Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A PATRA
MĂTĂSARU ŞI SAVIŢCHI c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 38281/08)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
2 noiembrie 2010
Această hotărîre va deveni definitivă în circumstanţele prevăzute de Articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi obiectul unei revizuiri editoriale.
În cauza Mătăsaru şi Saviţchi c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), statuînd într-o cameră compusă din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiei,
Deliberînd în secret la 12 octombrie 2010,
Pronunţă prezenta hotărîre, adoptată în aceiaşi zi:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 38281/08) contra Republicii Moldova, depusă la 28 iulie 2008 adresată Curţii în conformitate cu Articolul 34 din Convenţia privind Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţie”) din partea cetăţenilor Republicii Moldova, Dl Anatol Mătăsaru şi Dna Djulieta Saviţchi (“reclamanţii”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Dl V. Gribincea de la “Juriştii pentru Drepturile Omului”, o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, Dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că au fost deţinuţi ilegal şi în rezultat dreptul lor la libertatea întrunirilor a fost încălcat. Primul reclamant a pretins, în plus, că a fost maltratat şi că autorităţile nu au efectuat o investigaţie efectivă în această privinţă.
4. Cererea a fost alocată Secţiunii a Patra a Curţii. La 25 martie 2009 Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu prevederile Articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea în fond a cererii odată cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Ambii reclamanţi s-au născut în 1970 şi locuiesc în Chişinău. Ei sunt căsătoriţi.
1. Pretinsa maltratare a primului reclamant şi investigarea plîngerii sale de rele tratamente
6. Primul reclamant este proprietarul unui internet-club. La 22 octombrie 2006, în jurul orei 18.10, el a dat afară din local un băiat pentru că acesta îl împiedica pe altul să acceseze internetul. Apoi primul reclamant a mers la o altă adresă şi a adus, la întoarcere, un lăcătuş (C.), cu scopul de a efectua careva lucrări de reparaţie în local.
7. În timp ce reclamantul era plecat, două persoane ( C.A. şi D.A.; C.A. era comandantul batalionului de forţe speciale “Scut”) au venit la internet-club şi l-au întrebat pe L.C., operatorul internet-clubului care era de serviciu în acea zi, unde se afla primul reclamant.
8. L.C. le-a răspuns că primul reclamant va reveni în scurt timp şi aceştia au ieşit afară. Atunci L.C. a telefonat-o pe a doua reclamantă, soţia primului reclamant şi i-a spus că două persoane îl căutau pe primul reclamant. Ea i-a cerut lui L.C. să-i roage pe unul dintre cei doi bărbaţi să vină la telefon. Cînd L.C. a ieşit afară pentru a o face, l-a văzut pe primul reclamant la pămînt, fără cunoştinţă. Unul dintre bărbaţii care l-au căutat anterior în acorda primul ajutor. El a anunţat-o pe a doua reclamantă despre ce văzuse şi apoi a chemat ambulanţa şi poliţia.
a. Primul refuz de a începe urmărirea penală
9. La 25 octombrie 2006 primul reclamant a depus o plîngere la poliţie, afirmînd că în momentul în care se apropiase de internet-club, văzuse doi bărbaţi şi un băiat lîngă intrare. Băiatul era acel pe care îl scosese mai devreme din local. Unul dintre bărbaţi l-a întrebat pe băiat: „Este el?”. După ce a primit un răspuns afirmativ, bărbatul l-a lovit pe primul reclamant în faţă. Cînd primul reclamant a încercat să opună rezistenţă, al doilea bărbat l-a lovit cu un obiect dur la ceafă, în rezultatul căreia reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa. Cînd şi-a revenit, se afla la pămînt, iar unul dintre atacatori îi acorda primul ajutor medical. Bărbatul le-a spus celor care se adunaseră în jur că primul reclamant a avut un acces de epilepsie.
10. Primul reclamant a fost transportat la spital, unde i s-a prescris tratament în staţionar. La 25 octombrie 2006 el a fost examinat de un medic, care a stabilit că acesta avea un hematom în jurul ochiului drept şi al nasului (5x3 şi 2,5x3 cm), precum şi la ceafă cu dimensiunile de 0,3x0,2 cm. De asemenea, specialistul a menţionat şi diagnosticul medicului neurolog din 23 octombrie 2006, în conformitate cu care primul reclamant a suferit o traumă la cap. În cele din urmă, medicul a stabilit că, avînd în vedere amplasarea leziunilor suferite de primul reclamant, „era puţin probabil ca acestea să fi survenit în urma unei căderi”.
11. La 23 noiembrie 2006 procuratura a decis să nu înceapă urmărirea penală împotriva lui C.A. şi D.A., „deoarece fapta nu este incriminată de legea penală”. Procurorul a statuat că C.A. i-a acordat primului reclamant ajutorul medical necesar şi nu l-a atacat.
b. Al doilea refuz de a începe urmărirea penală
12. La 10 ianuarie 2007 procurorul ierarhic superior a anulat decizia respectivă, considerînd că a fost emisă prematur, fără elucidarea aprofundată a circumstanţelor cauzei. În special, nu a fost verificat faptul dacă primul reclamant a avut o criză de epilepsie şi dacă a suferit anterior de epilepsie. În plus, declaraţiile lui C.A. şi D.A. erau contrazise de declaraţiile lui L.C., în conformitate cu care, aceştia l-au căutat pe primul reclamant înainte de pretinsul atac. În plus, alţi martori identificaţi de primul reclamant, inclusiv C.I., nu au fost audiaţi.
13. La 25 ianuarie 2007 procurorul a interpelat asociaţia medicale teritorială referitor la starea sănătăţii primului reclamant. La 29 ianuarie 2007 asociaţia medicală teritorială locală a răspuns că nu avea cartela medicală a primului reclamant şi că nu putea confirma dacă acesta suferea de epilepsie.
14. La 30 ianuarie 2007 L.C. a fost iarăşi audiat şi şi-a repetat depoziţiile anterioare, reiterînd că C.A. şi D.A. l-au căutat pe primul reclamant pînă la atac.
15. La 15 februarie 2007 procurorul a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.A. şi D.A. Această ordonanţă era practic identică cu cea din 23 noiembrie 2006, deşi mai conţinea un rezumat al declaraţiilor lui L.C.
c. Al treilea refuz de a începe urmărirea penală
16. La 6 iunie 2007 procurorul ierarhic superior a anulat acea decizie, ca emisă prematur. Procurorul responsabil de acest caz a fost obligat să o interogheze pe a doua reclamantă şi pe medicul de la ambulanţă care i-a acordat asistenţă medicală primului reclamant.
17. La o dată necunoscută a doua reclamantă a depus o declaraţie procurorului şi a confirmat că a fost telefonată de L.C., care a anunţat-o că doi bărbaţi îl căutau pe primul reclamant.
18. La 10 septembrie 2007 procurorul a decis să nu iniţieze urmărirea penală împotriva lui C.A. şi D.A. Ordonanţa respectivă era practic identică cu celelalte două ordonanţe anterioare, deşi s-a mai menţionat că medicul de la ambulanţă a fost interogat şi acesta a confirmat că stabilise diagnosticul primului reclamant la 22 octombrie 2006. Cu toate acestea, el nu completase fişa medicală a primului reclamant şi nici nu ştia cine a făcut-o.
d. Al patrulea refuz de a începe urmărirea penală
19. Primul reclamant s-a plîns procurorului ierarhic superior în legătură cu această ordonanţă. Ultimul a respins plîngerea la 18 februarie 2008, ca fiind neîntemeiată.
20. Primul reclamant a atacat această decizie la Judecătoria Centru. La 15 aprilie 2008 judecătorul de instrucţie de la Judecătoria Centru a admis cererea şi a anulat ordonanţele din 10 septembrie 2007 şi 18 februarie 2008. Instanţa a stabilit că circumstanţele cauzei nu au fost verificate în modul corespunzător, după cum era evident chiar din ordonanţe, care nu au analizat declaraţiile primului reclamant şi raportul medical din 25 octombrie 2006. Mai mult, procurorul nu a verificat dacă primul reclamant avusese anterior accese de epilepsie, dacă fusese examinat de un psihiatru şi dacă leziunile suferite de primul reclamant ar fi putut surveni în urma unei căderi.
21. La 30 mai 2008 procurorul a obţinut o copie a fişei medicale, care conţinea numai informaţia înregistrată la 22 octombrie 2006 şi după.
22. La 11 iunie 2008 procurorul a decis să nu iniţieze urmărirea penală împotriva lui C.A. şi D.A. Ordonanţa respectivă era practic identică cu celelalte trei anterioare, adăugînd că specialistul care a completat fişa medicală din 25 octombrie 2006 a constatat că leziunile suferite de primul reclamant ar fi putut surveni în urma unei căderi. În plus, primul reclamant a refuzat să prezinte un certificat medical care ar fi atestat faptul că acesta şi-a pierdut cunoştinţa în rezultatul unei lovituri în regiunea occipitală a craniului.
e. Începerea urmăririi penale
23. La 9 iulie 2008 primul reclamant a contestat în instanţă ordonanţa respectivă. El s-a referit la faptul că nu a suferit vreodată de epilepsie şi că nu exista vreo inscripţie făcută de un expert medical în fişa sa medicală care ar indica că leziunile ar fi putut surveni în rezultatul unei căderi. De asemenea, el a notat că C.A. era cunoscut pentru comportamentul său violent, menţionînd că la 10 mai 2008 acesta 1-a atacat pe jurnalistul Ghenadie Brega (a se vedea Brega c. Moldovei, nr. 52100/08, 20 aprilie 2010).
24. Plîngerea a fost transmisă procurorului ierarhic superior, care a respins-o la 17 iulie 2008. Procurorul a statuat că afirmaţiile primului reclamant nu au fost confirmate prin fapte şi că din declaraţiile martorilor s-a constatat că acesta nu a fost lovit de C.A. şi D.A., ci a fost ajutat de aceştia.
25. Primul reclamant a contestat în instanţă ordonanţa respectivă. La 20 octombrie 2008 Judecătoria Centru a admis cererea primului reclamant şi a anulat deciziile din 11 iunie 2008 şi 17 iulie 2008. Instanţa a constatat că nu au fost examinate pe deplin toate circumstanţele cauzei. Mai mult ca atît, fişa medicală şi declaraţiile martorilor pe care s-a bazat procurorul nu puteau fi folosite în calitate de probe deoarece ele nu au fost obţinute în cadrul unei urmăriri penale corespunzătoare. Cazul a fost restituit procurorului pentru examinare.
26. La 25 noiembrie 2008 Procuratura sectorului Centru a iniţiat urmărirea penală în baza plîngerii reclamantului din 25 octombrie 2006. Cu toate acestea, reclamantul nu a primit o copie a acestei ordonanţe şi a văzut-o pentru prima dată printre documentele anexate la observaţiile Guvernului.
27. La 2 februarie 2009 primul reclamant a solicitat Procurorului General să distribuie cauza altui procuror avînd în vedere părtinirea evidentă a procurorului care instrumentează cauza. La 3 februarie 2009 adjunctul Procurorului General a alocat cauza Procuraturii municipiului Chişinău. Motivul acestei reatribuiri a fost că „cîteva circumstanţe tendenţioase au apărut în cadrul procedurii penale în cauză care ar putea provoca o durată excesivă a procedurilor”.
28. La sfîrşitul lui februarie 2009 ambii reclamanţi au fost interogaţi, dar nu li s-au arătat procesele-verbale ale audierilor pentru a proteja confidenţialitatea investigaţiei.
29. La 29 iunie 2009, după ce cauza a fost comunicată Guvernului pîrît, procurorul i-a stabilit în calitate de bănuiţi pe C.A. şi D.A. Reclamanţii au aflat despre această decizie din observaţiile Guvernului.
30. La 21 septembrie 2009 primul reclamant a solicitat procurorului să fie informat despre desfăşurarea investigaţiei. I s-a prezentat un raport medical privind leziunile care i-au fost cauzate în 2006, dar nu i s-a permis să facă o copie a raportului din motive de confidenţialitate. Primul reclamant nu a fost informat înainte ca al doilea raport să fie dispus şi, prin urmare, nu a avut posibilitatea să-şi exercite oricare din drepturile sale în conformitate cu articolul 145 al Codului de Procedură Penală („CPP”, a se vedea paragraful 61 de mai jos).
31. La 28 septembrie 2009 acuzaţiile împotriva lui C.A. şi D.A. au fost retrase. Potrivit reclamanţilor, ei au primit o copie a acestei decizii atunci cînd au primit observaţiile Guvernului din 30 decembrie 2009.
32. La 23 octombrie 2009 Procuratura municipiului Chişinău a transferat cazul înapoi la Procuratura sectorului Centru, care avea competenţa teritorială să-l investigheze.
33. La 6 noiembrie 2009 Procuratura sectorului Centru a suspendat urmărirea penală deoarece identitatea făptuitorului (/lor) nu a fost stabilită. La 15 decembrie 2009 primul reclamant s-a plîns la Procuratura Generală despre suspendarea urmăririi penale. El a menţionat, de asemenea, că nu a fost informat despre suspendare şi a aflat despre aceasta doar la 8 decembrie 2009 cînd a telefonat procurorul şi apoi a venit la biroul acestuia la 15 decembrie 2009. Primul reclamant a adăugat că acuzaţiile împotriva lui C.A. şi D.A. au fost aparent retrase dar el nu a văzut nici o decizie în acest sens. Mai mult ca atît, la o dată necunoscută şi din motive necunoscute cauza a fost realocată Procuraturii sectorului Centru, din nou, fără ca el să fi fost informat. În plus, nu a fost organizată nici o confruntare cu participarea reclamanţilor şi a lui C.A. şi D.A. Nu a fost făcută nici o încercare de a găsi băiatul care a fost dat afară din internet-club, în pofida depoziţiilor lui L.C. prin care s-a confirmat că cele două persoane pe care le văzuse împreună cu primul reclamant erau însoţite de un băiat. Nu i-a fost niciodată cerut lui L.C. să-i identifice pe C.A. şi D.A. în cadrul unei prezentări spre recunoaştere, deşi acesta a făcut o descriere completă a celor două persoane care l-au căutat pe primul reclamant imediat înainte ca acesta să fi fost atacat.
34. La 15 ianuarie 2010 primul reclamant a fost informat că decizia din 6 noiembrie 2009 a fost casată şi urmărirea penală a fost redeschisă.
35. La 22 ianuarie 2010 primul reclamant a repetat cererea sa, menţionînd că nu a primit nici un răspuns la plîngerea sa privind retragerea acuzaţiilor împotriva lui C.A. şi D.A. sau la cea privind la transferarea cauzei înapoi la Procuratura sectorului Centru. La 2 martie 2010 Procuratura Generală l-a informat că aparent nu a existat nici un act ilegal în retragerea acuzaţiilor sau în transferarea cauzei la Procuratura sectorului Centru.
36. Urmărirea penală este pendinte în faţa Procuraturii sectorului Centru.
2. Protestul din 29 ianuarie 2008
37. La 29 ianuarie 2008 reclamanţii au organizat un marş de protest în centrul Chişinăului, care a fost autorizat de Primăria Chişinău. Scopul protestului era de a atrage atenţia publică la faptul maltratării primului reclamant şi la inerţia procuraturii la investigarea cazului. La protest au participat doar reclamanţii, ţinînd pancarte cu inscripţii, cum ar fi: „Procurorilor, trebuie să respectaţi legea şi drepturile omului!”, „Procuratura moldovenească apără criminalii din poliţie!”, „NU corupţiei în Procuratura moldovenească!”, „NU bandiţilor din organele de ocrotire a normelor de drept !” şi „Procuratura ascunde crimele ofiţerului de poliţie[C. A.]!”.
38. Reclamanţii au protestat în faţa Comisariatului de poliţie al sectorului Centru, iar apoi în faţa Procuraturii Generale. Nişte poliţişti îmbrăcaţi în civil s-au apropiat de reclamanţi şi aceştia le-au prezentat autorizaţia pentru protest şi i-au însoţit pe aceştia pînă la Ministerul Afacerilor Interne. Reclamanţii stăteau peste drum de Minister şi protestau afişînd pancarte şi fluierînd. La ora 10:15 poliţiştii îmbrăcaţi în civil le-au cerut reclamanţilor să-i urmeze la Comisariatul de poliţie deoarece reclamanţii i-au insultat.
39. Protestul şi reţinerea au fost filmate de către reporteri. Materialele video arată reclamanţii lîngă un edificiu unde nu era vreun ofiţer prin apropiere pînă la momentul reţinerii. Reclamanţii şi reporterii i-au întrebat pe poliţiştii în civil care erau motivele reţinerii. Aceştia au răspuns că era necesar să se stabilească identitatea reclamanţilor şi că aceştia „au insultat organul de ocrotire a normelor de drept” prin mesajele de pe pancarte. Ei nu au specificat care dintre pancarte era insultătoare, ci au întrebat doar: „Bandiţi – oare aceasta nu este insultător?”. Din materialele video rezultă că reclamanţilor nu li s-a cerut să prezinte acte de identitate.
40. Potrivit reclamanţilor, ei au fost puşi în libertate imediat, după o scurtă perioadă de reţinere în faţa comisariatului de poliţie, în dimineaţa zilei de 29 ianuarie 2008. Din materialele video prezentate de părţi rezultă că un poliţist în civil a declarat că „[reclamanţii] nu au fost reţinuţi, ci doar duşi la poliţie pentru a fi identificaţi. Protestul a fost autorizat, aşa că ei sunt liberi să-l continue”. Ulterior, ei au fost reţinuţi din nou în faţa Procuraturii Generale la 10:15 şi deţinuţi pînă la 17:00.
41. În aceeaşi zi reclamanţii au fost învinuiţi de comiterea mai multor contravenţii administrative prevăzute de articolul 174 al. 1 al Codului cu privire la Contravenţiile Administrative („CCA”) (nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a colaboratului poliţiei), articolul 174/1 al. 2-4 al CCA (încălcarea legislaţiei cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor), articolul 174/5 al. 1 al CCA (opunerea de rezistenţă colaboratorului poliţiei) şi articolul 174/6 al. 1 al CCA (ultragierea colaboratorului poliţiei). În aceeaşi zi, un judecător din cadrul Judecătoriei Centru a dispus amînarea şedinţei de judecată, ordonînd eliberarea reclamanţilor la ora 17:00.
42. La 21 aprilie 2008 Judecătoria Centru a respins toate acuzaţiile împotriva reclamanţilor, cu excepţia acuzaţiei de a fi insultat un colaborator al poliţiei din cauza pancartei cu inscripţia „Procuratura ascunde crimele poliţistului [C.A.]!”. Reclamanţii au fost găsiţi vinovaţi de comiterea contravenţiei prevăzute de articolul 174/6 al. 1 al CCA (a se vedea infra).
43. Reclamanţii au declarat apel, susţinînd că inscripţia de pe pancarta referitoare la omisiunea procuraturii de a investiga prompt pretinsa maltratare a lor de către C.A. se baza pe fapte. Scopul mesajului nu a fost să disemineze insulte, ci mai degrabă să determine procuratura la o investigare efectivă. Mai mult ca atît, reclamanţii nu l-au văzut pe C.A. la 29 ianuarie 2008. Prin urmare, chiar dacă pancarta ar putea fi considerată ca insultîndu-1 pe C.A., nu se putea afirma că reclamanţii l-au insultat intenţionat pe acesta în timp ce acesta îşi exercita funcţiile sale de menţinere a ordinii publice.
44. La 7 august 2008 Curtea de Apel Chişinău a casat decizia din 21 aprilie 2008, stabilind că instanţa ierarhic inferioară nu a analizat argumentele reclamanţilor şi nu a examinat complet şi obiectiv circumstanţele de fapt ale cauzei. Cauza a fost trimisă la rejudecare.
45. La 13 noiembrie 2008 Judecătoria Centru i-a recunoscut pe reclamanţi vinovaţi de comiterea contravenţiilor administrative prevăzute de articolele 174 al. 1, 174/1 al. 2-4, 174/5 al. 1 şi 174/6 al. 1 al CCA.
46. La 10 februarie 2009 Curtea de Apel Chişinău a casat decizia din 13 noiembrie 2008 şi a încetat procedura împotriva reclamanţilor. Instanţa judecătorească a stabilit că instanţa ierarhic inferioară nu a indicat probele pe care şi-a întemeiat decizia şi că poliţiştii care au efectuat reţinerea şi erau martorii evenimentelor nu erau siguri, dacă reclamanţii au opus rezistenţă sau i-au insultat.
3. Protestul din 18 decembrie 2008
47. La 18 decembrie 2008, ziua poliţiei naţionale, primul reclamant intenţiona să protesteze în centrul Chişinăului împotriva omisiunii procuraturii de a investiga prompt maltratarea sa de către C.A. El a obţinut anterior permisiunea primarului municipiului Chişinău de a aduce animale domestice la protest.
48. La 18 decembrie 2008 la ora 9:15 primul reclamant şi-a parcat microbuzul în faţa garajului său. Înăuntru era un măgar îmbrăcat în uniformă avînd inscripţia „miliţioner” (ofiţer al miliţiei sovietice), şi un porc îmbrăcat în negru şi avînd inscripţia „porcuror”.
49. La ora 9:30 la garaj a sosit o autospecială ce aparţinea batalionului cu destinaţie specială „Scut” cu patru bărbaţi în ea. Zece minute mai tîrziu a sosit o maşină a poliţiei rutiere. Cîteva minute mai tîrziu a sosit un grup operativ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, urmaţi de comisarul-adjunct din cadrul Comisariatului de poliţie al sectorului Centru, cîţiva poliţişti îmbrăcaţi în civil, un ofiţer de urmărire penală şi un specialist. Jurnaliştii au sosit la garaj la scurt timp după aceasta.
50. Ofiţerii din forţele speciale, care au ajuns primii la faţa locului, au împiedicat reclamantul să părăsească zona garajelor cu microbuzul său blocînd ieşirea de acolo cu autospeciala, după care i-au luat cheile şi actele, în timp ce ofiţerul de urmărire penală a izolat zona cu bandă de culoare galbenă. Primul reclamant şi-a scos animalele din microbuz pentru a merge spre zona de protest pe jos. La ora 10:30 microbuzul său a fost evacuat de către colaboratorii poliţiei rutiere, fără a răspunde la obiecţiile celei de a doua reclamante sau la întrebările adresate de jurnalişti.
51. La ora 11:30 comisarul-adjunct din cadrul Comisariatului de poliţie al sectorului Centru a dispus reţinerea reclamantului, deoarece acesta se urinase într-un loc public. Primul reclamant a declarat că el nu a făcut aceasta.
52. Reiese din materialele video difuzate pe mai multe posturi TV din Chişinău că primul reclamant a solicitat în mod repetat să fie identificaţi martorii pretinsului act iar a doua reclamantă a solicitat să îi fie arătat locul unde a avut loc pretinsa încălcare. Nu au primit nici un răspuns. Un jurnalist a comentat „După cîteva ore pe parcursul cărora cei mai mult de 20 de poliţişti prezenţi au căutat un motiv pentru a-l pune la respect pe protestatar, au găsit într-un final un pretext pentru reţinerea lui: că a urinat într-un loc public”.
53. La 18 decembrie 2008 primul reclamant a fost declarat vinovat de comiterea mai multor contravenţii administrative prevăzute de articolul 164 al. 1 al CCA (huliganismul nu prea grav), articolul 174 al. 1 al CCA (nesubordonarea cu rea-voinţă a dispoziţiei sau cererii legitime a colaboratorului poliţiei), articolul 174/5 al. 1 al CCA (opunerea de rezistenţă colaboratorului poliţiei) şi articolul 174/6 al. 1 al CCA (ultragierea colaboratorului poliţiei). În raportul privind evenimentele acelei zile se menţiona că la 18 decembrie 2008 la aproximativ ora 11:10 grupul operativ din cadrul Comisariatului de poliţie al sectorului Centru a sosit la locul menţionat urmare a unei chemări, cînd au descoperit microbuzul primului reclamant şi două animale lîngă acesta, îmbrăcate în uniforme şi avînd înscrise numele „miliţian” şi „porcuror”. Grupul operativ s-a oprit pentru a verifica ce se întîmplă, însă primul reclamant „a reacţionat negativ” la apariţia lor, făcînd comparaţii directe între colaboratorii poliţiei şi cele două animale, înjosindu-i astfel. Atunci primul reclamant a mers în spatele automobilului poliţiei şi s-a urinat demonstrativ. Cînd i s-a solicitat să înceteze, el a refuzat şi a opus rezistenţă colaboratorilor poliţiei cînd aceştia l-au forţat să urce în automobilul de poliţie şi l-au dus la comisariatul de poliţie
54. La 22 decembrie 2008 Judecătoria Centru 1-a declarat pe primul reclamant vinovat de comiterea contravenţiilor administrative prevăzute de articolele 164 al. 1, 174 al. 1 şi 174/5 al. 1 al CCA.
55. Primul reclamant a declarat apel, menţionînd lipsa probelor potrivit cărora el ar fi vreo ilegalitate. Mai mult ca atît, în raporturile completate de colaboratorii poliţiei se indica că primului reclamant i-a fost ordonat să-i urmeze la comisariatul de poliţie înainte ca pretinsa contravenţie să fi avut loc. Prin urmare, nu era clar care a fost motivul pentru limitarea libertăţii sale înaintea pretinsei ilegalităţi. Deoarece reclamantul nu a comis vreo faptă care ar fi condiţionat aducerea forţată a acestuia la comisariatul de poliţie, ordinul ofiţerilor de poliţie de a-i urma avea un caracter ilegal. Astfel, refuzul acestuia de a se conforma acelui ordin, precum şi rezistenţa opusă ordinelor ilegale, nu puteau fi considerate o încălcare a legii. Primul reclamant a mai adăugat că şedinţa judiciară nu a fost niciodată deschisă oficial şi că aceasta s-a petrecut fără prezenţa martorilor sau a avocatului său. Primului reclamant nu i-a fost permis să expună circumstanţele de fapt, deoarece doar după aproximativ un minut din momentul în care el începuse să-şi prezinte argumentele sale, a fost întrerupt şi judecătorul 1-a declarat vinovat de comiterea a trei contravenţii administrative şi a fost amendat cu 200 lei (aproximativ 14 euro (EUR) la momentul dat).
56. La 2 februarie 2009 Curtea de Apel Chişinău a casat decizia din 22 decembrie şi a dispus rejudecarea cauzei în prima instanţă. Curtea de Apel Chişinău a constatat că prima instanţă nu a examinat complet circumstanţele cauzei, nu a audiat martorii şi a examinat cauza în absenţa avocatului reclamantului, în acelaşi timp omiţînd să specifice acest fapt în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
57. La 11 mai 2009 Judecătoria Centru a încetat procedura administrativă împotriva primului reclamant, constatînd că nu existau probe suficiente la dosar pentru a demonstra că acesta a săvîrşit vreo contravenţie şi că poliţiştii care au anunţat despre pretinsa contravenţie săvîrşită de reclamant au refuzat să se prezinte în faţa instanţei. Instanţa a adăugat că rapoartele, care constituiau unica probă la dosar, nu erau suficiente pentru a demonstra că o contravenţie a fost săvîrşită. Instanţa a constatat că „acţiunile colaboratorilor de poliţie erau neîntemeiate şi ilegale, [deoarece] nu aveau un temei în baza căruia să-l aducă [pe primul reclamant] cu forţa la comisariatul de poliţie.”
58. La 24 iulie 2009 Curtea de Apel Chişinău a respins apelul declarat de Comisariatului de poliţie al sectorului Centru ca fiind depus peste termen. Această decizie a devenit definitivă.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT ŞI PRACTICA
59. Legea nr. 26 din 22 februarie 2008, în vigoare din 22 aprilie 2008, prevede că nu este nevoie de o autorizaţie pentru a desfăşurarea unei demonstraţii paşnice cu mai puţin de cincizeci de participanţi.
60. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti au fost stabilite în Şarban c. Moldovei, nr. 3456/05, § 54, 4 octombrie 2005.
61. Partea relevantă a articolului 145 al Codului de Procedură Penală prevede următoarele:
“Articolul 145. Acţiuni premergătoare efectuării expertizei
(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
(2) La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei.”
62. Reclamanţii au făcut referinţă la raporturile Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova (instituţia Ombudsman-ului) pentru anii 2007 şi 2008, în care s-a constatat că mai multe prevederi de drept administrativ erau frecvent încălcate de către poliţie prin reţinerea ilegală a persoanelor fizice. Ei au menţionat, de asemenea, că membrii organizaţiei non-guvernamentale Hyde Park au fost arestaţi cel puţin de 11 ori pe parcursul anilor 2006-2009, în timp ce primul reclamant a fost arestat de şase ori pe parcursul aceleiaşi perioade de timp.
63. Reclamanţii au prezentat copiile a cinci hotărîri adoptate de Curtea Supremă de Justiţie privind reţinerea sau pedeapsa administrativă ilegală. Aceste hotărîri pretinzînd a fi întreaga jurisprudenţă a Curţii Supreme referitoare la această problemă pe parcursul anului 2009. Sumele acordate în cazurile date au variat între echivalentul a EUR 62 şi EUR 206.
64. Reclamanţii au făcut referinţă la un număr de acţiuni înaintate în baza Legii nr. 1545, citate anterior, examinarea cărora a durat aproximativ doi ani sau mai erau pendinte în faţa instanţelor naţionale. În multe din aceste cazuri, instanţele au amînat numeroase şedinţe din cauza neprezentării în instanţă a reprezentanţilor apărării autorităţilor statale. Mai mult decît atît, executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive împotriva statului era o problemă de lungă durată în Republica Moldova, după cum s-a stabilit în numeroase cauze soluţionate de Curte.
ÎN DREPT
65. Primul reclamant s-a plîns de violarea Articolului 3 al Convenţiei în rezultatul investigaţiei insuficiente a maltratării sale.
Articolul 3 prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
66. Reclamanţii s-au plîns de violarea Articolului 5 § 1 al Convenţiei în rezultatul detenţiei lor din 29 ianuarie 2008. Primul reclamant, de asemenea, s-a plîns, în temeiul aceluiaşi Articol, că reţinerea sa din 18 decembrie 2008 a fost ilegală. Partea relevantă a Articolului 5 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
...”
67. Reclamanţii s-au plîns, de asemenea, de încălcarea dreptului lor la întrunire paşnică, contrar prevederilor Articolului 11 al Convenţiei, urmare a întreruperii protestului din 29 ianuarie 2008. Primul reclamant s-a plîns, de asemenea, de întreruperea protestului său din 18 decembrie 2008.
Articolul 11 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat.”
68. Primul reclamant s-a plîns, în cele din urmă, că, contrar prevederilor Articolului 13 al Convenţiei, nu a avut un remediu efectiv în ceea ce priveşte plîngerea sa în temeiul Articolului 3 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
69. Guvernul a recunoscut că a avut loc o violare a drepturilor reclamanţilor garantate de Articolul 5 al Convenţiei în rezultatul detenţiei lor ilegale. Mai mult ca atît, această încălcare a fost stabilită de către instanţele naţionale, care prin sine a oferit o satisfacţie parţială pentru reclamanţi. Pentru a obţine o despăgubire deplină ei trebuiau să o pretindă în baza Legii nr. 1545 (a se vedea paragraful 60 de mai sus). Cu toate acestea, ei au omis să facă acest lucru şi de aceea ei nu au epuizat toate căile de atac interne disponibile. Mai mult ca atît, reclamanţii puteau să se bazeze direct pe Articolul 5 § 5 al Convenţiei în cererile lor în instanţele naţionale, care ar fi putut să le acorde o compensaţie.
70. Reclamanţii au recunoscut că ar fi putut cere o compensaţie pentru detenţia lor ilegală în temeiul Legii nr. 1545. Cu toate acestea, în practică, acest remediu era ineficient. Ei au menţionat că în cauza Scordino c. Italiei (nr. 1) ([MC] nr. 36813/97, § 195, ECHR 2006‑V) Curtea a stabilit deja că întîrzierile excesive într-o acţiune pentru compensarea prejudiciilor ar face remediul ineficient. În aceeaşi hotărîre, Curtea a constatat că „în ceea ce priveşte un remediu compensator conceput pentru a repara consecinţele unei proceduri excesiv de lungi, această perioadă nu trebuie să depăşească, în general, şase luni de la data cînd decizia de acordare a compensaţiei devine executorie” (§ 198 in fine). În opinia reclamanţilor, jurisprudenţa recentă a Curţii Supreme de Justiţie a dovedit că acţiunile depuse în temeiul Legii nr. 1545 au fost examinate pentru perioade îndelungate de timp şi ar putea trece ani pînă ca deciziile adoptate să fie executate (a se vedea paragraful 64 de mai sus).
În plus, sumele acordate de către instanţe în 2009 au fost foarte mici şi nu au oferit o satisfacţie echitabilă suficientă pentru încălcările stabilite (a se vedea paragraful 63 de mai sus).
71. Curtea notează că existenţa şi aplicabilitatea remediului la care s-a referit Guvernul nu constituie obiectul unei dispute dintre părţi, reclamanţii au contestat doar eficienţa remediului. În acest sens, ei s-au bazat pe exemple concrete din jurisprudenţa recentă arătînd că compensaţia era slow in its effect şi, în general, în rezultat au fost acordate sume incapabile de a oferi o satisfacţie echitabilă suficientă. Guvernul nu s-a bazat pe altă jurisprudenţă pentru a combate aceste argumente, ci a declarat doar, în termeni generali, că reclamanţii nu puteau demonstra pretinsa ineficienţă a remediului în cauză fără a încerca, în primul rînd, să-l utilizeze. Curtea consideră că sumele acordate de instanţele naţionale în cauze similare (a se vedea paragraful 63 de mai sus) au fost mici în comparaţie cu sumele acordate de Curte în hotărîrile sale proprii în privinţa Moldovei (a se vedea, spre exemplu, David c. Moldovei, nr. 41578/05, § 47, 27 noiembrie 2007, şi Hyde Park şi Alţii c. Moldovei (nr. 4), nr. 18491/07, § 70, 7 aprilie 2009).
72. În acelaşi timp, Curtea a menţionat că reclamanţii nu au arătat că cazul lor era deosebit într-un oarecare mod, ci mai degrabă au susţinut, în general, că instanţele naţionale nu au acordat vreodată sume capabile să ofere o satisfacţie echitabilă suficientă în cauzele privind detenţia administrativă ilegală. Prin urmare, ei au solicitat o constatare că o categorie întreagă de cauze nu trebuie să fie examinată de instanţele naţionale, ci mai degrabă direct de Curte. Curtea consideră că trebuie să-i fie prezentate dovezi evidente a unor refuzuri sistematice de a acorda o satisfacţie echitabilă suficientă victimelor violărilor articolului 5 înainte de a accepta un asemenea argument. Ea constată că reclamanţii nu au prezentat probe suficiente în acest sens. Ea menţionează că cel puţin într-un caz, instanţele din Republica Moldova i-au acordat reclamantei o sumă substanţială cu titlu de compensaţie, de peste EUR 10,000 (a se vedea Duca c. Moldovei (radiere de pe rolul Curţii), nr. 1579/02, § 13, 10 iunie 2008). Curtea este conştientă de diferenţele dintre acea cauză şi cauza respectivă: cauza Duca se referea la urmărirea penală, mai degrabă decît la arestul administrativ ca în cazul de faţă; privarea ilegală de libertate în cauza menţionată a durat o perioadă mult mai mare de timp şi suma oferită a inclus şi compensarea pentru violările articolului 3 al Convenţiei. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest caz întăreşte prezumţia că instanţele naţionale din Republica Moldova, în principiu, pot acorda o satisfacţie echitabilă suficientă.
73. În ceea ce priveşte durata excesivă a procedurilor în temeiul Legii nr. 1545, Curtea menţionează că exemplele pe care s-au bazat reclamanţii nu sunt suficiente pentru a constata un refuz de facto de acordare a compensaţiei, avînd în vedere că procedurile în cele mai multe dintre acele cazuri au durat aproximativ doi ani. Mai mult decît atît, nu au fost prezentate probe privind oricare întîrzieri în executarea hotărîrilor prin care s-au acordat asemenea compensaţii. În ceea ce priveşte cele două exemple de cazuri în care procedurile au durat mai mult de şase ani, Curtea consideră că ele nu sunt suficient de reprezentative pentru a demonstra că procedurile iniţiate în conformitate cu Legea nr. 1545 au durat sistematic perioade excesive de timp.
74. Curtea notează, totuşi, că va examina cu atenţie în scopuri viitoare evoluţia practicii judiciare a statului reclamant şi că nu poate fi exclus că îşi va schimba poziţia în cazul care va deveni clar că sumele acordate de instanţele naţionale sunt evident, în mod sistematic, neconsistente cu cele pe care le va acorda Curtea în hotărîrile sale sau dacă procedurile privind compensarea prejudiciilor, inclusiv executarea sumelor oferite, depăşesc repetat perioade rezonabile de timp.
75. Avînd în vedere constatările de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu au epuizat căile interne de atac disponibile omiţînd să înainteze o acţiune civilă în temeiul Legii nr. 1545. Prin urmare, plîngerile lor în conformitate cu articolul 5 al Convenţiei urmează a fi respinse în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
76. În opinia Guvernului, reclamanţii ar fi putut înainta plîngerile sale în temeiul articolului 11 în faţa instanţelor naţionale dar au omis să o facă. Curtea acceptă această obiecţie din aceleaşi motive din care a acceptat obiecţia privind articolul 5 al Convenţiei, chiar dacă Legea nr. 1545 nu era aplicabilă. În această privinţă, Curtea menţionează că toate procedurile în cazul de faţă au fost iniţiate de poliţie datorită pretinsei violări de către reclamanţi a diverselor prevederi legale. În cele din urmă, instanţele au retras toate învinuirile împotriva reclamanţilor dar ele nu puteau depăşi pretenţiile reclamanţilor acordînd-le compensaţii în lipsa unei cereri din partea lor. Combinaţia dintre achitarea totală de către instanţe şi lipsa unei cereri pentru compensarea prejudiciilor din partea reclamanţilor a condus Curtea la concluzia că această pretenţie trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor interne de atac, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
77. De asemenea, Guvernul a susţinut că primul reclamant a omis să epuizeze căile de atac interne disponibile în ceea ce priveşte plîngerile sale în temeiul articolelor 3 şi 13 din Convenţie prin depunerea cererii sale la Curte în timp ce urmărirea penală era în curs de desfăşurare.
Curtea consideră că această obiecţie este strîns legată de fondul plîngerilor primului reclamant în temeiul articolelor 3 şi 13 din Convenţie. Prin urmare, Curtea va examina această excepţie prealabilă împreună cu fondul cauzei.
78. Prin urmare, Curtea concluzionează că toate plîngerile înaintate de a doua reclamantă sunt inadmisibile, la fel ca şi cele înaintate de primul reclamant în temeiul articolelor 5 şi 11 ale Convenţiei. Ea de asemenea consideră că plîngerea primului reclamant în temeiul articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât examinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. În conformitate cu decizia sa de a aplica fostul articol 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
A. Argumentele părţilor
79. Primul reclamant s-a plîns de violarea articolului 3 în rezultatul investigaţiei ineficiente a maltratării sale. Investigaţia a fost îndelungată şi afectată de deficienţe procedurale cum ar fi lipsa independenţei procurorului care se ocupa de caz, omisiunea de a începe urmărirea penală o perioadă lungă de timp şi omisiunea de a implica suficient şi de a informa victima. Cu privire la durata investigaţiei, reclamantul a susţinut că către noiembrie 2006 majoritatea probelor pe dosar au fost adunate şi măsurile ulterioare de colectare a probelor au fost sporadice. Pentru mai mult de trei ani investigaţia a fost limitată la audierea cîtorva martori şi obţinerea a cîteva rapoarte medicale. Mai mult decît atît, investigaţia a fost oficial încetată pentru 18 luni pe parcursul acelei perioade. În timp ce Guvernul s-a referit la pretinsul refuz al primului reclamant de a permite accesul la fişa sa medicală pentru a fi verificată problema epilepsiei, el nu a menţionat că procurorului i-a fost ordonat să facă acest lucru la 6 iulie 2007 dar de fapt a solicitat accesul doar la 11 iunie 2008 şi i-a fost permis accesul în aceeaşi zi. În sfîrşit, reclamantului nu i s-a solicitat vreodată să prezinte vreo informaţie medicală, documentele din dosar arată doar că el a fost citat şi interogat.
80. Primul reclamant a susţinut că a fost complet exclus din urmărirea penală şi a aflat abia din observaţiile Guvernului despre unele decizii luate. Mai mult decît atît, de cîteva ori autorităţile au opus o rezistenţă activă încercărilor sale de a accesa materialele investigaţiei. Spre exemplu, la 7 decembrie 2007 şi la 3 iulie 2008 el a solicitat să-i fie permis accesul la materiale şi permisiunea de a face copii pentru a depune recurs. Obţinînd permisiunea de a avea acces de la procurorul ierarhic superior, acesta i-a fost interzis apoi de procurorul care se ocupa de cauza. Numai după un ordin direct din partea judecătorului de instrucţie la 20 octombrie 2008 procurorul i-a oferit, în cele din urmă, accesul la materiale. Primul reclamant a menţionat, de asemenea, refuzul procurorului de a-i permite accesul la procesul-verbal al audierii sale în februarie 2009, precum şi la un raport medical privind propriile sale leziuni în septembrie 2009. În sfîrşit, investigaţia nu a fost completă. De exemplu, nu a existat o încercare de a se stabili dacă primul reclamant într-adevăr a dat afară un băiat din internet café şi dacă acel băiat era fiul unuia dintre pretinşii atacatori; nu a existat vreo încercare de a găsi acel băiat şi de a-l interoga. Nu a fost acordată atenţie raportului poliţiei din ziua atacului, nici nu s-a efectuat o analiză a discrepanţei dintre declaraţiile învinuitului privind pretinsul atac de epilepsie a primului reclamant şi probele medicale care au exclus posibilitatea că leziunile puteau surveni în rezultatul căderii, cu concluzia evidentă că primul reclamant a fost lovit de cineva.
81. Guvernul a susţinut că investigaţia privind pretinsa maltratare a primului reclamant a fost eficientă, după cum este demonstrat de multiplele măsuri investigative care au fost întreprinse imediat după ce a fost depusă cererea. Cazul a fost examinat în detaliu iar procurorii ierarhic superiori şi instanţele au dispus examinări repetate pentru a asigura o investigaţie completă. Mai mult decît atît, probele contradictorii prezentate de părţi au încetinit procedurile.
B. Aprecierea Curţii
82. Curtea menţionează că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru a intra sub incidenţa articolului 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate circumstanţele cauzei precum de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000‑XI, şi Peers c. Greciei, nr. 28524/95, § 67, ECHR 2001‑III). Deşi scopul unui asemenea tratament este un factor care trebuie luat în consideraţie, în special dacă intenţiona să umilească sau să înjosească victima, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv la o constatare că nu a existat o încălcare a articolului 3 (a se vedea Peers, citat mai sus, § 74).
83. Curtea reaminteşte că obligaţia Înaltelor Părţi Contractante în temeiul articolului 1 din Convenţie de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, în conexiune cu articolul 3, impune statelor de a lua toate măsurile necesare pentru a sigura ca indivizii aflaţi sub jurisdicţia lor să nu fie supuşi la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante, inclusiv asemenea rele tratamente aplicate de către particulari (a se vedea, mutatis mutandis, H.L.R. c. Franţei 29 aprilie 1997, § 40, Rapoarte de Hotărîri şi Decizii 1997‑III; A. c. Marii Britanii, 23 septembrie 1998, § 22, Rapoarte 1998‑VI; Z şi Alţii c. Marii Britanii [MC], nr. 29392/95, §§ 73-75, ECHR 2001‑V; E. şi Alţii c. Marii Britanii, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 149, ECHR 2003‑XII)..
84. In a number of cases, Article 3 of the Convention gives rise to an obligation to conduct an official investigation (a se vedea Assenov şi Alţii c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 102, Rapoarte 1998-VIII). Such an obligation cannot be considered in principle to be limited solely to cases of ill-treatment by State agents (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio c. Italiei [MC], nr. 32967/96, ECHR 2002‑I, şi M.C. c. Bulgariei, citată mai sus, § 151).
85. O investigaţie a acuzaţiilor grave de rele tratamente trebuie să fie efectivă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să facă o încercare serioasă de a afla ce s-a întîmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau să le pună la baza deciziilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Assenov şi Alţii c. Bulgariei, citată mai sus, § 103 et seq.). ei trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile aflate la dispoziţia lor pentru a asigura probele referitoare la incident, inclusiv, inter alia, mărturiile martorilor oculari şi expertizele medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94, § 104 et seq., ECHR 1999-IV, şi Gül c. Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune în cadrul investigaţiei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să fie în contradicţie cu acest standard.
86. În cazul de faţă, Curtea menţionează că reclamantul a suferit leziuni, după cum se pretinde, după ce a fost atacat de două persoane. Avînd în vedere amplasarea leziunilor (ochiul, nasul, precum şi partea din spate a capului), „era puţin probabil ca acestea să fi survenit în urma unei căderi”, după cum a stabilit expertul medical (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Probele medicale ar sprijini, prin urmare, afirmaţia reclamantului că a fost victima unui atac. În acelaşi timp, este cert că reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa şi avea nevoie de acordarea primului ajutor medical, urmat de cîteva zile de tratament în staţionar. În opinia Curţii, asemenea acţiuni care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei ating nivelul minim de severitate, astfel încît să se încadreze în domeniul de aplicare a articolului 3 din Convenţie. Prin urmare, autorităţile trebuiau să se conformeze obligaţiilor lor procedurale în conformitate cu articolul 3 pentru a investiga efectiv presupusul atac.
87. În plus, obligaţiile procedurale în conformitate cu articolul 3 au avut o importanţă deosebită după iunie 2008, cînd instanţele naţionale au stabilit că C.C., ofiţer de poliţie de rang înalt acuzat că l-a atacat pe primul reclamant, a atacat fără nici un motiv un jurnalist şi, ulterior, a făcut declaraţii într-o încercare de a induce în eroare instanţele judecătoreşti cu scopul de a-l condamna pe jurnalist pentru opunea rezistenţei ordinelor legale ale poliţiei şi ultragierea colaboratorilor de poliţie (a se vedea Brega, citat mai sus, §§ 8, 17 şi 18).
88. Urmărirea penală privind maltratarea primului reclamant a început în octombrie 2006 şi este încă în curs de desfăşurare, după patru ani. Pe parcursul acestei perioade de timp, ea a fost oficial suspendată sau întreruptă de cîteva ori. Într-un caz, Procuratura Generală a menţionat o oarecare părtinire din partea procurorilor de la Procuratura sectorului Centru, care ar fi putut duce la tergiversarea investigaţiei şi a realocat cauza la altă procuratură (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Cu toate acestea, opt luni mai tîrziu aceeaşi procuratură a trimis cauza înapoi la Procuratura sectorului Centru, în pofida riscului stabilit anterior de părtinire şi tergiversări şi fără a prezenta orice motive, cu execepţia competenţei teritoriale (a se vedea paragraful 32 de mai sus). Două săptămîni mai tîrziu Procuratura sectorului Centru a suspendat urmărirea penală, decizie care a fost anulată în rezultatul plîngerii primului reclamant (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Curtea constată că multe întreruperi în cadrul urmăririi penale, toate constatate nejustificate de către autorităţile naţionale, au contribuit la tergiversarea cu care a fost examinată cauza.
89. În opinia Curţii, realocarea cauzei Procuraturii sectorului Centru în pofida recunoscutelor „circumstanţe tendenţioase” capabile de a tergiversa investigaţia a ridicat o preocupare legitimă pentru primul reclamant că cazul său nu era examinat fără părtinire şi o tergiversare inutilă.
90. La 20 octombrie 2008 o instanţă judecătorească a stabilit că probele la dosar nu puteau fi utilizate deoarece au fost obţinute în afara urmăririi penale adecvate (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Curtea a constatat deja că „în conformitate cu articolele 93, 96 şi 109 ale Codului de Procedură Penală, nicio măsură de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte abaterea care se pretinde că a fost comisă ..., decât dacă ar fi fost pornită formal urmărirea penală” (a se vedea Guţu c. Moldovei, nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007). Prin urmare, prin refuzul de a porni formal urmărirea penală de patru ori procurorii au împiedicat cu bună ştiinţă ca orice probă obţinută să fie utilizată în instanţă. Rezultă că investigaţia nu putea fi considerată a fi eficientă cel puţin pînă la 25 noiembrie 2008, cînd urmărirea penală a fost pornită formal. Tergiversarea de mai mult de doi ani înainte de a porni urmărirea penală este incompatibilă cu obligaţiile procedurale în temeiul articolului 3 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Valeriu şi Nicolae Roşca c. Moldovei, nr. 41704/02, §§ 66-70, 20 octombrie 2009, şi Pădureţ c. Moldovei, nr. 33134/03, §§ 64 şi 68, 5 ianuarie 2010).
91. Curtea observă că primul reclamant nu a fost informat despre cîteva decizii importante adoptate de către procurori, cum ar fi recunoaşterea formală în calitate de bănuiţi a lui C.A. şi D.A. pe cazul dat şi retragerea acuzaţiilor împotriva lor (a se vedea paragrafele 29, 31 şi 33 de mai sus). Mai mult decît atît, cînd procurorul a decis să ordone efectuarea unui nou raport medical de expertiză cu privire la leziunile cauzate primului reclamant, ultimul nu a fost informat, nici nu a avut posibilitatea să-şi exercite drepturile în temeiul articolului 145 al CPP (a se vedea paragrafele 30 şi 61 de mai sus). În anumite cazuri procurorul a refuzat să permită accesul primului reclamant la materialele cauzei, inclusiv la cele care nu puteau fi considerate ca fiind confidenţiale din moment ce ele priveau probele obţinute de la primul reclamant însuşi (a se vedea paragrafele 28, 30 şi 80 de mai sus).
92. Guvernul a comentat că legea cere autorităţilor să-l informeze pe primul reclamant despre astfel de decizii cum ar fi pornirea urmăririi penale şi că nu era clar din observaţii dacă primul reclamant a fost informat sau nu. În orice caz, accesul la materiale putea fi acordat numai în baza cererilor scrise iar primul reclamant nu a înaintat nici una. Curtea menţionează că Guvernul nu a prezentat dovezi că primul reclamant a fost informat, în conformitate cu legea, despre toate deciziile importante adoptate, în timp ce conţinutul unora dintre plîngerile primului reclamant sugerează că el nu a fost informat (a se vedea, de exemplu, paragraful 33 de mai sus). Mai mult decît atît, trebuie subliniat faptul că primul reclamant a fost victima pretinsei infracţiuni. Prin urmare, el trebuia să fie informat cu privire la cursul evenimentelor şi nu poate fi considerat responsabil pentru solicitările făcute organelor de urmărire penală de a-l informa ocazional şi nu în mod constant. Din materialele dosarului reiese că el deseori nu era la curent despre cursul procedurilor şi a reacţionat de fiecare dată cînd a aflat despre adoptarea a noi decizii, obţinînd de fiecare dată anularea deciziei în cauză.
93. Curtea notează, în cele din urmă, că martorul L.C. nu a fost invitat să identifice cele două persoane pe care primul reclamant le-a acuzat ca fiind agresorii săi, în cadrul unei prezentări spre recunoaştere şi că nu a fost făcută vreo încercare de a identifica martorii pentru a verifica afirmaţia că primul reclamant a dat afară un băiat – considerat fiul unuia dintre atacatori – din internet café.
94. Curtea stabileşte că investigaţia privind maltratarea primului reclamant a fost ineficientă şi îndelungată în rezultatul refuzurilor repetate de a începe urmărirea penală şi a suspendării nejustificate a investigaţiei şi a fost afectată de deficienţe grave cum ar fi omisiunea de a-l informa şi implica suficient primul reclamant. Aceste deficienţe sunt incompatibile cu obligaţiile procedurale în temeiul articolului 3 din Convenţie.
95. Prin urmare, avut loc o violare a acestei prevederi. Avînd în vedere aceste constatări, excepţia Guvernului privind caracterul prematur al plîngerii deoarece investigaţia este în desfăşurare urmează a fi respinsă.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
96. Primul reclamant a susţinut că lipsa unei căi de atac în dreptul şi practica interne cu privire la investigaţia ineficientă a maltratării sale i-a încălcat drepturile sale garantate de articolul 13 al Convenţiei. El a menţionat că în conformitate cu Legea nr. 1545 el nu putea pretinde despăgubiri pentru calitatea inferioară a investigaţiei şi că Guvernul nu s-a referit la alte prevederi legale – şi practica însoţitoare – pentru a demonstra că era disponibil un recurs efectiv.
97. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că primul reclamant era în drept să înainteze o acţiune civilă şi să pretindă despăgubiri în faţa instanţelor naţionale, bazîndu-se direct pe Conveţie.
98. Avînd în vedere constatarea violării articolului 3 sub aspectul său procedural, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat plîngerea în temeiul articolului 13 al Convenţiei în conexiune cu articolul 3.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
99. Articolul 41 al Convenţiei prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
100. Primul reclamant a solicitat EUR 35,000 pentru compensarea prejudiciului cauzat. El a menţionat că mai mult de trei ani urmărirea penală privind maltratarea sa a fost ineficientă şi prelungită şi că a suferit în rezultatul atitudinii părtinitoare a procurorilor şi poliţiştilor. Protestele sale îndreptate împotriva ineficienţei urmăririi penale au fost întrerupte de mai multe ori şi, în rezultat, el a petrecut multe ore în detenţie, toate acestea cauzîndu-i imense suferinţe psihice şi un sentiment de nedreptate.
101. A doua reclamantă a solicitat EUR 7,000 pentru reţinerea ilegală pentru şapte ore la 29 ianuarie 2008 şi întreruperea protestului pe care îl desfăşura împreună cu primul reclamant.
102. Guvernul a susţinut că sumele pretinse erau extrem de excesive, în lumina jurisprudenţei relevante a Curţii. Guvernul a considerat că reclamanţii ar fi putut cere compensarea prejudiciului în faţa instanţelor naţionale şi prin urmare, ei au omis să epuizeze căile interne de atac disponibile.
103. Curtea a menţionat că a constatat o violare doar în privinţa primului reclamant şi nu este necesar să se acorde vreo sumă celei de-a doua reclamante. Ea reaminteşte, de asemenea, că violările constatate ţin de aspectul procedural al Articolului 3 şi al Articolului 13 ale Convenţiei. Hotărînd în bază echitabilă, Curtea acordă primului reclamant EUR 8,000.
B. Costuri şi cheltuieli
104. Reclamanţii au pretins împreună EUR 12,666 pentru cheltuieli juridice. Ei s-au bazat pe un contract încheiat cu avocatul lor, precum şi pe o listă detaliată a orelor (87,3 ore) petrecute de avocat asupra cazului la o rată de EUR 120 pentru o oră (EUR 60 pentru reprezentarea primului reclamant la nivel naţional). Ei au făcut referinţă la complexitatea cauzei, în special necesitatea de a căuta manual prin mai mult de 1,000 de decizii adoptate de Curtea Supremă de Justiţie în 2009, în lipsa unui motor de căutare automat pentru baza de date a instanţei respective. În cele din urmă, ei au menţionat că taxele percepute erau în conformitate cu recomandările făcute de Baroul Avocaţilor din Moldova.
105. Guvernul a considerat că suma pretinsă era excesivă în raport cu salariul mediu lunar în Republica Moldova. De asemenea, Guvernul şi-a exprimat îndoiala că avocatul a petrecut atît de mult timp asupra cazului pe cît a pretins, mai ales la nivel naţional.
106. Avînd în vedere complexitatea cauzei şi volumul substanţial de lucru efectuat de avocat, Curtea acordă primului reclamant EUR 4,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobînda de întîrziere
107. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Decide să alăture fondului cauzei obiecţia Guvernului cu privire la plîngerile primului reclamant în temeiul Articolelor 3 şi 13 ale Convenţiei, declară aceste pretenţii admisibile şi declară restul cererii inadmisibilă cu privire la ambii reclamanţi;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a Articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural în ceea ce priveşte primul reclamant şi, în consecinţă, respinge obiecţia Guvernului menţionată anterior;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina separat plîngerea primului reclamant în temeiul Articolului 13 în conexiune cu Articolul 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 8,000 (opt mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral; şi
(ii) EUR 4,000 (patru mii euro), orice taxă care poate fi percepută to him, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 ianuarie 2010, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy