©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 14 ianuarie 2014
În cauza Mateescu împotriva României
(Cererea nr. 1944/10)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Mateescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 decembrie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1944/10, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mircea Mateescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de Diana Elena Dragomir, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că nu i s-a permis să practice simultan profesiile de avocat şi de medic, încălcându-se astfel drepturile sale garantate de Convenţie.
4. La 26 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 10 decembrie 2013, Camera a respins cererea reclamantului de a se desesiza în favoarea Marii Camere (art. 72 § 1 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
7. Acesta este medic, având o experienţă considerabilă; a profesat ca medic generalist timp de peste optsprezece ani. În această calitate, deţine în prezent un cabinet particular, cu doi angajaţi. De asemenea, este profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi este autor al mai multor lucrări de medicină generală.
8. În 2006, reclamantul a absolvit facultatea de drept; un an mai târziu, a solicitat înregistrarea ca avocat, după ce a luat examenul anual de admitere, organizat de Baroul Bucureşti. La 18 decembrie 2007, Baroul Bucureşti a emis o decizie de validare a rezultatelor examenului şi l-a declarat pe reclamant admis în barou.
9. La 14 februarie 2008, Baroul Bucureşti a decis, de asemenea, să îl înscrie pe reclamant ca avocat stagiar începând din 15 februarie 2008. Având în vedere că efectuarea unui stagiu de doi ani era o condiţie obligatorie pentru obţinerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat, reclamantul a semnat un contract de colaborare cu firma de avocatură B.P. La 15 februarie 2008, baroul a aprobat stagiul reclamantului în cadrul firmei.
10. La 13 martie 2008, reclamantul a depus o cerere la Decanul Baroului Bucureşti pentru a i se permite să efectueze stagiul de doi ani în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, fără să menţioneze faptul că, în acelaşi timp, avea propriul cabinet medical privat. Acesta a considerat că „profesia medicală nu este incompatibilă cu demnitatea profesiei de avocat sau cu regulile de conduită impuse avocaţilor, în sensul art. 30 din Statutul profesiei de avocat”.
La 20 martie 2008, Baroul Bucureşti a respins cererea reclamantului în temeiul art. 14 lit. b) şi al art. 53 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1995, În decizia sa, Baroul a declarat:
„cererea reclamantului de a exercita simultan profesiile de avocat şi de medic este respinsă şi, în consecinţă, reclamantul trebuie să opteze pentru una din cele două profesii."
11. La 21 aprilie 2008, reclamantul a contestat decizia respectivă în faţa Uniunii Naţionale a Barourilor. Acesta a contestat motivul pentru respingerea cererii sale, care, citând art. 14 lit. b), face referire la incompatibilitatea cu exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o „ocupaţi[e] care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri". Acesta a susţinut că CV-ul său profesional, care includea un doctorat în medicină, o carieră de profesor universitar şi calitatea de autor al mai multor cărţi de medicină, nu putea, în niciun caz, să lezeze demnitatea profesiei de avocat. În acelaşi timp, acesta a subliniat faptul că nu era nici angajat, nici comerciant, astfel cum se interzice în legislaţia care reglementează activităţile exercitate de avocaţi.
La 18 iunie 2008, Uniunea Naţională a Barourilor a confirmat decizia Baroului Bucureşti, de această dată în temeiul art. 15 din Legea nr. 51/1995, care enumeră „exhaustiv” profesiile care sunt compatibile cu profesia de avocat (a se vedea „Dreptul intern relevant” de mai jos). Având în vedere că practicarea medicinei nu este specificată în rândul acestor profesii, cererea reclamantului a fost respinsă.
12. Această decizie a fost contestată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
În răspunsul la declaraţia reclamantului, pârâta a argumentat, în primul rând, că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 din lege a condus la concluzia că nicio altă profesie nu putea fi exercitată în paralel cu cea de avocat, cu excepţia celor enumerate în mod restrictiv la art. 15; în plus, practicarea a două profesii liberale în acelaşi timp nu este permisă de lege şi nici nu este de dorit, având în vedere că fiecare profesie liberală necesită o dedicare totală din partea persoanei care o exercită.
13. La 20 ianuarie 2009, instanţa a admis pretenţiile reclamantului, susţinând că art. 14 lit. b) nu era aplicabil, în măsura în care „profesia de medic nu aduce atingere independenţei profesiei de avocat”. În continuare, instanţa a susţinut că orice restricţie privind exercitarea unei profesii trebuie să fie prevăzută de lege în mod expres şi fără echivoc, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă. În plus, Constituţia României protejează dreptul la muncă, care nu poate fi supus niciunei limitări, cu câteva excepţii enumerate în mod expres la art. 53, precum motivele de securitate naţională, protejarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice sau protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale, niciuna dintre aceste situaţii nefiind aplicabilă în cazul reclamantului.
În plus, interdicţia de a practica profesia de avocat, simultan cu exercitarea profesiei de medic, nu este inclusă în textul art. 14 lit. b) din Legea nr. 51/1995, care face referire doar la profesiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau sunt contra bunelor moravuri.
În continuare, instanţa a hotărât că art. 15 din Lege nu conţine o listă exhaustivă a profesiilor compatibile cu profesia de avocat, în ciuda interpretării de către Uniunea Naţională a Barourilor a dispoziţiei în cauză în sensul că, dacă, în textul acesteia, profesia de medic nu este inclusă în rândul profesiilor compatibile înseamnă că, prin deducţie inversă, aceasta nu este compatibilă cu profesia de avocat. Profesiile incompatibile sunt enumerate exhaustiv la art. 14 şi profesia de medic nu este inclusă în acestea.
Afirmaţia conform căreia exercitarea unei profesii liberale necesită o dedicare totală şi, implicit, mult timp din partea persoanei care o practică nu putea fi luată în considerare pentru aprecierea legalităţii deciziilor adoptate de barourile locale şi naţionale; faptul că o persoană nu poate să dedice suficient timp pentru cazurile clienţilor nu are nicio legătură cu independenţa profesiei de avocat. Astfel, instanţa a confirmat dreptul reclamantului de a exercita ambele profesii simultan, anulând deciziile barourilor.
14. Uniunea Naţională a Barourilor a formulat apel împotriva acestei hotărâri în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta a susţinut că, deşi art. 14 din lege enumeră profesiile care sunt incompatibile cu profesia de avocat în mod generic, oferind exemple, art. 15 reglementează, în mod strict şi restrictiv, excepţiile care sunt permise, în rândul cărora nu este menţionată profesia de medic. În acelaşi timp, exercitarea simultană a ambelor profesii încalcă principiul independenţei avocaţilor. Prin dorinţa de a exercita ambele profesii, reclamantul nu a făcut decât să îşi demonstreze mercantilismul extrem, deoarece „acesta minimiza importanţa acestor profesii, tratându-le pur şi simplu ca pe o sursă de venit”.
15. La 24 iunie 2009, Înalta Curte a admis apelul şi a respins cererea reclamantului, hotărând că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 conducea la concluzia că lista de situaţii compatibile este exhaustivă şi, astfel, art. 15 face referire la singurele profesii care, prin lege, sunt compatibile cu profesia de avocat; Înalta Curte a subliniat că, deşi dispoziţiile art. 30 din Statutul profesiei de avocat, invocat de reclamant în apărarea sa, enumeră şi alte situaţii de incompatibilitate şi compatibilitate, acestea au un rang inferior unei legi şi, prin urmare, nu pot să contrazică dispoziţiile legii în cauză.
II. Dreptul şi practica interne relevante
16. Legislaţia internă aplicabilă este prezentată în continuare.
1. Constituţia României
Dispoziţiile relevante ale Constituţiei României sunt redactate după cum urmează:
Art. 41
„(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”
Art. 53
„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
2. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 51/1995 se citesc după cum urmează:
Art. 12
„(1) Poate fi membru al barourilor din România cel care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
b) este licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
c) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege;
d) este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei de avocat.
(2) Îndeplinirea condiţiei prevăzute la lit. d) a alin. (1) trebuie dovedită cu certificat medical de sănătate, eliberat pe baza constatărilor făcute de o comisie medicală constituită în condiţiile prevăzute în statutul profesiei de avocat.”
Art. 15
„Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri;
c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.”
Art. 16
„Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:
a) calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene;
b) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior;
c) activitatea literară şi publicistică;
d) calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară, în condiţiile legii.”
Art. 17
„(1) Primirea în profesie se realizează numai în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puţin anual şi la nivel naţional, potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de avocat. (...)”
Art. 18
„(...)
(2) Condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile avocatului stagiar, ale avocatului îndrumător, precum şi ale baroului faţă de aceştia sunt reglementate prin statutul profesiei.
(3) În perioada stagiului, cu acordul avocatului îndrumător, avocaţii stagiari pot urma cursuri de masterat, care sunt luate în considerare la aprecierea formării profesionale iniţiale, în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat. (4) Stagiul se suspendă în caz de lipsă motivată din profesie ori în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar. Perioada de stagiu anterior efectuată se socoteşte pentru îndeplinirea stagiului.
(5) După efectuarea stagiului avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.
(6) Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul de definitivare va fi exclus din profesie.
Art. 56
„(1) Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi pe o perioadă de 4 ani şi care au o vechime continuă în profesie de minimum 8 ani. Decanul şi prodecanul se includ în acest număr.
(2) Consiliul baroului are următoarele atribuţii:
(...)
e) verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de primire în profesie şi aprobă primirea în profesie cu examen sau cu scutire de examen; (...)”
Art. 66
„Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii:
(...)
o) verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie, date de către consiliile barourilor, la cererea persoanelor interesate;
p) anulează hotărârile barourilor pentru cauze de nelegalitate şi rezolvă plângerile şi contestaţiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de statutul profesiei; (...)”.
3. Statutul profesiei de avocat
Dispoziţiile relevante ale Statutului profesiei de avocat se citesc după cum urmează:
Art. 28
„Pentru primirea în profesie şi pentru exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.”
Art. 30
„(1) Sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat, dacă legi speciale nu prevăd altfel:
a) faptele personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie;
b) calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni.
c) calitatea de administrator într-o societate comercială în comandită pe acţiuni;
d) calitatea de administrator unic sau - în cazul unei pluralităţi de administratori - aceea de administrator cu puteri depline de reprezentare şi administrare, de preşedinte al consiliului de administraţie ori de membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată.
(2) Avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile comerciale cu răspundere limitată ori la cele pe acţiuni.
(3) Avocatul poate îndeplini funcţia de membru în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau de membru al consiliului de administraţie al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, cu obligaţia de a aduce acest fapt la cunoştinţa decanului baroului în care îşi exercită profesia. [...]”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
17. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că decizia autorităţilor naţionale de a nu-i permite să practice simultan profesiile de avocat şi de medic era incorectă şi încălca principiile dreptului internaţional care garantează dreptul la muncă al persoanelor.
Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie părţile. O cerere se caracterizează prin faptele invocate şi nu doar prin motivele legale sau argumentele susţinute (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, pct. 29, seria A nr. 172). Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea consideră că se impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
18. Guvernul a susţinut că art. 8 nu este aplicabil, din cauza lipsei unei ingerinţe semnificative în viaţa privată a reclamantului. Acesta a declarat că măsura contestată nu a afectat în mod semnificativ dezvoltarea identităţii sociale a reclamantului sau posibilitatea acestuia de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea înconjurătoare [a se vedea, a contrario, Bigaeva împotriva Greciei (nr. 26713/05, pct. 23, 28 mai 2009), şi Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 48, CEDO 2004‑VIII]. În plus, refuzul baroului de a-l înscrie pe reclamant ca avocat a avut loc la scurt timp după examenul de admitere, iar reclamantul avea libertatea de a alege între două profesii liberale diferite; aşadar, măsura în cauză nu îi interzicea, în niciun caz, să devină avocat.
19. Reclamantul a contestat aceste argumente.
20. Curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie „protejează dreptul la dezvoltarea personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu lumea înconjurătoare” (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61, CEDO 2002‑III), şi că noţiunea de „viaţă privată” nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau comercială (a se vedea C. împotriva Belgiei, 7 august 1996, pct. 25, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑III). În definitiv, majoritatea oamenilor au ocazii semnificative de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea înconjurătoare în timpul vieţii lor profesionale (a se vedea Niemietz împotriva Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251‑B).
În continuare, Curtea a susţinut că restricţiile privind înregistrarea ca membru al anumitor profesii (de exemplu, avocat sau notar), care ar putea afecta, într-o anumită măsură, posibilitatea reclamantului de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea înconjurătoare, intră sub incidenţa vieţii sale private (a se vedea Campagnano împotriva Italiei, nr. 77955/01, pct. 54, CEDO 2006‑IV). În cauza mai recentă Bigaeva împotriva Greciei, citată anterior, Curtea a hotărât că art. 8 poate, de asemenea, să includă încadrarea în muncă, inclusiv dreptul de a avea acces la o profesie, şi anume aceea de avocat (pct. 24).
21. În prezenta cauză, Curtea subliniază că decizia autorităţilor naţionale de a condiţiona dreptul reclamantului de a exercita profesia de avocat de renunţarea acestuia la cariera de medic a avut loc într-un moment din viaţa sa profesională când acesta se aştepta să aibă posibilitatea de a utiliza în mod corespunzător competenţele juridice obţinute prin eforturi academice considerabile şi după ce a fost admis în barou.
Având în vedere elementele menţionate, Curtea consideră că măsura contestată a prejudiciat şansele reclamantului de a exercita profesia de avocat şi, astfel, a avut repercusiuni deosebite asupra exercitării de către acesta a dreptului la respectarea vieţii sale private (a se vedea, din nou, Bigaeva, citată anterior, pct. 25), ceea ce implica aplicabilitatea art. 8 din Convenţie.
22. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
23. Reclamantul a susţinut că întreg procesul decizional referitor la cererea sa de a exercita profesia de avocat, simultan cu profesia de medic, nu a avea niciun temei juridic pertinent. În plus, măsura contestată nu servea unui interes public şi, în orice caz, nu era nici necesară într-o societate democratică, nici proporţională.
În continuare, acesta a pretins că dispoziţiile legale referitoare la situaţia lui nu susţineau decizia Înaltei Curţi de a refuza înscrierea sa ca avocat. În acelaşi timp, reclamantul considera că, în măsura în care legea sănătăţii nu făcea referire la nicio incompatibilitate între profesiile de medic şi de avocat, în mod simetric, nici legea profesiei de avocat nu putea fi interpretată ca incluzând o astfel de incompatibilitate.
Nu au fost prezentat niciun argument pentru a dovedi că, în cazul în care acesta ar exercita simultan ambele profesii, demnitatea şi independenţa vreuneia din ele ar fi afectată în vreun fel. Dimpotrivă, acesta a susţinut că expertiza lui în calitate de medic ar completa în mod eficient cariera sa de avocat specializat în cazuri de malpraxis. În continuare, acesta a prezentat un document emis de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care atestă faptul că un medic nu este angajat al casei, contractul încheiat între casă şi cabinetul medical fiind unul de furnizare de asistenţă medicală.
24. Guvernul a argumentat că, în măsura în care impunerea unor condiţii privind accesul în barou putea fi considerată drept o ingerinţă, ingerinţa în cauză se întemeia pe dispoziţiile art. 14 şi 15 din legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi avea ca scop protejarea drepturilor altora, şi anume ale cetăţenilor, asigurând independenţa avocatului. A susţinut că medicii generalişti, precum reclamantul, aveau obligaţia de a lucra în temeiul unor contracte cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ceea ce putea ridica probleme privind independenţa faţă de influenţa statului.
În continuare, Guvernul a susţinut că interpretarea de către Înalta Curte a textelor relevante era previzibilă şi rezonabilă, în conformitate cu principiul exceptio strictissimae interpretationis est.
Guvernul a subliniat că legislaţia corespunzătoare din anumite ţări excludea, în general, exercitarea simultană a unei profesii diferite de cea de avocat.
25. În cele din urmă, Guvernul a pretins că ingerinţa contestată era conformă cu legea şi previzibilă, fiind inerentă sistemului de reglementare a profesiei de avocat şi avea ca scop protejarea intereselor altora; în acest context, reglementarea profesiilor liberale era un aspect care putea fi abordat cel mai bine de instanţele interne şi autorităţile relevante, şi anume barourile locale şi naţionale.
2. Motivarea Curţii
26. Curtea reiterează, în primul rând, că obiectul art. 8 este, în principal, acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, obligând statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Într-un astfel de context, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general şi interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a statului este mai amplă în cazul în care se impune păstrarea unui echilibru just între interese private şi publice concurente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenţie [a se vedea, între multe alte hotărâri, Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007‑I].
27. În prezenta cauză, reclamantul a pretins că intenţiona să îşi folosească experienţa profesională considerabilă pe care a acumulat-o în calitate de medic şi în alt domeniu, şi anume furnizarea de consiliere juridică în cazuri de malpraxis medical. În acest scop, a absolvit facultatea de drept în 2006; un an mai târziu, a luat examenul de admitere organizat pentru viitorii avocaţi; ulterior, a fost admis în barou şi contractul său de colaborare a fost acceptat (a se vedea supra, pct. 8 şi 9); cu toate acestea, având în vedere faptul că nu a renunţat la practicarea medicinei, Baroul a refuzat să îi permită exercitarea profesiei de avocat, considerând că cele două profesii sunt incompatibile. Acest punct de vedere a fost confirmat de Uniunea Naţională a Barourilor, anulată de Curtea de Apel Bucureşti şi confirmată din nou de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere elementele menţionate anterior, Curtea consideră că decizia autorităţilor de a condiţiona exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de cariera medicală a acestuia, deşi fusese deja acceptat în barou după ce luase examenul de admitere, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului acestuia la respectarea vieţii sale private.
28. O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu poate fi justificată, în temeiul art. 8 § 2, ca fiind „prevăzută de lege”, urmărind unul sau mai multe din scopurile legitime enumerate în dispoziţia respectivă şi ca fiind „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
29. Expresia „prevăzută de lege” impune, în primul rând, ca măsura contestată să fie întemeiată pe dreptul intern. În al doilea rând, aceasta face referire la calitatea legii în cauză, impunând ca aceasta să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, în plus, să fie capabilă să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea, între alte hotărâri, The Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A nr. 30, şi Michaud împotriva Franţei, nr. 12323/11, pct. 94-96 CEDO 2012]. Gradul de precizie care se impune legislaţiei interne – care nu poate, în niciun caz, să prevadă orice situaţie – depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, domeniul pe care este destinată să îl reglementeze, precum şi numărul şi statutul persoanelor cărora li se adresează (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 48, seria A nr. 323).
30. În prezenta cauză, Curtea subliniază că măsura contestată era întemeiată pe art. 14 şi 15 din legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Prin urmare, ingerinţa era bazată pe dreptul intern. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că textele în cauză erau accesibile. Prin urmare, rămâne să se stabilească dacă aplicarea dispoziţiilor în cauză era previzibilă.
31. Curtea subliniază, în primul rând, că niciun text nu face referire în mod expres la profesia de medic.
În vreme ce art. 15 stabileşte cazurile de compatibilitate cu o oarecare precizie, art. 14 defineşte cazurile de incompatibilitate în termeni mai generali, făcând referire la „ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri”. Acest articol nu face referire deloc la practicarea medicinei ca fiind inclusă în aceste ocupaţii şi nici nu oferă nicio precizare în acest sens; în plus, instanţa română nu a stabilit în mod rezonabil motivul pentru care demnitatea şi independenţa profesiei de avocat ar fi afectate de exercitarea profesiei de medic.
În continuare, Curtea observă că opiniile autorităţilor interne cu privire la care dintre texte era relevant şi la implicaţiile sale asupra cererii reclamantului erau divergente; în fapt, instanţele au aplicat aceleaşi texte juridice într-o manieră diferită, ajungând la concluzii total opuse.
Curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, este puţin probabil ca reclamantul să fi putut să prevadă în mod rezonabil că – în ciuda faptului că a fost acceptat în barou, a fost înscris ca avocat stagiar şi că legea care reglementează profesia de avocat nu menţionează în mod explicit faptul că practicarea medicinei este incompatibilă cu profesia de avocat şi ghidându-se după principiul conform căruia este permis tot ceea ce nu este interzis – în cele din urmă, nu i se va permite să exercite simultan profesiile de medic şi de avocat.
32. În consecinţă, textul dispoziţiilor legale care reglementează practicarea profesiei de avocat nu este suficient de previzibil pentru a-i permite reclamantului – deşi, având în vedere că aspira la profesia de avocat, acesta era informat şi cunoştea foarte bine legea – să îşi dea seama că exercitarea simultană a unei alte profesii, neenumerată în rândul celor excluse de lege, implica refuzarea dreptului acestuia de a exercita profesia de avocat (a se vedea, de exemplu, N.F. împotriva Italiei, nr. 37119/97, pct. 31, CEDO 2001‑IX; Sorvisto împotriva Finlandei, nr. 19348/04, pct. 119, 13 ianuarie 2009; şi Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67545/09, pct. 26, 14 decembrie 2010).
33. În această situaţie, Curtea concluzionează că nu a fost îndeplinită condiţia de previzibilitate şi că, în consecinţă, ingerinţa nu era prevăzută de lege.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei
34. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12, că interpretarea Înaltei Curţi a probelor şi a legislaţiei aplicabile a fost discriminatorie.
35. După examinarea acestor capete de cerere, Curtea consideră că, în lumina tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în Protocoalele sale.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit.(a) şi § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
36. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
37. Reclamantul a solicitat 14 655 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta a susţinut că, din 2007, atunci când a fost adoptată măsura contestată, a fost împiedicat să câştige venituri din profesia de avocat. Făcând trimitere la salariul minim brut pe ţară pentru persoanele cu studii superioare din anul 2007 până în prezent, reclamantul a considerat că avea dreptul la suma solicitată.
Bazându-se pe faptul că interdicţia care i s-a impus i-a afectat atât viaţa profesională, cât şi viaţa personală, şi l-a supus unei umilinţe considerabile, reclamantul a solicitat un 1 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
38. Guvernul a contestat suma solicitată cu titlu de prejudiciu material, considerând-o foarte speculativă. A argumentat că, în temeiul legii, avocaţii aveau dreptul la un anumit venit garantat doar pe durata stagiului, şi anume în primii doi ani de practică; venitul câştigat ulterior stagiului depinde exclusiv de capacitatea avocatului de valorificare a competenţelor sale profesionale. În plus, potenţialul venit al reclamantului din practicarea profesiei de avocat ar fi fost câştigat în defavoarea venitului obţinut din exercitarea profesiei sale de medic.
În continuare, acesta a susţinut că, în prezenta cauză, constatarea existenţei unei încălcări ar trebui să fie o reparaţie suficientă.
39. Curtea reiterează faptul că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între prejudiciul pretins de reclamant şi încălcarea Convenţiei constatată. În continuare, aceasta subliniază că beneficiile nerealizate menţionate de reclamant ca temei pentru suma solicitată cu titlu de prejudiciu material se referă la venitul care putea fi obţinut din practicarea profesiei de avocat în detrimentul câştigurilor obţinute din exercitarea profesiei de medic şi, prin urmare, au un caracter speculativ [a se vedea mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 67, CEDO 2000‑IV]. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamantului nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu material.
Având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că aceasta i-a cauzat în mod cert reclamantului o frustrare care nu poate fi compensată prin simpla constatare a unei încălcări. Ţinând seama de principiul ne ultra petita, Curtea acordă reclamantului suma de 1 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
40. De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 6 210 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii şi a prezentat o listă detaliată a acestor cheltuieli.
41. Guvernul a susţinut că suma solicitată era cu mult exagerată şi nejustificată de complexitatea cauzei.
42. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora (a se vedea, între multe alte hotărâri, Campagnano împotriva Italiei, nr. 77955/01, pct. 84, CEDO 2006‑IV). În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 2 000 EUR pentru toate cheltuielile efectuate pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
43. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. declară admisibil capătul de cerere privind dreptul reclamantului la exercitarea profesiei de avocat şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 1 EUR (un euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 ianuarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy