©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 3 iunie 2008
în Cauza Marioara Anghelescu împotriva României
(Cererea nr. 5437/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Anghelescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 5437/03, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Marioara Anghelescu (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 6 iulie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
În urma decesului reclamantei, la data de 6 ianuarie 2006, unicii săi moştenitori, şi anume doamna Mihaela Anghelescu şi domnul Vasile-Constantin Anghelescu, şi-au exprimat la data de 10 februarie 2006 dorinţa de a continua cererea. Din raţiuni de ordin practic, prezenta Hotărâre va continua să o numească pe doamna Marioara Anghelescu “reclamanta” deşi astăzi această calitate ar trebui atribuită moştenitorilor săi (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 1, CEDH 1999-VI).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 11 ianuarie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1915 şi a locuit la Bucureşti până la decesul său, care a survenit la data de 6 ianuarie 2006.
A. Atribuirea unui teren în proprietate reclamantei
5. La data de 7 iulie 1992 reclamanta şi soţul său au sesizat Judecătoria Focşani cu o acţiune întemeiată pe Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi vizând restituirea unui teren în suprafaţă de 25.000 m² de podgorie situat la Urecheşti, în judeţul Vrancea. Ei au specificat că terenul menţionat anterior le fusese confiscat ilegal în anul 1954, în timpul colectivizării, şi că comisia administrativă pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (în continuare denumită comisia) refuza să li-l restituie.
6. Prin sentinţa din data de 24 noiembrie 1992 Judecătoria a admis acţiunea reclamantei şi a soţului său şi, bazându-se pe o expertiză tehnică, le-a restituit 24.500 m² de podgorie din terenul în litigiu.
7. Această sentinţă a fost confirmată printr-o decizie definitivă din data de 13 ianuarie 1994 a Tribunalului Vrancea.
8. La 25 martie, 3 şi 13 mai 1993, reclamanta şi soţul său au cerut comisiei să treacă la punerea lor în posesie, dar Prefectura Vrancea (în continuare denumită Prefectura) i-a informat că comisia se afla în imposibilitatea de a executa sentinţa din data de 24 noiembrie 1992 în lipsa terenului disponibil şi că nişte terţi intraseră în posesia terenului aflat pe vechiul amplasament.
La 23 noiembrie 1993, 21 ianuarie şi 29 aprilie 1994 Primăria Urecheşti (în continuare denumită Primăria) a reluat acest răspuns în urma noilor intervenţii ale reclamantei şi soţului său.
B. Prima acţiune în contencios administrativ
9. La data de 5 iunie 1993 reclamanta şi soţul său au intentat o acţiune în contencios administrativ pentru a obliga comisia să-i repună în posesia terenului lor şi să le elibereze un titlu de proprietate.
10. Acţiunea a fost admisă printr-o decizie din data de 7 martie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti care a dispus ca comisia să pună reclamanta şi pe soţul acesteia în posesia terenului de 24.500 m² de podgorie pe fostul amplasament şi să le elibereze titlul de proprietate corespunzător.
11. Devenită definitivă în urma respingerii recursului Comisiei printr-o decizie definitivă din data de 28 noiembrie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie, această decizie a fost investită cu formulă executorie.
12. La data de 14 iulie 1994 Primăria i-a comunicat soţului reclamantei să se prezinte pentru punerea în posesie, dar acesta nu s-a prezentat. Printr-o scrisoare datată 24 august 1994, el a fost informat că urmare a neprezentării sale, comisia l-a pus în posesia unui teren în suprafaţă de 24.500 m², pe un alt amplasament decât cel indicat în decizia din data de 24 noiembrie 1992.
13. Reclamanta a adresat mai multe cereri autorităţilor locale şi judeţene pentru punerea în posesie pe vechiul amplasament, potrivit deciziei din 7 martie 1994. Prin scrisorile din 21 şi 28 decembrie 1994, 3 ianuarie şi 29 martie 1995, ea a fost informată că punerea în posesie din 24 august 1994 era legală şi că terţii figurau deja pe vechiul amplasament.
C. A doua acţiune în contencios administrativ
14. În luna martie 1995 comisia a întocmit un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru un teren de 24.500 m² de podgorie. În opinia Guvernului, acest titlu a fost acceptat sub semnătură de fiul reclamantei la data de 6 septembrie 1996.
15. La data de 7 martie 1995 fiul reclamantei a introdus o nouă acţiune în contencios administrativ împotriva comisiei pentru condamnarea acesteia la plata unei amenzi şi a daunelor-interese pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa.
16. Prin decizia definitivă din data de 15 septembrie 1997, Curtea de Apel Bucureşti, după două amânări, a admis parţial acţiunea fiului reclamantei şi a condamnat pe preşedintele comisiei la plata unei amenzi de 500 lei vechi româneşti pe zi de întârziere până la executarea efectivă a obligaţiilor sale, respingând cererea de despăgubiri ca nefondată.
D. Plângere penală a reclamantei
17. La 19 decembrie 1997 şi 10 martie 1998 reclamanta a înaintat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie plângeri penale împotriva comisiei pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti şi împotriva Primăriei Urecheşti pentru abuz în serviciu.
18. La data de 22 mai 1998 Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani a informat reclamanta că hotărârile judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ nu trebuia să fie executate silit şi că plângerea împotriva Primăriei fusese trimisă pentru investigaţii la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea.
19. La data de 20 octombrie 1998 Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea a informat reclamanta asupra deciziei de neîncepere a urmăririi faţă de primar. Parchetul a menţionat că acesta din urmă nu putea anula titlurile de proprietate ale celor nouă persoane care intraseră deja în posesia terenului situat pe vechiul amplasament şi că putea fi obligat să pună reclamanta în posesia terenului situat pe vechiul amplasament numai după anularea acestor titluri de proprietate de către instanţe.
20. Reclamanta a contestat această decizie în faţa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. La data de 23 septembrie 1998 acesta din urmă a informat-o că plângerea sa fusese trimisă la Procurorul şef al Tribunalului Vrancea.
E. Contestaţie la executarea silită din partea comisiei
21. La data de 27 aprilie 1998 comisia a sesizat Curtea de Apel Bucureşti cu o contestaţie la executarea sentinţei definitive din 15 septembrie 1997, pe motiv că se afla în imposibilitatea de a restitui reclamantei terenul de 24.500 m² deoarece îl atribuise deja unor terţi.
Din tabelul nominal întocmit de Primărie la data de 8 iunie 1998 reiese că un număr de nouă titluri de proprietate fuseseră eliberate asupra terenului situat pe vechiul amplasament care aparţinea reclamantei: un titlu în anul 1993, trei în anul 1994, patru în anul 1995 şi un altul în anul 1996.
22. Printr-o decizie din data de 30 iunie 1998 Curtea de Apel a respins cererea comisiei, considerând că contestaţia acesteia era inadmisibilă din moment ce viza indirect anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
23. Recursul comisiei a fost respins prin decizia definitivă din data de 26 februarie 1999 a Curţii Supreme de Justiţiei.
F. Noi tentative de executare a deciziei din data de 7 martie 1994
24. La data de 19 martie 1998 Primăria a invitat reclamanta să intre în posesia terenului pe vechiul amplasament, potrivit deciziei din data de 7 martie 1994. Dar, la faţa locului, la data de 26 martie 1998, reclamanta, constatând refuzul fără echivoc al primarului de a pune-o în posesia terenului situat pe vechiul amplasament, a întocmit un act sub semnătură privată. Acest înscris poartă ştampila Primăriei.
La 27 martie şi 5 aprilie 2000 reclamanta a fost invitată din nou să intre în posesia terenului situat pe vechiul amplasament.
25. La 24 noiembrie 2000, 14 februarie 2001, 7 martie 2002, 9 martie 2005 şi 4 iulie 2006, Prefectura a informat reclamanta că cele nouă titluri de proprietate asupra terenului situat pe vechiul amplasament fuseseră eliberate legal, hotărârea judecătorească din data de 7 martie 1994 neanulându-le şi că reclamanta trebuia să intenteze o acţiune în anulare a acestor titluri.
Printr-o scrisoare datată 6 martie 2001, Prefectura a considerat că comisiei îi revenea sarcina de a înainta o acţiune în anulare a acestor nouă titluri. La data de 29 octombrie 2001 Primăria şi-a exprimat refuzul în privinţa asumării cheltuielilor de judecată pentru acţiunea în anulare.
26. La data de 1 septembrie 2005 reclamanta a cerut Primăriei, în temeiul Legii nr. 247/2005, să constate nulitatea absolută a acestor titluri.
27. La data de 15 martie 2006 comisia a respins cererea reclamantei considerând, pe de o parte, că titlurile fuseseră eliberate legal şi, pe de altă parte, că reclamanta nu demonstrase că se afla în posesia terenului în momentul în care titlurile respective fuseseră eliberate.
28. În urma decesului reclamantei la data de 6 ianuarie 2006, cei doi succesori ai săi au contestat decizia comisiei. La data de 9 mai 2006 au fost informaţi că memoriul lor a fost transmis la Prefectură.
29. Din probele aflate la dosar reiese că moştenitorilor reclamantei nu li s-a restituit terenul ce-i aparţinuse acesteia pe vechiul amplasament.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
30. Legislaţia internă relevantă, şi anume extrasele din Legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea Legii nr. 18/1991 şi 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, paragrafele 42-46, 2 martie 2004).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
31. Reclamanta se plânge că neexecutarea deciziei din data de 7 martie 1994 i-a încălcat dreptul de acces la justiţie, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie, precum şi dreptul său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Articolele citate prevăd următoarele:
Articolul 6 alin. 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
32. Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.
B. Asupra fondului
33. Guvernul afirmă că hotărârile judecătoreşti din 24 noiembrie 1992 şi 7 martie 1994 au fost executate prin punerea în posesia terenului pe un alt amplasament, cu aceeaşi destinaţie agricolă şi situat în perimetrul aceleaşi comune şi că reclamanta a acceptat această soluţie prin intermediul mandatarului său. El este de acord că executarea sentinţelor respective nu s-a făcut pe vechiul amplasament, dar consideră că se confruntă cu o excepţie de la regula executării ad litteram a deciziilor.
34. Guvernul consideră că executarea pe un alt amplasament este justificată de condiţii obiective, şi anume inexistenţa suprafeţelor de teren disponibile şi atitudinea reclamantei care a acceptat titlul de proprietate pentru un teren situat pe alt amplasament şi nu a cerut anularea sa. El afirmă că, dacă Curtea ar ajunge totuşi la concluzia că modalitatea de executare reprezintă o ingerinţă, o asemenea ingerinţă ar urmări un scop legitim şi ar fi prevăzută de lege. În final, echilibrul just dintre interesul individului şi cel al comunităţii nu a fost întrerupt.
35. Reclamanta se opune acestei susţineri.
36. Curtea reaminteşte că, în această cauză, deşi reclamanta a obţinut la data de 7 martie 1994 o hotărâre internă definitivă, care ordona autorităţilor administrative să o pună în posesia unui teren anume, această hotărâre nu a fost nici executată ad litteram, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege.
De asemenea, Curtea consideră că simpla scrisoare datată 24 august 1994 trimisă de Primărie reclamantei pentru a o informa că în urma neprezentării sale comisia a pus-o în posesia unui teren pe un alt amplasament în condiţiile în care autorităţile judiciare s-au pronunţat asupra acestui subiect, nu poate constitui o « imposibilitate obiectivă » care ar putea să o scutească de obligaţia prevăzută de decizia respectivă (Pântea împotriva României, nr. 5050/02, paragraful 36, 15 iunie 2006).
37. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Sabin Popescu împotriva României, citată anterior).
38. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza prezentă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor judecătoreşti favorabile reclamantei. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
39. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
40. Moştenitorii reclamantei solicită cu titlu de prejudiciu material intrarea în posesia terenului situat pe vechiul amplasament aşa cum dispune sentinţa din 7 martie 1994, precum şi 10.000 euro reprezentând nebeneficierea de terenul reclamantei din anul 1990. Ei precizează că această sumă reprezintă pe de o parte contravaloarea producţiei de struguri şi de vin şi pe de altă parte o compensaţie cu producţia obţinută de pe terenul pe care îl folosesc din anul 1996. Ei cer de asemenea 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
41. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, nu se pune problema aplicării art. 41 din Convenţie, astfel încât trebuie amânată ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (art. 75 alin. 1 şi 4 din regulamentul Curţii).
B. Costuri şi cheltuieli
42. Moştenitorii reclamantei solicită de asemenea 368,43 euro pentru costuri şi cheltuieli pe baza actelor doveditoare.
43. Guvernul consideră că reclamanta nu a demonstrat legătura de cauzalitate dintre actele doveditoare şi prezenta cauză şi că costurile şi cheltuielile suportate în timpul proceselor interne ar putea fi solicitate instanţelor române. El menţionează că chitanţa depusă cu titlu de onorariu avocaţial nu indică nici numele avocatului, nici dosarul şi că reclamanta nu a depus contractul de asistenţă juridică.
44. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de probele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 368,43 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă împreună moştenitorilor reclamantei.
C. Majorări de întârziere
45. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ;
4. hotărăşte :
a) că nu se pune problema aplicării art. 41 din Convenţie;
în consecinţă:
a) o reţine în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral;
b) invită Guvernul şi moştenitorii reclamantei să-i adreseze în scris, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, observaţiile asupra acestei chestiuni şi în special să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge ;
c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie.
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească moştenitorilor reclamantei împreună, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 368,43 euro (trei sute şaizeci şi opt euro şi patruzeci şi trei cenţi) cu titlu de costuri şi cheltuieli, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pentru suma respectivă;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest, în ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 3 iunie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy