©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA MARIN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 30699/02)
Hotărâre
Strasbourg
3 februarie 2009
Definitivă
3/05/2009
Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În cauza Marin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte,Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 ianuarie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 30699/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Emilia Marilena Marin („reclamanta”), a sesizat Curtea la 2 august 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta susţine că faptul de a nu fi fost audiată de instanţa de recurs în urma condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de insultă i-a încălcat dreptul la libera exprimare şi dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale.
4. La 30 martie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1947 şi are domiciliul în Alexandria.
A. Originea cauzei
6. În februarie 1998, reclamanta, care era profesor la momentul faptelor, a adresat o scrisoare ministrului educaţiei. În această scrisoare, reclamanta îl critica în plan profesional pe M.N., inspector la Ministerul Educaţiei, şi solicita să se acorde mare atenţie numirii adjuncţilor lui M.N., care, prin prezenţa lor în preajma acestuia, ar fi în măsură să îl împiedice să săvârşească ilegalităţi. Aceasta făcea, de asemenea, aluzie la un tratament împotriva alcoolismului pe care M.N. l-a urmat în urmă cu douăzeci de ani.
7. Purtând semnătura reclamantei, scrisoarea a fost trimisă, de asemenea, la redacţia revistei Şcoala românească („redacţia”), care a publicat-o integral la 3 februarie 1998.
8. Părţile relevante ale scrisorii în speţă sunt redactate după cum urmează:
„[...] în anii 1980, domnul [M.N.] a fost profesor examinator [pentru probele de la examenul de admitere în clasa a XI-a de liceu] şi a modificat nota unei probe scrise a fiului unui conducător al Partidului Comunist [...]
Aceste fapte sunt cunoscute de către toţi profesorii din Alexandria şi de mulţi dintre profesorii care predau în judeţ [Teleorman] care au mai mult de 17-18 ani de vechime în funcţie (sunt foarte numeroşi), iar autoritatea unei astfel de persoane [M.N.] este în mod evident afectată, cu toate că mulţi dintre aceşti profesori îl admiră [pe M.N.] pentru că a reuşit, după ce a urmat un tratament împotriva alcoolismului, să nu mai bea alcool de peste douăzeci de ani.”
B. Procedura penală împotriva reclamantei
9. La 26 februarie 1998, M.N. a depus în faţa Judecătoriei Alexandria o plângere penală pentru calomnie (art. 206 C. pen.). Acesta s-a constituit parte civilă şi a solicitat o despăgubire de 150 000 000 lei româneşti (ROL).
10. Plângerea a fost trimisă în repetate rânduri între instanţă şi parchet, prima considerând că faptele trebuiau examinate din perspectiva infracţiunii de ultraj, ţinând seama de calitatea de funcţionar al lui M.N., iar al doilea considerând că M.N. nu putea fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj şi că intenţia reclamantei de a-i fi publicată scrisoarea nu era stabilită cu certitudine.
11. Prin hotărârea din 30 octombrie 2001, judecătoria a examinat pe fond plângerea lui M.N. şi a achitat reclamanta de acuzaţia de calomnie. Bazându-se pe probele prezentate de către părţi, s-a considerat că elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie nu erau întrunite în măsura în care intenţia reclamantei de a-i fi publicată scrisoarea nu fusese stabilită.
M.N. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
12. La şedinţa din 20 decembrie 2001, în faţa Tribunalului Teleorman s-au prezentat reclamanta, care nu era reprezentată de un avocat, consilierul părţii vătămate şi procurorul. Reclamanta s-a exprimat cu privire la cererea de administrare de probe formulată de către partea vătămată. Aceasta nu a adus probe noi în apărarea sa. Dezbaterile au avut loc în aceeaşi zi. Persoana în cauză nu a fost audiată de instanţă pe parcursul dezbaterilor, dar a folosit posibilitatea ultimului cuvânt al inculpatului înainte de încheierea dezbaterilor.
13. După dezbateri, reclamanta a depus la dosar un memoriu în care susţinea că nu a trimis sau depus personal scrisoarea la redacţie în vederea publicării sale, că a adresat această scrisoare numai Ministrului Educaţiei şi că publicitatea rezultată cu privire la aceasta nu i se datorează.
14. La 21 decembrie 2001, ca instanţă de recurs, tribunalul s-a pronunţat, considerând că afirmaţiile reclamantei privind tratamentul medical urmat de M.N. împotriva alcoolismului constituiau elementul material al infracţiunii de insultă (art. 205 C. pen.). Părţile relevante în speţă ale acestei hotărâri sunt redactate după cum urmează:
„În ceea ce priveşte condiţiile impuse de art. 206 C. pen., instanţa constată că [...] informaţiile oferite de redacţie confirmă intenţia reclamantei de a-i fi publicată scrisoarea; cu toate acestea, nu este îndeplinită o altă condiţie esenţială prevăzută de acest text, deoarece afirmaţia conform căreia partea vătămată a modificat nota unui elev nu se referă la fapte şi persoane care pot fi identificate.
Afirmaţia reclamantei conform căreia partea vătămată a urmat un tratament împotriva alcoolismului cu douăzeci de ani în urmă este o expresie injurioasă privind conduita morală a părţii vătămate.
Instanţa a concluzionat că aceste [din urmă] afirmaţii [...] constituie infracţiunea de insultă.”
În consecinţă, instanţa a admis recursul, a casat hotărârea şi a condamnat reclamanta pentru infracţiunea de insultă. Având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei şi reaua-credinţă a reclamantei, care a negat tot timpul că a trimis scrisoarea redacţiei, acesta a obligat-o la plata unei amenzi penale de 3 000 000 ROL, o sumă aproape de pragul minim legal. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a obligat reclamanta la plata sumei de 12 000 000 ROL către M.N. cu titlu de prejudiciu moral (în temeiul art. 998 şi urm. C. civ.) şi a sumei de 5 000 000 ROL către stat cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Redactarea hotărârii din 21 decembrie 2001
15. În conformitate cu menţiunile prevăzute în hotărârea din 28 decembrie 2001, aceasta a fost redactată la 28 decembrie 2001.
16. La 7 ianuarie 2002, reclamanta a solicitat grefei tribunalului eliberarea unui certificat care să conţină dispozitivul hotărârii. Acest certificat i-a fost eliberat în aceeaşi zi.
17. La 11 februarie 2002, tribunalul i-a acordat reclamantei o copie a hotărârii din 21 decembrie 2001.
18. La 13 februarie 2002, reclamanta i-a solicitat procurorului general să iniţieze un recurs în anularea acestei hotărâri, cerere care a fost respinsă la 18 februarie 2002.
D. Executarea hotărârii din 21 decembrie 2001
19. La 17 septembrie 2002, reclamanta a fost pusă în întârziere pentru nerespectarea hotărârii din 21 decembrie 2001. La 25 septembrie 2002, aceasta i-a plătit lui M.N., prin intermediul executorului judecătoresc, o sumă de 13 109 500 ROL cu titlu de prejudiciu moral şi cheltuieli de executare.
Aceasta a achitat, de asemenea, cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea din 21 decembrie 2001, în trei tranşe: la 21 noiembrie 2002, la 6 februarie 2003 şi la 30 aprilie 2004.
În cele din urmă, reclamanta a obţinut eşalonarea plăţii amenzii penale şi a achitat jumătate din amendă în şase tranşe, între aprilie şi septembrie 2002. Ulterior, în ceea ce priveşte restul de amendă, a intervenit amnistia.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
20. La momentul faptelor, art. relevante în speţă C. pen. erau redactate după cum urmează:
Art. 205
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă [...]”
Art. 205 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002 în sensul că insulta nu se mai pedepseşte decât cu amendă. Ordonanţa a fost publicată la 27 mai 2002 în Monitorul Oficial.
Art. 206
„Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”
Art. 207
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
21. Art. relevante din Codul civil sunt redactate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.”
ÎN DREPT,
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA CERERII
A. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe tardivitatea cererii
1. Argumentele părţilor
22. Guvernul susţine că, introducând cererea la 2 august 2002, reclamanta nu a respectat termenul de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din convenţie. În opinia acestuia, termenul respectiv începe să curgă cel târziu la 28 decembrie 2001, dată la care a fost redactată hotărârea definitivă.
23. Reclamanta respinge acest argument şi consideră că răspunsul procurorului general din 18 februarie 2002 constituie punctul de plecare al termenului de şase luni.
2. Motivarea Curţii
24. În primul rând, Curtea consideră că respingerea de către procurorul general a cererii de introducere a unui recurs în anulare nu poate fi luată în considerare la calcularea termenului de şase luni, deoarece nu este vorba de o cale de atac efectivă în sensul art. 35 § 1 din convenţie.
În continuare, Curtea observă că decizia definitivă este hotărârea Tribunalului Teleorman din 21 decembrie 2001. În lipsa notificării, rămâne să se stabilească data la care această hotărâre a fost comunicată părţilor [Partidul comuniştilor (nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (dec.), nr. 46626/99, 16 decembrie 2003, şi Potop împotriva României, nr. 35882/97, pct. 32, 25 noiembrie 2003).
25. Curtea reaminteşte că a concluzionat, în cauza Potop citată anterior (pct. 32‑34), că era de competenţa statului, care invoca nerespectarea termenului de şase luni, să stabilească data la care reclamanta ar fi trebuit să ia cunoştinţă de decizia internă definitivă.
26. În prezenta cauză, deşi data redactării sale - 28 decembrie 2001 - este menţionată clar în hotărâre, nu se poate şti dacă hotărârea a fost, de asemenea, dactilografiată şi, prin urmare, comunicată părţilor în aceeaşi zi. Guvernul nu a furnizat nici un element care să permită clarificarea acestui aspect, în special copii ale registrelor păstrate la grefă care ar fi fost concludente.
27. Pe de altă parte, Curtea nu înţelege de ce reclamanta ar fi solicitat şi de ce grefa ar fi eliberat, la 7 ianuarie 2001, o copie a dispozitivului hotărârii în locul unei copii a hotărârii integrale dacă aceasta ar fi fost într-adevăr disponibilă la această dată. În definitiv, reclamanta avea nevoie de hotărârea integrală, care să conţină motivele invocate de tribunal, pentru a-şi putea motiva acţiunile ulterioare, după cum o demonstrează faptul că a introdus cererea de recurs în anulare la Procurorul general de îndată ce a luat cunoştinţă de textul hotărârii integrale.
În măsura în care Guvernul nu poate prezenta o probă în sens contrar, Curtea consideră că hotărârea nu a fost disponibilă decât la 11 februarie 2002.
28. Prin urmare, reclamanta a respectat termenul de şase luni impus de art. 35 § 1 din convenţie.
În concluzie, este necesar să se respingă excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe tardivitatea cererii.
B. Cu privire la temeinicia cererii
29. Curtea subliniază că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
30. Reclamanta consideră că procedura penală îndreptată împotriva sa nu a fost echitabilă, invocând, în special, faptul că a fost condamnată de către instanţa de recurs fără să fi fost informată cu privire la recalificarea faptelor şi fără să fi fost ascultată la tribunal, precum şi că instanţele nu au examinat toate probele aflate la dosar. Aceasta invocă art. 6 § 1 din convenţie ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
1. Argumentele părţilor
31. Guvernul susţine că absenţa dezbaterilor publice în recurs poate fi justificată atunci când cauza s-a judecat în primă instanţă. Potrivit acestuia, în orice caz, tribunalul a admis faptele astfel cum au fost reţinute de prima instanţă, numai calificarea lor juridică fiind examinată în recurs. Acesta adaugă că reclamanta nu a solicitat să fie ascultată de tribunal şi nici nu a prezentat noi probe la şedinţa din 20 decembrie 2001.
32. Reclamanta pretinde că faptul că şi-a putut exprima punctul de vedere în ultimă instanţă nu compensează faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a-şi prezenta argumentele la dezbateri. În plus, reclamanta reproşează instanţei că nu a explorat toate pistele care ar fi putut să conducă la descoperirea modalităţii în care scrisoarea sa, adresată exclusiv ministrului educaţiei, după cum susţine aceasta, a ajuns la redacţia unei reviste despre care aceasta nu ştia că există.
2. Motivarea Curţii
33. Curtea subliniază că tribunalul, prin recalificarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, fără să îi dea acesteia posibilitatea de a-şi prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.
34. Curtea a hotărât deja că, în cazul în care prin hotărârea pronunţată în ultimă instanţă se schimbă calificarea faptelor, fără să îi acorde reclamantului posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi apăra cauza, se aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din convenţie, în special atunci când instanţa respectivă a fost prima care a condamnat reclamantul în cadrul procedurii prin care se decide temeinicia acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva acestuia (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII).
35. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici o faptă şi nici un argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz.
36. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că respectiva condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă pronunţată de tribunal împotriva reclamantei a adus atingere dreptului acesteia la un proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.
37. Această concluzie scuteşte Curtea de la examinarea celorlalte capete de cerere formulate de către reclamantă.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENŢIE
38. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la libera exprimare ca urmare a condamnării sale pentru insultă în urma publicării, fără acordul său, a articolului în cauză. Aceasta invocă art. 10 § 1 din convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
1. Argumentele părţilor
39. Guvernul afirmă că imixtiunea suferită de către reclamantă în exercitarea libertăţii sale de exprimare este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altora, şi este necesară într-o societate democratică. În plus, acesta consideră că instanţele şi-au motivat în detaliu decizia de condamnare a reclamantei. În cele din urmă, Guvernul subliniază că sumele pe care persoana în cauză a fost obligată să le plătească nu erau excesive şi că, în orice caz, nu a fost formulată nici o cerere de executare silită privind aceste sume.
40. Făcând trimitere la hotărârea Kanellopoulou împotriva Greciei (nr. 28504/05, 11 octombrie 2007), reclamanta pretinde că o condamnare penală este incompatibilă cu dispoziţiile art. 10 din convenţie. Ea adaugă că a achitat sumele stabilite de tribunal.
2. Motivarea Curţii
41. Curtea reaminteşte, de asemenea, principiile fundamentale care decurg din jurisprudenţa sa în materie de libertate de exprimare [a se vedea, printre multe altele, Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 69-78, CEDO 2008‑...]. În special, aceasta pune accent pe limitele criticii admisibile faţă de funcţionarii care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale [Janowski împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 33, CEDO 1999‑I] şi pe limitele protecţiei acordate unei persoane particulare care nu este jurnalist şi a cărei libertate de exprimare este încălcată (Kanellopoulou, citată anterior, pct. 34-37 şi 39).
42. În speţă, Curtea subliniază, în primul rând, că existenţa unei imixtiuni în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu face subiectul unei dispute între părţi. În continuare, aceasta subliniază că a hotărât deja că textele pe care s-au bazat instanţele naţionale în prezenta cauză constituie o „lege” în sensul jurisprudenţei Curţii (Sabou şi Pircalab împotriva României, nr. 46572/99, pct. 37, 28 septembrie 2004). Constată, de asemenea, că imixtiunea respectivă urmărea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altora.
În continuare, Curtea trebuie să verifice dacă această imixtiune era justificată şi „necesară într-o societate democratică”.
43. În primul rând, Curtea observă că instanţa de recurs a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, considerând că afirmaţia acesteia cu privire la un tratament împotriva alcoolismului urmat de partea vătămată a adus atingere reputaţiei acesteia.
44. În afară de aceasta, deşi reclamanta contestă că şi-a dat consimţământul la publicarea scrisorii sale, Curtea nu găseşte motive care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns instanţa naţională cu privire la acest aspect. În această privinţă, Curtea constată că persoana în cauză a avut posibilitatea să propună probe cu privire la acest aspect atât în faţa judecătoriei, cât şi în faţa tribunalului, iar cele două instanţe au luat în considerare toate elementele aflate la dosar.
45. În circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea nu poate să considere că scrisoarea respectivă are doar un caracter privat, având în vedere în special că reclamanta l-a sesizat cu privire la acest lucru pe ministrul educaţiei, în calitate de angajator al lui M.N., dorind ca acesta să ia măsuri de îndată ce i se aduce la cunoştinţă situaţia. În cele din urmă, Curtea observă că reclamanta ar fi putut să depună o plângere împotriva redacţiei pentru publicarea scrisorii sale, invocând, de exemplu, un prejudiciu cauzat de o imixtiune în dreptul său la viaţa privată, ceea ce aceasta nu a făcut.
46. În ceea ce priveşte contextul în care au fost redactate afirmaţiile (Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, pct. 44, CEDO 2002‑II ), Curtea observă că o parte a scrisorii în cauză se referă la o temă de interes general, deosebit de delicată pentru societatea română actuală, şi anume problema corupţiei funcţionarilor. Cu toate acestea, Curtea observă că afirmaţiile care au dus la condamnarea persoanei în cauză se referă exclusiv la aspecte ale vieţii private ale lui M.N. şi nu la comportamentul şi atitudinile acestuia ce presupun calitatea de funcţionar (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, pct. 74 ; Sabou şi Pircalab, pct. 38‑39 ; Nikula, pct. 51 ; şi Janowski, pct. 33, hotărâri citate anterior, precum şi De Diego Nafría împotriva Spaniei, nr. 46833/99, pct. 35 şi 38, 14 martie 2002).
47. În ceea ce priveşte natura şi severitatea pedepselor impuse [Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 153, CEDO 2007‑...], Curtea observă că, deşi reclamanta a fost obligată la plata unei amenzi penale, ceea ce conferă, în sine, măsurilor luate în privinţa sa un nivel de gravitate, în cele din urmă, aceasta a plătit o sumă relativ moderată, în urma intervenirii amnistiei. De asemenea, Curtea subliniază caracterul modic al despăgubirii impuse cu titlu de daune-interese [Stângu împotriva României (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004, şi Constantinescu, citată anterior, pct. 77).
48. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în circumstanţele concrete ale cauzei, imixtiunea suferită de către reclamantă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi „necesară într-o societate democratică”.
Prin urmare, nu a fost încălcat art. 10 în speţă.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
49. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
50. Reclamanta solicită următoarele sume cu titlu de prejudiciu material:
– 15 000 euro (EUR), reprezentând venitul net pe care l-ar fi obţinut în cazul în care ar fi putut să accepte o ofertă de loc de muncă în Italia, ceea ce nu a fost posibil datorită cazierului său judiciar în care era menţionată condamnarea penală;
– 342 EUR şi 2 000 EUR, reprezentând costul tratamentelor pe care a trebuit să le efectueze pentru boala pe care aceasta pretinde că a contractat-o ca urmare a procesului penal intentat împotriva sa.
Aceasta solicită, de asemenea, 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
51. Guvernul consideră că suma de 15 000 EUR este excesivă şi pur speculativă. Acesta declară, de asemenea, că reclamanta nu a putut dovedi nici o legătură între procesul penal şi boala sa.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul afirmă că suma solicitată este excesivă şi că legătura de cauzalitate dintre procesul penal şi prejudiciul pretins nu a fost dovedită. În opinia sa, o eventuală hotărâre în favoarea reclamantului poate constitui în sine o reparaţie suficientă.
52. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanta nu a putut să beneficieze de un proces echitabil în faţa Tribunalului Teleorman. Deoarece nu observă legătura de cauzalitate dintre încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins, respinge cererea respectivă. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantei 1 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
53. Reclamanta solicită, de asemenea, rambursarea sumelor plătite cu titlu de daune-interese, amenda penală şi cheltuielile de procedură ca urmare a condamnării sale de către instanţele naţionale, estimate la 753 EUR, şi rambursarea sumei de 200 lei româneşti noi (RON) pentru onorariul avocatului, 208 EUR pentru deplasările între Alexandria şi Bucureşti legate de procesul penal, precum şi 500 EUR pentru alte cheltuieli efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Aceasta prezintă diverse documente justificative cu privire la plata sumei de 200 RON unui avocat la 5 iulie 2008.
54. Guvernul contestă pretenţiile reclamantei şi observă lipsa documentelor justificative pentru majoritatea cererilor formulate.
55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, având în vedere elementele care se află în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei pentru toate cheltuielile suma de 100 EUR.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 10 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; şi
ii. 100 EUR (o sută euro) cu titlu de cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 februarie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy