Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA MASLOV împotriva AUSTRIEI
(Cererea nr. 1638/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iunie 2008
Această hotărâre este definitivă, dar poate constitui subiectul unei revizuiri editoriale.
În cauza Maslov împotriva Austriei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în Marea Cameră constituită din :
Jean-Paul Costa, preşedinte,
Nicolas Bratza,
Peer Lorenzen,
Françoise Tulkens,
Josep Casadevall,
Ireneu Cabral Barreto,
Karel Jungwiert,
Elisabeth Steiner,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Päivi Hirvelä,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria, judecători,
şi Vincent Berger, jurisconsult,
După ce a deliberat la 6 februarie şi la 28 mai 2008, în şedinţe închise,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1638/03) îndreptată împotriva Republicii Austria, prin care un cetăţean bulgar, Dl Youri Maslov („reclamantul”), a sesizat Curtea, la 20 decembrie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către Dl M. Deuretsbacher, avocat la baroul din Viena. Guvernul austriac („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, ambasadorul Dl F. Trauttmansdorff, şef al Departamentului pentru drept internaţional în cadrul Ministerului federal pentru Afaceri Externe.
3. Reclamantul pretinde, în special, că ordonanţa de expulzare emisă împotriva sa şi expulzarea sa în Bulgaria au antrenat încălcarea dreptului său la viaţa privată şi de familie.
4. Cererea a fost repartizată primei Secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 2 iunie 2005, ea a fost declarată parţial admisibilă de către o Cameră a Secţiunii alcătuită din judecătorii : Christos Rozakis, Snejana Botoucharova, Anatoli Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens şi grefierul secţiunii, Søren Nielsen. La 22 martie 2007 o cameră din acceaşi secţiune, alcătuită din judecătorii : Christos Rozakis, Loukis Loucaides, Nina Vajić, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens şi grefierul secţiunii Søren Nielsen, au pronunţat o hotărâre prin care au decis, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă, că articolul 8 din Convenţie a fost încălcat şi că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului o sumă de 5,759.96 euro pentru costuri şi cheltuieli.
5. La 24 septembrie 2007 colegiul Marii Camere a acceptat cererea Guvernului, care a solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul articolului 43 din Convenţie.
6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu articolele 27 §§ 2 şi 3 din Convenţie şi 24 din Regulament.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise. Guvernul bulgar nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură (articolul 36 § 1 din Convenţie).
8. La 6 februarie 2008 la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, s-a desfăşurat o audiere publică (articolul 59 § 3 din Regulament).
În faţa Curţii s-au prezentat :
– din partea Guvernului
DlF. Trauttmansdorff,agent,
DnaB. Ohms,
DlC. Schmalzl, consilieri ;
– din partea reclamantului
DlM. Deuretsbacher,avocat.
Curtea a ascultat declaraţiile Dnilor Deuretsbacher şi Trauttmansdorff, apoi răspunsurile lor la întrebările mai multor judecători.
9. Ulterior, judecătorul supleant, András Sajó, a înlocuit judecătorul Riza Türmen, care nu a avut posibilitate să participe la proces (articolul 24 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
10. Reclamantul, născut în octombrie 1984, acum locuieşte în Bulgaria.
11. În noiembrie 1990, la vârsta de şase ani, el a intrat în mod legal pe teritoriul Austriei împreună cu părinţii săi, fratele şi sora, după care a locuit în mod legal în această ţară. Între timp, părinţii săi, angajaţi în mod legal în câmpul muncii, au obţinut cetăţenia austriacă. Reclamantul a învăţat în Austria.
12. La sfârşitul anului 1998, împotriva reclamantului a fost iniţiată o procedură penală. Acesta era bănuit, printre altele, de spargere de maşini, magazine şi distribuitoare automate, de furt de sticle goale de la un depozit, de faptul că a forţat un alt băiat să sustragă de la mama sa 1 000 de şilingi austrieci, împingându-l pe acesta şi lovindu-l cu piciorul, astfel provocându-i vânătăi, şi de faptul că a folosit un vehicul fără permisiunea proprietarului.
13. La 8 martie 1999 reclamantul a obţinut un permis de şedere permanentă (Niederlassungsbewilligung).
14. La 7 septembrie 1999 tribunalul pentru minori (Jugendgerichtshof) din Viena a recunoscut reclamantul vinovat pe douăzeci şi două de capete de acuzare de furt calificat săvârşit în grup (gewerbsmäßiger Bandendiebstahl) şi tentativă de furt calificat săvârşit în grup, de organizarea unui grup criminal (Erpressung), de agresiuni (Körperverletzung) şi utilizarea neautorizată a unui vehicol (unbefugter Gebrauch eines Fahrzeugs), infracţiuni comise în perioada noiembrie 1998 – iunie 1999. Instanţa a condamnat reclamantul la închisoare pe un termen de optsprezece luni, treispreze dintre care au fost suspendate condiționat sub supraveghere, şi l-a obligat să urmeze un tratament de detoxifiere.
15. La 11 februarie 2000 reclamantul a fost arestat şi împotriva lui au fost pornite alte urmăriri penale pentru o serie de furturi calificate săvârşite între iunie 1999 şi ianuarie 2000. Reclamantul şi complicii săi erau bănuiţi că ar fi pătruns prin spargere în magazine şi restaurante şi ar fi sustras bani şi bunuri. La 11 februarie 2000 tribunalul pentru minori din Viena a plasat reclamantul în detenţie preventivă.
16. La 25 mai 2000 acest tribunal a recunoscut reclamantul vinovat pe optsprezece capete de acuzare de furt calificat şi tentative de furt calificat şi i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de cincisprezece luni. La stabilirea pedepsei, el a considerat recunoaşterea vinovăţiei ca circumstanţă atentuantă şi, ca circumstanţă agravantă, numărul infracţiunilor comise şi faptul că reclamantul a săvârşit noi infracţiuni la scurt timp după ultima sa condamnare. De asemenea, tribunalul a menţionat că, deşi întotdeauna locuia împreună cu părinţii, el nu era deloc influenţat de educaţia lor, deseori lipsea de acasă şi abandonase şcoala. De asemenea, instanţa a remarcat că reclamantul nu a respectat cerinţa de a urma un tratament de detoxifixere. În consecinţă, suspendarea pedepsei cu închisoarea, aplicată prin hotărârea din 7 septembrie 1999, a fost revocată. În urma acestei hotărâri, reclamantul şi-a executat pedeapsa cu închisoarea.
17. La 3 ianuarie 2001 Direcţia federală a poliţiei (Bundespolizeidirektion) din Viena, în temeiul articolului 36 §§ 1 şi 2 (1) al Legii din 1997 privind străinii (Fremdengesetz), a pronunţat împotriva reclamantului o decizie de expulzare pe un termen de 10 ani. Având în vedere condamnările acestuia, ea a considerat că aflarea lui în Austria este împotriva interesului public. Deoarece reclamantul a comis noi infracţiuni după prima sa condamnare, interesul general de apărare a ordinii şi de prevenire a infracțiunilor a depăşit interesul tânărului de a rămâne în Austria.
18. Fiind asistat de un avocat, reclamantul a depus o cerere de apel. El susţinea că măsura de expulzare a antrenat încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 8 din Convenţie, deoarece minor fiind, a venit în Austria la vârsta de şase ani, toată familia locuia în această ţară şi nu avea nicio rudă în Bulgaria. De asemenea, el a invocat articolul 38 § 1 (4) al Legii din 1997 privind străinii, care prevedea că măsura de expulzare nu poate fi pronunţată împotriva unui străin care locuieşte în mod legal în Austria din copilărie.
19. Printr-o decizie din 19 iulie 2001, Direcţia pentru siguranţa publică (Sicherheitsdirektion) din Viena a respins cererea de apel şi a confirmat decizia Direcţiei federale de poliţie.
20. La 17 august 2001 reclamantul a sesizat Curtea administrativă (Verwaltungsgerichtshof) şi Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof). El a subliniat faptul că a venit în Austria la vârsta de şase ani, a frecventat şcoala în această ţară şi nu vorbeşte limba bulgară, şi nu are nici rude, nici alte relaţii sociale în Bulgaria. De asemenea, el a atras atenţia asupra faptului că era încă minor.
21. La 18 septembrie 2001 Curtea administrativă a respins cererea reclamantului şi a concluzionat că măsura de expulzare era justificată în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie. Ea a menţionat că reclamantul a venit în Austria doar la vârsta de şase ani. Cu toate acestea – conform jurisprudenţei sale constante – articolul 38 § 1 (4) al Legii din 1997 privind străinii interzicea pronunţarea unei măsuri de expulzare împotriva străinilor care locuiau deja legal în ţară până a fi împlinit vârsta de trei ani. Având în vedere gravitatea şi numărul de infracţiuni comise de către reclamant, faptul că el a comis noi infracţiuni la scurt timp după prima condamnare şi gravitatea pedepselor aplicate, Curtea administrativă a considerat că măsura de expulzare nu constituia o ingerinţă disproporţionată în exercitarea de către reclamant a drepturilor sale garantate de articolul 8, în pofida duratei aflării lui în Austria şi a legăturile de familie din această ţară.
22. Printr-o decizie din 19 septembrie 2001, Curtea Constituţională a suspendat executarea hotărârii de expulzare până la adoptarea unei decizii.
23. Reclamantul a fost eliberat la 24 mai 2002, fără a beneficia de eliberare înainte de termen. În cadrul audierii în faţa Curţii, avocatul reclamantului a menţionat că clientul său, în timp ce se afla în detenţie, a absolvit şcoala şi, după eliberare, îşi ajută tatăl într-o afacere familială în domeniul transportului.
24. La 25 noiembrie 2002 Curtea Constituţională a refuzat să examineze cererea reclamantului pe motiv că nu are șanse de succes.
25. În decembrie 2002 au fost făcute mai multe încercări nereuşite de a executa decizia de expulzare a reclamantului din Austria.
26. La 18 august 2003 Direcţia federală a poliţiei din Viena a eliberat o nouă ordonanţă care obliga reclamantul să părăsească Austria.
27. La 14 octombrie 2003 ordonanţa a fost comunicată reclamantului la adresa părinţilor săi, ulterior Direcţia federală a poliţiei din Viena a ordonat detenţia reclamantului în vederea expulzării sale. Acesta a fost arestat la 27 noiembrie 2003.
28. La 22 decembrie 2003 reclamantul a fost expulzat în Sofia. Potrivit informaţiilor comunicate de avocatul său la audiere, el nu a comis noi infracţiuni în Bulgaria, dar şi-a găsit un loc de muncă.
29. În cadrul audierii, Guvernul a informat Curtea despre faptul că durata perioadei de expulzare va înceta la 3 ianuarie 2011 sau după zece ani de la pronunţare (paragraful 17 de mai sus).
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
A. Legea privind străinii
30. La momentul desfășurării faptelor, era în vigoare Legea din 1997 privind străinii. În părţile sale relevante speţei, articolele 36-38 prevăd următoarele :
Articolul 36
„1) Împotriva unui străin poate fi dispusă o măsură de expulzare în cazul când fapte concrete sugerează, în baza unor motive, că aflarea acestuia :
1. reprezintă o ameninţare pentru liniştea, ordinea şi siguranţa publice sau
2. contravine altor interese publice enunţate în articolul 8 § 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului
2) Existenţa faptelor concrete în sensul alineatului 1 se consideră că a fost stabilită în cazul când un străin
1. a fost condamnat de o jurisdicţie austriacă la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen mai mare de trei luni, la o pedeapsă cu închisoarea parţial însoţită de suspendare sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen mai mare de şase luni însoţită de suspendare sub supraveghere, sau a fost condamnat mai mult decât o dată printr-o hotărâre definitivă pentru aceeaşi tendinţă periculoasă de comitere a faptelor penale. ”
Articolul 37
„ 1) Atunci când o ordonanţă de expulzare (...) poate provoca o ingerinţă în viaţa privată sau de familie a străinului, ea trebuie să fie pronunţată doar în caz de urgenţă necesară în vederea realizării unuia dintre scopurile enunţate în articolul 8 § 2 din convenţia europeană a drepturilor omului.
2) (...) o ordonanţă de expulzare nu poate fi nici într-un caz pronunţată dacă impactul său asupra situaţiei străinului şi familiei sale este mai important decât consecinţele nefaste pe care le-ar avea lipsa unei asemenea măsuri. La stabilirea ponderii factorilor de mai sus, ar trebuie să se ţină cont, printre altele, de următoarele circumstanţe :
1. durata şederii şi nivelul de integrare a străinului sau ale membrilor familiei sale
2. trăinicia legăturilor de familie şi altele. ”
Articolul 38
„ 1) O ordonanţă de expulzare nu poate fi pronunţată dacă
(...)
4. străinul a locuit în ţara de primire din copilărie şi este stabilit în mod legal de mai mult ani. ”
31. Curtea administrativă a considerat că numai străinii care au crescut în Austria de la vârsta de cel mult trei ani pot pretinde că au trăit acolo din „copilărie„ în sensul articolului 38 § 1 (4) al Legii privind străinii (a se vedea, spre exemplu, decizia din 17 septembrie 2001, nr. 96/18/0150, hotărârea din 2 martie 1999, nr. 98/18/0244, şi hotărârea din 21 septembrie 2000, nr. 2000/18/0135).
B. Codul Civil
32. Articolul 21 § 2 din Codul Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) prevede :
„Sunt considerate minori persoanele care nu au atins vârsta de optsprezece ani: (...)”
Această formulare a articolului 21 din Codul Civil a intrat în vigoare la 1 iulie 2001. Înainte de această dată, vârsta majoratului era de nouăsprezece ani.
III. TEXTELE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Instrumentele Consiliului Europei
33. Următoarele două recomandări ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei prezintă un interes deosebit în contextul acestei speţe :
34. Prima dintre ele este Recomandarea Rec(2000)15 a Comitetului de Miniştri privind securitatea migranţilor pe termen lung şi care prevede, printre altele:
„ 4. Cu privire la protecţia împotriva expulzării
a) Orice decizie de expulzare a unui imigrant pe termen lung ar trebui să ia în considerare, având în vedere principiul proporţionalităţii şi în lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, următoarele criterii :
– conduita personală a imigrantului ;
– durata de şedere ;
– consecinţele atât pentru imigrant, cât şi pentru familia sa ;
– legăturile existente între imigrant şi familia acestuia cu ţara de origine.
b) În vederea aplicării principiului proporţionalităţii stabilit la alineatul 4 a), Statele membre ar trebui să ia în considerare, în modul cuvenit, durata sau felul regimului de şedere, precum şi severitatea infracţiunii comise de către imigrantul pe termen lung. Statele membre pot prevedea, printre altele, că un imigrant pe termen lung nu ar trebui să fie expulzat :
– după cinci ani de şedere, dacă nu a fost condamnat pentru o infracţiune penală la o pedeapsă cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani fără suspendare ;
– după zece ani de şedere, dacă nu a fost condamnat pentru o infracţiune penală la o pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de cinci ani fără suspendare ;
După douăzeci de ani de şedere, un imigrant pe termen lung nu ar trebui să fie pasibil de expulzare.
c) Imigranţii pe termen lung, născuţi pe teritoriul unui Stat membru sau care au fost admişi înainte de împlinirea vârstei de zece ani şi care locuiesc acolo în mod legal şi obişnuit, nu ar trebui să fie pasibili de expulzare după atingerea vârstei de optsprezece ani.
Imigranţii pe termen lung minori nu pot fi, în principiu, obiectul unei măsuri de expulzare.
d) În orice caz, fiecare Stat membru ar trebui să poată prevedea, în legislaţia sa internă, posibilitatea de a expulza un imigrant pe termen lung, dacă acesta prezintă o ameninţare serioasă pentru siguranţa publică sau securitatea Statului. ”
35. Cea de-a doua este Recomandarea Rec(2002)4 cu privire la statutul juridic al persoanelor admise pentru reîntregirea familiei şi precizează că în cazul în care este prevăzută o măsură cum ar fi retragerea sau refuzul de a prelungi permisul de şedere sau expulzarea unui membru de familie :
„ (...) Statele membre ar trebui să ţină cont, în mod corespunzător, de criterii cum ar fi : locul său de naştere, vârsta pe care a avut-o când a intrat pe teritoriul Statului, durata sa de şedere, relaţiile de familie, existenţa unei familii în Statul de origine, precum şi trăinicia relaţiilor sale sociale şi culturale cu Statul de origine. Interesul şi bunăstarea copiilor merită o atenţie deosebită. ”
B. Instrumentele Organizației Naţiunilor Unite
36. Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 şi la care Austria este parte, prevede :
Articolul 1
„În sensul prezentei Convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă. ”
Articolul 3
„ 1. În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerate primordiale. ”
Articolul 40
„ 1. Statele părţi recunosc oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.”
37. Comitetul pentru Drepturile Copilului, în observaţiile sale finale cu privire la al doilea raport periodic privind Austriei (CRC/C/15/Add. 251, 31 martie 2005, §§ 53 şi 54), şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la numărul tot mai mare a persoanelor sub vârsta de optsprezece ani aflaţi în detenţie – fenomen care afectează în mod disproporţionat minorii de origine străină – şi recomandă, ţinând cont de articolul 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru a facilita readaptarea şi reintegrarea socială a copiilor care au avut probleme cu sistemul justiţiei juvenile.
38. În observaţiile sale generale nr. 10 (2007) cu privire la drepturile copiilor în sistemul justiţiei juvenile (CRC/C/GC/10, 25 aprilie 2007, § 71), Comitetul pentru Drepturile Copilului precizează în legătură cu măsurile ce urmează a fi luate în domeniul justiţiei juvenile :
„Comitetul doreşte să sublinieze faptul că răspunsul la o infracţiune întotdeauna trebuie să fie proporțional nu numai cu circumstanţele şi gravitatea infracţiunii, dar şi cu vârsta, cu responsabilitatea scăzută, cu situaţia şi necesitățile copilului, precum şi cu diverse necesități, mai ales pe termen lung, ale societăţii. O abordare strict punitivă nu este compatibilă cu principiile directoare ale justiţiei juvenile enunţate în articolul 40 § 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului (...) În cazurile de infracţiuni grave comise de copii, trebuie să fie prevăzute măsuri proporţionale cu situaţia delicventului şi cu gravitatea infracţiunii, ţinând cont de necesitatea de asigurare a siguranţei publice şi de sancţionare a infracţiunilor de acest fel. În cazul copiilor, asupra la asemenea considerațiuni întotdeauna trebuie să prevaleze necesitatea de a asigura bunăstarea şi interesul superior al copilului şi de a promova reintegrarea acestuia.”
C. Dreptul şi practica Uniunii Europene
39. Deoarece atât Austria, cât şi Bulgaria, sunt membre ale Uniunii Europene din 1 ianuarie 1995 şi, respectiv, 1 ianuarie 2007, este cazul de a menţiona următoarele două directive, printre celelalte care examinează chestiuni ce ţin de migraţie, inclusiv condiţiile care trebuie respectate în cazul expulzării cetăţenilor unui alt Stat membru sau unui Stat terţ.
40. Directiva 2003/109/CE privind statutul cetățenilor țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, adoptată de Consiliu la 25 noiembrie 2003, în părţile sale relevante în cazul speţei, prevede :
Articolul 12
„Protecţia împotriva expulzării
1. Statele membre nu pot lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung decât dacă acesta reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică.
2. Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de rațiuni economice.
3. Înainte de a lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung, statele membre iau în considerare următoarele elemente:
a) durata şederii pe teritoriul lor;
b) vârsta persoanei în cauză ;
c) consecințele pentru persoana în cauză și pentru membrii familiei sale;
d) legăturile cu țara de reședință sau absența legăturilor cu țara de origine.
(...) ”
41. Părţile relevante din cel de-al doilea text comunitar, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul Statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, prevăd următoarele :
Articolul 27
„ Principii generale
1. Sub rezerva dispoziţiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică şi siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice
2. Măsurile luate din motive de ordin public sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate justificări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală
(...) ”
Articolul 28
„ Protecţia împotriva expulzării
1. Înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile sale cu ţara de origine
2. Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de şedere permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau siguranţă publică.
3. Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetăţenilor Uniunii, indiferent de cetăţenia acestora, cu excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranţă publică definite de statele membre, dacă aceştia:
a) şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori
b) sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în conformitate cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989. ”
42. Din jurisprudenţa Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) rezultă că orice decizie de refuz al accesului pe teritoriu sau de expulzare trebuie să se întemeieze pe conduita personală a individului în cauză şi pe o evaluare a situaţiei pentru a şti dacă acesta prezintă o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică.
43. În hotărârea sa Orfanopoulos v. Land Baden-Württemberg şi Oliveri v. Land Baden-Württemberg din 29 aprilie 2004 (cauzele C-482/01 şi C‑493/01, dispozitiv, punctul 3-5), CJCE a menţionat :
„3. Articolul 3 din directiva 64/221 se opune practicii naţionale conform căreia jurisdicţiile naţionale nu ar trebui să ia în considerare, atunci când verifică legalitatea măsurii de expulzare ordonată împotriva resortisantului unui alt Stat membru, a elementelor faptice intervenite după luarea ultimei decizii a autorităţilor competente care ar putea atrage dispariţia sau diminuarea în mod semnificativ a ameninţării pe care o constituie la moment, pentru ordinea publică, conduita persoanei în cauză. Acesta este mai ales cazul în care între data deciziei de expulzare şi data verificării legalităţii acestei decizii de către jurisdicţia competentă, a trecut o perioadă mai lungă de timp.
4. Articolele 39 CE şi 3 din directiva 64/221 se opun legislaţiei sau practicii naţionale prin care este dispusă o măsură de expulzare de pe teritoriu a resortisantului unui alt Stat membru care a fost condamnat la o anumită pedeapsă pentru infracţiunile comise, fără a se ţine cont de considerente de familie, doar în baza presupunerii că acesta trebuie să fie expulzat, fără a se ţine cont în modul corespunzător de comportamentul personal sau ameninţarea pe care acesta o reprezintă pentru ordinea publică.
5. Articolul 39 CE şi directiva 64/221 nu se opun măsurii de expulzare a resortisantului unui Stat membru care a fost condamnat la o anumită pedeapsă pentru anumite tipuri de infracţiuni şi care, pe de o parte, reprezintă la moment o ameninţare pentru ordinea publică şi, pe de altă parte, a locuit mai mulţi ani în Statul membru gazdă şi poate invoca considerente de familie împotriva expulzării sale, cu condiţia că evaluarea ocazională de către autorităţile naţionale a stabilirii echilibrului just între interesele legitime în cauză este efectuată în conformitate cu principiile generale ale dreptului comunitar şi, în special, ţinând cont, în mod corespunzător, de respectarea drepturilor fundamentale, cum ar fi protecţia vieţii de familie. ”
44. În hotărârea sa Comisia Comunităţilor europene v. Spania din 31 ianuarie 2006 (cauza C-503/03, dispozitiv, punctul 1), CJCE s-a exprimat în felul următor :
„ (...) prin refuzul accesului Dlui Farid pe teritoriul Statelor părţi la Acordul privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la 14 iunie 1985 la Schengen, precum şi prin refuzul de a perfecta o viză de intrare pe teritoriul acestor State Dlor Farid şi Bouchair, resortisanţi ai unui Stat terţ, ambii soţi ai resortisanţilor unui Stat membru, în baza singurului motiv că aceştia erau înregistraţi în sistemul de informaţii Schengen în scopurile nepermiterii intrării acestora, fără a verifica în prealabil dacă prezenţa acestor persoane reprezenta o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă care afectează un interes fundamental al societăţii, Regatul Unit nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 1-3 din directiva 64/221/CEE a Consiliului, din 25 februarie 1964, de a coordona măsurile speciale referitoare la circulaţia şi şederea cetăţenilor străini, care sunt justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică. ”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
45. Reclamantul s-a plâns pe decizia de expulzare pronunţată împotriva sa şi expulzarea sa ulterioară în Bulgaria. El a invocat articolul 8 din Convenţie care, în părţile sale relevante, prevede următoarele :
„ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, (...)
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. ”
A. Hotărârea Camerei
46. Camera a menţionat că reclamantul nu a contestat existenţa unei ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie.
47. Aceasta a admis că măsura disputată era prevăzută în dreptul intern, şi anume articolul 36 § 1 al Legii din 1997 privind străinii, şi că nu era nimic arbitrar în refuzul de a aplica articolul 38 § 1 (4) din această lege, care, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii administrative, interzice pronunţarea unei decizii de expulzare a străinilor care locuiesc în mod legal în Austria de la vârsta de cel puţin trei ani. În plus, Camera a stabilit că părţile nu au disputat faptul că ingerinţa urmărea un scop legitim, apărarea ordinii şi prevenirea infracțiunilor.
48. Reamintind jurisprudenţa constantă a Curţii cu privire la articolul 8 în ceea ce priveşte expulzarea străinilor condamnaţi pentru infracţiuni, inclusiv hotărârea pronunţată recent de către Marea Cameră în cauza Üner v. Olanda ([GC], nr. 46410/99, §§ 57-58, CEDH 2006‑XII), Camera a indicat factorii relevanţi care urmează a fi luaţi în considerare, şi anume :
– natura şi gravitatea infracţiunilor comise de reclamant ;
– durata şederii persoanei în cauză în ţara gazdă ;
– perioada de timp care s-a scurs între săvârşirea infracţiunii şi impunerea măsurii disputate, şi conduita reclamantului în această perioadă ;
– trăinicia legăturilor sociale, culturale şi de familie cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.
49. Aplicând aceste criterii în prezenta speţă, Camera a ţinut cont de faptul că reclamantul a venit în Austria la vârsta de şase ani împreună cu familia, că el vorbea germana şi că a învăţat la şcoală în Austria, că infracţiunile pe care le-a săvârşit, deşi de o anumită gravitate, au fost mai degrabă exemple tipice ale delincvenţei juvenile şi, cu excepția uneia, nu au implicat nici acte de violenţă, nici trafic de droguri. Mai mult decât atât, Camera a ţinut cont de conduita reclamantului după eliberare sa în mai 2002 până la expulzarea în decembrie 2003, de trăinicia legăturilor sociale, culturale şi familiale în Austria şi de lipsa oricăror legături cu Bulgaria, ţara sa de origine. Având în vedere aceste elemente, ea a considerat că o intedicţie de şedere pe un termen de zece ani, deşi având o durată limitată, a fost neproporţională cu scopul legitim urmărit. Prin urmare, aceasta a considerat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
B. Argumentele părţilor
1. Reclamantul
50. Reclamantul a subliniat faptul că atunci când împotriva sa a fost pronunţată decizia de expulzare el era minor şi că, prin urmare, această măsură a afectat în primul rând „viaţa [sa] de familie”.
51. Reclamantul a fost de acord cu hotărârea Camerei şi a precizat că aceasta, în mod corespunzător, a ţinut cont de faptul că el era adolescent la momentul comiterii infracţiunilor şi acestea, cu o excepția uneia, nu au implicat acte de violenţă. În schimb, el a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia infracţiunile comise de un consumator de droguri, cum ar fi furturile, sunt la fel de grave ca şi traficul de droguri. În plus, el a invocat trăinicia legăturilor sale de familie, susţinând că după eliberare a locuit cu părinţii şi că însăşi mama sa l-a însoţit în Bulgaria atunci când a fost expulzat pentru a-l ajuta în primele săptămâni. El la fel a precizat că toţi anii de şcoală i-a petrecut în Austria şi a adăugat că, deşi a abandonat şcoala în perioada comiterii infracţiunilor, el şi-a finalizat studiile în timpul executării pedepsei cu închisoarea.
52. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că nu are legături de familie sau sociale în Bulgaria. Cât priveşte cunoaşterea limbii bulgare, acesta a menţionat în cadrul audierii în faţa Curţii că familia sa aparţine minorităţii turce din Bulgaria. Prin urmare, el nu cunoaşte deloc limba bulgară.
2. Guvernul
53. Guvernul nu contestă că expulzarea a constituit o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamantului. Totodată, el a remarcat faptul că, deşi la momentul pronunţării măsurii reclamantul era minor, acesta a atins majoratul în timpul procesului. Guvernul a mai adăugat că relaţia dintre un adult şi părinţii săi nu se consideră a fi neapărat o „viaţă de familie”.
54. Guvernul şi-a axat observaţiile pe necesitatea ingerinţei. Acesta a afirmat că în hotărârea sa Camera nu a ţinut cont de marja de apreciere a Statului. Astfel, Camera nu s-a limitat la examinarea respectării principiilor directoare care rezultă din jurisprudenţa Curţii, dar de fapt a substituit autoritățile naționale în stabilirea echilibrului dintre interese. Prin urmare, Curtea a acţionat ca o curte de apel sau, după cum se spune uneori, ca o „ a patra instanță”.
55. Guvernul a supus criticii lipsa de claritate în jurisprudenţa Curţii și a susținut că, având în vedere evoluţia acestei jurisprudenţe şi diferenţele de abordare şi elucidare adoptate de diverse Camere, pentru autorităţile naționale este dificil de a evita decizii care încalcă articolul 8 din Convenţie.
56. Guvernul a considerat că hotărârea Camerei nu aplică corect criteriile expuse în hotărârile Boultif v. Elveţia (nr. 54273/00, § 48, CEDH 2001-IX) şi Üner (citată mai sus, § 57). În opinia sa, infracţiunile comise de reclamant erau destul de grave. Aceste infracţiuni au fost săvârşite de o persoană dependentă de droguri, de aceea ar trebui să le fie acordată o importanţă la fel de mare ca şi infracțiunilor legate de droguri. Mai mult decât atât, sentinţa a fost destul de gravă, având în vedere faptul că, în conformitate cu articolul 5 § 4 din Legea cu privire la tribunalul pentru minori, pedeapsa maximală a fost redusă în jumătate. În plus, reclamantul nu avea legături de familie trainice, deoarece nu se afla sub influenţa educativă a părinţilor şi, spre deosebire de reclamanţii în cauzele Boultif şi Üner (hotărâri precitate), el încă nu-şi întemeiase propria familie, nu avea relaţii sociale trainice şi nu era integrat în societate deoarece a renunţat la şcoală, nu a urmat nicio pregătire profesională şi niciodată nu a lucrat în Austria.
57. Guvernul a menţionat anterior că reclamantul ar fi trebuit să aibă unele cunoştinţe de limbă bulgară deoarece a locuit primii şase ani de viaţă în Bulgaria. Totodată, la audiere, el nu a contestat explicaţia oferită de reclamant cu privire la lipsa lui de cunoştinţe de limbă bulgară (paragraful 52 de mai sus).
58. Mai mult decât atât, Guvernul a abordat un punct de principiu, și anume că în hotărârea sa Camera a ţinut cont de faptele survenite după decizia internă definitivă, inclusiv conduita reclamantului după eliberarea lui în mai 2002 până la expulzarea acestuia în decembrie 2003.
59. Invocând cauza Kaya v. Germania (nr. 31753/02, § 57, 28 iunie 2007), el a afirmat că data de reper este cea la care decizia de expulzare a devenit definitivă în cadrul procedurii interne, astfel Curtea nu ar trebui să ia în considerare niciun eveniment ulterior. Orice altă interpretare ce ar permite luarea în considerare a evenimentelor survenite după decizia internă definitivă ar fi în contradicţie cu însăşi esenţa regulii de epuizare a căilor de recurs interne prevăzută de articolul 35 § 1, și anume că un Stat contractant este responsabil de presupuse încălcările doar după ce a avut ocazia de a le soluţiona în propria ordine juridică. De fapt, dreptul intern prevedea posibilitatea revocării deciziei de expulzare, fie la cererea reclamantului, fie la iniţiativa autorităţilor, după dispariţia motivelor care au justificat pronunţarea acestei măsuri.
60. Guvernul a precizat că această cauză a fost neordinară prin faptul că, de obicei, perioada între data la care măsura de expulzare devine definitivă şi data expulzării este foarte scurtă. Perioada îndelungată de timp în prezenta speţă se explică prin faptul că autorităţile au aşteptat ca reclamantul să atingă majoratul pentru a-l expulza.
C. Aprecierea Curţii
1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie
61. Curtea consideră că pronunţarea şi executarea deciziei de expulzare împotriva reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului lui la respectarea ”vieţii [sale] private şi de familie”. Ea reaminteşte că problema existenţei vieţii de familie în sensul articolului 8 trebuie evaluată în contextul situaţiei în perioada în care măsura de expulzare a devenit definitivă (El Boujaïdi v. Franţa, hotărârea din 26 septembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VI, p. 1990, § 33, Ezzouhdi v. Franţa, nr. 47160/99, § 25, 13 februarie 2001, Yildiz v. Autria, nr. 37295/97, § 34, 31 octombrie 2002, Mokrani v. Franţa, nr. 52206/99, § 34, 15 iulie 2003, şi Kaya, citată mai sus, § 57).
62. La momentul impunerii măsurii de expulzare reclamantul era minor. El a atins vârsta majoratului, mai exact optsprezece ani, în noiembrie 2002, când măsura a devenit definitivă, după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, dar încă locuia cu părinţii. În orice caz, Curtea a admis în anumite cauze referitoare la tineri adulţi care încă nu şi-au întemeiat propria familie, că legăturile lor cu părinţii şi alte rude apropiate pot fi considerate ca o „viaţă de familie” (Bouchelkia v. Franţa, hotărârea din 29 ianuarie 1997, Culegere 1997-I, p. 63, § 41, El Boujaïdi, citată mai sus, § 33, şi Ezzouhdi, citată mai sus, § 26).
63. În plus, Curtea reaminteşte că nu toţi imigranţii stabiliţi, indiferent de durata şederii lor în ţara din care aceştia urmează a fi expulzaţi, trebuie neapărat să aibă o „viaţă de familie” în sensul articolului 8. Cu toate acestea, întrucât articolul 8 protejează şi dreptul de a întemeia şi a întreţine relaţii cu semenii şi cu lumea exterioară şi că uneori acesta cuprinde aspecte ale identităţii sociale a individului, trebuie admis faptul că totalitatea relaţiilor sociale între imigranţii stabiliţi şi comunitatea în care ei trăiesc constituie un element al noţiunii de „viaţă privată” în sensul articolului 8. Indiferent de existenţa sau nu a unei „vieţi de familie”, expulzarea unui imigrant stabilit este considerată ca o ingerinţă în dreptul lui la respectarea vieţii private. Şi doar în dependenţă de circumstanţele cauzei înaintate în faţa sa, Curtea va decide dacă va pune accent mai degrabă pe „viaţa de familie” decât pe „viaţa privată” (Üner, citată mai sus, § 59).
64. În consecinţă, măsurile contestate au afectat atât „viaţa privată” a reclamantului, cât şi „viaţa de familie” a acestuia.
65. O astfel de ingerinţă va fi contrară articolului 8 din Convenţie, cu excepţia cazului în care aceasta se poate justifica conform alineatului 2 al acestui articol, şi anume dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime enumerate în această dispoziţie şi dacă este „necesară într-o societate democratică” pentru a-l sau a le atinge.
2. „Prevăzută de lege”
66. Măsura contestată este prevăzută în dreptul intern, şi anume articolul 36 § 1 al Legii din 1997 privind străinii. Reclamantul nu a susţinut argumentul potrivit căruia Curtea administrativă a refuzat în mod arbitrar să aplice articolul 38 § 1 (4) din această lege. Marea Cameră observă, la fel cum a observat şi Camera, că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii administrative, articolul 38 § 1 (4) este aplicabil doar în cazul străinilor care au venit în Austria la vârsta de cel puţin trei ani şi care au locuit în mod legal în această ţară (paragrafele 31 şi 47 de mai sus). Reclamantul a venit în Austria doar la vârsta de şase ani. Marea Cameră nu are deci niciun motiv de a adopta o concluzie diferită de cea a Camerei, potrivit căreia ingerinţa disputată era „prevăzută de lege”.
3. Scopul legitim
67. Nu a fost contestat faptul că ingerinţa a urmărit un scop legitim şi anume cel de „apărare a ordinii şi de prevenire a infracțiunilor”.
4. „Necesară într-o societate democratică”
a) Principii generale
68. Principala problemă care urmează să fie determinată este dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. Principiile fundamentale în această privinţă sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii şi recent au fost rezumate după cum urmează : (Üner, citată mai sus, §§ 54-55 şi 57-58) :
„ 54. Curtea reafirmă de la bun început că, potrivit unui principiu de drept internaţional consacrat, Statele au dreptul, sub rezerva obligaţiilor sale în baza tratatelor, să controleze intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali v. Regatul Unit, hotărâre din 28 mai 1985, seria A nr. 94, p. 34, § 67, Boujlifa v. Franţa, hotărâre din 21 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑VI, p. 2264, § 42). Convenţia nu garantează dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-o anumită ţară şi, în exercitarea misiunii sale de menţinere a ordinii publice, Statele contractante au dreptul de a expulza un străin condamnat pentru infracţiuni. Cu toate acestea, în măsura în care pot afecta un drept protejat de articolul 8 § 1, deciziile lor în acest domeniu trebuie să fie prevăzute de lege și să se dovedească necesare într-o societate democratică, şi anume să fie justificate printr-o necesitate socială imperioasă şi, în special, să fie proporţionale scopului legitim urmărit (Dalia v. Franţa, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 91, § 52, Mehemi v. Franţa, hotărârea din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1971, § 34, Boultif v. Elveţia, citată mai sus, § 46, şi Slivenko v. Letonia [GC], nr. 48321/99, CEDH 2003-X, § 113).
55. Curtea consideră că aceste principii se aplică indiferent de faptul dacă un străin a venit în ţara gazdă la o vârstă adultă, în copilărie sau înainte de a se fi născut. În acest sens ea face referire la Recomandarea 1504 (2001) privind non-expulzarea imigranţilor pe termen lung, în care Adunarea parlamentară a Consiliului Europei recomandă Comitetului de Miniştri să invite Statele membre, printre altele, să garanteze ca imigranţii pe termen lung născuţi sau crescuţi în ţara gazdă să nu poată fi în niciun caz expulzaţi (paragraful 37 de mai sus). În timp ce unele State contractante au adoptat legi şi reglementări care prevăd că imigranţii pe termen lung născuţi pe teritoriul lor sau veniţi pe teritoriul lor în copilărie nu pot fi expulzaţi în baza antecedentelor penale ale acestora (paragraful 39 de mai sus), un asemenea drept absolut de non-expulzare nu poate rezulta din articolul 8 al Convenţiei, alineatul 2 al căruia este formulat în termeni care permit în mod explicit excepţii de la drepturile generale garantate în alineatul 1.
(...)
57. Chiar dacă în aceste condiţii articolul 8 din Convenţie nu conferă unei anumite categorii de străini un drept absolut de a nu fi expulzaţi, jurisprudenţa Curţii demonstrează pe larg că există circumstanţe în care expulzarea unui străin implică încălcarea acestei dispoziţii (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Moustaquim v. Belgia, Beldjoudi v. Franţa şi Boultif v. Elveţia, precitate ; a se vedea, de asemenea, Amrollahi v. Danemarca, nr. 56811/00, 11 iulie 2002, Yılmaz v. Germania, nr. 52853/99, 17 aprilie 2003, şi Keles v. Germania nr. 32231/02, 27 octombrie 2005). În cauza Boultif, citată anterior, Curtea a enumerat criteriile care le utilizează pentru a aprecia dacă o măsură de expulzare era necesară într-o societate democratică şi proporţională scopului legitim urmărit. Aceste criterii, reproduse la paragraful 40 din hotărârea Camerei, sunt următoarele:
– natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de reclamant;
– durata şederii persoanei în cauză în ţara din care urmează a fi expulzat;
– perioada de timp care s-a scurs de la comiterea infracţiunii, precum şi conduita reclamantului în această perioadă;
– naţionalitatea diverselor persoane în cauză;
– situaţia familială a reclamantului, în special, după caz, durata căsătoriei acestuia, precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul unui cuplu;
– dacă soţul sau soţia cunoștea la momentul întemeierii unei familii despre infracţiunea comisă;
– dacă au rezultat copii din căsătorie şi, în acest caz, vârsta acestora;
şi
– gravitatea dificultăţilor cu care soţul sau soţia riscă să se confrunte în ţara în care reclamantul urmează a fi expulzat.
58. Curtea doreşte să clarifice două criterii care sunt, probabil, deja implicit incluse în cele identificate în hotărârea Boultif :
– interesul şi bunăstarea copiilor, mai ales gravitatea dificultăţilor cu care copiii reclamantului riscă să se confrunte în ţara în care acesta urmează a fi expulzat ; şi
– trăinicia legăturilor sociale, culturale şi familiale cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.
În ceea ce priveşte primul criteriu, Curtea menţionează că acesta se reflectă deja în jurisprudenţa sa actuală (a se vedea, spre exemplu, Şen v. Olanda, nr. 31465/96, § 40, 21 decembrie 2001, Tuquabo-Tekle şi alţii v. Olanda, nr. 60665/00, § 47, 1 decembrie 2005) şi că este în conformitate cu Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2002)4 privind statutul juridic al persoanelor admise pentru reîntregirea familiei (paragraful 38 de mai sus).
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, ar trebui remarcat faptul că deşi reclamantul din cauza Boultif era deja adult când a venit în Elveţia, Curtea a considerat că „criteriile Boultif ” se aplică a fortiori în cazurile în care reclamanţii s-au născut în ţara gazdă sau au ajuns acolo în copilărie (a se vedea Mokrani v. Franţa, nr. 52206/99, § 31, 15 iulie 2003). De fapt, raţionamentul care stă la baza deciziei de a face din durata şederii unei persoane în ţara gazdă unul dintre elementele ce urmează a fi luate în considerare, constă în ipoteza conform căreia cu cât mai lungă este perioada de şedere a unei persoane într-o anumită ţară, cu atât mai trainice sunt legăturile sale cu această ţară şi cu atât mai slabe sunt legăturile sale cu ţara de origine. Este evident că, în contextul acestor consideraţii, Curtea va ţine cont de situaţia particulară a străinilor care şi-au petrecut în mare parte, dacă nu integral, copilăria în ţara gazdă, care au fost crescuţi şi educaţi acolo. ”
69. În hotărârea Üner, precum şi în hotărârea Boultif citată mai sus (§ 48), Curtea a avut grijă să stabilească criteriile – enunțate în jurisprudenţa sa anterioară – care urmează să fie aplicate la evaluarea dacă o măsură de expulzare este necesară într-o societate democratică și dacă este proporţională scopului legitim urmărit.
70. Curtea subliniază că, în timp ce criteriile stabilite în jurisprudenţa sa şi enunţate în hotărârile Boultif şi Üner vizează facilitarea aplicării articolului 8 de către instanțele naționale în cauzele cu privire la expulzare, ponderea lor va varia în mod inevitabil în dependenţă de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze. Mai mult decât atât, ar trebui să se ţină cont de faptul că, în cazul în care, precum în speţă, ingerinţa în exercitarea drepturilor reclamantului protejate de articolul 8 urmăreşte scopul legitim de apărare a ordinii şi de prevenire a infracțiunilor (paragraful 67 de mai sus), criteriile menţionate anterior trebuie să ajute la evaluarea măsurii în care reclamantul riscă să provoace dezordini sau să se angajeze în activități criminale.
71. Într-un caz similar cu cel de faţă, în care persoana care trebuie să fie expulzată este un tânăr adult care încă nu şi-a întemeiat propria familie, criteriile relevante sunt următoarele :
– natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de reclamant ;
– durata şederii reclamantului în ţara din care urmează a fi expulzat ;
– perioada de timp care s-a scurs de la comiterea infracţiunii, precum şi conduita reclamantului în această perioadă;
– trăinicia legăturilor sociale, culturale şi familiale cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.
72. Curtea ar dori de asemenea să precizeze că la aplicarea unora dintre criteriile menţionate mai sus poate avea importanţă vârsta persoanei în cauză. Spre exemplu, pentru a evalua natura şi gravitatea infracţiunii comise de reclamant este cazul de a examina dacă el a săvârşit-o când era minor sau când era adult (a se vedea, spre exemplu, Moustaquim v. Belgia, hotărârea din 18 februarie 1991, seria A nr. 193, p. 19, § 44, şi Radovanovic v. Autria, nr. 42703/98, § 35, 22 aprilie 2004).
73. Mai mult decât atât, atunci când este examinată durata şederii reclamantului în ţara din care urmează a fi expulzat şi trăinicia legăturilor sale sociale, culturale şi familiale cu ţara gazdă, în mod clar urmează a distinge situațiile în care persoana în cauză a venit în ţară din copilărie sau tinereţe, sau dacă s-a născut acolo, sau dacă a venit când deja era adultă. Această diferenţiere este reflectată în diverse instrumente ale Consiliului Europei, inclusiv în recomandările Rec(2001)15 şi Rec(2002)4 ale Comitetului de Miniştri (paragrafele 34-35 de mai sus).
74. Deşi articolul 8 nu conferă unei anumite categorii de străini un drept absolut de a nu fi expulzaţi (Üner, citată mai sus, § 57), Curtea a recunoscut deja necesitatea de a lua în considerare situaţia specială a străinilor care au petrecut cea mai mare parte, sau chiar toată copilăria, în ţara gazdă, care au fost crescuţi şi educaţi acolo (Üner, citată mai sus, § 58 in fine).
75. Pe scurt, Curtea consideră că în cazul unui imigrant pe termen lung care a petrecut în mod legal cea mai mare parte sau chiar toată copilăria şi tinereţea în ţara gazdă, ar trebui înaintate argumente foarte serioase pentru a justifica exulzarea acestuia, cu atât mai mult dacă persoana în cauză a comis infracţiunile care au motivat măsura de expulzare fiind minor.
76. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale beneficiază de o anumită marjă de aprecieze atunci când apreciază dacă o ingerinţă în exercitarea unui drept protejat de articolul 8 este necesară într-o societate democratică şi proporţională scopului legitim urmărit (Slivenko v. Letonia [GC], nr. 48321/99, § 113, CEDH 2003-X, şi Berrehab v. Olanda, hotărârea din 21 iunie 1988, seria A nr. 138, p. 15, § 28). Totodată, Curtea a susținut în mod constant că sarcina sa constă în aprecierea dacă măsurile contestate au respectat echilibrul just între interesele implicate, şi anume, pe de o parte, drepturile persoanei în cauză protejate de Convenţie şi, pe de altă parte, interesele societăţii (a se vedea, printre multe altele, Boultif, citată mai sus, § 47). Această marjă de apreciere a Statului este în acord perfect cu supravegherea europeană înglobând atât legea, cât şi deciziile care o pun în aplicare, chiar şi atunci când aceste decizii emană de la o instanță independentă (a se vedea, mutatis mutandis, Societatea Colas Est şi alţii v. Franţa, nr. 37971/97, § 47, CEDH 2002-III). Curtea este prin urmare competentă de a decide în ultimă instanţă dacă o măsură de expulzare este compatibilă cu articolul 8.
b) Aplicarea principiilor menţionate mai sus în cazul speţei
i. Natura şi gravitatea infracţiunilor comise de reclamant
77. Curtea menţionează că reclamantul a comis infracţiunile în cauză în decurs de un an şi trei luni, şi anume între noiembrie 1998 şi ianuarie 2000 (paragrafele 14 şi 15 de mai sus), când acesta avea între paisprezece şi cincisprezece ani.
78. În septembrie 1999 reclamantul a fost acuzat pentru prima dată pe douăzeci şi două de capete de furt calificat săvârşit în grup şi de tentativă de furt calificat săvârşit în grup, de organizarea unui grup criminal, de şantaj, agresiuni şi utilizarea neautorizată a unui vehicul. El a fost condamnat la închisoare pe un termen de optsprezece luni, treisprezece dintre care au fost cu suspendare condiționată sub supraveghere, şi a fost obligat să urmeze un tratament de detoxificare, din cauza consumului de droguri.
79. A doua oară, în mai 2000, reclamantul a fost acuzat pe optsprezece capete de furt calificat sau tentative de furt şi a fost condamnat la închisoare pe un termen de cincisprezece luni. Deoarece reclamantul nu a respectat condiția de a urma un tratament de detoxificare, tribunalul a revocat suspendarea executării primei condamnări.
80. Marea Cameră a fost de acord cu opinia Camerei care a considerat că infracţiunile comise de reclamant erau de o anumită gravitate şi că acestuia i-au fost aplicate pedepse grave, mai exact o pedeapsă efectivă cu închisoarea pentru o perioadă totală de doi ani şi nouă luni. Guvernul a susținut că aceste infracţiuni trebuie să fie considerate la fel de grave cum sunt cele legate de droguri, deoarece reclamantul fiind consumator de droguri a săvârşit infracţiunile date pentru a-şi finanța consumul de droguri. Curtea nu este de acord cu acest punct de vedere. Într-adevăr, în ceea ce priveşte traficul de droguri, ea a dat dovadă de înțelegere pentru fermitatea autorităţilor naţionale faţă de cei care contribuie la răspândirea acestui flagel (a se vedea, spre exemplu, Dalia v. Franţa, hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 92, § 54, şi Baghli v. Franţa, nr. 34374/97, § 48, CEDH 1999-VIII). Totodată, ea nu a adoptat aceeaşi abordare în privinţa persoanele condamnate pentru consum de droguri (Ezzouhdi, citată mai sus, § 34).
81. În opinia Curţii, aspectul decisiv în speţă este vârsta tânără la care reclamantul a comis infracţiunile şi caracterul lor non-violent, cu excepția uneia singure. Acest aspect face o distincţie clară între prezenta speţă şi cauzele Boultif şi Üner (citate mai sus) în care măsurile de expulzare au fost determinate de infracţiuni însoţite de violenţă – jaf în prima cauză, şi omor din imprudenţă şi agresiune săvârşită de un adult, în cea de-a doua cauză. Examinând conduita reclamantului care a stat la baza condamnării acestuia, Curtea remarcă faptul că majoritatea infracţiunilor au constituit spargeri de distribuitoare automate de produse, maşini, magazine şi restaurante, precum şi furturi de bani şi bunuri. Singura infracţiune violentă de care a fost acuzat reclamantul a fost împingerea şi lovirea cu piciorul a unui alt tânăr, provocându-i astfel contuzii. Fără a subestima gravitatea acestor acte şi a daunelor provocate, Curtea susţine că ele ar putea fi considerate ca acte de delincvenţă juvenilă.
82. În opinia Curţii, în cazul în care măsura de expulzare este determinată de infracţiunile comise de un minor, este necesar să se ia în considerare interesul superior al copilului. Jurisprudenţa Curţii privind articolul 8 se referă la această obligaţie în diferite contexte (a se vedea, spre exemplu, în domeniul protecţiei copilăriei, Scozzari şi Giunta v. Italia [GC], nrele 39221/98 şi 41963/98, § 148, CEDH 2000‑VIII), inclusiv expulzarea străinilor (Üner, citată mai sus, § 58). În cauza Üner a trebuit să fie examinată situaţia copiilor în calitate de membri ai familiei unei persoane ce urma să fie expulzată. Ea a subliniat că interesul superior şi bunăstarea copiilor reclamantului, mai ales gravitatea dificultăţilor cu care aceşti copii riscau să se confrunte în ţara în care era expulzată persoana în cauză, constituiau criterii de evaluare dacă măsura de expulzare era necesară într-o societate democratică. Curtea consideră că obligaţia de a ţine cont de interesul superior al copilului se aplică şi atunci când persoana care urmează a fi expulzată este ea însăşi minoră sau atunci când – cum este în prezenta speţă – expulzarea este motivată de infracţiuni pe care persoana în cauză le-a comis când era minoră. În această privinţă, Curtea menţionează că dreptul comunitar de asemenea acordă minorilor o protecţie specială împotriva expulzării (paragraful 41 de mai sus, articolul 28 § 3 b) din Directiva 2004/38/CE). În afară de aceasta, obligaţia de a lua în considerare interesul superior al copilului a fost consacrată şi în articolul 3 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (alineatul 36 de mai sus).
83. Cât priveşte expulzarea unui delincvent juvenil, Curtea consideră că obligaţia de a lua în considerare interesul superior al copilului include şi facilitarea reintegrării acestuia. În această privinţă, ea observă că potrivit articolului 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, reintegrarea este unul dintre scopurile sistemului de justiţie juvenilă (paragrafele 36-38 de mai sus). În opinia Curţii, acest scop nu poate fi atins dacă legăturile sociale şi de familie sunt rupte din cauza expulzării, care trebuie să rămână a fi ultima măsură la care ar trebui să se recurgă în caz de delincvenţă juvenilă. În acest sens, autorităţile austriece nu au acordat atenţia corespunzătoare acestor aspecte.
84. În concluzie, Curtea consideră că expulzarea unui imigrant pe termen lung din cauza infracţiunile în mare parte non-violente comise în perioada când era minor poate fi justificată cu dificultate (Moustaquim, citată mai sus, § 44, privind condamnarea unui reclamant pentru infracţiuni comise în perioada adolescenţei, printre care mai multe capete de furt calificat, un capăt de tăinuire a bunurilor sustrase şi unul de distrugere a unui vehicul, două capete de acuzare de agresiune şi unul de ameninţare, şi Jakupovic v. Autria, nr. 36757/97, § 27, 6 februarie 2003, cauză în care expulzarea fusese motivată de două condamnări pentru furt comise de reclamant când era minor şi în care în plus persoana în cauză era încă minoră la momentul expulzării sale).
85. În schimb, Curtea a precizat că infracțiunile foarte violente pot justifica expulzarea, chiar și atunci când sunt comise de către un minor (Bouchelkia, citată mai sus, p. 65, § 51, cauză în care Curtea nu a constatat încălcarea articolului 8 prin emiterea ordonanţei de expulzare a reclamantului în rezultatul condamnării acestuia pentru viol însoţit de violenţe, săvârşit la vârsta de şaptesprezece ani ; în deciziile Hizir Kilic v. Danemarca, nr. 20277/05, şi Ferhat Kilic v. Danemarca, nr. 20730/05, din 22 ianuarie 2007, Curtea a declarat inadmisibile plângerile reclamanţilor referitoare la ordonanţele de expulzare emise contra lor ca urmare a condamnării acestora pentru tentativă de jaf, agresiune agravată şi omor din imprudenţă comise la vârsta de şaispreşece şi, respectiv, şaptesprezece ani).
ii. Durata şederii reclamantului
86. Venit în Austria în 1990, la vârsta de şase ani, reclamantul şi-a petrecut restul copilăriei şi adolescenţa în ţara respectivă. El locuia în mod legal cu părinţii, fratele său şi sora, şi în martie 1999 a obţinut un permis de şedere permanent.
iii. Perioada de timp care s-a scurs de la comiterea infracţiunii, precum şi conduita reclamantului în această perioadă
87. După cum s-a menţionat mai sus, după ianuarie 2000 reclamantul nu a comis noi infracţiuni. Atunci când a fost examinat comportamentul acestuia după comiterea infracţiunilor, Camera a luat în considerare perioada de până la expulzarea sa în decembrie 2003. Ea a acordat importanţă perioadei pe parcursul căreia persoana în cauză a avut o conduită corectă după eliberarea sa în mai 2002, menţionând că el nu a comis nicio altă infracţiune în timpul celor optsprezece luni până la expulzare.
88. În opinia Guvernului, Camera nu trebuia să ia în considerare faptele survenite după decizia definitivă internă (paragrafele 58-59 de mai sus). El susţine că decizia Curţii administrative a fost pronunţată înainte de eliberarea reclamantului. În orice caz, atât Curtea administrativă, cât şi Curtea Constituţională și-au întemeiat deciziile pe faptele stabilite de către autorităţile administrative în ultimă instanţă. În prezenta cauză, aceasta era decizia din 19 iulie 2001 a Direcţiei pentru siguranţa publică din Viena.
89. Curtea observă că hotărârea Boultif (citată mai sus, § 51) recomandă utilizarea în calitate de criteriu a „perioadei de timp care s-a scurs de la comiterea infracţiunii, precum şi conduita reclamantului în această perioadă”. În acea cauză, Curtea a ţinut cont de întreaga perioadă care s-a scurs de la săvârşirea infracţiunilor în 1994 până la plecarea reclamantului în Suedia în 2000, considerând că exemplara conduită a reclamantului în penitenciar şi angajarea sa ulterioară în câmpul muncii au diminuat temerile că el pe viitor va constitui o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică. Cu toate acestea, din faptele acelei cauze nu rezultă care a fost termenul exact care s-a scurs între decizia definitivă internă pronunţată de tribunalul federal elveţian în noiembrie 1999 şi plecarea reclamantului „la o dată nespecificată în 2000” (ibidem, §§ 19 şi 22). Într-un alt caz, în care între decizia Curţii administrative austriece din decembrie 1996 şi plecarea reclamantului în iunie 1997 au trecut şapte luni, Curtea a luat în considerare conduita exemplară de care acesta a dat dovadă după ultima sa condamnare, în aprilie 1994, până la încheierea procedurii în decembrie 1996 (Yildiz, citată mai sus, §§ 24-26 și 45).
90. Dacă urmăm abordarea adoptată în hotărârea Boultif (citată mai sus, § 51), aprecierea riscului pe care această persoană îl reprezintă pentru societate este influenţată în mare măsură de faptul că între comiterea infracţiunilor şi expulzarea persoanei în cauză a existat o perioadă semnificativă de conduită exemplară.
91. În această privinţă, trebuie de ținut cont de faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii cu privire la articolul 3, în cazul în care expulzarea are loc înaintea pronunţării hotărârii Curţii, existența riscului cu care s-a confruntat reclamantul în ţara în care a fost expulzat trebuie să fie evaluat având în vedere faptele care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute de Statul contractant la momentul expulzării. În cauzele în care reclamantul nu a fost expulzat cât timp durează examinarea cauzei în faţa Curţii, perioada care urmează a fi luată în considerare este cea în care se desfășoară procedura în faţa Curţii (Saadi v. Italia [GC], nr. 37201/06, § 133, 28 februarie 2008). În asemenea tip de cauze, Curtea nu se limitează la evaluarea situaţiei de la data pronunţării deciziei interne definitive prin care a fost dispusă expulzarea.
92. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului care rezultă din articolul 35 § 1 din Convenţie şi potrivit căruia evenimentele intervenite după decizia internă definitivă nu trebuie luate în considerare. Este adevărat că obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne este menită să asigure faptul că Statele sunt trase la răspundere în fața unui organ internațional pentru actele lor, după ce au avut posibilitatea de a soluţiona situația prin intermediul sistemului lor juridic intern (Akdivar şi alţii v. Turcia, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere 1996-IV, p. 1210, § 65). Cu toate acestea, în cazurile de expulzare, o astfel de întrebare apare numai în cazul unei lungi perioade de timp între decizia definitivă de impunere a măsurii de expulzare și expulzarea efectivă.
93. În această privinţă, Curtea subliniază că sarcina sa este de a evalua compatibilitatea cu Convenţia a expulzării efective a reclamantului şi nu a hotărârii definitive de expulzare. Se pare că aceeaşi abordare a fost urmată, mutatis mutandis, şi de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene care în hotărârea sa Orfanopoulos et Oliveri a afirmat că articolul 3 din Directiva 64/221 face imposibilă practica naţională prin care instanţele naţionale nu ar lua în considerare, la verificarea legalităţii expulzării cetățeanului unui alt Stat membru, faptele intervenite după ultima decizie a autorităţilor competente (paragraful 43 de mai sus). Prin urmare, în cauze de acest fel, Statul trebuie să-şi organizeze sistemul astfel încât să fie în măsură să ia în considerare noile fapte. Această abordare nu este incompatibilă cu aprecierea existenţei unei „vieţi de familie” la momentul în care măsura de expulzare devine definitivă, în lipsa oricărui element care ar indica că „viaţa de familie” a reclamantului a încetat după această dată (paragraful 61 de mai sus). Chiar dacă ar fi fost așa, reclamantul poate invoca în continuare protecţia dreptului său la „viaţă privată” în sensul articolului 8 (paragraful 63 de mai sus).
94. Guvernul susţine în acest sens că o procedură pentru a verifica dacă mai persistă condiţiile care justifică expulzarea putea fi inițiată fie la cererea reclamantului, fie la iniţiativa autorităţilor . Din speţă rezultă că autorităţile naționale puteau efectua o nouă evaluare.
95. Curtea va lua prin urmare în considerare conduita reclamantului între ianuarie 2000, când acesta a comis ultima infracţiune, şi decembrie 2003, când a avut loc expulzarea. În această perioadă de aproape trei ani şi unsprezece luni, reclamantul a petrecut doi ani şi trei luni şi jumătate la închisoare, din 11 februarie 2000 până la 24 mai 2002. După eliberare până la 27 noiembrie 2003, dată la care a fost plasat în detenţie în vederea expulzării, reclamantul s-a aflat încă un an şi jumătate în Austria fără a săvârşi noi infracţiuni. Cu toate acestea, spre deosebire de cauza Boultif (hotărârea citată mai sus, § 51), Curtea nu cunoaște prea multe despre comportamentul reclamantului în închisoare – cu excepţia faptului că acesta nu a fost eliberat înainte de termen – şi cunoaște chiar mai puțin în ce măsură situaţia reclamantului s-a stabilizat după eliberare. De aceea, spre deosebire de Cameră, ea consideră că „perioada de timp care s-a scurs de la comiterea infracţiune, precum şi conduita reclamantului în această perioadă” are mai puţină importanţă în raport cu alte criterii, printre care faptul că reclamantul a comis infracţiunile, majoritatea non-violente, atunci când era minor.
iv. Trăinicia legăturilor sociale, culturale şi familiale cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie
96. Curtea remarcă faptul că reclamantul şi-a petrecut anii de formare din copilărie şi tinereţe în Austria. El vorbeşte limba germană şi a fost educat în Austria, unde locuiesc toate rudele sale. Prin urmare, principalele sale legături sociale, culturale şi familiale sunt în ţara respectivă.
97. Cât priveşte legăturile reclamantului cu ţara sa de origine, Curtea menţionează că reclamantul a explicat în mod convingător că la momentul expulzării el nu vorbea deloc limba bulgară. El nu citea şi nu scria în grafie chirilică, fapt care nu a fost contestat, deoarece niciodată nu a mers la şcoală în Bulgaria. Cu atât mai mult nu s-a demonstrat şi nici nu s-a enunțat că el ar fi avut alte legături strânse cu ţara sa de origine.
v. Durata ordonanței de expulzare
98. În cele din urmă, pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei, Curtea va lua în considerare durata perioadei de expulzare. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii, Camera a remarcat în mod corect că durata unei măsuri de expulzare trebuie să fie considerată ca unul dintre elementele relevante (a se vedea, cauze în care durata nelimitată a unei măsuri de expulzare a stat la baza concluziei că măsura era disproporţionată, a se vedea Ezzouhdi, citată mai sus, § 35, Yilmaz v. Germania, nr. 52853/99, §§ 48-49, 17 aprilie 2003, şi Radovanovic, citată mai sus, § 37; cauze în care durata limitată a măsurii de expulzare au stat la baza concluziei că măsura era proproţională, a se vedea Benhebba, citată mai sus, § 37, Jankov v. Germania (dec.), nr. 35112/92, 13 ianuarie 2000, şi Üner, citată mai sus, § 65).
99. Marea Cameră împărtăşeşte opinia Camerei conform căreia durata limitată a perioadei de expulzare nu este decisivă în prezenta cauză. Având în vedere vârsta tânără a reclamantului, zece ani de interdicţie a şederii în Austria este aproape la fel de mult ca şi perioada cât el a locuit în Austria, această perioadă fiind una determinantă în viaţa sa.
vi. Concluzie
100. Având în vedere cele expuse mai sus, în special caracterul non-violent – cu o singură excepţie – al infracţiunilor comise de către reclamant când era minor şi obligaţia Statului de a facilita reintegrarea lui în societate, perioada în care reclamantul a locuit în mod legal în Austria, legăturile sale familiale, sociale şi lingvistice în Austria şi lipsa legăturilor demonstrate cu ţara de origine, Curtea consideră că dispunerea măsurii de expulzare, chiar pentru o durată de timp limitată, era disproporţionată scopului legitim urmărit, mai exact scopului de „apărare a ordinii şi prevenire a infracțiunilor”. Prin urmare, această măsură nu a fost „necesară într-o societate democratică”.
101. În consecinţă a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
102. Articolul 41 din Convenţie prevede :
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
1. Hotărârea Camerei
103. Camera a ţinut cont de cauzele similare (Yildiz, citată mai sus, § 51, Jakupovic, citată mai sus, § 37, Radovanovic v. Autria (reparaţia echitabilă), nr. 42703/98, § 11, 16 decembrie 2004, şi Mehemi, citată mai sus, § 41) şi a declarat că faptul constatării unei încălcări constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral eventual suportat de către reclamant.
2. Observaţiile părţilor
104. Reclamantul pretinde suma de 5 000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-a suportat din cauza îndepărtării sale de familie.
105. Guvernul consideră că faptul constatării încălcării reprezintă în sine o reparaţie echitabilă suficientă.
3. Decizia Curţii
106. Curtea consideră că reclamantul incontestabil a trăit sentimente de stres şi anxietate, din cauza expulzării sale. După o evaluare echitabilă Curtea acordă reclamantului 3 000 euro (Mokrani, citată mai sus, § 43), plus orice taxă care poate fi percepută la impozitare.
B. Costuri şi cheltuieli
1. Hotărârea Camerei
107. Camera a acordat reclamantului 5 759,96 euro, inclusiv taxa pe valoare adăugată (TVA), pentru costurile şi cheltuielile efectuate în cadrul procedurii interne şi în procedura desfăşurată în temeiul Convenţiei până la pronunţarea hotărârii Camerei. Această sumă a inclus 3 797,96 euro pentru procedura internă şi 1 962 euro pentru procedura în faţa Curţii.
2. Observaţiile părţilor
108. În faţa Marii Camere, reclamantul şi-a menţinut pretenţiile cu privire la procedura internă. Cât priveşte procedura desfăşurată în temeiul Convenţiei, el a pretins o sumă totală de 12 190,56 euro, inclusiv TVA, dintre care 6 879,84 euro, inclusiv TVA, pentru procedura în faţa Marii Camere. În afară de aceasta, el a solicitat 457,26 euro pentru cheltuielile de transport şi diurnă în legătură cu participarea avocatului său la audiere.
109. Guvernul menţionează că suma costurilor şi cheltuielilor suportate până la încheierea procedurii în faţa Camerei, şi anume 5 759,96 euro, a fost acceptată de Cameră şi acordată în întregime. Guvernul nu a formulat niciun comentariu cu privire la costurile suportate în cadrul procedurii din faţa Marii Camere.
3. Decizia Curţii
110. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne şi a procedurii în temeiul Convenţiei până la hotărârea Camerei, Marea Cameră este de acord cu opinia Camerei că ele au fost suportate în realitate, au fost necesare şi rezonabile ca mărime şi prin urmare confirmă acordarea sumei de 5 759,96 euro. Cât priveşte costurile şi cheltuielile aferente procedurii în faţa sa, Marea Cameră la fel consideră că ele au fost suportate în realitate, au fost necesare şi rezonabile ca mărime. Ea a acordat prin urmare suma pretinsă, mai exact 6 879,84 euro, inclusiv TVA, plus 457,26 euro pentru cheltuieli de transport şi diurnă, ceea ce reprezintă o sumă totală de 7 337,10 euro.
111. În consecinţă, Curtea acordă reclamantului suma totală de 13 097,06 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
112. Curtea consideră că este rezonabil ca penalităţile de întârziere să fie calculate în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăște, cu şaisprezece voturi împotriva la unul, că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie;
2. Hotărăște, cu şaisprezece voturi împotriva la unul,
a) că Statul reclamat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3 000 euro (trei mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută la impozitare, şi 13 097,06 euro (treisprezece mii nouăzeci şi şapte de euro şi şase cenţi) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice eventuală taxă datorată de reclamant ;
b) că, de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, să fie plătită o dobândă calculată la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei puncte procente ;
3. Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamantului cu privire la reparaţie echitabilă.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţa publică desfăşurată la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 23 iunie 2008.
Vincent BergerJean-Paul Costa
JurisconsultPreşedinte
La prezenta hotărârea se anexează, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecătorului Steiner.
J.-P.C.
V.B.
Opinia separată nu a fost tradusă, dar este inclusă în versiunile lingvistice oficiale, engleză și franceză, ale hotărârii, care poate fi consultată în HUDOC, baza de date a jurisprudenței Curții.
Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiţia ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenţionaţi să utilizaţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy