©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
cu privire la admisibilitatea cererii nr. 21122/02 prezentată de Maria MARINESCU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 10 aprilie 2007 într-o cameră compusă din B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, E. Myjer, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi S. NAISMITH, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 10 mai 2002,
având în vedere decizia Curţii de a examina admisibilitatea şi fondul cauzei în acelaşi timp, în conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât şi cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
Reclamanta, doamna Maria Marinescu, este resortisant român, s-a născut în 1934 şi are domiciliul în Timişoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, Beatrice Rămăşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanţele speţei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
În 1950, un teren aparţinând tatălui reclamantei a fost naţionalizat.
În 1991, reclamanta, împreună cu surorile ei, P.I. şi D.E., au sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană”) în reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului. Prin hotărârea definitivă din 21 februarie 1992, judecătoria le-a admis acţiunea şi le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui teren arabil de 5 ha din Ştefăneşti, echivalent celui care a aparţinut tatălui lor, şi le-a acordat şi acţiuni într-o societate agricolă, reprezentând echivalentul de 5 ha suplimentare de teren.
La 21 septembrie 1993, bazându-se pe hotărârea din 21 februarie 1992 sus-menţionată, reclamanta a sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva comisiei locale din Ştefăneşti pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”), solicitând să i se acorde un teren de 7 590 m2 pe locul terenului care aparţinuse tatălui său, susţinând că terenul solicitat era liber.
Prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 1995, Tribunalul Argeş a obligat comisia locală să acorde reclamantei un teren de 7 733 m2 fără a-i stabili amplasarea, în executarea hotărârii din 21 februarie 1992.
La 14 decembrie 1995, comisia judeţeană a emis de titlu de proprietate unui terţ, A.T., asupra unei părţi din teren care aparţinuse tatălui reclamantei. A.T. a vândut terenul lui T.G.
1. Demersuri ale reclamantei în vederea executării hotărârii din 21 noiembrie 1995
La 11 ianuarie, 24 iulie 1996 şi 10 decembrie 1997, reclamanta a solicitat comisiei locale executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995.
La 11 septembrie 1997, reclamanta a informat Prefectura Argeş („prefectura”) despre refuzul comisiei locale de a executa hotărârea şi de-a o pune în posesia terenului său. A doua zi, prefectura a trimis o scrisoare comisiei locale, solicitând executarea hotărârii. La 23 octombrie 1997, prefectura a informat reclamanta despre posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza acestei hotărâri.
La 12 martie 1998, comisia locală a pus-o pe reclamantă în posesia unui teren de 4 874 m2 pe locul care aparţinuse tatălui său. La 17 decembrie 1998, comisia judeţeană emite un titlu de proprietate asupra acestui teren, având ca titulari numele reclamantei, al P.I. şi D.E.
La 9 februarie 1999, reclamanta şi-a dat foc la haine în faţa Prefecturii, pentru a protesta împotriva neexecutării hotărârii din 21 noiembrie 1995.
A adresat alte cereri de executare comisiei locale la 18 octombrie 1999, 30 iunie 2000 şi 26 februarie 2001. Ca răspuns la scrisorile trimise de reclamantă, prefectura a informat-o, la 9 septembrie 1000 şi la 6 noiembrie 2000, că, în urma refuzului comisiei locale de a executa hotărârea în întregime, avea posibilitatea să o cheme din nou în faţa instanţei. Prefectura a cerut din nou comisiei locale să execute hotărârea.
La 27 februarie 2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Piteşti cu o acţiune împotriva comisei locale pentru a o obliga la plata de penalizări pe zi de întârziere până la executarea integrală a hotărârii din 21 noiembrie 1995. Prin hotărârea definitivă din 8 mai 2001, judecătoria a admis acţiunea şi a obligat comisia locală la plata unei penalizări de 100 000 lei româneşti vechi („ROL”) pe zi de întârziere până la executarea integrală a hotărârii în cauză.
La 3 iunie 2001, reclamanta a cerut primăriei să o pună în posesia terenului lipsă, invocând hotărârea din 21 noiembrie 1995. La 16 iulie 2001, comisia locală a prezentat reclamantei trei oferte de terenuri de 2 613 m2 care corespund hotărârilor din 21 februarie 1992, 21 noiembrie 1995 şi 8 mai 2001. Printre aceste oferte, comisia a indicat reclamantei un teren situat pe locul care aparţinuse tatălui său şi a informat-o că, pentru o parte din acest teren, au fost emise înainte titluri de proprietate unor terţi, motiv pentru care era de preferat să aleagă unul din celelalte două terenuri.
Reclamanta a ales terenul situat pe locul care aparţinuse tatălui său. Guvernul a informat Curtea la prezentarea observaţiilor sale cu privire la admisibilitatea şi temeinicia cererii că, în aceeaşi zi, reclamanta a declarat într-un înscris sub semnătură privată în faţa comisiei locale că:
„Începând de astăzi, 16 iulie 2001, consider rezolvată problema intrării în posesia terenului de 2 613 m2 care face parte din suprafaţa totală de 7 733 m2 (prevăzută de hotărârea civilă din 21 noiembrie 1995) şi nu mai am nicio pretenţie în ceea ce priveşte acest teren, comisia locală (sau preşedintele său, D.N.) sau comisia judeţeană. Îmi asum iniţiativa de sesizare a instanţelor naţionale pentru stabilirea situaţiei juridice a terenului şi mă angajez să respect decizia instanţelor.”
La 3 octombrie 2001, comisia judeţeană a remis reclamantei titlul de proprietate asupra acestui teren.
Guvernul a informat Curtea despre faptul că, la 26 iunie 2001, reclamanta a vândut primăriei terenul de 4 851 m2 în posesia căruia intrase la 12 martie 1998 pentru 500 000 000 lei vechi. De asemenea, a precizat că, la 10 iulie 2001, reclamanta a vândut soţilor S. un teren de 260 m2 în posesia căruia intrase în baza hotărârilor din 21 noiembrie 1995 şi 8 mai 2001 pentru 15 000 000 lei vechi.
2. Plângerile penale împotriva terţilor
a) prima plângere penală împotriva M.B., I.B. şi T.G.
Reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Piteşti cu plângeri penale împotriva T.G., precum şi a M.B. şi I.B., cei doi primari succesivi din Ştefăneşti, în calitatea lor de preşedinţi ai comisiei locale, pentru tulburare de posesie, neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, fals şi abuz în serviciu. La 30 iulie 1999, Parchetul a decis neînceperea urmăririi penale faţă de M.B., I.B. şi T.G., hotărâre confirmată de parchetele ierarhice superioare.
Plângerea reclamantei împotriva acestei decizii de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, la 7 iunie 2001, de către Judecătoria Piteşti. Această hotărâre a fost confirmată de către Tribunalul Argeş, în urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 1 octombrie 2001.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2002, Curtea de Apel Piteşti a respins acest recurs ca inadmisibil, pe motiv că legea nu prevedea decât două grade de jurisdicţie. Prin urmare, ea nu putea introduce un nou recurs împotriva unei hotărâri definitive.
b) a doua plângere penală împotriva M.B., I.B. şi T.G.
Reclamanta a depus o nouă plângere penală, constituindu-se parte civilă, împotriva lui I.B., B.M. şi T.G. Ea a declarat că, în cursul mandatelor lor succesive de primari, respectiv în perioadele 1992 – 1996 şi 1996 – 2000, I.B. şi B.M., în calitate de preşedinţi ai comisiei locale, nu au luat măsurile necesare pentru executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. Ea l-a acuzat pe T.G. de tulburare de posesie, afirmând că ocupa încă din anul 1994 un teren de 1 000 m2 care aparţinuse tatălui ei.
Prin hotărârea din 4 aprilie 2001, Judecătoria Piteşti i-a achitat pe I.B., B.M. şi T.G., pe motiv că elementul material al infracţiunilor nu era dovedit. Instanţa a respins acţiunea civilă a reclamantei ca fiind neîntemeiată, estimând că, în cauză, condiţiile impuse de art. 998 C. civ. cu privire la răspunderea civilă delictuală nu erau îndeplinite. În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2001, Tribunalul Argeş a confirmat hotărârea.
Cererea reclamantei pentru anularea hotărârii din 25 iunie 2001 a fost respinsă de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pe raţiunea că nu existau motive să se introducă un asemenea recurs.
c) a treia plângere penală împotriva M.B., I.B. şi T.G.
La 4 septembrie 2001, reclamanta a sesizat Secţia civilă a Judecătoriei Argeş cu o acţiune împotriva comisiei locale pentru a o obliga la punerea în posesie a unui teren de 2 631 m2 în executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. Reclamanta a formulat o acţiune şi împotriva lui T.G., precum şi a lui B.M. şi a lui I.B., şi a solicitat condamnarea acestora pentru abuz, fals, tulburare de posesie, nerespectarea hotărârii judecătoreşti, susţinând aceleaşi fapte precum cele expuse în plângerea penală anterioară.
Prin hotărârea din 9 mai 2003, instanţa a respins capătul de cerere al reclamantei cu privire la executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995, pe motiv că din probe reieşea că aceasta din urmă a fost executată la 16 iulie 2001. În ceea ce priveşte plângerile penale împotriva terţilor, instanţa le-a trimis la parchetul de pe lângă judecătorie.
Reclamanta a reintrodus recurs, solicitând ca plângerile sale penale să fie judecate de către instanţa civilă. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2003, confirmată prin hotărârea din 13 octombrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, Tribunalul Argeş i-a respins recursul, argumentând că, în calitate de instanţă civilă, nu era competent să soluţioneze o anchetă penală.
La 9 octombrie 2003, parchetul a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de terţi, pe motiv că, în urma analizei probelor, nu reieşea că aceştia nu au comis infracţiunile de care erau învinuiţi.
d) plângerea penală împotriva lui M.B., I.B., T.G., C.D. şi H.M.
La 23 mai 2003, reclamanta a sesizat parchetul de pe lângă judecătorie cu o plângere penală împotriva lui I.B., B.M., T.G., H.M. şi C.D. Aceasta îi acuza pe I.B., B.M. şi T.G. de aceleaşi fapte ca în plângerea sa penală anterioară [a se vedea partea 2 b) supra]. În ceea ce îi priveşte pe H.M. şi C.D., a afirmat că, în perioada 1990-1991, aceştia au ocupat în mod ilegal 680 m2, respectiv 58 m2 din terenul său. Reclamanta s-a constituit parte civilă în procedură.
Prin hotărârea din 29 aprilie 2004, în conformitate cu art. 10 lit. f) şi j) C. proc. pen., judecătoria a dispus clasarea cauzei faţă de B.I., T.G. şi B.M. pe motiv de autoritate de lucru judecat a hotărârii din 25 iunie 2001. De asemenea, a dispus clasarea cauzei cu privire la H.M. şi C.D., pe motiv că reclamanta nu a sesizat organul de anchetă în termen legal. În baza art. 346 C. proc. pen., instanţa nu s-a pronunţat cu privire la acţiune civilă.
În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 04 octombrie 2004, Tribunalul Argeş a confirmat această hotărâre.
3. Demersurile reclamantei pentru a obţine intrarea efectivă în posesia unei părţi din teren
Reclamanta a sesizat instanţele naţionale cu acţiuni împotriva T.G. şi H.M. în revendicarea unei părţi din terenul în posesia căruia a intrat la 16 iulie 2001. Prin hotărârea definitivă din 15 septembrie 2003. Judecătoria Piteşti i-a admis parţial acţiunea împotriva lui T.G. şi l-a obligat pe acesta din urmă s-o pună pe reclamantă în posesia a unui teren de 262 m2. Prin hotărârea definitivă din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis acţiunea împotriva lui H.M. şi l-a obligat pe acesta din urmă s-o pună pe reclamantă în posesia a unui teren de 636 m².
B. Dreptul intern relevant
Extrase din Legea nr. 18/1991 fondului funciar, din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 şi din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ sunt prezentate în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, pct. 42-46, 2 martie 2004).
Articolele relevante din Codul de procedură penală sunt redactate după cum urmează:
Art. 10
„Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...]
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; [...]
j) există autoritate de lucru judecat [...]”
Art. 346 alin. (4)
„Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când [...] pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) si j).”
Capete de cerere
1. Invocând în esenţă art. 6 § 1 din convenţie, reclamanta se plânge de neexecutarea de către autorităţile administrative a hotărârii definitive din 21 noiembrie 1995.
2. Aceasta invocă, de asemenea, o atingere adusă dreptului său de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, din cauza neexecutării hotărârii menţionate.
3. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, reclamanta se plânge de faptul că terţii nu au fost trimişi în judecată pentru infracţiunile de care aceasta i-a învinuit în plângerile sale penale cu constituirea de parte civilă.
4. Pe aceeaşi bază, în scrisoarea din 13 decembrie 2003, aceasta se plânge de faptul că recursul său în anulare introdus împotriva hotărârii din 25 iunie 2001 a fost respins de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
5. Ea consideră că neexecutarea hotărârii din 21 noiembrie 1995, precum şi rezultatul plângerilor sale penale, constituie un abuz de drept contrar art. 17 din convenţie.
În drept
1. Invocând art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde că neexecutarea hotărârii definitive din 21 noiembrie 1995 de către autorităţile administrative care nu i-au recunoscut, în opinia sa, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la respectarea bunurilor sale. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 din convenţie se citesc astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie este redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Guvernul susţine mai întâi că reclamanta nu se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei, în măsura în care hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost integral executată înainte ca aceasta să sesizeze Curtea la 10 mai 2002. El notează că, la 12 martie 1998 şi la 16 iulie 2001, reclamanta a fost pusă în posesia unui teren de 7 733 m2 şi că a declarat problema rezolvată. În plus, la 26 iunie şi la 10 iulie 2001, ea a vândut 5 111 m2 din acest teren.
Reclamanta consideră că este victima unei atingeri a dreptului său de acces la justiţie şi a dreptului de respectare a bunurilor sale, în măsura în care hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost executată cu întârziere şi în mod incomplet, în măsura în care nişte terţi ocupau abuziv o parte din terenul ei. În opinia acesteia, Parchetul a susţinut autorităţile locale în lipsa lor de diligenţă în executarea hotărârii, respingându-i toate plângerile penale cu constituirea de parte civilă. Reclamanta subliniază că obiectul cererii sale în faţa Curţii are legătură în principal cu respingerea de către Parchet a plângerilor sale.
Aceasta consideră, de asemenea, că în temeiul hotărârii din 21 noiembrie 1995 avea dreptul la reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor care au aparţinut tatălui ei. Ea afirmă că era de datoria comisiei locale, şi nu a ei, să înceapă procedurile pentru anularea titlurilor de proprietate pe care terţi pe obţinuseră asupra acestui teren. De altfel, ea subliniază faptul că nu a acceptat celelalte două oferte făcute de către comisia locală la 16 iulie 2001 în alte locuri, deoarece nu corespundeau cu vechiul loc care aparţinuse tatălui ei.
Curtea consideră că situaţia de fapt şi de drept creată de punerile în posesie a reclamantei din 12 martie 1998 şi 16 iulie 2001, precum şi de declaraţia sa din 16 iulie 2001 impune din partea ei o analiză a problemei de a şti dacă, conform acestor date, reclamanta se putea pretinde victimă în sensul art. 34 din convenţie.
În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 34 din convenţie desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acţiunea sau omisiunea în cauză, existenţa unei încălcări a cerinţelor convenţiei fiind înţeleasă chiar în absenţa prejudiciului şi că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima unei încălcări, trebuie nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci şi ca aceasta să existe în cursul procedurii în faţa Curţii [Stoicescu împotriva României (revizuire), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004].
În speţă, obiectul cererii, astfel cum a fost introdusă la 10 mai 2002 de către reclamantă, privea neexecutarea de către autorităţile naţionale ale hotărârii din 21 noiembrie 1995. Hotărârea citată anterior a dispus punerea în posesia reclamantei a unui teren de 7 733 m2 fără identificarea unui loc precis. În temeiul acestei hotărâri, comisia locală era obligată să-i facă oferte cu terenurile situate în perimetrul oraşului Ştefăneşti şi nu în mod necesar pe vechiul loc care a aparţinut tatălui ei.
Curtea observă că, la 12 martie 1998, comisia locală a pus reclamanta în posesia unui teren de 4 874 m2 în aplicarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. În niciun moment reclamanta nu a contestat această punere în posesie. În plus, ea a vândut acest teren chiar înainte să adreseze Curţii prezenta cerere.
Curtea constată că, după demersurile susţinute de reclamantă, la 16 iulie 2001 comisia locală a pus-o în posesia terenului lipsă, executând astfel în întregime hotărârile din 21 februarie 1992 şi 21 noiembrie 1995. Curtea notează, de asemenea, că comisia locală i-a prezentat cu această ocazie trei oferte de terenuri ce corespund dispozitivelor deciziilor citate anterior şi că a informat-o despre situaţia juridică a acestor terenuri. Ori, reclamanta a ales terenul ce corespundea vechiului loc al tatălui său şi a declarat în faţa comisei locale că estima problema rezolvată.
În această privinţă, Curtea notează că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi fost constrânsă să semneze această declaraţie, nici că această declaraţie ar fi fost consecinţa unei erori din partea sa sau a unui act de violenţă sau dol împotriva sa. De altfel, reclamanta nu a afirmat o asemenea ilegalitate în faţa instanţelor naţionale. În sfârşit, nu există motive să credem că Guvernul sau autorităţile locale ar fi exercitat presiuni asupra reclamantei pentru a o constrânge să considere problema rezolvată sau să accepte terenul respectiv.
Dacă este adevărat că autorităţile naţionale trebuie să vegheze ca executarea hotărârilor judecătoreşti să fie eficientă pentru a evita situaţiile de incertitudine juridică, nu mai rămâne decât ca reclamanta să aleagă, în speţă, în cunoştinţă de cauză, terenul în posesia căruia voia să intre şi să-şi asume consecinţele juridice ale alegerii făcute. Astfel, autorităţile naţionale au îndeplinit obligaţiile ce decurg din aceste hotărâri.
În lumina celor menţionate anterior, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenţie, a neexecutării hotărârii din 21 noiembrie 1995. În plus, ea notează că reclamanta a omis să informeze Curtea despre declaraţia sa din 16 iulie 2001, precum şi despre vânzarea unei părţi din teren, ceea ce-i pune la îndoială buna-credinţă în privinţa cerinţei de informare a Curţii despre orice progres important din cauză, cerinţă care i-a fost reamintită la 28 august 2002, la înregistrarea cererii sale [a se vedea, mutatis mutandis, Amzuţă împotriva României (dec.), nr. 20214/02, 28 septembrie 2006].
Rezultă că reclamanta nu se poate declara victimă a unei încălcări a dispoziţiilor convenţiei, în sensul art. 34 din convenţie. Prin urmare, aceste capete de cerere trebuie respinse în aplicarea art. 34 şi art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
De altfel, în măsura în care reclamanta se plânge că hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost executată târziu, Curtea consideră că nu este obligată să epuizeze căile de atac interne (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004). Aşadar, ea ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu acest capăt de cerere în termen de şase luni de la data la care pretinsa încălcare a convenţiei a luat sfârşit. Or, reclamanta a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 10 mai 2002, la mai bine de şase luni după executarea integrală a hotărârii menţionate din 16 iulie 2001 şi emiterea titlului de proprietate din 3 octombrie 2001. Rezultă că această parte a cererii este tardivă şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
2. Reclamanta se plânge de refuzul procurorului de a da curs plângerilor sale penale cu constituire de parte civilă împotriva terţilor, invocând în acest scop art. 6 § 1 din convenţie.
În ceea ce priveşte aspectul penal al plângerilor formulate de către reclamantă împotriva terţilor, Curtea aminteşte că art. 6 § 1 nu implică dreptul de a iniţia urmărirea penală sau a condamna un terţ, nici obligaţia de rezultat presupunând că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, adică prin pronunţarea unei anumite pedepse [cf. mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
Fiind vorba în primul rând de prima acţiune civilă a reclamantei, Curtea notează că hotărârea din 25 iunie 2001 [supra, partea a 2-a b)] a decis cu privire la fond, cu mai mult de şase luni înainte de introducerea cererii în faţa Curţii, la 10 mai 2002. În sfârşit, hotărârea din 14 februarie 2002, nedispunând redeschiderea cauzei şi examinarea pe fond, nu poate întrerupe termenul de şase luni. Prin urmare, rezultă că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în aplicarea art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
În ceea ce priveşte aspectul civil al plângerii din 23 mai 2003, Curtea reaminteşte că dreptul de acces la o instanţă, recunoscut de art. 6 § 1 din convenţie, nu este absolut: acesta se pretează la limitări permise prin implicare. Asemenea limitări nu sunt compatibile cu art. 6 § 1 decât în cazul în care tind către un scop legitim, dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit şi dacă nu restrâng accesul deschis oferit unui individ într-un mod sau la un punct în care acest drept ar fi atins chiar în esenţă (Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, pct. 53, CEDO 2001‑VI).
În această privinţă, Curtea constată că, în această acţiune civilă, reclamanta viza obţinerea unei reparaţii din partea terţilor T.G., B.I. şi B.M. pentru aceleaşi fapte ca în procedura care s-a încheiat cu pronunţarea hotărârii din 25 iunie 2001. Or, Curtea consideră că dreptul reclamantei de acces la justiţie nu este atins în esenţă, în măsura în care aceasta a formulat în prealabil o acţiune civilă pentru a obţine o reparaţie pentru aceleaşi fapte de care aceşti terţi erau învinuiţi şi care a fost respinsă după o examinare pe fond [mutatis mutandis, Moldovan împotriva României (nr. 2), nr. 41138/98 şi 64320/01, pct. 121, CEDO 2005‑VII (extrase)]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Cât despre cererea sa de acordare de despăgubiri împotriva terţilor H.M. şi C.D., trebuie constatat că a fost respinsă de către instanţele naţionale pentru nerespectarea cerinţelor procedurale impuse de lege în vederea sesizării instanţelor penale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
3. Reclamanta consideră că refuzul procurorului general de a formula un recurs în anulare împotriva hotărârii din 21 iunie 2001 constituie o atingere a dreptului său la un proces echitabil, contrar art. 6 § 1 din convenţie.
Curtea notează că, solicitând procurorului general introducerea unui recurs în anulare, reclamanta viza obţinerea redeschiderii procedurii decise printr-o hotărâre definitivă şi reexaminarea cauzei sale de către Curtea Supremă de Justiţie. Or, aceasta reaminteşte că, conform unei jurisprudenţe constante, convenţia nu garantează, ca atare, dreptul la o nouă procedură de judecată (mutatis mutandis, Constandache împotriva României (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.
4. Reclamanta consideră că neexecutarea hotărârii din 21 noiembrie 1995, precum şi rezultatul plângerilor penale formulate de aceasta constituie un abuz de drept contrar art. 17 din convenţie, care prevede următoarele:
„Nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretată ca autorizând un Stat, un grup sau un individ de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act în scopul distrugerii drepturilor sau libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie, sau al unei mai ample limitări a acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această convenţie. ”
Curtea notează că, în speţă, reclamanta nu şi-a susţinut afirmaţiile conform cărora autorităţile ar fi încercat să abată de la scopul lor drepturile şi libertăţile prevăzute de convenţie, folosindu-le în scopuri contrare textului şi sensului convenţiei [a se vedea, printre altele, Jian împotriva României (dec.), nr. 46640/99, 22 mai 2001]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din convenţie.
Prin urmare, este necesar să se înceteze aplicarea art. 29 § 3 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Stanley NaismithBoštjan M. Zupančič
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy