©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Emitent:
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA ÎNTÂI
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 585 din 24 august 2007
HOTĂRÂREA
din 21 septembrie 2006
în Cauza Maszni împotriva României
(Cererea nr. 59.892/00)
Strasbourg
În Cauza Maszni împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), statuând în cadrul unei camere formate din domnii C.L. Rozakis, preşedinte, L. Loucaides, doamna F. Tulkens, domnul C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnul A. Kovler, doamna E. Steiner, judecători, şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 31 august 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 59.892/00) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marcel Maszni (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 14 octombrie 1999, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul Dorin Andronic, avocat în Suceava. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat prin agentul sau, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins în special că procesul sau în faţa instanţelor militare nu a respectat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie pe motivul că acestea nu îndeplineau garanţiile de independenţă şi imparţialitate. De asemenea, el a susţinut că anularea permisului sau de conducere de către poliţie a reprezentat o a doua pedeapsă aplicată pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penală de către instanţele militare pentru o infracţiune din Codul rutier.
4. Cererea a fost atribuită Secţiunii a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 28 septembrie 2004, camera a declarat cererea parţial admisibilă.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţă a fost atribuită Secţiei întâi, astfel remaniată (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în anul 1969 şi locuieşte în Suceava.
A. Suspendarea permisului de conducere al reclamantului şi procedura penală împotriva sa
9. La data de 29 mai 1997, poliţia din Suceava a suspendat pentru doua luni permisul de conducere al reclamantului, angajat la o societate comercială ca agent comercial, pe motivul că la data de 10 mai 1997, aflat la volanul autoturismului sau, nu s-a oprit la o intersecţie cu o cale ferată, săvârşind astfel o contravenţie la Codul rutier.
10. La data de 9 iunie 1997, reclamantul, aflat la volanul autoturismului sau, a fost oprit de agenţii de poliţie pentru un control al actelor. El le-a prezentat autorizaţia provizorie de circulaţie, eliberată la data de 6 iunie 1997 de poliţia din Botoşani, care îi permitea să conducă până la data de 21 iunie 1997. Verificarea autorizaţiei provizorii a arătat că acest document era un fals şi că fusese confecţionat de agentul de poliţie B.D.
11. Printr-un rechizitoriu al Parchetului Militar, agentul de poliţie a fost acuzat de falsificare de documente oficiale, iar reclamantul a fost inculpat pentru instigare la fals, uz de fals şi conducere a unui autoturism în timpul perioadei de suspendare a permisului sau, infracţiune pedepsită de art. 36 din Decretul nr. 328/1966.
12. Agentul de poliţie a fost adus în faţa Tribunalului Militar din Iaşi deoarece făcea parte din membrii forţelor armate. În ceea ce-l priveşte pe reclamant, competenţa acestui tribunal a fost extinsă în privinţa sa, în temeiul art. 35 din Codul de procedură penală, din cauza conexităţii infracţiunilor ce îi erau imputate cu cea reţinută împotriva lui B.D.
13. Prin hotărârea din 31 august 1998, tribunalul militar a acceptat faptele aşa cum au fost ele expuse de Parchetul Militar în rechizitoriul sau şi l-a condamnat pe reclamant la un an şi 4 luni de închisoare cu suspendare pentru infracţiunea pedepsită de art. 36 din Decretul nr. 328/1966.
14. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri în faţa Tribunalului Militar Teritorial din Bucureşti şi a solicitat achitarea sa. El a pretins că, neştiind că autorizaţia este un fals, el nu comisese o infracţiune prin faptul că a folosit-o. El a recunoscut că i-a cerut lui B.D. o astfel de autorizaţie, dar a subliniat că nu îl instigase să comită un fals.
15. Prin Hotărârea din 4 februarie 1999 instanţa a respins apelul reclamantului, pe motiv că din totalitatea probelor depuse la dosar reieşea că reclamantul era cel care insistase pe lângă agentul de poliţie B.D. pentru a-i confecţiona documentul fals.
16. În urma recursului reclamantului, hotărârea tribunalului militar teritorial a fost confirmată printr-o hotărâre a Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999.
17. După expirarea termenului de două luni de suspendare a permisului de conducere, poliţia i l-a restituit reclamantului.
B. Anularea permisului de conducere al reclamantului
18. Reclamantul şi-a folosit permisul până la data de 7 septembrie 1999, data la care, la propunerea şefului de poliţie rutieră, comandatul de poliţie judeţeană l-a anulat, în temeiul art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, pe motivul că fusese condamnat definitiv prin Hotărârea din 15 aprilie 1999 a Curţii Militare de Apel pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră.
19. Reclamantul a contestat anularea permisului său printr-o acţiune în contencios administrativ. El a arătat că, în hotărârea sa, Curtea Militară de Apel nu pronunţase nicio pedeapsă complementară de anulare a permisului şi că, prin urmare, anularea hotărâtă de poliţie era ilegală şi îi încălca dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul sau de a munci, având în vedere că locul sau de muncă îi impunea frecvente deplasări cu autoturismul.
20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că măsura era legală din moment ce, în temeiul art. 43 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, comandantului de poliţie judeţeană îi era permis să anuleze permisul de conducere al persoanei condamnate pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră, caz prevăzut de art. 42 alin. 2 din decretul mai sus menţionat.
21. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966. Excepţia a fost trimisă în faţa Curţii Constituţionale. Reclamantul a arătat că art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 îi încălca în principal libertatea de circulaţie şi permitea limitarea drepturilor şi libertăţilor sale de către un organ administrativ. Prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea Constituţională, confirmând constituţionalitatea articolului în discuţie, a respins excepţia, apreciind că condiţiile de exercitare a libertăţii de circulaţie erau prevăzute de lege şi că aceasta dădea poliţiei posibilitatea să anuleze permisul. Curtea Constituţională a adăugat că libertatea de circulaţie nu implica faptul că anularea trebuia hotărâtă în mod necesar de către o instanţă şi că ea putea să ţină şi de competenţele exclusive ale poliţiei.
22. Prin Decizia din 12 decembrie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului, apreciind că, în urma unei condamnări pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră, poliţia era obligată să anuleze permisul persoanei în cauza. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că anularea permisului era automată şi că, prin urmare, nu putea să fie controlată de instanţe.
23. La data de 30 aprilie 2002, reclamantul a promovat examenul pentru obţinerea unui nou permis de conducere, ce i-a fost eliberat la data de 9 mai 2002.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale pertinente
A. Dreptul intern
24. Prevederile pertinente în vigoare la data respectivă sunt următoarele:
1. Constituţie
Articolul 123
„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.”
Articolul 124
„Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Suprem al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.”
2. Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare
Articolul 23
„Judecătorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.”
Articolul 24
„Poate fi numit magistrat militar persoana care, în afara condiţiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, are calitatea de ofiţer activ. ”
Articolul 25
„Judecătorii şi procurorii militari sunt numiţi în funcţie prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.”
Articolul 27
„Judecătorii militari numiţi în condiţiile prezentei legi sunt inamovibili. Procurorii militari şi judecătorii militari stagiari se bucura de stabilitate.”
Articolul 28
„Dispoziţiile din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor sunt aplicabile şi magistraţilor militari. ”
Articolul 29
„La şedinţele de judecată magistraţii militari sunt obligaţi să poarte uniformă militară.”
Articolul 30
„Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate. Salarizarea şi celelalte drepturi (...) se asigură de Ministerul Apărării Naţionale în concordanţă cu prevederile Legii salarizării organelor puterii judecătoreşti [nr. 50/1960] şi cu reglementările referitoare la drepturile materiale şi băneşti specifice calităţii de militar activ şi, respectiv, de salariat civil al acestui minister.
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale.”
Articolul 31
„Încălcarea de către magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage răspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia.
Comiterea de către magistraţii militari a unor abateri disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor lor că magistraţi atrage răspunderea acestora în condiţiile şi după procedurile prevăzute în Legea pentru organizarea judecătorească [nr. 92/1992].”
3. Codul de procedură penală
Articolul 26
„Tribunalul militar judeca (...) infracţiunile comise de militari (...).”
25. Domeniul de aplicare al articolului mai sus menţionat a fost restrâns odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 privind statutul poliţiştilor, care prevede că aceştia sunt funcţionari civili. Potrivit acestei legi, competenţa asupra infracţiunilor comise de poliţişti revine instanţelor civile.
Articolul 33
„Este conexitate:
a)când doua sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b)când doua sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;”
Articolul 35
„În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei militare.”
4. Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice
Articolul 22 alineatul 4
„Nu poate fi admisă la examenul pentru obţinerea permisului de conducere persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice (...).”
Articolul 36
„Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul, fără permis de conducere sau cu permis necorespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori că urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehiculele.”
Articolul 42 alineatul 2
„Permisul de conducere se poate anula şi în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 22 alin. 4”.
Articolul 43
„Anularea permisului de conducere, în cazurile prevăzute de prezentul decret, se hotărăşte de şeful miliţiei judeţene sau al miliţiei municipiului Bucureşti ori de locţiitorul acestuia, în raza căreia titularul permisului a săvârşit fapta.”
26. Prevederile Decretului nr. 328/1966 au fost abrogate şi înlocuite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. De la data intrării în vigoare a ordonanţei poliţia nu mai are dreptul să hotărască oportunitatea anulării permisului de conducere, aceasta prerogativă ţinând de aprecierea judecătorului penal.
B. Competenţa instanţelor militare pentru a judeca civili: situaţia în Europa şi în alte instanţe internaţionale
1. Situaţia în Europa
27. Chiar dacă există o anumită diversitate în legislaţiile ţărilor europene referitoare la competenţa instanţelor militare de a judeca civili, în marea majoritate a sistemelor juridice aceasta este inexistentă sau limitată, pe timp de pace, pe de o parte, la civilii încorporaţi în forţele armate prin contract sau printr-o altă legătură de subordonare şi, pe de altă parte, la anumite situaţii foarte precise, cum ar fi, de exemplu, în caz de infracţiune sau complicitate la o infracţiune împotriva forţelor armate ori încălcarea proprietăţii armatei.
2. Sistemul Naţiunilor Unite
28. În observaţiile sale generale din 1984 referitoare la art. 14 din Pactul international cu privire la drepturile civile şi politice*1), Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite (Comitetul) a atras atenţia statelor membre în termenii de mai jos:
Notă
*1) „Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul că litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil(...).”
„Comitetul observă existenţa, în numeroase ţări, a unor instanţe militare sau de excepţie care judeca civili, ceea ce riscă să ridice probleme serioase în ceea ce priveşte administrarea echitabilă, imparţială şi independenţa a justiţiei. În unele cazuri, aceste tribunale sunt constituite pentru a permite aplicarea unor proceduri excepţionale ce nu sunt conforme cu normele obişnuite ale justiţiei. Dacă este adevărat că Pactul nu interzice constituirea de instanţe de acest tip, condiţiile pe care le enunţă nu indică mai puţin evident că judecarea civililor de către aceste instanţe ar trebui să fie excepţională şi să se desfăşoare în condiţii ce respectă în mod veritabil toate garanţiile stipulate la art. 14. Comitetul a observat o gravă lipsă de informaţii în această privinţă în rapoartele anumitor state membre ale căror instituţii judiciare cuprind instanţe de acest tip pentru judecarea civililor. În anumite ţări, aceste instanţe militare şi de excepţie nu oferă garanţiile stricte ale unei bune administrări a justiţiei în conformitate cu prevederile art. 14, care sunt indispensabile pentru protecţia efectivă a drepturilor omului.”
29. Raporturile de ţară ce au fost adoptate ulterior au permis Comitetului să-şi clarifice poziţia. Acesta nu mai ezită să critice statele a căror legislaţie mai permite încă instanţelor militare să judece civili. Comitetul invită aceste ţări să îşi reformeze legislaţia în materie, felicitându-le pe acelea dintre ele care au demarat o astfel de reformă. În definitiv, Comitetul a apreciat că „instanţele militare nu trebuiau să fie abilitate să judece cauze ce nu se refereau la infracţiuni comise de membri ai forţei armate în exercitarea funcţiilor lor”. În raportul sau din 1999 referitor la Polonia, Comitetul este şi mai incisiv atunci când se arată „(...) preocupat de informaţiile referitoare la extinderea competenţei pe care o au instanţele militare pentru a judeca civili; în ciuda restricţiilor aduse recent acestei proceduri, Comitetul nu poate admite că aceasta practica se justifica prin comoditatea ce există în judecarea de către instanţa militară a oricărei persoane ce a participat într-o măsură oarecare la săvârşirea unei infracţiuni al cărei autor principal este un membru al forţelor armate”. (Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Polonia, Doc. CCPR/C/79/Add.110, 29 iulie 1999, § 21).
30. Au fost adresate critici similare Federaţiei Ruse şi Slovaciei, pentru a nu cita decât statele membre ale Consiliului Europei, solicitând că, în niciun caz, cadrele militare să nu judece civili (vezi, în special, Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Slovacia, Doc. CCPR/C/79/Add.79, 4 august 1997, § 20).
31. În fine, se poate cita raportul din 13 ianuarie 2006 al raportorului special al subcomisiei pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, asupra problemei administrării justiţiei de către instanţele militare.
Principiul nr. 1 din document prevede următoarele:
„Instanţele militare, dacă există, nu pot fi create decât prin constituţie sau lege, cu respectarea principiului separării puterilor. Ele trebuie să facă parte integrantă din aparatul judiciar normal.”
Raportorul precizează totuşi că:
„(...) «constituţionalizarea» instanţelor militare care există în mai multe ţări nu trebuie să le situeze în afara dreptului comun, deasupra legii, ci, dimpotrivă, să le înscrie în principiile statului de drept, începând cu cel al separării puterilor şi cel al ierarhiei normelor.”
Principiul nr. 2 subliniază respectarea normelor dreptului internaţional astfel:
„Instanţele militare trebuie să aplice normele şi procedurile recunoscute pe plan internaţional care garantează un proces echitabil, în orice circumstanţe, inclusiv regulile dreptului internaţional umanitar.
Mai mult, principiul nr. 5 ce tratează competenţa funcţională a instanţelor militare enunţă următoarele:
Instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. În orice situaţii, statul are grijă că civilii acuzaţi de o infracţiune penală, de orice natură ar fi ea, să fie judecaţi de instanţe civile.”
3. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului
32. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a adoptat o jurisprudenţă constantă excluzând civilii din competenţa instanţelor militare, în condiţiile de mai jos (traducere):
„Într-un stat democratic, guvernat de supremaţia dreptului, competenţa instanţelor militare în materie penală ar trebui să fie de natură restrictivă şi excepţională şi să urmărească protecţia unor interese juridice speciale, în raport cu funcţiile atribuite prin lege armatei. Prin urmare, civilii trebuie excluşi din competenţa instanţelor militare, a căror competenţa ar trebui să se limiteze la cadrele militare ce au săvârşit infracţiuni sau delicte de natură să creeze prejudicii intereselor de ordin militar protejate prin lege.” (CIADH, Durând şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, §117).
33. Aceasta jurisprudenţă, întemeiată pe art. 8 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, a fost reluată în alte cauze soluţionate de Curte, iar Comisia Interamericană adoptase deja o astfel de abordare (a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pp. 118 şi urm.).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
34. Reclamantul pretinde că procesul sau în faţa Tribunalului Militar din Iaşi, a Tribunalului Militar Teritorial din Bucureşti şi a Curţii Militare de Apel nu a respectat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Argumentele părţilor
35. Pentru reclamant instanţele militare nu pot fi considerate „o instanţă independentă şi imparţială” în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, din moment ce judecătorii militari sunt subordonaţi Ministerului Apărării. El arată că, în temeiul art. 23, 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993, aceştia sunt ofiţeri activi şi salariaţi ai armatei şi trebuie să se supună disciplinei militare.
36. Guvernul susţine că judecătorii ce statuează în cadrul instanţelor militare respectă criteriile de independenţă şi imparţialitate impuse de art. 6 § 1 din Convenţie. El arată că modalitatea de numire a lor, inamovibilitatea şi stabilitatea în funcţie ce le sunt recunoscute, precum şi drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu cele ale omologilor lor civili şi oferă garanţii suficiente de independenţă şi imparţialitate.
37. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare de a judeca civili, Guvernul subliniază că ea asigură o mai bună soluţionare a cauzelor penale, deoarece ea face posibilă o analiză a tuturor elementelor infracţiunilor comise, evitând astfel soluţiile contradictorii.
38. Mai mult, Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde o aşa-zisă lipsa de independenţă şi de imparţialitate a instanţelor militare din moment ce nu s-a plâns niciodată în faţa acestor instanţe de eventuale vicii de procedură ce le-ar fi putut pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
39. Curtea reafirmă încă de la început ca, pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independenţa” în sensul art. 6 § 1, trebuie luată în calcul, în special, modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor externe şi capacitatea de a şti dacă există sau nu o apartenenţa de independenţă (vezi, printre multe altele, Hotărîrea Zolatas împotriva Greciei, nr. 38.240/02, § 24, 2 iunie 2005).
40. Cât despre problema imparţialităţii unei instanţe, în contextul specific al prezentei cauze, ea trebuie apreciată în funcţie de un demers obiectiv care să permită asigurarea că ea oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (vezi, printre multe altele, hotărârile Bulut împotriva Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, p. 356, § 31, şi Thomann împotriva Elveţiei din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30).
41. Curtea observă că trebuie făcută o distincţie între procedurile civile şi cele administrative, pe de o parte, şi procedurile penale, pe de altă parte. Deoarece circumstanţele speţei se referă la o procedură penală, Curtea îşi va limita analiza la acest domeniu precis.
42. Curtea reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice că instanţele militare să statueze asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1 (Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004).
43. Cu toate acestea, avem de-a face cu o cu totul altă situaţie atunci când legislaţia naţională abilitează acest tip de instanţe să judece civili în materie penală.
44. Curtea observă că nu se poate susţine că Convenţia exclude în mod absolut competenţa instanţelor militare în cauze ce implica civili. Totuşi, existenţa unei astfel de competenţe ar trebuie să facă obiectul unei analize mult mai riguroase.
45. De altfel, Curtea a acordat importantă în numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie să apară în faţa unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare (a se vedea, în ultima instanţa, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-..., şi Şahiner împotriva Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat că o astfel de situaţie ridică în mod serios problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004).
46. Aceasta preocupare, care este cu atât mai importantă atunci când este vorba despre o instanţă compusă exclusiv din magistraţi militari, determină Curtea să afirme că faptul că astfel de instanţe hotărăsc asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penală îndreptate împotriva unor civili nu poate fi considerat conform cu art. 6 decât în cazuri excepţionale.
47. Curtea este susţinută în abordarea sa de evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivel international (§ 27-33 de mai sus) şi care confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.
48. În această privinţă trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către instanţele militare. Acest text enunţă, la principiul nr. 5, că „instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. În orice caz, statul trebuie să aibă grijă că civilii acuzaţi de o infracţiune penală, oricare ar fi natura ei, să fie judecaţi de instanţe civile” (vezi § 31 de mai sus).
49. O poziţie similară fusese deja adoptată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durând şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117, citată la § 32 de mai sus), care subliniase că instanţa militară era înfiinţată, prin diferite legi, în scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa sa trebuia rezervată aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.
50. Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupa armata în organizarea constituţională a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securităţii naţionale, puterea judiciară ţinând în principiu, după părerea sa, de domeniul societăţii civile. De asemenea, ea ţine cont de existenţa unor reguli speciale ce guvernează organizarea internă şi structura ierarhică a forţelor armate.
51. Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz, în concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.
52. Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauza într-o poziţie foarte diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală (a se vedea Ergin, citată mai sus).
2. Aplicarea acestor principii în speţă
53. În speţă, Curtea observă că, prin jocul prevederilor legale referitoare la competenţa instanţelor militare, reclamantul, care nu avea nicio legătură de loialitate sau de subordonare cu armata, a fost totuşi adus în faţa instanţelor militare pentru infracţiuni de drept comun.
54. Având în vedere că acest capăt de cerere al reclamantului se referă în mod esenţial la pretinsa lipsa de independenţă a judecătorilor militari şi că el avansează acelaşi argument, şi anume apartenenţa judecătorilor militari la ierarhia armatei, pentru a contesta şi imparţialitatea instanţelor militare, Curtea va analiza cele două probleme deodată (a se vedea, mutatis mutandis, Incal împotriva Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, p. 1.571, § 65, şi Ciraklar împotriva Turciei, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII, p. 3.072, § 38).
55. În acest sens, Curtea observă că statutul judecătorilor militari asigură anumite garanţii de independenţă şi imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi formare profesională că şi omologii lor civili şi se bucura de garanţii constituţionale identice cu cele de care beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, sunt inamovibili şi se bucura de stabilitate.
56. În schimb, alte caracteristici ale statutului judecătorilor militari pot aduce o umbră de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii lor. Art. 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993 prevăd că judecătorii militari sunt ofiţeri de carieră, că sunt remuneraţi de către Ministerul Apărării, că se supun disciplinei militare şi că promovarea lor este guvernată de reglementările interne ale armatei.
57. În ceea ce priveşte motivele invocate de Guvern pentru a justifica competenţa instanţelor militare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, Curtea nu poate subscrie la argumentul conform căruia ea era necesară pentru a proceda la o analiză a ansamblului faptelor şi a evita soluţii contradictorii, din moment ce infracţiunile pentru care era acuzat reclamantul puteau fi disociate de cele puse pe seama agentului de poliţie.
58. În ceea ce priveşte ultimul argument al Guvernului, care se aseamănă mai degrabă cu o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, Curtea apreciază că reclamantului nu i se poate reproşa faptul că nu a ridicat în faţa instanţelor militare problema lipsei de independenţă şi de imparţialitate a acestor instanţe. O eventuală plângere în acest sens nu ar fi schimbat cu nimic procedura, deoarece competenţa exclusivă a instanţelor militare pentru toate infracţiunile conexe comise de către un civil şi de către un militar reiese direct din art. 35 din Codul de procedură penală.
59. Având în vedere cele de mai sus şi în special situaţia la nivel international expusă mai sus (§ 27-33), Curtea apreciază că îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate că justificate obiectiv (mutatis mutandis, Incal, citată mai sus, p. 1.573, § 72 in fine.)
60. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
61. Reclamantul pretinde că anularea permisului sau de conducere de către poliţie constituie o a doua pedeapsă aplicată pentru fapte identice cu cele ce au condus la condamnarea sa penală de către instanţele militare pentru o infracţiune din Codul rutier. El invocă art. 4 din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
„Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.”
A. Argumentele părţilor
62. Reclamantul arată că instanţele militare l-au condamnat pentru că a condus un autoturism în perioada de suspendare a permisului său, însă ele nu au pronunţat nicio sancţiune referitoare la permis. Prin urmare, el apreciază că, anulându-i permisul, poliţia i-a aplicat o a doua pedeapsă pentru aceleaşi fapte.
63. Guvernul susţine că, în speţă, nu a avut loc o repetare a urmăririi penale încheiate definitiv, deoarece anularea permisului nu era decât o consecinţă a condamnării pronunţate de instanţele militare. Prin urmare, el apreciază că aplicarea a doua pedepse, chiar dacă de către doua autorităţi diferite, nu reprezintă o încălcare a principiului non bis in idem (mutatis mutandis, R.T. împotriva Elveţiei (dec.), nr. 31.982/96, 30 mai 2000).
B. Aprecierea Curţii
64. Curtea observă că, pentru că a condus autoturismul în perioada de suspendare a permisului său, reclamantul a fost mai întâi condamnat penal prin Decizia Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsă de un an şi 4 luni de închisoare cu suspendare. Ulterior, ca urmare a acestei condamnări, permisul i-a fost anulat prin Decizia din 7 septembrie 1999 a comandantului Poliţiei Suceava.
65. Curtea observă că, înainte de toate, se pune problema aplicabilităţii art. 4 din Protocolul nr. 7.
66. În acest sens, Curtea observă că, deşi dreptul intern califică anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă, ea îmbracă, prin gradul sau de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală (a se vedea, mutatis mutandis, Malige împotriva Franţei, nr. 27.812/95, p. 2.936, § 39, CEDO 1998-VII, şi Nilsson împotriva Suediei (dec.), 73.661/01, 13 decembrie 2005).
67. Curtea reaminteşte apoi că art. 4 din Protocolul nr. 7 are că scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru acelaşi comportament de către instanţele aceluiaşi stat. Această prevedere nu îşi găseşte aşadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, p. 65, §§ 53, 55).
68. Or, în speţă, trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Într-adevăr, Curtea constată că, deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri.
69. Desigur, Curtea observă că Hotărârea din 12 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie pare să contrazică prevederile art. 42 § 2 din Decretul nr. 328/1966 referitoare la determinarea dacă condamnarea penală atrăgea sau nu anularea automată a permisului, însă, în orice caz, strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citată mai sus, şi Nilsson, citată mai sus). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura (a se vedea, mutatis mutandis, Malige, citată mai sus, p. 2.936, § 39).
70. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.
III. Asupra aplicabilităţii art. 41 din Convenţie
71. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicită acordarea sumei de 120.000 florini (NLG), echivalentul a 54.453 euro (EUR), cu titlu de pierderi salariale. El arată că o societate comercială olandeză îi propusese un post de director căruia nu i-a putut da curs pentru că Ambasada Olandei din România i-a refuzat viza de şedere din cauza condamnării sale penale.
73. Reclamantul mai susţine că a suportat un prejudiciu moral din cauza condamnării sale, ce i-a provocat o gravă depresie. El evaluează acest prejudiciu la 50.000 EUR.
74. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le consideră excesive şi fără legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale art. 6 § 1 şi 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
75. Curtea observă că baza pentru a reţine acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu s-a putut bucura de dreptul de a fi judecat de o instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
76. În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de pierderi salariale, Curtea nu poate constata nicio legătură de cauzalitate între încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi aceste pierderi. Într-adevăr, ea nu poate specula asupra modului în care ar fi evoluat viaţa profesională a reclamantului dacă ar fi obţinut o viză de şedere în Olanda.
77. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamantul a fost supus unei anumite suferinţe din cauza faptelor cauzei. Statuând în echitate, conform art. 41, Curtea îi acordă cu acest titlu o despăgubire de 1.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
78. Reclamantul solicită rambursarea unei sume de 1.000 EUR pentru cheltuielile sale de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi 5.000 EUR cu titlu de onorarii pentru avocatul său, inclusiv pentru procedura în faţa Curţii. El furnizează documente justificative pentru 1.800.000 lei româneşti (ROL), cu titlu de cheltuieli legate de procedura internă, şi pentru 370.000 ROL, reprezentând cheltuieli de traducere.
79. Guvernul consideră că aceste sume sunt excesive şi apreciază că, în lipsa unor documente justificative, aceste pretenţii trebuie înlăturate.
80. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte art. 41 din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi că valoarea lor este rezonabilă (vezi, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
81. În speţă, Curtea constată că cheltuielile suportate în procedura internă, şi anume 1.800.000 ROL pentru care au fost depuse documente justificative, au fost într-adevăr efectuate.
82. În schimb, Curtea observă că documentul justificativ depus pentru cheltuieli de traducere nu menţionează obiectul acestor traduceri. Reclamantul nu a adus documente justificative sau note nici în ceea ce priveşte pretenţiile sale pentru onorariile de avocat. Totuşi, Curtea apreciază că a avut în mod necesar cheltuieli legate de muncă avocatului sau în procedurile interne, precum şi pentru prezentarea cererii în faţa Curţii.
83. Ţinând seama de aceste elemente aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil sa îi acorde reclamantului suma de 1.000 EUR cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea consideră potrivit că rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN UNANIMITATE,
CURTEA
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a)ca statul pârât sa îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de daune morale şi 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de cheltuieli de judecată plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b)ca aceste sume să fie convertite în lei noi româneşti la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 21 septembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Christos Rozakis,
preşedinte
Soren Nielsen,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy