CASE OF MATTHEWS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA MATTHEWS contra REGATULUI UNIT

CerereA nr. 24833/94

Hotărâre

18 februarie 1999

În cauza Matthews c. Regatului Unit,

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 27 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”), amendată prin Protocolul nr. 11[1] şi cu clauzele pertinente din regulamentul său[2], într-o Cameră Mare alcătuită din următorii judecători:

DlL. Wildhaber, Preşedinte,
DnaE. Palm,
DniiL. Ferrari Bravo,
Gaukur Jörundsson,
G. Ress,
I. Cabral Barreto,
J.-P. Costa,
W. Fuhrmann,
K. Jungwiert,
M. Fischbach,
DnaN. Vajić,
DlJ. Hedigan,
DnaW. Thomassen,
DnaM. Tsatsa-Nikolovska,
DniiT. Panţîru,
K. Traja,
SirJohn Freeland, judecător ad hoc,

Precum şi Dna M. de Boer-Buquicchio, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 19 noiembrie 1998 şi la 20 şi 21 ianuarie 1999.

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

     Cauza a fost deferită Curţii, stabilite în virtutea fostului articol 19 din Convenţie[3], de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 26 ianuarie 1998, în termenul de trei luni prevăzut de fostele articole 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se află o cerere (nr. 24833/94) îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi pe care Dna Denise Matthews a înaintat-o Comisiei la 18 aprilie 1994 în virtutea fostului articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la fostele articole 44 şi 48, precum şi la declaraţia Regatului Unit de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (fostul articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză denotă o încălcare din partea Statului pârât a exigenţelor articolului 3 din Protocolul nr. 1, examinat separat sau combinat cu articolul 14 din Convenţie.

     Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A[1], reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30).

     În calitate de preşedinte al camerei iniţial constituite (fostul articol 43 din Convenţie şi articolul 21 din regulamentul A), pentru a cunoaşte în special întrebările de procedură care ar putea surveni înainte de intrarea în vigoare a Protocolul nr. 11, Dl Bernhard, preşedintele Curţii la epocă, a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernului britanic („Guvernul”), avocatul reclamantei şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii scrise. În conformitate cu ordonanţata adoptată în consecinţă, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 20 şi, respectiv, la 25 august 1998.

     În rezultatul intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, şi în conformitate cu articolul 5 § 5 din acest Protocol, examinarea cauzei a fost încredinţată Marii Camere a Curţii. Această Mare Cameră îi includea cu drepturi depline pe Sir Nicolas Bratza, judecător ales din partea regatului Unit (articolele 27 § 2 din Convenţie şi 24 §4 din regulament), Dl L. Wildhaber, preşedintele Curţii, Dna E. Palm, vicepreşedintele Curţii, şi Dnii G. Ress, J.-P. Costa şi Dl Fischbach, vicepreşedinţi ai secţiei (articolul 27 § 3 din Convenţie şi 24 §§ 3 şi 5 a) din regulament). Pentru a completa Marea Cameră au mai fost desemnaţi: Dl L. Ferrari Bravo, Dl Gaukur Jörundsson, Dl I. Cabral barreto, Dl W. Fuhrmann, Dl K. Jungwiert, Dna N. Vajić, Dl J. Hedigan, Dna Thomassen, Dna Tsatsa-Nikolovska, Dl T. Panţîru şi Dl K. Traja (articolele 24 § 3 şi 100 § 4 din regulament). Ulterior, Sir Nicolas Bratza, care a participat la examinarea cauzei de către Comisie, s-a retras din marea cameră (articolul 28 din regulament). În consecinţă, Guvernul l-a desemnat pe Sir John Freeland să participe la examinarea cauzei în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenţie şi 29 § 1 din regulament).

     La invitaţia Curţii (articolul 99 din regulament), Comisia a delegat unul din membrii săi, Dl J.-C. Soyer, pentru a participa la procesul în faţa Marii Camere.

     Conform deciziei preşedintelui, audierea s-a desfăşurat în public la 19 noiembrie 1998, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg.

S-au prezentat:

- din partea Guvernului

DniiM. Eaton, Ministerul Afacerilor externe

şi Comunitare,Agent,

D. Anderson, Barrister-at-Law,Consilier,
DneleD. Collins, serviciul juridic al Cabinetului,
C. Power, Ministerul Afacerilor Externe

şi Comunitare,Consultanţi;

- din partea reclamanţilor

DniiM. Llamas, Barrister-at-Law,
L. Baglietto, Barrister,
F. Picardo, Barrister,Consilieri,
R. Benzaquen, Unitatea pentru Susţinere Legislativă, Gibraltar,Consultant;

- din partea Comisiei

Dl J.C. Soyer,delegat;

DnaM.-T. Schoepfer, secretarul Comisiei.

Curtea i-a audiat Dl Soyer, Dl. Llamas şi Dl Anderson.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

     La 12 aprilie 1994, reclamanta a solicitat să fie înscrisă pe listele electorale pentru Gibraltar în perspectiva alegerilor în Parlamentul european. La 25 aprilie 1994, agentul responsabil de conţinutul listelor electorale i-a răspuns în felul următor:

„Dispoziţiile din anexa II la actul CE din 1976 relativ la alegerile directe precizează că regatul Unit nu aplică dispoziţiile actului în cauză decât în ceea ce se referă la Regatul Unit [paragraful 18 de mai jos]. Acest act a fost adoptat în unanimitate de Statele membre şi are valoare de tratat. În consecinţă, dreptul de sufragiu pentru alegerile în Parlamentul european nu se aplică faţă de Gibraltar.”

 DREPTUL INTERN APLICABIL FAŢĂ DE GIBRALTAR

A.   Gibraltar şi Regatul Unit

     Gibraltar este un teritoriu dependent de Regatul Unit. El este unul din dominioanele Maiestăţii Sale Regina, dar nu face parte din Regatul Unit. Parlamentul britanic deţine puterea supremă de a legifera pentru Gibraltar, dar aceasta este o practică rar utilizată.

     Puterea executivă în Gibraltar se află în mîinile Guvernatorului, care este reprezentantul Reginei. În virtutea unei ordonanţe din 23 mai 1969, unele „chestiuni interne definite” sunt acordate primului ministru şi miniştrilor său aleşi pe plan local; alte chestiuni (afaceri externe, apărarea şi securitatea internă) nu sunt „definite” şi deci de ele este responsabil Guvernatorul.

 Primul ministru şi guvernul Gibraltarului sunt responsabili în faţa electoratului din Gibraltar prin intermediul alegerilor generale în Camera adunării. Aceasta este un corp legislativ intern din Gibraltar. Ea are dreptul de a adopta legi pentru Gibraltar cu privire la „probleme interne definite”, sub rezerna, inter alia, a puterii Guvernorului de a refuza aprobarea unui text votat.

B.   Gibraltar şi Comunitatea europeană

 Tratatul de creare a Comunităţii europene („tratatul CE”) se aplică faţă de Gibraltar în virtutea articolului său 227 § 4, care prevede că dispoziţiile tratatului se aplică teritoriilor europene cu care un Stat membru întreţine relaţii externe. Regatul Unit a aderat la tratatul de instituire a Comunităţii economice europene din 25 martie 1957 („tratatul CEE”), predecesorul tratatului CE, printr-un tratat de aderarea din 22 ianuarie 1972.

 În vitutea acestuia din urmă, Gibraltar este exclusă din unele părţi ale tratatului CE. Astfel, el nu intră în teritoriul vamal al Comunităţii, ceea ce are drept efect sustragerea din câmpul de alicare a dispoziţiilor cu privire la libera circulaţie a mărfurilor; el este considerat ca ţară terţă în scopurile politicii comerciale comune, el este exclus din piaţa comună în ceea ce priveşte agricultura şi comercializarea produselor agricole, precum şi din domeniul regulilor comunitare în materie de taxe pe valoarea adăugată şi alte taxe asupra profitului, şi el nu contribuie la bugetul comunitar. Legislaţia europeană relativă în special la chestiuni cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, servicii şi capitaluri, sănătate, mediu ambiant şi protecţia consumatorilor se aplică faţă de Gibraltar.

 Legislaţia comunitară pertinentă se integrează în dreptul Gibraltarului în acelaşi mod ca şi în alte părţi ale Uniunii: regulamentele sunt direct aplicabile, directivele şi alte acte juridice comunitare care necesită o reglementare internă sunt transpuse de către legi sau regulamente de punere în aplicare.

 Dacă în dreptul britanic Gibraltarul nu face parte din Regatul Unit, termenul de „cetăţean” şi derivatele acestui termen utilizate în tratatul CE trebuie, în virtutea unei declaraţii făcute de către guvernul britanic la epoca intrăii în vigoare a legii din 1981 cu privire la cetăţenia britanică (British Nationality Act), să fie interpretat ca referitor în special la cetăţenii britanici şi cei din teritoriile dependente de Regatul Unit care îşi obţin cetăţenia în rezultatul unei legături cu Gibraltar.

C.   Comunitatea europeană şi Parlamentul european

 Puterile Comunităţii europene sunt repartizate între instituţiile create de către tratatul CE, mai exact Parlamentul european, Consiliul, Comisia („Comisia europeană”) şi Curtea de justiţie.

 Până la 1 noiembrie 1993, dată la care a intrat în vigoare tratatul de la Maastricht cu privire la Uniunea europeană din 7 februarie 1992 („tratatul de la Maastricht”), articolul 137 din tratatul CEE se referea la „puteri de deliberare şi de control” ale Parlamentul european. Aceşti termeni au fost suprimaţi de către tratatul de la Maastricht. După 1 noiembrie 1993, rolul Parlamentului european, conform articolului 137, este de „a exercita puterile care îi sunt atribuite de către (...) tratat”. Cele mai prinicpale dintre aceste puteri în prezent pot fi rezumate astfel:

Articolul 138b prevede că Parlamentul european „participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare, exercitându-şi atribuţiile în cadrul procedurilor menţionate la articolele 189b şi 189c, precum şi emiţând avize conforme sau avize consultative ». Cel de-al doilea paragraf al articolului 138b abilitează în afară de aceasta Parlamentul european să ceară Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind problemele care i se par că necesită elaborarea unui act comunitar pentru aplicarea prezentului tratat.

Termenii „avize conforme” care figurează în primul paragraf al articolului 138b fac trimitere la o procedură prin care tratatul CE (spre exemplu la articolele 8a § 2 şi 130d) prevede adoptarea dispoziţiilor de către Consiliul la propunerea Comisiei europene şi după avizul conform al Parlamentului european. Procedura este numită „procedura avizului conform”.

În virtutea articolului 144, Parlamentul european poate adopta, cu majoritatea a două treimi din voturile exprimate şi cu majoritatea membrilor care îl alcătuiesc, o moţiune de cenzură cu privire la gestionarea Comisiei europene, care obligă membrii acesteia să-şi abandoneze funcţiile în mod colectiv.

Articolul 158 prevede că Parlamentul european trebuie să fie consultat înainte de desemnarea preşedintelui Comisiei europene, membrii căreia, astfel desemnaţi sunt supuşi, împreună, unui

vot de aprobare al Parlamentului European.

Primul paragraf al articolului 189 prevede :

« Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul tratat, Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize. »

Articolul 189b are următorul conţinut :

“1. În cazul în care, în prezentul tratat, se face trimitere la prezentul articol pentru adoptarea unui act, se aplică procedura următoare[[1]].

2. Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului.

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, după obţinerea avizului Parlamentului European, adoptă o poziţie comună. Această poziţie comună este comunicată Parlamentului European. Consiliul informează pe larg Parlamentul European cu privire la motivele care l-au determinat să adopte această poziţie comună. Comisia

informează pe larg Parlamentul European cu privire la poziţia sa.

În cazul în care, în termen de trei luni de la această informare, Parlamentul European:

a) aprobă poziţia comună, Consiliul adoptă definitiv actul respectiv în conformitate cu această poziţie comună;

b) nu se pronunţă, Consiliul adoptă actul respectiv în conformitate cu poziţia comună;

c) indică, cu majoritatea absolută a membrilor săi, că are intenţia să respingă poziţia comună, şi informează imediat Consiliul cu privire la intenţia sa. Consiliul poate să convoace Comitetul de conciliere menţionat la alineatul 4) pentru a aduce precizări în legătură cu poziţia sa. Apoi, Parlamentul European confirmă, cu majoritatea absolută a membrilor săi, respingerea poziţiei comune, caz în care propunerea privind actul respectiv este considerată neadoptată, sau propune amendamente în conformitate cu litera (d) a prezentului alineat;

d) propune, cu majoritatea absolută a membrilor săi, amendamente la poziţia comună, textul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste amendamente.

3. În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, aprobă toate aceste amendamente, el îşi modifică în consecinţă poziţia comună şi adoptă actul respectiv; cu toate acestea, Consiliul hotărăşte în unanimitate asupra amendamentelor care au făcut obiectul unui aviz negativ al Comisiei. În cazul în care Consiliul nu aprobă actul respectiv, preşedintele Consiliului, în acord cu preşedintele Parlamentului European, convoacă fără întârziere Comitetul de conciliere.

4. Comitetul de conciliere, format din membrii Consiliului sau din reprezentanţii acestuia şi un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului European, are ca misiune să ajungă la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea reprezentanţilor Parlamentului European. Comisia participă la lucrările Comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare pentru a apropia poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului.

5. În cazul în care, în termen de şase săptămâni de la convocarea sa, Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun de un termen de şase săptămâni de la data acestei aprobări pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu proiectul comun, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate în cazul Parlamentului European, şi cu majoritate calificată în cazul Consiliului. În cazul în care una dintre cele două instituţii nu aprobă actul propus, propunerea privind actul respectiv este considerată neadoptată.

6. În cazul în care Comitetul de conciliere nu aprobă un proiect comun, propunerea privind actul respectiv este considerată neadoptată, în afară de cazul în care Consiliul, hotărând cu majoritate calificată în termen de şase săptămâni de la expirarea termenului acordat Comitetului de conciliere, confirmă poziţia comună asupra căreia îşi dăduse acordul înainte de deschiderea procedurii de conciliere, eventual însoţită de amendamente propuse de Parlamentul European. În această situaţie, actul respectiv este adoptat definitiv, în afară de cazul în care Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la data confirmării de către Consiliu, respinge textul cu majoritatea absolută a membrilor săi, caz în care propunerea privind actul respectiv este considerată neadoptată.

7. Termenele de trei luni şi de şase săptămâni menţionate de prezentul articol pot fi prelungite cu cel mult o lună, respectiv două săptămâni, de comun acord de Parlamentul European şi de Consiliu. Termenul de trei luni menţionat la alineatul (2) se prelungeşte automat cu două luni în cazurile în care se aplică litera (c) din alineatul respectiv.

8. Domeniul de aplicare al procedurii menţionate de prezentul articol poate fi extins, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul N alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, pe baza unui raport pe care Comisia îl va prezenta Consiliului cel târziu în 1996. »

Articolul 189c are următorul conţinut :

« În cazul în care în prezentul tratat se face trimitere la prezentul articol pentru adoptarea unui act, se aplică următoarea procedură[[1]]:

a) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei şi după obţinerea avizului Parlamentului European, adoptă o poziţie comună;

b) poziţia comună a Consiliului este comunicată Parlamentului European. Consiliul şi Comisia informează pe larg Parlamentul European cu privire la motivele care au determinat Consiliul să adopte poziţia sa comună, precum şi cu privire la poziţia Comisiei.

În cazul în care, în termen de trei luni de la comunicare, Parlamentul European aprobă această poziţie comună sau în care nu s-a pronunţat în acest termen, Consiliul adoptă definitiv actul respectiv, în conformitate cu poziţia comună;

c) în termenul de trei luni menţionat la litera (b), Parlamentul European, cu majoritatea absolută a membrilor săi, poate propune modificări ale poziţiei comune a Consiliului. Acesta poate de asemenea respinge, cu aceeaşi majoritate, poziţia comună a Consiliului. Rezultatul deliberărilor se transmite Consiliului şi Comisiei.

În cazul în care Parlamentul European a respins poziţia comună a Consiliului, acesta, la o a doua lectură, poate hotărî numai în unanimitate;

d) Comisia reexaminează, în termen de o lună, propunerea pe baza căreia Consiliul a adoptat poziţia sa comună, luând în considerare modificările propuse de Parlamentul European.

Comisia transmite Consiliului, împreună cu propunerea sa reexaminată, şi modificările Parlamentului European pe care nu le-a preluat, exprimându-şi avizul cu privire la acestea. Consiliul poate adopta aceste modificări în unanimitate.

e) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, adoptă propunerea reexaminată de Comisie.

Consiliul poate modifica propunerea reexaminată a Comisiei numai în unanimitate;

f) în cazurile prevăzute la literele (c), (d) şi (e), Consiliul este obligat să hotărască în termen de trei luni. În lipsa unei decizii luată în acest termen, propunerea Comisiei este considerată neadoptată;

g) termenele menţionate la literele (b) şi (f) pot fi prelungite cu cel mult o lună, prin acordul comun al Consiliului şi Parlamentului European. »

Articolul 203 prezintă detaliat procedura adoptării bugetului Comunităţii. În particular, el acordă Parlamentului european atât puterea de a propune modificări la proiectul de buget, cât şi amendarea lui, dar de asemenea, după încheierea procedurii, de a-l respinge şi de cere să-i fie prezentat un nou proiect de lege (articolul 203 § 8).

Articolul 206 prevede participarea parlamentului european la procedura în termenii căreia Comisia europeană este descărcată de execuţia bugetului. În particular, Parlamentul european poate cere să audieze Comisia europeană cu privire la efectuarea cheltuielilor şi Comisia europeană trebuie să-i prezinte, la cererea acestuia, orice informaţie necesară. Comisia depune toate eforturile pentru a da curs observaţiilor Parlamentului European cu privire la efectuarea cheltuielilor.

D.   Alegerile şi Parlamentul european

 Articolul 138 § 3 din tratatul CEE împuterniceşte parlamentul european să elaboreze proiecte în vederea organizării alegerilor. Consiliul era invitat să „stabilească dispoziţiile pe care le va recomanda spre adoptare statelor membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.” O clauză identită figura în tratatul de instituire a Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului şi în tratatul de instituire a Comunităţii europene a energiei atomice.

 În conformitate cu articolul 138 § 3, decizia 76/787 a Consiliului din 20 septembrie 1976 (« Decizia Consiliului »), care era semnată de preşedintele Consiliului Comunităţilor europene şi de miniştrii Afacerilor externe ai Statelor membre, stabileşte dispoziţiile vizate mai sus. Clauzele tehnice figurau într-un act (actul privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul european prin sufragiu universal direct : « Actul din 1976 ») semnat de către miniştrii Afacerilor externe ai Statelor membre şi care era anexat la decizia Consiliului. Articolul 15 din Actul din 1976 cuprindea o dispoziţie care prevedea : « Anexele I, II şi III sunt parte integrantă a prezentului act. » Anexa II enunţa: “Regatul Unit va aplica dispoziţiile prezentului act doar în ceea ce priveşte Regatul Unit.”

E.    Aplicarea Convenţiei faţă de Gibraltar

 Printr-o declaraţie din 23 octombrie 1953, Regatul Unit a extins aplicarea Convenţiei asupra Gibraltarului, în conformitate cu fostul articol 63 din convenţie. Protocolul nr. 1 la Convenţie se aplică Gibraltarului în virtutea unei declaraţii făcute în baza articolului 4 din Protocolul nr. 1 la 25 februarie 1988.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dna Matthews a sesizat Comisia la 18 aprilie 1994. Ea a alegat o violare a articolului 3 din Protocolul nr. 1, luat în considerare izolat sau combinat cu articolul 14 din Convenţie.

 La 16 aprilie 1996, Comisia a declarat cererea (nr. 24833/94) admisibilă. În raportul său din 29 octombrie 1997 (fostul articol 31 din convenţie), ea a formulat avizul conform căruia nu exista vreo încălcare nici a articolului 3 din Protocolul nr. 1 (unsprezece voturi împotriva la şase), nici a articolului 14 din Convenţie (douăsprezece voturi împotriva la cinci). Textul integral al avizului său şi cinci opinii separate figurează în anexa la prezenta hotărâre[1].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

 Guvernul invită Curtea să constate că nu a existat nici o încălcare a Convenţiei.

 Reclamanta, din partea sa, a invitat Curtea să stabilească o violare a drepturilor care îi sunt garantate de către articolul 3 din Protocolul nr. 1, luat în considerare izolat sau combinat cu articolul 14 din Convenţie. Ea solicită de asemenea rambursarea cheltuielilor sale.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1

 Reclamanta pretinde o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1, în termenii căruia :

« Înaltele Părţi Contractante se angajează să organizeze, la intervalle rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ ».

 Guvernul susţine că, pentru trei motive principale, articolul 3 din Protocolul nr. 1 este inaplicabil faptelor prezentei speţe sau, ca alternativă, el pledează în favoarea neîncălcării acestei clauze.

 Poate fi responsabil Regatul Unit în termenii Convenţiei pentru faptul că nu a organizat în Gibraltar alegeri în Parlamentul european ?

 În opinia Guvernului, plângerea reclamantei în realitate se referă la decizia 76/787 a Consiliului din 20 septembrie 1976 şi actul privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul european prin sufragiu universal direct care este anexat la ea (paragraful 18 de mai sus). Adoptat în cadrul comunitar, aces tact, care are valoare de tratat, nu poate fi revocat sau modifical în mod unilateral de către Regatul Unit. Guvernul subliniază că Comisia europeană a Drepturilor Omului a refuzat în mai multe reprize să înainteze măsuri relevante de ordin juridic comunitar unui control de compatibilitate cu Convenţia. Admiţând totodată că ar putea exista circumstanţe în care o Parte contractantă şi-ar putea încălca obligaţiile în baza Convenţiei subsemnând pe calea încheierii unui tratat obligaţii incompatibile cu acest instrument, el consideră că situaţia nu este aceeaşi în cazul speţei, unde sunt puse în cauză acte adoptate în cadrul Comunităţii europene. Astfel, actele adoptate de către Comunitate sau în urma exigenţelor sale nu pot fi imputate Statelor membre, împreună sau individual, mai ales dacă ele se referă la alegerile într-un organ constituţional al Comunităţii. La audiere, Guvernul a declarat că responsabilitatea unui Stat în baza Convenţiei nu poate fi angajată decât dacă acest Stat are o autoritate de control efectiv asupra actului incriminat. Or, în ceea ce priveşte dispoziţiile relative la alegerile în parlamentul european, guvernul britanic nu are o asemenea autoritate.

 Reclamanta a contestat acest argument. În opinia ei, Decizia Consiliului şi Actul din 1976 constituie mai curând un tratat internaţional decât un acte emis de o instituţie ale cărei decizii nu sunt supuse unui control de compatibilitate cu Convenţia. Guvernul va rămâne deci responsabil faţă de Convenţie de efectele acestor două texte. Ca alternativă, mai exact în cazurile în care acestea vor fi interpretate ca implicând un transfer de puteri către organele Comunităţii, reclamanta susţine, sprijinindu-se pe jurisprudenţa Comisiei, că având în vedere lipsa, în cadrul Comunităţii, a unei protecţii echivalente a drepturilor care îi sunt garantate de către articolul 3 din Protocolul nr. 1, Guvernul în orice caz rămâne a fi responsabil în baza Convenţiei.

 Majoritatea Comisiei nu s-a pronunţat asupra acestui punct, care în schimb a fost abordat atât în opiniile concordante cât şi în opiniile disidente alăturate la raport.

 În termenii articolului 1 din Convenţie, Înaltele Părţi contractante « recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite [în] (...) Convenţie ». Această dispoziţie nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte tipul normelor sau măsurilor în cauză şi nu exlude nici o parte din « jurisdicţia » Statelor membre din domeniul de aplicare a Convenţiei (hotărârea Partidul comunis unificat din Turcia şi alţii c. Turciei din 30 ianuarie 1998, Recueil des arrêts et decisions 1998-I, pag. 17-18, § 29).

 Curtea menţionează că părţile nu contestează că articolul 3 din Protocolul nr. 1 se aplică faţă de Gibraltar. Ea reaminteşte că Convenţia şi-a extins aplicarea faţă de acest teritoriu prin declaraţia britanică din 23 octombrie 1953 (paragraful 19 de mai sus9, şi că Protocolul nr. 1 se aplică Gibraltarului de la 25 februarie 1988. În viziunea articolului 1 din Convenţie, « jurisdicţia » teritorială a Regatului Unit este deci clar stabilită.

 Cu toate acestea Curtea trebuie că examineze dacă, în pofida naturii alegerilor în Parlamentul european, organ al Comunităţii europene, Regatul Unit poate ficonsiderat responsabil faţă de Convenţie pentru faptul că nu a organizat alegeri asemănătoare în Gibraltar, altfel spus dacă Regatul Unit este obligat să « recunoască » dreptul de a participa la alegerile în Parlamentul european, în pofida caracterului comnitar al acestora.

 Curtea menţionează că actele Comunităţii europene ca atare nu pot fi atacate în faţa Curţii, deoarece Comunitataea ca atare nu este Parte contractantă. Convenţia nu exclude transferul competenţelor către organizaţiile internaţionale care prevede că drepturile garantate prin Convenţie continuă să fie « recunoscute ». Un asemenea transfer nu face deci să dispară responsabilitatea Statelor membre.

 În speţă, violarea Convenţiei rezultă din combinarea unei anexe la Actul din 1976, la care a aderat Regatul Unit, cu extinderea competenţelor parlamentului european operată prin tratatul de la Maastricht. Decizia Consiliului, Actul din 1976 (paragraful 18 de mai sus) şi tratatul de la maastricht care au modificat tratatul CEE toate constituie instumente internaţionale la care regatul Unit a aderat binevol. De fapt, Actul din 1976 nu poate fi atacat în faţa Curţii de justiţie a Comunităţii europene, deoarece nu este vorba de un act « ordinar » al Comunităţii, dar de un tratat încheiat în cadrul sistemului juridic comunitar. Tratatul de la maastricht nu este, cu atât mai mult, un act al Comunităţii, dar un tratat, prin intermediul căruia a fost realizată revizuirea tratatului CEE. Regatul Unit, împreună cu celelalte părţi la tratatul de la Maastricht, este responsabil ratione materiae în baza articolului 1 din Convenţie şi, în particular, în baza articolului 3 din protocolul nr. 1, de consecinţele acestui tratat.

 Pentru a determina în ce măsură este obligat Regatul Unit « să recunoască » drepturile consacrate prin articolul 3 din Protocolul nr. 1 în raport cu alegerile în Parlamentul european din Gibraltar, Curtea reaminteşte că Convenţia vizează garantarea drepturilor nu în mod teoretic sau iluzoriu, dar concret şi efectiv (vezi, spre exemplu, hotărârea Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii menţionat mai sus, pag. 18-19, § 33). Nu a fost contestat faptul că textele care rezultă dintr-un proces legislativ comunitar afectează populaţia Gibraltarului în aceeaşi modalitate ca cele care emană în exclusivitate de la camera adunării locale. Din acest punct de vedere, nu există nici o diferenţă între legislaţia europeanăşi legislaţia internă, şi nici un motiv de a considera că regatul Unit nu este obligat « să recunoască » drepturile consacarate prina rticolul 3 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislaia europeană în aceeaşi manieră cum acestea trebuie să fie « recunoscute » în raport cu legislaţia strict internă. În particular, argumentul conform căruia Regatul Unit nu deţine un control real asupra situaţiei incriminate nu schimbă nimic în această constatare, deoarece responsabilitatea acestui Stat rezultă din faptul că, după momentul în care articolul 3 din Protocolul nr. 1 a devenit aplicabil faţă de Gibraltar, el şi-a asumat, prinintermediul instrumentului internaţional care constituie tratatul de la maastricht, obligaţii care au drept emodificarea situaţiei în viziunea deciziei Consiliului şi Actului din 1976. Curtea relevă că, în cadrul aderării sale la tratatul CEE, Regatul Unit a ales, făcând aplicabil articolul 227 § 4 din tratatul vizat, să permită părţilor substanţiale ale legislaţiei comunitare să fie aplicabile faţă de Gibraltar (paragrafele 11-14 de mai sus).

 Din cele precedente rezultă că în virtutea articolului 1 din Convenţie Regatul Unit trebuie să recunoască aplicarea drepturilor consacrate prin articolul 3 din Protocolul nr. 1 în Gibraltar, fie că este vorba de alegeri strict interne sau alegeri europene.

 Este oare aplicabil articolul 3 din Protocolul nr. 1 unui organ de tipul Parlamentului european ?

 În opinia Guvernului, obligaţia consacrată în articolul 3 din Protocolul nr. 1 se limitează în mod obligatoriu la problemele cu privire la puterea părţilor la Convenţie, altfel spus a Statelor suverane. « Corpul legislativ » al Gibraltarului era Camera adunării, şi articolul 3 din Protocolul nr. 1 se aplica acestui organ în ceea ce priveşte Gibraltarul. Nimic nu demonstrează că Convenţia poate impune Înaltelor Părţi contractante obligaţii în raport cu alegerile în parlamentul unei organizaţii diferite de tip supranaţional. În particular aceasta se adevereşte în speţă, unde Statele membre ale Comunităţii europene şi-au limitat suveranitatea în favoarea acesteia, şi unde atât Parlamentul european cât şi regimul său electoral de bază sunt prevăzute de către sistemul juridic propriu Comunităţii europene şi nu celui al Statelor sale membre.

 Reclamanta invocă decizii anterioare ale Comisiei europene a Drepturilor Omului în care plângerile relative la Parlamentul european au fost examinate în fond, ceea ce a implicat faptul că Comisia a presupus efectiv că acticolul 3 al Protocolului nr. 1 se aplică alegerilor în Parlamentul european (vezi, spre exemplu, Lindsay c. Regatului Unit, cererea nr. 8364/78, decizia din 8 martie 1978, Decizii şi rapoarte (DR) 15, pag. 247, şi Tête c. Franţei, cererea nr. 11123/84, decizia din 9 decembrie 1987, DR 54, pag. 52). Reclamanta împărtăşeşte avizul membrilor disidenţi ai Comisiei pentru care simplul fapt că parlamentul european nu exista la epoca redactării Protocolului 1 nu este suficient pentru excluderea acestui instrument din câmpul de aplicare al articolului 3.

 Majoritatea Comisiei şi-a axat raţionamentul pe această cauză de neaplicabilitate a articolului 3. Ea a estimat că « a considera articolul 3 din Protocolul nr. 1 aplicabil organelor reprezentative supranaţionale ar extinde câmpul său de aplicare dincolo de intenţia autorilor instrumentului şi dincolo de obiectul şi scopul dispoziţiei în cauză. (...) [R]olul articolului 3 este de a asigura că la intervaluri regulate să se desfăşoare alegeri în adunările legislative, naţionale sau locale, altfel spus, în cazul Gibraltarului, la Camera adunării » (paragraful 63 din raport).

 Curtea a declarat în numeroase reprize că Convenţia este un instrument viabil care trebuie să fie interpretat în lumina condiţiilor actuale (vezi, în special, hotărâra Loizidou c. Turciei din 23 martie 1995 (excepţiile preliminare), seria A nr. 310, pag. 26-27, § 71, cu referinţa citată). Simplulfapt că un organ nu a fost prevăzut de autorii Convenţiei nu ar trebui să împiedice acest organ să fie inclus în domeniul Convenţiei. În măsura în care Statele contractante crează prin tratate internaţionale structuri comune constituţionale sau parlamentare, Curtea trebuie să ţină cont, pentru a interpreta Convenţia şi Protocoalele sale, de schimbările structurale operate de către aceste acorduri reciproce.

Rămâne de a determina dacă un organ de tipul Parlamentului european nu este exlus, cu toate acestea, din câmpul de aplicare al articolului 3 din Protocolul nr. 1.

 Curtea reaminteşte că cuvintele « corp legislativ » nu se referă în mod necesar doar la parlamentul naţional ; el ar trebui interpretat în funcţie de structura constituţională a Statului în cauză. În cazul Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei, reforma constituţională belgiană din 1980 a acordat Consiliului flamand suficiente competenţe şi puteri pentru ca el să poată fi considerat, tot aşa ca Consiliul Comunităţii franceze şi Consiliul regional wallon, ca fiind parte din « corpul legislativ » belgiat, în aceeaşi calitate ca Camera reprezentanţilor sau Senatul (hotărârea Mathieu-Mohin şi Clerfayt c. Belgiei din 2 martie 1987, seria A nr. 113, pag. 23, § 53 ; vezi de asemenea, în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 3 din Protocolul nr. 1 faţă de parlamentele regionale din Austria şi Germania, deciziile Comisiei din 12 iulie 1976 (cererea nr. 7008/75, DR 6, pag. 120) şi 11 septembrie 1995 (cererea nr. 27311/95, DR 82-A, pag. 158).

 În opinia Curţii de justiţie a Comunităţilor europene, dreptului comunitar îi este caracteristic faptul de a coexista cu dreptul intern, asupra căruia el de altfel predomină (vezi, spre exemplu, Costa c. ENEL, 6/64, Rec. 1964, pag. 585, şi Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA, 106/77, Rec. 1978, pag. 629). În acestă privinţă, Gibraltar se află în aceeaşi poziţie cu alte părţi ale Uniunii europene.

 Curtea reaminteşte că articolul 3 din Protocolul nr. 1 consacră un principiu care este characteristic unui regim politic cu-adevărat democratic (vezi hotărârea Mathieu-Mohin şi Clerfayt menţionată mai sus, pag. 22, § 47, şi hotărârea Partidul comunist unificat din Turcia şi alţii, menţionat mai sus, pag. 21-22, § 45). În speţă nimic nu demonstra că existau alte modalităţi pentru asigurarea unei reprezentări electorale a populaţiei din Gibraltar în cadrul Parlamentului european, şi Curtea nu a observat nici una.

 Astfel Curtea a considerat că a admite argumentul Guvernului conform căruia domeniul de activitate al parlamentului european nu intră în câmpul de aplicare ar articolului 3 din Protocolul nr. 1 riscă să facă inoperante unu dintre instrumentele fundamentale care permite păstrarea unui « regim politic cu-adevărat democratic ».

 Astfel rezultă că nu a fost stabilit nici un motiv de natură să justifice excluderea Parlamentului european din câmpul alegerilor vizate în articolul 3 din Protocolul nr. 1 pe motiv că este vorba de un organ reprezentativ supranaţional şi nu strict intern.

 Prezenta oare Parlamentul european, la epoca pertinentă, trăsăturile unui « corp legislativ » în Gibraltar ?

 Guvernul consideră că Parlamentului european îi lipsesc două din cele mai importante atribuţii ale unui corp legislativ : iniţiativa legislativă şi puterea de a adopta legi. În opinia lui, doar schimbarea puterilor şi funcţiilor Parlamentului european intervenită după ultima dată când Comisia, în cauza Tête menţionată mai sus (paragraful 37 de mai sus), a examinat problema – procedura prevăzută în articolul 189b din tratatul CE – nu acorda nici chiar parlamentului european o putere de codecizie cu Consiliul, şi în orice caz această schimbare nu se referea decât la o parte mică a producţiei legislative a Comunităţii.

 În această privinţă, reclamanta susţine că Comisia europeană a Drepturilor Omului a considerat că intrarea în vigoare a Actului unic european în 1986 nu a acordat Parlamentului european sufieinte împuterniciri şi funcţii pentru ca acesta să poată fi considerat ca un « corp legislativ » (decizia Tête menţionată mai sus). Ea susţine că tratatul de la maastricht a sporit aceste împuterniciri în măsura în care, dintr-un organ de deliberare şi control, Parlamentul european s-a transformat într-un organ care şi-a asumat, mai mut sau mai puţin, împuternicirile şi funcţiile care îi revin corpurilor legislative naţionale vizate de articolul 3 din Protocolul nr. 1. Înaltele Părţi contractante erau obligate să organizeze, la intervaluri rezonabile, alegeri libere prin scritin secret, în condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. Reclamanta nu ia în considerare doar împuternicirile parlamentului european ce rezultă din tratatul de la maastricht, dar de asemenea şi cele pe care el le poseda mai înainte, în special cele care i-au fost acordate prin Actul european din 1986.

 Comisia a considerat că articolul 3 nu este aplicabil organelor reprezentative supranaţionale şi nu a examinat acest punct.

 Pentru a determina dacă, în scopurile articolului 3 din Protocolul nr. 1, parlamentul european trebuie să fie considerat ca « corp legislativ » din Gibraltar, sau ca o parte a acestui corp, Curtea trebuie să ţină cont de natura sui generis a Comunităţii europene, care nu este modelul unei separări mai mult sau mai puţin stricte a puterilor între executiv şi legislativ pe care-l putem găsi în multe State. De fapt, procesul legislativ în cadrul Comunităţii europene implică participarea Parlamentului european, a Consiliului şi a Comunităţii europene.

 Curtea trebuie să asigure existenţa unui « regim politic cu-adevărat democratic » în teritoriile la care se aplică Convenţia şi, în acest context, ea trebuie să ţină cont nu doar de puterile strict legislative ale unui organ anumit, dar de asemenea de rolul care acesta îl are în ansamblul procesului legislativ.

 După tratatul de la Maastricht, împuternicirile parlamentului european nu mai sunt calaficate ca puteri « de deliberare şi control ». Suprimarea acestor termeni trebuie să fie considerată ca o atestare a faptului că Parlamentul European nu mai este un organ pur consultative, dar a devenit un organ chemat să joace un rol determinant în procesul comunitar legislativ. Modificarea articolului 137 din tratatul CE nu poate fi considerată de acum înainte ca un indiciu de intenţie a autorilor tratatului de la maastricht. Doar examinând puterile efective ale Parlamentului european în contextul întregului proces legislativ în vigoare în cadrul Comunităţii europene, Curtea poate determina dacă Parlamentul european acţionează în Gibraltar ca un « corp legislativ », sau ca o parte a unui asemenea corp.

 Rolul Parlamentului european în procesul comunitar legislativ depinde de chestiunile examinate (paragrafele 15-16 de mai sus).

În cazul în care se are în vedere adoptarea unui regulament sau a unei directive în cadrul procedurii de consultare (spre exemplu în baza articolelor 99 sau 100 din tratatul CE), poate exista, urmând dispoziţia vizată, obligaţia de a consulta Parlamentul european. În asemenea caz, Parlamentul european joacă un rol limitat. În cazul în care tratatul CE obligă să fie urmată procedura descrisă în articolul 189c, Consiliul în unanimitate poate trece peste avizul formulat de către Parlamentul european cu privire la o chestiune. În schimb, acolo unde tratatul CE obligă să fie urmată procedura descrisă în articolul 189b, Consiliul nu poate adopta nici o măsură împotriva voinţei Parlamentului european. În fine, acolo unde este utilizată procedura « avizului conform » (vizată în primul paragraf al articolului 138b din tratatul CE), mai ales pentru aderarea noilor State membre şi pentru încheierea anumitor tipuri de acorduri internaţionale, pentru ca o măsură să poată fi adoptate este solicitat asentimentul Parlamentului european.

Pe lângă această participare la adoptarea textelor legislative, Parlamentul european este investit cu funcţii în raport cu numirea şi rechemarea din Comisia europeană. Astfel el posedă o putere de a cenzura Comisia europeană care poate ajunge până la punctul ca membrii acesteia ar trebui să-şi abandoneze colectiv funcţiile (articolul 144) ; numirea membrilor Comisiei europene este supusă unui vot de aprobare din partea Parlamentului european (articolul 158) ; bugetul comunitar nu poate fi adoptat fără acordul parlamentului european (articolul 2039 ; Parlamentul european descarcă Comisia europeană de execuţia bugetului, domeniu în care el exercită puteri de control asupra acestui organ (articolul 206).

În plus, dacă Parlamentul european nu posedă formal un drept de iniţiativă în materie legislativă, el are dreptul de a invita Comisia europeană să-i prezinte propuneri cu privire problemele care i se par că necesită elaborarea unui act comunitar (articolul 138b).

 Cât priveşte contextul în care Parlamentul european funcţionează, Curtea consideră că acest organ este instrumentul princial al controlului democratic şi al responsabilităţii politice în sistemul comunitar. Legitim prin alegerea sa prin sufragiu universal direct, Parlamentul european trebuie să fie considerat, indiferent de limitele sale, ca parte a structurii Comunităţii europene care reflectă cel mai bine asigurarea în cadrul său a unui „regim politic cu-adevărat democratic”.

 Chiar ţinând cont de faptul că Gibraltar este exclus din anumite domenii de activitate comunitară (paragraful 12 de mai sus), el rămân sectoare importante unde această activitate are un impact direct în Gibraltar. Pe deasupra, după cum a remarcat reclamanta, măsurile luate în baza articolului 189b din tratatul CE şi care afectează Gibraltarul s-au referit la probleme importante cum ar fi securitatea rutieră, protecţia cosumatorilor, poluarea atmosferică datorată gazelor de eşapament de la vehicolele cu motor şi totalitatea măsurilor relative la completarea pieţii interne.

 În consecinţă Curtea consideră că Parlamentul european este destul de asociat la procesul legislativ specific care conduce la adoptarea actelor în baza articolelor 189b şi 189c din tratatul CE, precum şi la controlul democratic general al activităţilor Comunităţii europene, pentru ca el să poată fi considerat că constituie o parte a „corpului legislativ” din Gibraltar în scopurile articolului 3 din Protocolul nr. 1.

 Aplicarea articolului 56 din Convenţie la cazul speţei

 Articolul 56 §§ 1 şi 3 din Convenţie prevede următoarele:

„1. Orice Stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior, să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că (...) Convenţie se va aplica, în conformitate cu paragraful 4 al prezentului articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale el le asigură.

(...)

3. În respectivele teritorii dispoziţiile prezentei Convenţii vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.”

 Guvernul notează, fără a invoca formal acest subiect, că doi membri ai Comisiei au interpretat situaţia constituţională din Gibraltar ca fiind similară cu a unui teritoriu dependent de regatul Unit, în contextul articolului 56 (fostul articol 639 din convenţie.

 Reclamanta consideră că „necesităţile locale” vizate în articolul 56 § 3 din convenţie nu ar trebui să fie interpretate ca limitând aplicarea articolului 3 din Protocolul nr. 1 în speţă.

 Considerând că articolul 3 nu este aplicabil pentu alte motive, Comisia nu a examinat acest subiect. Doi dintre membrii săi au considerat personal, în opinii separate concordante, că articolul 56 din Convenţie joacă un anumit rol în speţă.

 Curtea reaminteşte că, în hotărârea Tyrer c. Regatului Unit din 25 aprilie 1978 (seria A nr. 26, pag. 18-19, § 389, ea a considerat că, pentru ca (fostul) articolul 63 să poată fi aplicabil, ar fi necesară „prova decisivă şi demonstrarea unei necesităţi”. Necesităţile locale, în cazul în care se referă la statutul juridic particular al unui teritoriu, trebuie să poarte un caracter imperios pentru a justifica aplicarea articolului 56 din convenţie. În speţă, guvernul nu susţine că statutul Gibraltarului este de aşa natură încât admite existenţa „necesităţilor locale” de natură să limiteze aplicarea Convenţiei, şi Curtea nu a relevat nici un element care să scoată în evidenţă asemenea necesităţi.

 Este oare compatibil cu articolul 3 din Protocolul nr. 1 faptul de a nu organiza în Gibraltar alegeri în Parlamentul european?

 Guvernul susţine că, chiar dacă articolul 3 din Protocolul nr. 1 ar trebui să fie declarat aplicabil parlamentului european, el nu poate fi învinuit de încălcarea acestuia doar pentru că nu a organizat în 1994 alegeri în Gibraltar, aceast domeniul referindu-se la marja de apreciere a Statului. El a evidenţiat că, în cadrul alegerilor din 1994, regatul Unit a recurs la scrutin majoritar uninominal într-un singur tur. Procesul electoral avea să fie denaturat dacă Gibraltar ar fi fost constituit într-o circumscripţie separată, deoarece Gibraltar numără aproximativ 30 000 de locuitori, adică mai puţin de 5 % din populaţia medie din circumscripţiile definite în Regatul Unit pentru alegerile în Parlamentul european. Opinia are consta în redefinirea limitelor circumscripţiilor într-o modalitate care să integreze Gibraltar într-o nouă circumscripţie sau într-o circumscripţie existentă nu mai era prevăzută, odată ce gibraltar nu făcea parte din regatul Unit şi nu avea legături solide – istorice sau de altă natură – cu vreo altă circumscripţie britanică oricare ar fi.

 Reclamanta s-a plâns că a fost totalmente privată de dreptul de a vota la alegerile din 1994. ea susţine că protecţia drepturilor fundamentale nu poate depinde de problema de a şti dacă există soluţii practice care ar permite abandonarea sistemului în vigoare.

 Ajungând la concluzia inaplicabilităţii articolului 3 din Protocolul nr. 1, Comisia nu a examinat punctul de aşti dacă faptul de a nu organiza alegeri în Gibraltar era compatibil cu această dispoziţie.

 Curtea reaminteşte că drepturile consacrate în articolul 3 din Protocolul nr. 1 nu sunt absolute şi pot fi supuse limitărilor. Statele contractante beneficiază de o amplă marjă de apreciere pentru a supune dreptul de vot unor condiţii, dar Curtea trebuia să se pronunţe în ultimă instanţă asupra observării exigenţelor Protocolului nr. 1. Ea trebuia să se convingă că aceste condiţii nu reduceau drepturile vizate până la punctul de a prejudicia esenţa lor şi de a le priva de orice eficienţă, că ele urmăreau un scop legitim şi că mijloacele utilizate nu au fost neproproţionale. Aceste condiţii nu trebuie, în particular, că contracareze „libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ” (hotărârea mathieu-Mohin şi Clerfayt menţionată mai sus, pag. 23, § 52).

 Curtea precizează mai înainte de toate că alegerea modului de scritun prin care este asigurată libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ – reprezentare proporţională, scrutin majoritar sau de altă natură – este o chestiune pentru care fiecare Stat posedă o amplă marjă de apreciere. În cazul prezent, totodată, reclamanta, în calitatea sa de cetăţeancă a Gibraltarului, a fost privată de orice posibilitate de a-şi exprima opinia cu privire la alegerea membrilor Parlamentului european. Situaţia sa nu este similară cu cea a unei persoane care nu poate participa la alegeri pentru motivul că locuieşte în afara jurisdicţiei vizate: asemenea persoană poate fi considerată ca având legături fiabile cu jurisdicţia dată. În speţă, Curtea a considerat (paragraful 34 de mai sus) că legislaţia comunitară face parte din dreptul Gibraltarului şi că reclamanta este direct afectată de acest fapt.

 În aceste condiţii, a fost încălcatî însăşi esenţa dreptului de vot care este garantat reclamantei de către articolul 3 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că a avut loc încălcarea acestei dispoziţii.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL NR. 1

 Reclamanta pretinde pe deasupra că, în calitatea sa de cetăţean al Gibraltarului , a fost victima unei discriminări interzise de articolul 14 din Convenţie, care prevede:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

 Guvernul nu s-a exprimat separat asupra acestei plângeri.

 Având în vedere concluzia sa de mai sus, conform căreia a avut loc o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 examinat izolat, Curtea nu a considerat necesară examinarea plângerii în baza articolului 14.

 APLICAREA ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIEI

 În termenii articolului 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante cu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 Costuri şi cheltuieli

 Reclamanta nu a solicitat vreo indemnizaţie pentru prejudicii în baza articolului 41 dar a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale în faţa Curţii, pe care le-a estimat la 760 000 franci francezi (FRF) şi la 10 955 lire sterline (GBP), suma de 760 000 FRF care corespund cu onorariile şi cheltuielile reprezentantului său (750 ore câte 1 000 FRF pe oră) şi de 10 000 FRF plăţi în numerar, şi suma de 10 955 GBR care corespunde onorariilor şi cheltuielilor a solicitor-ilor angajaţi în Gibraltar. De asemenea ea a revendicat 6 976 FRF şi 1 151,50 GBR pentru cheltuieli de călătorie.

Guvernul a considerat că numărul total de ore pentru care reprezentantul principal al reclamantei cere să fie plătit trebuie redus aproximativ în jumătate şi că cheltuielile aferente serviciilor prestate de către solicitori în Gibraltar nu trebuia să fi depăşit o treime din sumele reclamate. Guvernul a contestat şi o parte a costurilor de călătorie.

 În lumina criteriile care rezultă din jurisprudenţa sa, Curtea a estimat, în echitate, că reclamantei trebuie să i se ofere suma de 45 000 GBP, din care trebuie dedusă suma de 18 510 FRF, deja plătiţi pentru asistenţa judiciară pentru onorariile şi costurile de călătorie şi de subzistenţă expuse în faţa Curţii.

 Interese moratorii

72. În conformitate cu informaţiile de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în regatul Unit la data adoptării prezentei hotărâri este de 7,5 % pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Hotărăşte, cu cincisprezece voturi împotriva la două, că a avut loc încălcarea articolului 3 din Protocolul nr. 1;Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina plângerea întemeiată pe articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 3 din Protocolul nr. 1;Hotărăşte, în unanimitate,

a)     că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în decurs de trei luni, pentru costuri şi cheltuieli, 45 000 (patruzeci şi cinci de mii) lire sterline, plus orice sumă datorată în calitate de taxă pe valoarea adăugată, fără 18 510 (optsprezece mii cinci sute zece) franci francezi conventiţi în lire sterline la rata aplicabilă la data pronunţării prezentei hotărâri;

b)     că această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă anuală de 7,5 % începând cu ziua expirării acestui termen până la achitare;

 Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Alcătuită în engleză şi franceză, apoi pronunţată în cadrul şedinţei publice desfăşurate la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 18 februarie 1999.

Luzius Wildhaber

Preşedinte

Maud de Boer-Buquicchio

Grefier adjunct

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenţie şi 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei disidente comune a lui Sir John Freeland şi a Dlui Jungwiert.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A LUI Sir John FREELAND

ŞI A DLUI JUNGWIERT, JUDECĂTORI

      Noi am votat împotriva constatării unei încălcări a articolului 3 din Protocolul nr. 1, în mod esenţial din următoarele considerente:

      În primul rând, dorim să precizăm, înainte de a pătrunde în miezul subiectului, că am fost în mare măsură influenţaţi de ideia conform căreia Curtea ar trebui să fie moderată, când este invitată, ca în cazul speţei, să se pronunţe asupra actelor adoptate de către Comisia europeană sau în consecinţa exigenţelor sale, în special dacă este examinată o problemă atât de strâns legată de funcţionarea Comunităţii cum sunt alegerile în unul din organele constituţionale ale acesteia.

      Într-al doilea rând, în ceea ce priveşte interpretarea articolului 3 din Protocolul nr. 1, noi am considerat că ea trebuia în mare măsură se se inspire din avizul exprimat de Comisie, cu o majoritate de unsprezece voturi împotriva la şase, conform căruia „rolul articolului 3 constă în faptul de a se asigura că alegerile în adunările legislative, naţionale sau locale se desfăşoară la intervaluri regulate”. Prin urmare, se are în vedere, şi Lucrările de pregătire confirmă aceasta, o ideie care constituie exact intenţia autorilor Protocolului (care, ar trebui să reamintim, au lucrat într-o perioadă când apropae jumătate din ţările Europei – dintre care majoritatea din Europa occodentală – erau privaţi de alegeri libere). Pe deasupra, limitând câmpul de aplicare al acestei clauze la organele interne relevante, şi excluzând toate organele reprezentative supranaţionale, ea evită incertitudinea şi partea neplăcută a unei analize din exterior a trăsăturilor acestor organe, care, a fost demonstrat în practică, au toate şansele să nu fie nici simple, nici statice.

      Dacă, totodată, poate fi justificată, pe baza principiului afirmat în repetate rânduri conform căruia „Convenţia este un instrument viabil care trebuie să fie interpretat în lumina condiţiilor actuale”, includerea în domeniului articolului 3 din Protocol un organ care nu fusese în mod evident prevăzut de autorii instrumentului, deoarece la epocă acest organ nu exista, este necesar de a examina întrebarea de a şti dacă acest organ poate fi considerat, la drept vorbind, ca „corpul legislativ” (evidenţierea ne aparţine) vizat de articolul în cauză. Această problemă, la rândul său, provoacă alte două. Prima, constituie oare organul în cauză un adevărat corp legislativ? A doua, este vorba de corpul legislativ al Statului sau de corpul legislativ al teritoriului vizat, mai exact, în speţă, Gibraltar?

      Referitor la prima întrebare, din însăşi noţiunea de „corp legislativ” rezultă că organul vizat trebuie să aibă iniţiativă legislativă şi împuternicirea de a adopta legi (sub rezerva, în cazul anumitor constituţii naţionale, exigenţei unei aprobări de către şeful Statului). În lipsa acestei împuterniciri, faptul că organul în cauză are alte prerogative, deseori exercitate de către corpurile legislative naţionale (spre exemplu, în materie de cenzură a executivului sau în materie de buget), nu este suficient pentru a lichida această lacună. Existenţa unei asemenea prerogative poate contribui la justificare faptului că organul în chestiune este definit ca un parlament, chiar pentru a consolida rolul acestuia în promovarea unui „regim politic cu-adevărat democratic”. Dar faptul că este astfel desemnat şi exercită un asemenea rol, poate cu greu contribui la calificarea organului vizat ca „corp legislativ”. Ar mai trebui ca el însuşi să posede puterea legislativă necesară.

      Cu excepţia vestigiului, nepertinent pentru prezenţa speţă, de putere acordat de articolul 95 § 3 din tratatul de instituire a Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, Parlamentul european nu are nici iniţiativa legislativă, nici puterea de a adopta legi. Chiar în cadrul procedurii numite de codecizie (articolul 189b( introdusă de tratatul de la maastricht (procedură căreia relamanda îi acordă o mare importanţă), dacă Parlamentul european poate influenţa asupra conţinutului actelor comunitare şi bloca actele pe care nu le acceptă, el nu are nici dreptul să adopte persoanl acte, nici puterea de a constrânge Consiliului să adopte acte pe care nu le doreşte. Procedura în cauzănu oferă de acum înainte Parlamentului puterea de a exercita personal iniţiativa legislativă.

      Astfel, chiar dacă, după cum prevede paragraful 50 din hotărâre, suprimarea de către tratatul de la Maastricht a termenilor „de deliberare şi de control” care serveaumai înainte pentru a califica atribuţiile Parlamentului european „trebuie să fie considerate ca atestând faptul că Parlamentul european nu mai este un organ pur consultativ, dar a devenit un organ invitat să aibă un rol determinant în procesul legislativ comunitar”, în starea actuală a lucrurilor (care nu diferă mult de cea care exista la epoca alegerilor din 1994), acest parlament, în opinia noastră, nu a atins etapa la care ar putea legitim să fie considerat ca un corp legislativ. Pentru a ne exprima în termenii folosiţi de către profesorul Dashwood în discursul său de inaugurare pronunţat la universitatea din Cambridge în noiembrie 1995, „Comunitatea nu este un corp legislativ dar un proces legislativ în cadrul căruia diferite instituţii politice au de jucat rolul distincte”. De fapt, dintre instituţiile Comunităţii Consiliul miniştrilor exercită funcţiile care sunt cele mai apropiate de cele ale corpurilor legislative naţionale.

      În cazul în care intervine necesitatea de a examina dacă, in ipoteza că el ar fi considerat, la drept vorbind un corp legislativ, Parlamentul european întruneşte condiţiile pentru a fi calificat ca „corp legislativ” în Gibraltar în sensul articolului 3 din Protocolul nr. 1, astfel întât în Gibraltar să fie organizate în mod obligatoriu alegeri în Parlamentul european, precum şi în camera adunării locale, noi vom fi influenţaţi în sens contrar de excluderea Gibraltarului din anumite părţi substanţiale ale tratatului CE şi de caracterul limitat al domeniilor relevante de competenţa Comunităţii unde Parlamentul are un rol important (el nu are un asemenea rol în domeniile politicii externe şi securităţii, justiţiei şi afacerilor interne, implementarea politicii comerciale comune, negocierea acordurilor comerciale cu alte State sau organizaţii internaţionale sau în domeniul Uniunii economice sau monetare). Noi vom fi de asemenea influenţaţi de numărul limitat de măsuri adoptate în baza procedurii descrise în articolul 189b care se aplică faţă de Gibraltar. Dar, având în vedere răspunsul negativ pe care l-am dat la întrebarea de a şti dacă Parlamentul european întruneşte condiţiile pentru a fi considerat un corp legislativ, nu este necesar să ne pronunţăm asupra celei de-a doua întrebări.

9. Noi pur şi simplu am vrea să adăugăm că, exprimându-ne în termeni moderni, observăm o anumită contradicţie în condamnarea Regatului Unit pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în articolul 3 din Protocolul nr. 1, pe când excluderea dreptului de sufragiu operată într-o modalitate multilaterală prin Decizia şi Actul din 1976 – şi, în particular, prin anexa II la Act – era la epocă perfect compatibilă cu aceste obligaţii (deoarece nimic la epoca dată nu demonstra că Adunarea era un corp legislativ), că la nici o epocă ulterioară nu era posibil ca Regatul Unit să modifice unilateral situaţia astfel încât să extindă dreptul la sufragiu asupra Gibraltarului, şi că asemenea modificare necesita acordul tuturor Statelor membre ale Comunităţii (dintre care unul este în conflict cu Regatul Unit din cauza problemei suveranităţii cu pivire la Gibraltar).

[1]Notele grefei

1-2 Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

[2] 

[3] După intrarea în vigoare a Protocolului nr, 11, care a amendat această dispoziţie, Curtea funcţionează în mod permanent.

[1] Nota grefei: regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la 1 octombrie 1994 (intrarea în vigoare a Protocolului 9), apoi, într această dată şi 31 octombrie 1998, doar cauzelor cu privire la Statele nelegate prin acest Protocol.

[[1]] Această procedură trebuie să fie utilizată, în special, în raport cu următoarele articole ale tratatului CE: 49 (măsuri relative la libera circulaţie a muncitorilor), 54 § 2 (programul relativ la libertatea stabilirii), 57 § 2 (recunoaşterea reciprocă a diplomelor în raport cu dreptul de stabilire), 66 (recunoaşterea reciprocă a diplomelor în raport cu libera prestare a serviciilor), 100a § 1 (racordarea legislaţiilor în raport cu piaţa internă), şi 130s § 3 (programe de acţiune în raport cu mediul ambiant).

[[1]] Această procedură trebuie să fie utilizată, mai ales, în raport cu acticolele 6 (regulile de interzicere a discriminării bazate pe naţinalitate), 75 § 1 (politica transporturilor), 118a (politica socială) şi 130l-130k (programe-cadru în raport cu mediul ambiant).

[1] Nota grefei: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită (culegerea oficială care cuprinde o selecţie a hotărârilor şi deciziilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy