeași măsură, Curtea Specială pentru Sierra Leone a estimat că legile de amnistie ale acelui Stat nu se aplică în cazul crimelor internaționale grave. Această tendință universală a fost consolidată prin încorporarea normei menționate în elaborarea statutelor tribunalelor speciale recent create sub egida Organizației Națiunilor Unite. Astfel, atât Acordurile Organizației Națiunilor Unite cu Republica Liban și cu Regatul Cambodgiei, precum și Statutele ce au creat Tribunalul Special pentru Liban, Curtea Specială pentru Sierra Leone și Camerele Extraordinare ale Instanțelor din Cambodgia pentru Judecarea crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice, au inclus în textele lor clauze ce stipulează că amnistiile acordate nu vor constitui un impediment pentru urmărirea și judecarea celor responsabili de crime ce țin de jurisdicția acestor tribunale.

210. De asemenea, interpretând articolul 6 § 5 din Protocolul II adițional la Convențiile de la Geneva privind dreptul internațional umanitar, CICR a declarat că amnistiile nu pot proteja autorii crimelor de război:

[a]tunci când a adoptat paragraful 5 al articolului 6 din Protocolul II adițional, URSS a declarat, în motivarea opiniei sale, că această dispoziție nu putea fi interpretată de așa manieră încât să permită criminalilor de război sau altor persoane vinovate de crime împotriva umanității de a se sustrage sancțiunilor severe. CICR este de acord cu o astfel de interpretare. O amnistie ar fi incompatibilă cu regula ce impune Statelor să ancheteze și să urmărească penal pe cei suspectați de comiterea de crime de război în cadrul conflictelor armate fără caracter internațional (...).

211. Această normă de drept internațional umanitar și interpretarea dată articolului 6 § 5 din Protocol a fost adoptată de Comisia Interamericană a Drepturilor Omului și de Comitetul Drepturilor Omului din Cadrul Organizației Națiunilor Unite.

212. Lipsa de legalitate în raport cu dreptul internațional a amnistiilor referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului a fost afirmată de instanțele și organismele din cadrul tuturor sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului.

213. În sistemul european, Curtea europeană a drepturilor omului a estimat că, în ceea ce privește un recurs efectiv, este imperativ ca procedurile penale referitoare la crime precum tortura, ce implică încălcări grave ale drepturilor omului, să nu fie împiedicate de existența prescripțiilor sau de adoptarea de amnistii sau grațieri în acest sens. În alte cazuri, ea a subliniat că atunci când un agent al Statului este acuzat de crime contrare drepturilor consacrate în articolul 2 din Convenția europeană (dreptul la viață), procedura penală și hotărârea nu trebuie împiedicate, iar acordarea unei amnistii nu este permisă.

214. Comisia Africană asupra Drepturilor Omului și ale Popoarelor a estimat că legile de amnistie nu pot exonera Statul care le adoptă de la respectarea obligațiilor sale internaționale și a notat, pe deasupra, că prin interzicerea urmăririi penale a autorilor încălcărilor grave ale drepturilor omului prin acordarea unei amnistii, Statele nu numai că promovează impunitatea, dar îndepărtează orice posibilitate ca abuzurile amintite să fie anchetate și ca victimele acestor crime să aibă la îndemână un remediu efectiv pentru a obține despăgubiri.

(...)

F. Legile de amnistie și jurisprudența Curții Interamericane.

225. Această Curte consideră „ca fiind inadmisibile toate dispozițiile de amnistie, dispozițiile privind prescripția și stabilirea de dispoziții destinate a exclude responsabilitatea, având drept scop prevenirea anchetării și pedepsirii celor ce se fac responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, precum tortura, execuțiile sumare, extrajudiciare sau arbitrare și disparițiile forțate, toate interzise deoarece încalcă drepturi nederogabile, recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului.”

226. În acest sens, legile de amnistie sunt, în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului, incompatibile în mod expres cu litera și spiritul Pactului de la San José, întrucât ele sunt contrare dispozițiilor din articolele 1 §§ 1 și 2, și anume împiedică anchetarea și sancționarea celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului și, prin urmare, obstrucționează accesul victimelor și al familiilor lor la aflarea adevărului cu privire la ce s-a întâmplat și la obținerea unei reparații corespunzătoare, împiedicând astfel justiția de a-și îndeplini menirea de o manieră deplină, într-un timp rezonabil și în mod efectiv în cazurile de față. Aceste legi, în schimb, favorizează impunitatea și arbitrariul și aduc o atingere gravă supremației legii, motiv pentru care ele au fost declarate, în dreptul internațional, ca fiind lipsite de efecte juridice.

227. În special, legile de amnistie aduc atingere obligației internaționale a Statului cu privire la anchetarea și sancționarea încălcărilor grave ale drepturilor omului, întrucât ele împiedică apropiații victimelor de a fi ascultați de un judecător, în conformitate cu ceea ce se stipulează în articolul 8 § 1 din Convenția americană, încălcând astfel dreptul la protecție judiciară consacrat în articolul 25 din Convenție tocmai având în vedere absența unei anchete, a urmăririi, a capturării, a judecării și sancționării autorilor faptelor, contravenind astfel articolului 1 § 1 din Convenție.

228. În lumina obligațiilor generale consacrate în articolul 1 §§ 1 și 2 din Convenția americană, Statele Părți au obligația de a adopta măsuri de orice natură pentru a garanta că nimeni nu este lipsit de protecție judiciară și de exercitarea dreptului la un remediu simplu și efectiv, așa cum sunt stipulate în articolele 8 și 25 din Convenție și, odată ce Convenția americană este ratificată, Statul este ținut să adopte toate măsurile în vederea revocării dispozițiilor legale ce pot contraveni tratatului amintit, așa cum este stipulat în articolul 2 al acestuia, dispoziții cum ar fi cele ce împiedică anchetarea încălcărilor grave ale drepturilor omului, având în vedere că aceasta conduce la privarea victimelor de dreptul la apărare și la perpetuarea impunității și împiedică apropiații lor de la aflarea adevărului cu privire la fapte.

229. Incompatibilitatea cu Convenția include amnistiile acordate pentru încălcări grave ale drepturilor omului și nu se limitează numai la cele intitulate „autoamnistii”, iar Curtea, în loc de a se apleca spre procesul de adoptare și autoritatea care a emis legea de amnistie, ia în considerare propria ratio legis a acesteia: a lăsa nepedepsite încălcările grave de drept internațional. Incompatibilitatea legilor de amnistie cu Convenția americană în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului nu decurge dintr-o chestiune formală, cum ar fi originea sa, ci din aspectul material în ceea ce privește drepturile consacrate în articolele 8 și 25, conjugate cu articolele 1 § 1 și 2 din Convenție.

G. Ancheta asupra faptelor și Legea uruguayană de expirare

(...)

240. (...) prin aplicarea dispozițiilor Legii de expirare (care, în orice caz, reprezintă o lege de amnistie) și prin împiedicarea astfel a anchetării faptelor, precum și a identificării, urmăririi și eventualei sancționări a presupușilor autori ai prejudiciilor continue și permanente, cum ar fi cele cauzate de disparițiile forțate, Statul nu s-a conformat obligației sale de adaptare a dreptului său național, consacrată în articolul 2 din Convenție.”

65. În cauza Gomes Lund și alții (“Guerrilha do Araguaia”) împotriva Braziliei (hotărârea din 24 noiembrie 2010, obiecții preliminare, fond, despăgubiri și cheltuieli de judecată), Curtea Interamericană s-a opus din nou, cu vehemență, acordării de amnistii pentru încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului. După ce a făcut uz de aceleași norme de drept internațional ca în cauza Gelman de mai sus, ea a susținut, în măsura în care prezintă relevanță, următoarele:

„171. Așa cum reiese din conținutul paragrafelor precedente, toate organismele de protecție a drepturilor omului și diferitele curți supreme naționale din regiune, care au avut ocazia de a statua asupra întinderii domeniului de aplicare al legilor de amnistie privind încălcări grave ale drepturilor omului și compatibilității lor cu obligațiile internaționale ale Statelor ce le-au adoptat, au conchis că aceste legi de amnistie contravin obligațiilor internaționale ale Statului de anchetare și sancționare a încălcărilor amintite.

172. Această Curte s-a pronunțat deja asupra chestiunii și a găsit un fundament juridic pentru a se îndepărta de jurisprudența sa constantă care, mai mult, coincide cu ceea ce a fost stabilit în unanimitate în dreptul internațional și cu precedentele organismelor din cadrul sistemelor universale și regionale de protecție a drepturilor omului. Astfel, cu privire la prezenta cauză, Curtea reiterează că „dispozițiile amnistiei, dispozițiile privind prescripția și stabilirea de clauze exoneratoare de răspundere ce au drept scop împiedicarea anchetării și sancționării celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, cum ar fi tortura, execuțiile sumare, extrajudiciare sau arbitrare și disparițiile forțate, sunt inadmisibile, toate fiind interzise întrucât contravin unor drepturi recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului și care sunt nederogabile.”

(...)

175. Cu privire la susținerile părților referitoare la chestiunea de a ști dacă cauza privește o amnistie, o autoamnistie sau un „acord politic”, Curtea notează, așa cum rezultă din criteriile reiterate în prezenta cauză (a se vedea paragraful 171 de mai sus), că incompatibilitatea cu Convenția include amnistiile acordate pentru încălcări grave ale drepturilor omului și nu se limitează numai la cele denumite „autoamnistii”. Astfel, așa cum a fost menționat anterior, Curtea, în loc de a se apleca spre procesul de adoptare și autoritatea care a emis legea de amnistie, ia în considerare propria ratio legis a acesteia: a lăsa nepedepsite încălcările grave de drept internațional comise de regimul militar. Incompatibilitatea „legilor de amnistie cu Convenția americană în cazurile de încălcări grave ale drepturilor omului nu decurge dintr-o chestiune formală, cum ar fi originea sa, ci din aspectul material în ceea ce privește drepturile consacrate în articolele 8 și 25, conjugate cu articolele 1 § 1 și 2 din Convenție.

176. Această Curte a stabilit în jurisprudența sa că are cunoștință de faptul că autoritățile interne se supun supremației legii și, prin urmare, sunt obligate să aplice dispozițiile în vigoare din ordinea lor juridică. Totuși, atunci când un Stat este Parte la un tratat internațional cu ar fi Convenția americană, toate organele sale, inclusiv judecătorii, sunt și ei subordonați, ceea ce le impune obligația de a garanta că efectele dispozițiilor Convenției nu sunt diminuate prin aplicarea de norme contrare obiectului și scopului său final și care sunt, de la început, lipsite de efecte juridice. Puterea judecătorească este astfel obligată, pe plan internațional, să exercite un „control de convenționalitate” ex officio între normele interne și Convenția americană, desigur, în cadrul determinat de competența sa și de reglementările procedurale aferente. În această funcție, puterea judecătorească trebuie să țină cont nu numai de tratat, ci și de interpretare dată de Curtea Interamericană, în calitatea sa de interpret în ultimă instanță al Convenției americane.”

66. Mai recent, în cauza Masacrele din El Mozote și locurile învecinate împotriva El Salvadorului, hotărârea din 25 octombrie 2012, Curtea Interamericană s-a exprimat, în măsura în care prezintă relevanță, astfel (notele de subsol au fost omise):

„283. În cazurile Gomes Lund împotriva Braziliei și Gelman împotriva Uruguayului, asupra cărora Curtea s-a pronunțat în cadrul propriei competențe jurisdicționale, Curtea a descris deja și dezvoltat în detaliu modul în care ea însăși, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, organele din cadrul Organizației Națiunilor Unite, alte organizații regionale pentru protecția drepturilor omului și alte instanțe de drept penal internațional au statuat asupra incompatibilității legilor de amnistie cu dreptul internațional și cu obligațiile internaționale ale Statelor, în materia încălcărilor grave ale drepturilor omului. Aceasta deoarece amnistiile sau mecanismele juridice similare au fost unul dintre obstacolele invocate de anumite State pentru a nu se conforma obligațiilor ce le revin de a ancheta, urmări și sancționa, acolo unde este cazul, pe cei responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului. De asemenea, diverse State Părți la Organizația Statelor Americane, prin intermediul celor mai înalte instanțe judecătorești, au încorporat normele amintite, cu respectarea cu bună-credință a obligațiilor lor internaționale. Prin urmare, în ceea ce privește cauza de față, Curtea reiterează inadmisibilitatea „dispozițiilor amnistiei, a dispozițiilor privind prescripția și a stabilirii de clauze exoneratoare de răspundere ce au drept scop împiedicarea anchetării și sancționării celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului, cum ar fi tortura, execuțiile sumare, extrajudiciare sau arbitrare și disparițiile forțate, toate fiind interzise întrucât contravin unor drepturi recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului și care sunt nederogabile.”

284. Totuși, contrar cauzelor deja examinate de această Curte, prezenta speță privește o lege de amnistie generală ce se referă la acte comise în contextul unui conflict armat intern. Prin urmare, Curtea estimează ca pertinent, atunci când procedează la o analiză a compatibilității Legii de amnistie generală în vederea consolidării păcii cu obligațiile internaționale ce decurg din Convenția americană și din aplicarea sa în cauza Masacrelor din El Mozote și locurile învecinate, să o facă și în lumina dispozițiilor Protocolului II adițional la Convențiile de la Geneva din 1949, precum și a termenilor specifici ai acordului de încetare a ostilităților, care a pus capăt conflictului din El Salvador și, în special, ai capitolului I („Forțele armate”), articolul 5 („Încetarea impunității”) din Acordul de Pace din 16 ianuarie 1992.

285. În conformitate cu dreptul internațional umanitar aplicabil în astfel de situații, adoptarea de legi de amnistie la încetarea ostilităților în conflictele armate fără caracter internațional se justifică uneori pentru a facilita restabilirea păcii. Astfel, articolul 6 § 5 din Protocolul II adițional la Convențiile de la Geneva din 1949 dispune astfel:

„La încetarea ostilităților, autoritățile aflate la putere trebuie să depună eforturi pentru a acorda cea mai largă amnistie persoanelor care au participat la conflictul armat sau celor private de libertate din motive legate de conflictul armat, indiferent dacă sunt internate sau deținute.”

286. Totuși, această normă nu este absolută, întrucât Statelor le incumbă, în virtutea dreptului internațional umanitar, și o obligație de a ancheta și urmări penal crimele de război. Astfel, „persoanele suspectate sau acuzate de a fi comis crime de război sau care au fost condamnate pentru acest capăt de acuzare” nu pot intra în câmpul de aplicare al unei amnistii. Prin urmare, articolul 6 § 5 din Protocolul II adițional poate fi înțeles ca referindu-se la amnistii cu domeniu larg de aplicare, referitoare la cei ce au participat la conflictul armat fără caracter internațional sau care sunt privați de libertate din motive legate de conflictul armat, cu condiția ca aceasta să nu implice fapte, cum sunt cele din prezenta speță, susceptibile de a fi calificate drept crime de război sau chiar crime împotriva umanității.”

R. Camerele Extraordinare ale Instanțelor din Cambodgia pentru Judecarea crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice

67. Camerele Extraordinare pentru Judecarea crimelor comise în perioada Kampuchiei Democratice, în Decizia asupra recursului lui Ieng Sary împotriva „actului de inculpare” (Closing Order) (cazul nr. 002/19 09-2007-ECCC/OCIJ (PTC75) din 11 aprilie 2011), cu ocazia analizării efectelor amnistiei asupra urmăririi penale, s-au exprimat după cum urmează:

„199. Crimele reținute în actul de inculpare, și anume genocidul, crimele împotriva umanității, încălcările grave ale Convențiilor de la Geneva, precum și omorul, tortura și persecuția religioasă, în calitate de crime prevăzute în dreptul național, nu sunt incriminate în Legea din 1994 și vor continua, prin urmare, să fie investigate sub imperiul dreptului penal existent, fie el național sau internațional, chiar și dacă au fost săvârșite de presupuși membri ai grupării Kampuchiei Democratice.

(...)

201. Interpretarea Decretului regal propusă de co-avocații lui Ieng Sary, care i-ar acorda acestuia o amnistie pentru toate crimele comise în timpul erei Khmerilor Roșii, inclusiv cele reținute în actul de inculpare , este contrară nu numai textului Decretului, ci și obligațiilor internaționale al Cambodgiei. Cu referire la genocid, tortură și încălcările grave ale Convențiilor de la Geneva, acordarea unei amnistii, în absența oricărei anchete și sancțiuni, ar contraveni obligațiilor Cambodgiei de a urmări și sancționa autorii unor astfel de crime, în virtutea unor tratate precum Convenția asupra genocidului, Convenția împotriva torturii și Convențiile de la Geneva. Cambodgia, care a ratificat Pactul internațional privind drepturile civile și politice, avea și continuă să aibă și obligația de a garanta victimelor crimelor împotriva umanității, crime care, prin definiție, cauzează încălcări grave ale drepturilor omului, existența la dispoziția lor a unui recurs efectiv. Această obligație impune în general Statului să urmărească și să sancționeze autorii încălcărilor. Acordarea unei amnistii, care implică abolirea și căderea în uitare a infracțiunii de crime împotriva umanității, ar fi contrară obligației ce revine Cambodgiei în virtutea Pactului internațional de a urmări și sancționa autorii încălcărilor grave ale drepturilor omului sau de a pune la dispoziția victimelor un recurs efectiv. Deoarece nu există niciun indiciu care să permită a afirma că Regele (și celelalte persoane implicate) au intenționat, cu ocazia emiterii Decretului regal, să nu respecte obligațiile internaționale ale Cambodgiei, interpretarea documentului, așa cum este propusă de co-avocați, este lipsită de fundament.”

S. Curtea Specială pentru Sierra Leone

68. La data de 13 martie 2004, Camera de Apel din cadrul Curții Speciale pentru Sierra Leone, în cazurile nr. SCSL-2004-15-AR72(E) și SCSL-2004-16-AR72(E), a adoptat Decizia asupra excepției de incompetență: amnistia prevăzută de Acordul Lomé, în care a formulat următoarele observații:

„82. Argumentul acuzării cu privire la „cristalizarea unei norme internaționale conform căreia un guvern nu poate acorda amnistii pentru încălcări grave, constitutive ale crimelor de drept internațional” este bine susținută de documentația amplă pusă la dispoziția Curții. Opinia celor doi amicii curiae cu privire la cristalizarea acestei tendințe se poate să nu fie în totalitate corectă, însă acesta nu este un motiv pentru ca Curtea să ignore, în formarea propriei opinii, tăria argumentului și greutatea elementelor ce au fost puse la dispoziția sa. Este un fapt acceptat că o astfel de normă este în curs de dezvoltare în dreptul internațional. Avocatul domnului Kallon a declarat că, în prezent, ideea că amnistiile sunt ilegale în dreptul internațional nu este încă universal acceptată, dar, așa cum a subliniat cu insistență profesorul Orentlicher, există numeroase tratate care impun urmărirea în justiție a unor astfel de crime. Printre acestea se numără Convenția din 1948 pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, Convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse cu cruzime, inumane sau degradante și cele patru Convenții de la Geneva. De asemenea, mai există numeroase rezoluții ale Adunării generale și Consiliului de Securitate din cadrul Organizației Națiunilor Unite ce reiterează obligația statală de a urmări și aduce în fața justiției autorii unor astfel de crime. Organizația Redress a anexat îndeosebi observațiilor sale scrise concluziile pertinente ale Comitetului împotriva torturii, constatările Comisiei Drepturilor Omului și hotărârile relevante ale Curții Interamericane.

(...)

84. Chiar dacă s-ar admite că Sierra Leone nu a încălcat dreptul cutumiar prin acordarea unei amnistii, Curtea, exercitând puterea sa discreționară, are dreptul de a acorda puțină greutate sau de a nu acorda nicio greutate prevederii unei amnistii ce se îndreaptă într-o direcție contrară evoluției actuale a dreptului internațional cutumiar și care încalcă obligațiile decurgând din anumite tratate și convenții, al căror scop este protecția umanității.”

ÎN DREPT

(...)

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4 DIN PROTOCOLUL NR. 7 LA CONVENȚIE

92. Reclamantul a susținut că infracțiunile ce au făcut obiectul procedurii penale încheiate în 1997 și cele pentru care a fost găsit vinovat în 2007 au fost aceleași. El a invocat articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care stipulează astfel:

„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenţie.”

A. Compatibilitatea ratione temporis

1. Concluziile Camerei

93. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a estimat capătul de cerere întemeiat pe articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție ca fiind compatibil ratione temporis cu Convenția. Ea s-a exprimat după cum urmează:

„58. Curtea subliniază că prima procedură penală desfășurată împotriva reclamantului s-a încheiat efectiv înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la Croația. În schimb, cea de-a doua procedură penală, în care reclamantul a fost găsit vinovat de crime de război împotriva populației civile, s-a desfășurat și a luat sfârșit după 5 noiembrie 1997, dată la care Croația a ratificat Convenția. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori nu poate fi exclus cu privire la o procedură desfășurată anterior ratificării, atunci când cel interesat a fost condamnat pentru aceeași infracțiune ulterior ratificării Convenției. Astfel, simplul fapt că prima procedură penală s-a încheiat anterior acestei date nu poate fi un obstacol pentru exercitarea competenței ratione temporis a Curții în cazul de față.”

2. Observațiile părților în fața Marii Camere

94. Guvernul a susținut că decizia de acordare a amnistiei către reclamant fusese adoptată la 24 iunie 1997 și comunicată acestuia la 2 iulie 1997, în timp ce Convenția a intrat în vigoare față de Croația la 5 noiembrie 1997. Prin urmare, decizia în cauză excede competenței ratione temporis a Curții.

95. Reclamantul nu a depus niciun fel de observații în acest sens.

3. Aprecierea Marii Camere

96. Decizia de acordare a amnistiei pentru reclamant a fost adoptată la 24 iunie 1997, în timp ce Convenția a intrat în vigoare cu privire la Croația la 5 noiembrie 1997, iar Protocolul nr. 7 la 1 februarie 1998. Prin urmare, era necesară punerea în discuție a chestiunii competenței ratione temporis a Curții.

97. Marea Cameră subscrie concluziilor Camerei cu privire la compatibilitatea ratione temporis cu Convenția a capătului de cerere întemeiat pe articolul 4 din Protocolul nr. 7. Ea mai face trimitere și la raționamentul Comisiei din cauza Gradinger împotriva Austriei (19 mai 1994, opinia Comisiei, §§ 67-69, Seria A, nr. 328-C):

„67. Comisia reamintește că, în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, Convenția și protocoalele sale obligă Statele Contractante doar cu privire la faptele ce s-au petrecut după intrarea în vigoare a Convenției sau a protocolului cu privire la acea parte.

68. Este de natura dreptului consacrat în articolul 4 din Protocolul nr. 7 ca două proceduri judiciare să fi avut loc: o prima procedură, în care persoana în cauză să fi fost „achitată sau condamnată definitiv”, iar ulterior, o a doua procedură, în care o persoană să fi „putut fi judecată sau condamnată din nou”, în cadrul aceleiași jurisdicții.

69. Comisia mai amintește că, în vederea stabilirii echității procedurii, ea are dreptul de a lua în considerare fapte anterioare intrării în vigoare a Convenției cu privire la un Stat, atunci când concluziile referitoare la acele fapte anterioare se regăsesc într-o hotărâre pronunțată ulterior respectivei intrări în vigoare (cf. nr. 9453/81, Dec. 13.12.82, D.R. 31 p. 204, 209). Elementul esențial al articolului 4 din Protocolul nr. 7 este riscul de a fi judecat sau condamnat „din nou”. Prima procedură nu furnizează decât un fundal pentru examinarea celei de-a doua. În cauza de față, Comisia estimează că, dacă decizia finală din a doua procedură a fost pronunțată ulterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 7, aceasta este competentă ratione temporis pentru examinarea cererii. Cum Protocolul nr. 7 a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1988, iar la 30 iunie 1989 Austria a făcut o declarație în baza articolului 7 paragraful 2 al aceluiași protocol, declarație ce nu a exclus efectul retroactiv (cf. nr. 9587/81, Dec. 13.12.82, D.R. 29 p. 228, 238) și decizia finală a Curții Administrative datează din 29 martie 1989, Comisia estimează că nu este lipsită de competență ratione temporis în vederea examinării acestui aspect al cauzei.”

98. În consecință, Marea Cameră nu găsește niciun motiv pentru a se îndepărta de concluzia Camerei, conform căreia excepția de inadmisibilitate pentru lipsă de competență ratione temporis trebuie respinsă.

B. Aplicabilitatea articolului 4 din Protocolul nr. 7

1. Concluziile Camerei

99. Camera a conchis pentru început că infracțiunile pentru care reclamantul a fost judecat în prima și a doua procedură penală au fost aceleași. Ea a lăsat deschisă chestiunea de a ști dacă decizia de amnistiere a reclamantului putea fi interpretată drept o condamnare sau achitare definitivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7, și a continuat cu examinarea cererii pe fond, în lumina excepțiilor prevăzute de paragraful 2 din articolul 4 al Protocolului nr. 7. Camera a achiesat la concluziile Curții Supreme, conform căreia Legea de amnistie generală a fost aplicată în mod greșit în cazul reclamantului, și a constatat că acordarea amnistiei cu privire la fapte ce constituie crime de război, comise de reclamant, reprezintă un „viciu fundamental” al acelei proceduri, deschizând astfel posibilitatea rejudecării celui interesat.

2. Observațiile părților în fața Marii Camere

a) Reclamantul

100. Reclamantul a pretins că infracțiunile judecate în cele două proceduri penale împotriva sa au avut același fundament factual și că încadrarea juridică a acestora în crime de război în cadrul celei de-a doua proceduri nu schimbă faptul că acuzațiile erau, în substanță, identice.

101. El a mai susținut că o decizie de amnistiere a inculpatului constituia o decizie finală, ceea ce excludea orice nou proces penal.

(b) Guvernul

102. În cadrul observațiilor sale scrise, Guvernul a susținut că, în prima procedură penală, Tribunalul Osijek a aplicat Legea de amnistie generală fără a stabili faptele cauzei și fără a statua asupra vinovăției reclamantului. Prin urmare, decizia astfel adoptată nu a răspuns niciodată la chestiunea de a ști dacă reclamantul a comis crimele de care fusese acuzat și nici nu a examinat acuzațiile din rechizitoriu. Astfel, decizia respectivă nu avea autoritate de lucru judecat (a se vedea paragraful 33 din observațiile Guvernului). Totuși, Guvernul a susținut mai departe că ea îndeplinea toate criteriile autorității de lucru judecat și putea fi considerată drept o achitare sau o condamnare definitivă, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea observațiile Guvernului, paragraful 37).

103. Guvernul a mai adăugat, bazându-se în mare parte pe concluziile Camerei, că nicio amnistie nu putea fi acordată cu privire la crime de război și că acordarea unei amnistii constituia un viciu fundamental al procedurii.

104. Guvernul a indicat că, după încheierea primei proceduri, au apărut fapte noi, și anume că victimele fuseseră arestate și torturate înainte de a fi ucise. Aceste noi elemente au fost suficiente pentru calificarea faptelor în cauză drept crime de război împotriva populației civile și nu infracțiuni de omor „obișnuite”.

105. Legea de amnistie generală a fost edictată pentru ca Croația să-și respecte angajamentele internaționale decurgând din Acordul de normalizare a relațiilor dintre Republica Croația și Republica Yugoslavia, scopul său principal fiind cel de promovare a reconcilierii în sânul societății croate, într-o perioadă în care războiul era încă în desfășurare. Legea a exclus în mod explicit aplicarea sa în cazul crimelor de război.

106. În speță, Legea de amnistie generală a fost aplicată într-o manieră contrară nu numai scopului său, ci și obligațiilor internaționale ale Croației, inclusiv cele decurgând din articolele 2 și 3 din Convenție.

107. În ceea ce privește procedurile desfășurate în fața autorităților naționale, Guvernul a susținut că procesul contra reclamantului a fost echitabil, fără a prezenta vreun argument referitor la chestiunea de a ști dacă procedurile s-au desfășurat conform prevederilor Codului de procedură penală.

(c) Terții intervenienți

108. Grupul de experți universitari a susținut că niciun tratat multilateral nu interzicea în mod expres acordarea de amnistii pentru crime internaționale. Interpretarea dată de Comitetul Internațional al Crucii Roșii („CICR”) articolului 6 § 5 din al doilea Protocol adițional la Convențiile de la Geneva lăsa să se înțeleagă că Statele nu pot acorda amnistii persoanelor suspectate de, acuzate de sau condamnate pentru crime de război. Totuși, din examinarea întâlnirilor pregătitoare („travaux préparatoires”) pentru acel articol reiese că numai Statele care au evocat chestiunea autorilor de crime internaționale, fosta URSS și unele dintre Statele sale satelit, au legat subiectul de cel al mercenarilor străini. Terțul intervenient a apreciat ca fiind curios faptul că CICR a interpretat articolul 6 § 5 ca excluzând din câmpul său de aplicare numai criminalii de război și nu autorii altor crime internaționale, de vreme ce declarațiile fostei URSS, pe care s-a si bazat, au prevăzut în mod specific exercitarea acțiunii penale împotriva autorilor de crime împotriva umanității și de crime împotriva păcii. Era dificil de determinat ce fel de argumente ar justifica excluderea criminalilor de război și nu a autorilor crimelor de genocid ș a crimelor împotriva umanității din câmpul potențial de aplicare al amnistiei. Mai mult, CICR a făcut trimitere la exemple de conflicte fără caracter internațional, cum ar fi cele derulate în Africa de Sud, Afganistan, Sudan si Tadjikistan. În schimb, toate amnistiile asociate cu acele conflicte cuprindeau cel puțin o crimă internațională.

109. Intervenienții au evocat dificultățile ce au marcat negocierea clauzelor de amnistie din tratat (ei au făcut trimitere la Conferința de la Roma din 1998 privind crearea Curții Penale Internaționale („CPI”), la negocierile Convenției internaționale asupra disparițiilor forțate și la Declarația din 2012 a Reuniunii la nivel înalt a Adunării Generale cu privire la supremația legii la nivel național și internațional). Dificultățile au confirmat lipsa oricărui consens între State cu privire la acest subiect.

110. Intervenienții s-au bazat pe un curent al doctrinei privind amnistiile[6], conform căruia, după al Doilea Război Mondial, Statele au recurs din ce în ce mai mult la legi de amnistie. Deși numărul de legi noi de amnistie ce exclud crimele internaționale era în creștere, situația era aceeași și la nivelul numărului amnistiilor ce includ astfel de crime. Amnistiile erau forma de justiție tranzițională cel mai frecvent utilizată. Recurgerea la amnistii în cadrul acordurilor de pace între anii 1980 și 2006 rămăsese relativ stabilă.

111. Deși numeroase instanțe internaționale și regionale adoptaseră punctul de vedere conform căruia amnistiile acordate pentru crime internaționale erau interzise în dreptul internațional, autoritatea lor era slăbită de lipsa de consistență din cuprinsul acelor hotărârilor judecătorești, cu privire la întinderea interdicției și la crimele cărora i se aplică. De exemplu, deși Curtea Interamericană a declarat, în cauza Barrios Altos din 2001, că toate clauzele de amnistie erau inadmisibile întrucât urmăreau să împiedice anchetarea și pedepsirea celor responsabili pentru încălcări ale drepturilor omului, Președintele acelei instanțe și alți patru judecători au nuanțat acea poziție cu ocazia cauzei Masacrele din El Mozote împotriva El Salvadorului, recunoscând că și în ipoteza unor încălcări grave ale drepturilor omului, obligația de urmărire penală nu era absolută și trebuia pusă în balanță cu imperativele proceselor de pace și reconciliere în situațiile postbelice.

112. Mai mult, un număr de instanțe supreme naționale au confirmat că legile de amnistie din țările lor erau legale, pe motiv că astfel de legi contribuiau la stabilirea păcii, a democrației și a reconcilierii. Terții intervenienți au citat următoarele exemple: concluziile Curții Supreme spaniole din cadrul procesului judecătorului Garzón din februarie 2012, decizia Curți Constituționale din Uganda ce a declarat constituționalitatea Legii de amnistie din 2000, decizia Curții Supreme braziliene din aprilie 2010 ce a refuzat anularea Legii de amnistie din 1979 și decizia Curții Constituționale Sud-Africane din cauza AZPO, de confirmare a constituționalității Legii de promovare a unității naționale și a reconcilierii, care prevedea o aplicare extinsă a amnistiei.

113. Terții intervenienți au recunoscut că acordarea de amnistii ar putea să conducă, în anumite cazuri, la impunitatea celor responsabili de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și astfel să compromită încercările de salvgardare a unor astfel de drepturi. Totuși, existau motive politice puternice ce militau în favoarea recunoașterii posibilității de acordare a amnistiilor, atunci când acestea din urmă erau singura cale de ieșire din dictaturi violente și din conflicte interminabile. Terții intervenienți au pledat pentru interdicția totală a amnistiilor și pentru o abordare mai nuanțată a chestiunii acordării amnistiilor.

3. Aprecierea Marii Camere

a) Dacă infracțiunile pentru care a fost urmărit reclamantul au fost aceleași

114. În cauza Zolotukhin, Curtea a conchis că articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie înțeles ca interzicând urmărirea sau judecarea penală a unei persoane pentru o a doua „infracțiune” atâta timp cât aceasta își are originea în fapte identice sau care sunt, în substanță, aceleași (a se vedea cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei [GC], nr. 14939/03, § 82, ECHR 2009).

115. În speță, reclamantul a fost acuzat în ambele proceduri penale de următoarele fapte:

- uciderea lui S.B. și a lui V.B. și rănirea gravă a lui Sl.B. la data de 20 noiembrie 1991;

- uciderea lui N.V. și a lui Ne.V. la data de 10 decembrie 1991.

116. Prin urmare, în măsura în care ambele proceduri penale au privit acuzațiile de mai sus, reclamantul a fost urmărit penal de două ori pentru aceleași infracțiuni.

b) Natura deciziilor adoptate în cursul primei proceduri penale

117. Există două situații distincte cu privire la acuzațiile aduse împotriva inculpatului în prima procedură penală, proferate împotriva sa și în cea de-a doua procedură.

118. În primul rând, pe 25 ianuarie 1996, procurorul a renunțat la acuzațiile privind presupusele infracțiuni de omor asupra lui N.V. și Ne.V. din data de 10 decembrie 1991 (a se vedea paragrafele 120 și 121 de mai jos).

119. În al doilea rând, procedura referitoare la presupusele infracțiuni de omor asupra lui S.B. și V.B. și rănirea gravă a lui Sl.B. din data de 20 noiembrie 1991 a încetat printr-o decizie adoptată de Tribunalul Osijek pe 24 iunie 1997, în baza Legii generale de amnistie (a se vedea paragrafele 122 și următoarele de mai jos).

i. Renunțarea procurorului la acuzații

120. Curtea a afirmat deja că încetarea urmăririi penale de către procuror nu constituie o condamnare sau o achitare, astfel că articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu își găsește aplicarea în acea situație (a se vedea Smirnova și Smirnova împotriva Rusiei (dec.), nr. 46133/99 și 48183/99, 3 octombrie 2002 și Harutyunyan împotriva Armeniei (dec.), nr. 34334/04, 7 decembrie 2006).

121. În consecință, încetarea urmăririi penale de către procuror cu privire la omorul comis asupra lui N.V. și a lui Ne.V. nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4 din Protocolul 7 la Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

ii. Încetarea procedurii penale în temeiul Legii de amnistie generală

122. În ceea ce privește restul de acuzații (omorul lui V.B. și al lui S.B. și rănirea gravă a lui Sl.B.), prima procedură împotriva reclamantului a fost încheiată în temeiul Legii de amnistie generală.

123. Curtea va începe analiza sa cu privire la decizia din 24 iunie 1997 prin a stabili dacă articolul 4 din Protocolul nr. 7 se aplică circumstanțelor specifice ale speței, în sensul că reclamantului i s-a acordat o amnistie necondiționată cu privire la fapte care constituie încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului.

α) Situația existentă la nivelul Convenției

124. Curtea ia notă de faptul că acuzațiile din cadrul procedurilor penale împotriva reclamantului priveau uciderea și rănirea gravă de civili, punând astfel în joc dreptul lor la viață, garantat de articolul 2 din Convenție, precum și drepturile lor în temeiul articolului 3 din Convenție. În acest sens, Curtea amintește că articolele 2 și 3 figurează ca dispozițiile cele mai importante ale Convenției. Ele consacră unele dintre valorile de bază ale societăților democratice ce alcătuiesc Consiliul Europei (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Andronicou și Constantinou împotriva Ciprului, 9 octombrie 1997, § 171, Rapoarte 1997-VI și Solomou și alții împotriva Turciei, nr. 36832/97, § 63, 24 iunie 2008).

125. Obligațiile de protecție a dreptului la viață și de asigurare a protecției împotriva relelor tratamente, impuse de articolele 2 și, respectiv, 3 din Convenție, conjugate cu obligația generală a Statului, impusă de articolul 1 din Convenție, de a „recunoaște fiecărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite în (...) Convenție”, fac necesară, pe cale de consecință, existența unei forme de anchetă oficială efectivă în situația în care au fost ucise persoane ca urmare a folosirii forței (a se vedea, mutatis mutandis, McCann și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 27 septembrie 1995, § 161, Seria A nr. 324, și Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, § 86, Rapoarte 1998-I) sau a aplicării relelor tratamente (a se vedea, de exemplu, El Masri împotriva “fostei Republici Yugoslave Macedonia” [MC], nr. 39630/09, § 182, ECHR 2012). Scopul primordial al unei astfel de anchete este acela de a asigura implementarea efectivă a legilor interne ce vizează protejarea dreptului la viață și de a garanta tragerea la răspundere a celor ce se fac vinovați de astfel de acte.

126. Curtea a statuat deja că, atunci când un agent al Statului a fost acuzat de crime ce implică tortură sau rele tratamente, este de cea mai mare importanță ca procedura penală și condamnarea să nu fie împiedicate de prescripție, iar acordarea unei amnistii sau a unei grațieri să nu fie autorizată (a se vedea Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, § 55, 2 noiembrie 2004, Okkalı împotriva Turciei, nr 52067/99, § 76, 17 octombrie 2006 și Yeşil și Sevim împotriva Turciei, nr. 34738/04, § 38, 5 iunie 2007). Ea a apreciat îndeosebi că autoritățile naționale nu trebuie să dea impresia că sunt dispuse să permită ca un astfel de tratament să treacă nepedepsit (a se vedea Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, § 71, ECHR 2000-XII și Turan Cakir împotriva Belgiei, nr. 44256/06, § 69, 10 martie 2009). Curtea a susținut, în decizia pronunțată în cauza Ould Dah împotriva Franței ((dec.), nr. 13113/03, ECHR 2009), făcând referire la Comitetul Drepturilor Omului din Cadrul Organizației Națiunilor Unite și la TPIFY, Curtea a susținut că o amnistie este, la modul general, incompatibilă cu obligația ce incumbă Statelor, de a ancheta acte precum tortura, obligația de a urmări criminalii netrebuind să fie compromisă de acordarea impunității autorului pe calea unei legi de amnistie ce ar putea fi considerată contrară dreptului internațional.

127. Astfel, obligația Statelor de a urmări acte precum tortura și uciderile intenționate este bine stabilită în jurisprudența Curții. De aici rezultă că acordarea de amnistii pentru uciderea și relele tratamente împotriva civililor ar fi contrară obligațiilor ce incumbă Statelor în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție, de vreme ce ar împiedica anchetarea unor astfel de acte și ar conduce în mod necesar la impunitatea celor responsabili. Un astfel de rezultat ar diminua însuși scopul protecției garantate de articolele 2 și 3 din Convenție și ar face iluzorii garanțiile atașate dreptului la viață și al celui de a nu fi supus relelor tratamente. Or, obiectul și scopul Convenției, ca instrument de protecție a ființelor umane, fac necesar ca interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale să se realizeze de o manieră prin care garanțiile să fie practice și efective (a se vedea McCann și alții, citată mai sus, § 146).

128. Deși în speță nu se pune problema unor presupuse încălcări ale articolelor 2 și 3 din Convenție, ci a articolului 4 din Protocolul nr. 7, Curtea reiterează că Convenția și protocoalele sale trebuie văzute ca un întreg și interpretate de o manieră care să promoveze coerența internă și armonia între diversele sale dispoziții (a se vedea Stec și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (dec.) [MC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 48, ECHR 2005-X și Austin și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 39692/09, 40713/09 și 41008/09, § 54, ECHR 2012). Prin urmare, garanțiile prevăzute în articolul 4 din Protocolul 7 și obligațiile ce revin Statelor în baza articolelor 2 și 3 din Convenție trebuie considerate drept părți ale unui întreg.

(ß) Situația existentă la nivelul dreptului internațional

129. Curtea trebuie să ia în considerare evoluția dreptului internațional în materie. Convenția și protocoalele sale nu pot fi interpretate izolat, ci în armonie cu principiile generale ale dreptului internațional, din care fac parte integrantă. În conformitate cu articolul 31 § 3 c) din Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, interpretarea unui tratat trebuie să se facă ținând cont de „orice reguli pertinente de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părți” și, în special, de regulile privind protecția internațională a drepturilor omului (a se vedea Al-Adsani împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 35763/97, § 55, ECHR 2001-XI, Demir și Baykara împotriva Turciei [MC], nr. 34503/97, § 67, ECHR 2008, Saadi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 13229/03, § 62, ECHR 2008, Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, nr. 25965/04, §§ 273-74, ECHR 2010 (extrase) și Nada împotriva Elveției [MC], nr. 10593/08, § 169, ECHR 2012).

130. Curtea ia notă de observațiile Camerei în conformitate cu care „[a]cordarea unei amnistii pentru „crime internaționale” – ce includ crimele împotriva umanității, crimele de război și genocidul – este din ce în ce mai mult considerată ca fiind interzisă de dreptul internațional” și „[a]ceastă concepție decurge din regulile cutumiare de drept internațional umanitar, din tratatele privind drepturile omului, precum și din deciziile instanțelor internaționale și regionale și din practica emergentă a Statelor, cunoscută fiind tendința în creștere a instanțelor internaționale, regionale și naționale de a anula amnistiile generale edictate de guverne”.

131. Trebuie observat că, în prezent, niciun tratat internațional nu interzice explicit acordarea de amnistii cu privire la încălcările grave ale drepturilor fundamentale ale omului. Deși articolul 6 § 5 din al doilea Protocol adițional la Convențiile de la Geneva prevede că „[l]a încetarea ostilităților, autorităţile aflate la putere se vor strădui să acorde o amnistie cât mai largă posibilă persoanelor care au luat parte la conflictul armat sau celor care sunt lipsite de libertate, pentru motive legate de conflictul armat (...)”, interpretarea dată acestei dispoziții de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului face ca aplicarea sa să fie exclusă în privința autorilor de crime de război și de crime împotriva umanității (a se vedea mai sus, paragraful 66, hotărârea pronunțată în cazul Masacrele din El Mozote și locurile învecinate împotriva El Salvadorului, § 286). Conform Curții Interamericane a Drepturilor Omului, fundamentul unei astfel de concluzii rezidă în obligațiile de drept internațional ale Statelor de a ancheta și urmări crimele de război. Curtea Interamericană a apreciat astfel că „persoanele suspectate sau acuzate de a fi comis crime de război nu pot beneficia de o amnistie”. Aceeași obligație de a investiga și de a urmări există și cu privire la încălcările grave ale drepturilor fundamentale ale omului și, prin urmare, amnistiile prevăzute în baza articolului 6 § 5 din al doilea Protocol adițional la Convențiile de la Geneva nu sunt aplicabile nici unor astfel de acte.

132. Posibilitatea ca un Stat să acorde o amnistie pentru încălcări grave ale drepturilor omului poate fi determinată prin tratate la care Statul este parte. Există numeroase convenții internaționale ce prevăd o obligație de a declanșa urmărirea penală în cazul crimelor enumerate în cuprinsul lor (a se vedea Convențiile de la Geneva din 1949 pentru protecția victimelor conflictelor armate și Protocoalele lor adiționale, îndeosebi articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva, articolele 49 și 50 din Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții celor răniți și bolnavi din forțele armate în campanie, articolele 50 și 51 din Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare, articolele 129 și 130 din Convenția (III) privind tratamentul prizonierilor de război și articolele 146 și 147 din Convenția (IV) privind protecția civililor pe timp de război; de asemenea, a se vedea și Protocolul adițional (II) la Convențiile de la Geneva din 1977 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (articolele 4 și 13), Convenția privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (articolul V), precum și Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente aplicate cu cruzime, inumane sau degradante.

133. Convenția privind imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității prevede imprescriptibilitatea acestor categorii de crime.

134. Diverse organisme internaționale au emis rezoluții, recomandări și observații cu privire la impunitate și la acordarea de amnistii în cazul încălcărilor grave ale drepturilor omului, în care, în general, au căzut de acord că amnistiile nu trebuie acordate celor ce au comis astfel de încălcări ale drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar (a se vedea paragrafele 45, 47-49, 51-53 și 56-58 de mai sus).

135. În hotărârile pronunțate, diverse instanțe internaționale s-au exprimat în sensul că amnistiile sunt inadmisibile atunci când prin ele se urmărește împiedicarea anchetării și sancționării celor responsabili de încălcări grave ale drepturilor omului sau de acte ce constituie crime în temeiul dreptului internațional (a se vedea paragrafele 54 și 59-68 de mai sus).

136. Deși textul articolului 4 din Protocolul nr. 7 îi restrânge aplicarea la nivel național, trebuie observat că domeniul de aplicare al unor instrumente internaționale se extinde la o nouă judecată într-un Stat secundar sau în fața unui tribunal internațional. De exemplu, Statutul Curții Penale Internaționale cuprinde o excepție explicită de la principiul non bis in idem, întrucât permite urmărirea penală în cazul unei persoane care a fost deja achitată pentru crime de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război, dacă scopul procedurii declanșate în fața primei instanțe fusese de a sustrage pe cel interesat de la răspunderea penală pentru crime ce sunt de competența Curții Penale Internaționale (articolul 20).

137. Curtea ia notă de observația terțului intervenient cu privire la absența unui consens între State la nivel internațional în ce privește interdicția absolută a amnistiilor pentru încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv cele protejate prin articolele 2 și 3 din Convenție. Terțul intervenient a opinat în sensul că acordarea de amnistii ca mijloc pentru încetarea conflictelor prelungite ar putea conduce la rezultate pozitive (a se vedea observațiile terțului intervenient, rezumate în paragrafele 108-113 de mai sus).

138. Curtea mai ia notă și de jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului, îndeosebi cauzele Barrios Altos împotriva Peru-ului, Gomes Lund și alții împotriva Braziliei, Gelman împotriva Uruguayului și Masacrele din El Mozote și locurile învecinate împotriva El Salvadorului, citate mai sus, în care instanța, bazându-se pe jurisprudența sa anterioară, precum și pe concluziile Comisiei Interamericane asupra Drepturilor Omului, organelor din cadrul Organizației Națiunilor Unite și ale altor organisme universale și regionale de protecție a drepturilor omului, a adoptat o poziție fermă asupra chestiunii, precizând că nicio amnistie nu poate fi admisă în legătură cu încălcările grave ale drepturilor fundamentale ale omului, de vreme ce orice amnistie de acest fel ar aduce o atingere gravă obligației Statelor de a ancheta și pedepsi autorii unor astfel de acte (a se vedea hotărârile Curții Interamericane a Drepturilor Omului în cazurile Gelman împotriva Uruguayului, § 195 și Gomes Lund și alții împotriva Braziliei, § 171, citate mai sus). Curtea Interamericană a subliniat că astfel de amnistii sunt contrare drepturilor irevocabile recunoscute de dreptul internațional al drepturilor omului (a se vedea Gomes Lund și alții, § 172).

(γ) Aprecierea Curții

139. În speță, reclamantului i s-a acordat o amnistie pentru acte ce constituie încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi uciderea intenționată de civili și vătămarea corporală gravă a unui copil, raționamentul tribunalului făcând trimitere la meritele reclamantului în calitate de ofițer militar. Or, dreptul internațional tinde din ce în ce mai mult să considere astfel de amnistii ca inacceptabile, pentru că sunt incompatibile cu obligația unanim recunoscută a Statelor de a urmări și pedepsi încălcările grave ale drepturilor fundamentale ale omului. Chiar dacă s-ar admite că astfel de amnistii sunt posibile în contextul unor circumstanțe speciale, cum ar fi un proces de reconciliere și/sau o formă de reparație pentru victime, amnistia acordată reclamantului în speță tot nu ar fi acceptabilă, întrucât nu există nimic care să indice existența unor astfel de circumstanțe.

140. Curtea apreciază că, prin emiterea unui nou rechizitoriu împotriva reclamantului și condamnarea lui pentru crime de război împotriva populației civile, autoritățile croate au acționat cu respectarea cerințelor impuse de articolele 2 și 3 din Convenție, precum și a exigențelor și recomandărilor ce figurează în mecanismele și instrumentele internaționale de mai sus.

141. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este aplicabil în circumstanțele din speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Declară inadmisibil, în unanimitate, capătul de cerere în baza articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție privind dreptul reclamantului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru acuzațiile de omor asupra lui lui N.V. și Ne.V., la care procurorul a renunțat pe 25 ianuarie 1996;

2. Hotărăște, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție;

3. Hotărăște, cu șaisprezece voturi contra unu, că articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este aplicabil cu privire la acuzațiile de omor a lui S.B. și V.B. și vătămarea corporală gravă a lui Sl.B.

Redactată în engleză și franceză și pronunțată în ședința publică din incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 27 mai 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Lawrence EarlyDean Spielmann
JurisconsultPreședinte

În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii separate:

a) opinia comună concurentă a judecătorilor Spielmann, Power-Forde și Nußberger;

b) opinia comună concurentă a judecătorilor Ziemele, Berro-Lefèvre și Karakaş;

c) opinia comună concurentă a judecătorilor Šikuta, Wojtyczek și Vehabović;

d) opinia concurentă a judecătorului Vučinić;

e) opinia partial discordantă a judecătorului Dedov.

Opiniile separate nu au fost traduse, dar ele se regăsesc, în engleză și în franceză, în cuprinsul versiunilor lingvistice oficiale ale hotărârii, ce pot fi consultate în baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului.

D.S.
T.L.E.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

[1] A se vedea practica Curții Supreme cu privire la această dispoziție în cuprinsul paragrafelor 32-34 de mai jos.

[2] Adoptată la data de 9 decembrie 1948 prin Rezoluția 260 (III) A a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.

[3] Adoptată la 26 noiembrie 1968, intrată în vigoare la 11 noiembrie 1970. A fost ratificată de Croația la 12 octombrie 1992.

[4] Adoptată și deschisă pentru semnare, ratificare și aderare prin Rezoluția 39/46 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 10 decembrie 1984; intrată în vigoare la 26 iunie 1987.

[5] Adoptată la 22 noiembrie 1969 la San José, Costa Rica, cu ocazia Conferinței specializate interamericane asupra drepturilor omului.

[6] Terții intervenienți s-au bazat pe următoarele materiale: Louise Mallinder, Amnesty, Human Rights and Political Transitions, Bridging the Peace and Justice Divide (Hart Publishing 2008), Louise Mallinder, “Amnesties’ Challenge to the Global Accountability Norm? Interpreting Regional and International Trends in Amnesty Enactment”, în Francesca Lessa și Leigh A. Payne, Amnesty in the Age of Human Rights Accountability (CUP 2012), Tricia D. Olsen, Leigh A. Payne și Andrew G. Reiter, Transitional Justice in Balance, Comparing Processes, Weighing Efficacy (United States Institute of Peace Press 2010), Leslie Vinjamuri și Aaron P. Boesnecker, Accountability and Peace Agreements, Mapping trends from 1998 to 2006 (septembrie 2007), Centrul pentru Dialog Umanitar, nr. 9.

Full & Egal Universal Law Academy