©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A PATRA
CAUZA MATYJEK ÎMPOTRIVA POLONIEI
(Cererea nr. 38184/03)
Hotărâre
Strasbourg
24 aprilie 2007
Definitivă
24/09/2007
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Matyjek împotriva Poloniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Giovanni Bonello, Kristaq Traja, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 mai 2006 şi 3 aprilie 2007,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38184/03 îndreptată împotriva Poloniei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Tadeusz Matyjek („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de M. Gąsiorowska, avocată în Varşovia. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul J. Wołąsiewicz, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţinea că procedura lustraţiei îndreptată împotriva sa era inechitabilă, cu încălcarea art. 6 din Convenţie.
4. Prin decizia din 30 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilă.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din Regulamentul Curţii). De asemenea, au fost primite observaţii de la Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului (Varşovia, Polonia), pe care preşedintele a autorizat-o să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din regulament). Guvernul pârât a răspuns la aceste observaţii (art. 44 § 5 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1935 şi are domiciliul în Varşovia (Polonia).
7. În urma intrării în vigoare a Legii din 11 aprilie 1997 privind divulgarea de către persoanele care exercită funcţii publice a faptului că au fost angajate de serviciile de securitate ale statului, au lucrat pentru acestea sau au colaborat cu acestea între 1944 şi 1990 (ustawa o ujawnieniu pracy lub służby w organach bezpieczeństwa państwa lub współpracy z nimi w latach 1944-1990 osób pełniących funkcje publiczne – „Legea lustraţiei din 1997”), reclamantul, care era în perioada respectivă deputat în Sejm[1], a declarat că nu colaborase cu serviciile secrete ale regimului comunist.
8. La 1 iunie 1999, comisarul care reprezenta interesul public (Rzecznik Interesu Publicznego) a solicitat Curţii de Apel (Sąd Apelacyjny) Varşovia să iniţieze o procedură în privinţa reclamantului pe motiv că acesta minţise în declaraţia sa de lustraţie atunci când negase colaborarea sa cu serviciile secrete. La 14 iunie 1999, reclamantul a fost informat despre deschiderea unei proceduri a lustraţiei.
9. La 16 septembrie şi 25 octombrie 1999, curtea de apel a ţinut şedinţa cu uşile închise.
10. La 17 decembrie 1999, Curtea de Apel Varşovia, în calitate de instanţă de prim grad competentă în procedura lustraţiei, a concluzionat că reclamantul colaborase în mod voluntar şi secret cu serviciul de securitate (Slużba Bezpieczeństwa – „SB”) şi, prin urmare, a minţit în declaraţia sa de lustraţie. Curtea de apel s-a bazat, în special, pe expertiza pregătită de serviciul de criminologie şi de chimie al biroului de securitate a statului (Zakład Kryminalistyki i Chemii Urzedu Ochrony Państwa) care confirmase autenticitatea semnăturii reclamantului, care apărea pe un document din dosarul său. Dispozitivul hotărârii a fost notificat reclamantului la 3 ianuarie 2000. Cu toate acestea, motivele, considerate „secrete”, nu puteau fi consultate decât în secret într-o sală din cadrul instanţei, destinată acestui scop, în conformitate cu art. 100 alin. 5 C. proc. pen.
11. Reclamantul a declarat apel. Acesta a subliniat că, cel mai probabil, SB îl înregistrase în calitate de colaborator secret fără ca el să ştie sau fără să consimtă la aceasta. Reclamantul a afirmat că legăturile sale cu miliţia civilă (Milicja Obywatelska) şi un agent al SB pe care îl cunoscuse personal avuseseră un caracter strict privat şi nu luaseră niciodată forma unei colaborări conştiente. De asemenea, reclamantul a solicitat să fie convocaţi alţi martori, în special prietenul în privinţa căruia ar fi comunicat informaţii către SB, şi să fie dispus un aviz din partea unui expert care nu aparţinea unui serviciu al biroului de securitate al statului.
12. La 17 februarie 2000, Curtea de Apel Varşovia, în calitate de instanţă pentru lustraţie de al doilea grad, a respins cererea reclamantului. Aceasta a stabilit, în special, că era imposibil să fie interogat ofiţerul SB care l-ar fi recrutat pe reclamant deoarece acesta decedase. Aceasta l-a informat din nou pe reclamant că, din cauza caracterului confidenţial al cauzei, motivarea scrisă a deciziei sale nu îi putea fi comunicată, însă putea fi consultată în sala din cadrul instanţei, destinată documentelor secrete.
13. La 20 aprilie 2000, reclamantul a introdus recurs în casaţie (kasacja) pe lângă Curtea Supremă (Sąd Najwyższy).
14. La 10 octombrie 2000, instanţa supremă a casat hotărârea curţii de apel şi a trimis cauza în faţa instanţei de al doilea grad. Aceasta a constatat că cererea reclamantului privind audierea a doi martori suplimentari nu fusese luată în considerare, ceea ce reprezenta, potrivit acesteia, un grav viciu de procedură.
15. La 11 decembrie 2000, comisarul care reprezenta interesul public s-a adresat Curţii de Apel Varşovia pentru a o invita să solicite conducerii biroului de securitate a statului să facă accesibile publicului toate documentele confidenţiale conţinute în dosar.
16. La 20 decembrie 2000, şeful biroului de securitate a statului a anulat confidenţialitatea dosarului personal (teczka osobowa) al reclamantului care fusese depus la dosar.
17. La 19 ianuarie 2001, Curtea de Apel Varşovia a ţinut o şedinţă în cursul căreia aceasta a interogat martorii citaţi de reclamant.
18. La 25 ianuarie 2001, această instanţă a casat hotărârea contestată şi a retrimis cauza în faţa instanţei de prim grad.
19. Ulterior, aceasta a solicitat biroului de securitate a statului să îi prezinte alte documente. La 28 martie 2001, biroul i-a transmis informaţii personale cu privire la unii ofiţeri ai serviciilor de securitate. La 30 mai 2001, curtea de apel a primit din partea biroului noi documente privind reclamantul, şi anume extrase ale unor dosare aparţinând fostei miliţii civile.
20. La 1 iunie 2001, curtea de apel a ţinut o şedinţă publică în cursul căreia aceasta l-a audiat pe reclamant. Ulterior, şedinţa din 28 iunie 2001 nu a fost decât parţial publică deoarece curtea de apel hotărâse să interogheze martorii cu uşile închise, pe motiv că aceştia trebuiau să se exprime cu privire la chestiuni referitoare la secrete de stat. De asemenea, curtea de apel a dispus o expertiză din partea institutului de criminologie al Universităţii din Varşovia.
21. La 8 octombrie 2001, la solicitarea comisarului, biroul de securitate a statului a prezentat curţii de apel alte documente din dosarul unui alt colaborator secret, „R”, care conţineau informaţii cu privire la reclamant.
22. La 4 decembrie 2001 a avut loc o nouă şedinţă cu uşile închise. În aceeaşi zi, Curtea de Apel Varşovia a pronunţat o hotărâre în care a concluzionat că reclamantul minţise în declaraţia sa de lustraţie.
23. Reclamantul a introdus apel, reamintind, în special, că, în calitate de membru al echipei sportive naţionale, fusese înrolat automat în cadrul miliţiei civile, fapt care ar fi trebuit luat în considerare de instanţa de prim grad.
24. La 2 octombrie 2002, Curtea de Apel Varşovia a respins apelul reclamantului.
25. La 16 mai 2003, Curtea Supremă a respins recursul în anulare introdus de reclamant.
26. În temeiul legislaţiei interne în vigoare la momentul faptelor, hotărârea pronunţată de curtea de apel la 17 februarie 2000 a fost considerată definitivă. Prin urmare, la această dată, reclamantului i-a fost retras mandatul de deputat şi a primit interdicţia de a-şi depune candidatura la alegeri şi de a exercita orice altă funcţie publică pe o perioadă de zece ani.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Legea lustraţiei
27. Legea lustraţiei a intrat în vigoare la 3 august 1997. Dispoziţiile relevante ale acestei legi, în versiunea sa aflată în vigoare la momentul faptelor, sunt indicate mai jos.
Părţile relevante ale art. 3 prevedeau după cum urmează:
„ 1. Persoanele care exercită funcţii publice în sensul prezentei legi sunt: preşedintele Republicii Poloneze, deputaţii, senatorii, [...] judecătorii, procurorii şi avocaţii [...]”
28. Art. 4 definea după cum urmează termenul „colaborare”:
„ 1. În sensul prezentei legi, colaborarea se referă la o colaborare voluntară şi secretă cu departamentele operaţionale sau de investigaţie ale serviciilor de securitate a statului, în calitate de informator secret sau de funcţionar auxiliar pentru colectarea informaţiilor.
2. În sensul prezentei legi, colaborarea nu desemnează o acţiune care devine obligatorie în temeiul legii în vigoare la momentul faptelor. [...] ”
29. Art. 6 se referea la obligaţia de a prezenta o „declaraţie de lustraţie”:
« 1. Persoanele care aparţin categoriilor enumerate la art. 7 din prezenta lege trebuie să prezinte o declaraţie atunci când au fost angajate de serviciile de securitate ale statului, au lucrat pentru acestea sau au colaborat cu acestea între 22 iulie 1944 şi 10 mai 1990 (denumită în continuare „declaraţia”). »
Art. 7 prevedea:
„Trebuie să prezinte o declaraţie
[...]
2. candidaţii la alegerile legislative sau senatoriale [...]”
De asemenea, art. 40 solicita o declaraţie asemănătoare din partea persoanelor care ocupau o funcţie publică la data intrării în vigoare a Legii lustraţiei din 1997.
30. Art. 17 şi următoarele se refereau la funcţia de comisar care reprezenta interesul public. Părţile relevante ale art. 17 erau redactate după cum urmează:
„ 1. Comisarul care reprezintă interesul public (denumit în continuare „comisarul”) apără interesul public în procedurile de lustraţie. ”
Părţile relevante ale art. 17d prevedeau:
„ 1. Printre sarcinile comisarului se numără în special:
i) analiza declaraţiei de lustraţie, prezentată instanţei;
ii) colectarea informaţiilor necesare unei bune examinări a declaraţiei;
iii) înaintarea unei cereri instanţei în vederea deschiderii unei proceduri a lustraţiei;
[...]
2. Atunci când îndeplineşte sarcinile enumerate la punctele 1 şi 2 de mai sus, comisarul poate să solicite să îi fie trimise sau arătate dosarele, documentele şi explicaţiile scrise relevante şi, dacă este necesar, să audieze martori, să dispună expertize sau să efectueze investigaţii; în această privinţă, în ceea ce priveşte sarcinile descrise la art. 17 alin. (1), dispoziţiile Codului de procedură penală cu privire la procuror se aplică şi în cazul comisarului. ”
31. Art. 17e prevedea:
„Comisarul, adjuncţii acestuia şi persoanele autorizate din serviciul acestuia au acces deplin la documentaţie şi la celelalte surse de informare, indiferent de formă, cu condiţia ca acestea să fi fost create înainte de 10 mai 1990 de
1. ministrul apărării, ministrul de interne, ministrul justiţiei, ministrul afacerilor externe sau serviciile aflate sub controlul acestora; sau
2. şeful biroului de securitate a statului. ”
32. Art. 19 şi 20 făceau trimitere la Codul de procedură penală. Art. 19 era formulat după cum urmează:
„Chestiunile care nu sunt abordate în prezenta lege şi care sunt legate de procedura lustraţiei, inclusiv de fazele de apel şi de recurs, sunt reglementate de Codul de procedură penală. ”
Amendamentul de la art. 19, intrat în vigoare la 8 martie 2002, prevede că procedura lustraţiei se poate desfăşura, de asemenea, cu uşile închise, la cererea persoanei care face obiectul acesteia. Această clauză a înlocuit-o pe cea care era prevăzută la art. 21 alin. (4), potrivit căreia instanţa putea decide să se reunească cu uşile închise sau la cererea unei părţi.
Art. 20 se citea după cum urmează:
«Dispoziţiile Codului de procedură penală privind acuzatul se aplică persoanei care face obiectul lustraţiei (denumită în continuare „persoana în cauză”). »
33. Art. 23 se referea la notificarea deciziei:
„ 1. Decizia instanţei, însoţită de motivarea scrisă, este notificată fără întârziere părţilor la procedură [...]”
Art. 28, modificat de la 8 martie 2002, prevedea:
„Decizia definitivă în care se constată că declaraţia prezentată de persoana în cauză este mincinoasă este publicată de îndată în Jurnalul Oficial (Dziennik Urzędowy RP Monitor Polski) în cazul în care
1) nu a fost introdus niciun recurs în anulare în termenul prescris; sau
2) s-a considerat că nu era necesară o examinare a recursului în anulare; sau
3) recursul în anulare a fost respins. ”
34. Art. 30 enumera consecinţele pe care le implică o asemenea decizie pentru o persoană care face obiectul unei proceduri a lustraţiei care a depus o declaraţie mincinoasă. Acesta era redactat după cum urmează:
„ 1. O decizie definitivă în care se constată că persoana în cauză a prezentat o declaraţie mincinoasă conduce la pierderea calităţilor morale necesare pentru exercitarea unor funcţii publice, calităţi care, potrivit legilor relevante, sunt următoarele: moralitate excelentă, reputaţie curată şi ireproşabilă, simţ civic ridicat, respectarea valorilor fundamentale. Decizia îşi pierde efectul juridic după zece ani.
2. O decizie definitivă în care se constată că persoana în cauză a prezentat o declaraţie mincinoasă implică pentru aceasta revocarea din funcţia exercitată până la momentul respectiv în cazul în care calităţile morale menţionate anterior sunt necesare pentru exercitarea acestei funcţii.
3. O decizie definitivă în care se constată că persoana în cauză a prezentat o declaraţie mincinoasă o privează pe aceasta de dreptul de a candida la alegerile prezidenţiale pe o perioadă de zece ani. ”
La 8 martie 2002, a fost adăugat alin. 4., redactat după cum urmează:
„Consecinţele enumerate la alin. 1.-3. se produc în cazul în care
1) nu a fost introdus niciun recurs în anulare în termenul prescris; sau
2) s-a considerat că nu era necesară o examinare a recursului în anulare; sau
3) recursul în anulare a fost respins. ”
B. Codul de procedură penală
35. Art. 100 alin. 5 se referă la comunicarea deciziilor după cum urmează:
„În cazul în care cauza a fost examinată cu uşile închise deoarece pune în discuţie interese fundamentale ale statului, notificarea nu va fi făcută cu privire la motivele ca atare, ci cu privire la faptul că au fost redactate motive. ”
36. Părţile relevante ale art. 156, care se referă la accesul la dosar, prevăd:
„ 1. Dosarele judiciare referitoare la o cauză sunt puse la dispoziţia părţilor şi a avocaţilor acestora, reprezentanţi în instanţă şi tutori, care vor putea obţine o copie a acestora. Celelalte persoane care doresc să aibă acces la dosar trebuie să obţină autorizarea preşedintelui instanţei.
2. La cerere, acuzatul sau avocatul acestuia poate obţine, contra cost, fotocopii ale documentelor aflate la dosar.
3. Preşedintele instanţei poate, pentru motive valabile, să dispună efectuarea unor copii legalizate ale documentelor din dosar.
4. În cazul unui risc de divulgare a unui secret de stat, se va recurge la examinarea dosarelor şi la realizarea unor copii legalizate şi a unor fotocopii în condiţiile stabilite de preşedintele instanţei sau de instanţă. Copiile certificate şi fotocopiile nu sunt difuzate decât în cazul în care legea dispune altfel. [...] ”
C. Legi privind informaţiile secrete
37. Art. 2 alin. 1 din Legea din 1982 privind protecţia secretelor de stat (Ustawa o ochronie tajemnicy państwowej i służbowej), în vigoare până la 11 martie 1999, se citea astfel:
„Un secret de stat este o informaţie care, dacă este divulgată unei persoane neautorizate, poate pune în pericol apărarea, securitatea sau orice alt interes al statului, şi se referă în special la
[...]
2) organizarea serviciilor responsabile cu protecţia securităţii şi a ordinii publice, a echipamentelor şi a metodelor de lucru ale acestora, precum şi a datelor care permit identificarea ofiţerilor acestora şi a persoanelor care colaborează cu serviciile de securitate [...]”
38. Părţile relevante ale art. 86 din Legea din 1999 privind protecţia informaţiilor secrete (Ustawa o ochronie informacji niejawnych) prevăd:
„ 2. Persoanele menţionate la art. 21 alin. 1 (cele autorizate să semneze documentele şi să le atribuie un nivel de confidenţialitate) sau succesorul juridic al acestora, în ceea ce priveşte documente care conţin informaţii clasate ca secret de stat şi create înainte de 10 mai 1990, trebuie, în termen de 36 de luni de la data de adoptare a prezentei legi, să revadă aceste documente cu scopul de a aduce nivelul de clasificare a acestora în conformitate cu clasificarea din prezenta lege. În condiţiile în care nu se realizează acest lucru, documentele respective sunt considerate secrete în temeiul dispoziţiilor prevăzute la alin. 1, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel [...]”
Anexa 1 la lege prevede în părţile sale relevante:
«I. Informaţii care pot fi clasate în categoria „ultrasecret”:
21. informaţii cu privire la documente, care fac imposibilă stabilirea unor date care să identifice ofiţeri, militari sau angajaţi ai organelor, serviciilor şi instituţiilor statului, autorizate să desfăşoare activităţi operaţionale, sau cu privire la resursele pe care aceştia le utilizează în activităţile lor operaţionale. »
Art. 52 alin. (2) din Legea din 1999 se referă la organizarea unei săli speciale din cadrul instanţei. Părţile relevante ale acestuia prevăd:
«Documentele care au menţiunile „ultrasecret” şi „secret” (ściśle tajne i tajne) pot fi scoase din sala de consultări în secret numai în cazul în care persoana căreia îi sunt predate poate să asigure protecţia acestora împotriva oricărei divulgări neautorizate. În caz de îndoieli cu privire la condiţiile de protecţie, documentul nu poate fi consultat decât în sala de consultări în secret. »
III. INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
39. În conformitate cu extrasele relevante din Rezoluţia 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste:
« 9. Adunarea salută deschiderea dosarelor serviciilor secrete în vederea accesului publicului, în unele din fostele ţări totalitare comuniste. Aceasta recomandă tuturor ţărilor în cauză să permită persoanelor implicate să examineze, în cazul în care doresc acest lucru, dosarele păstrate în privinţa lor de fostele servicii secrete.
[...]
11. În ceea ce priveşte tratamentul persoanelor care nu au săvârşit niciuna din infracţiunile pasibile de a fi urmărite penal în conformitate cu alin. 7, dar care deţineau totuşi funcţii înalte în cadrul fostelor regimuri totalitare comuniste şi care au susţinut aceste regimuri, Adunarea subliniază că unele state au considerat necesară adoptarea unor măsuri administrative, precum legile privind „lustraţia” sau „decooperatizarea”. Acestea constau în îndepărtarea de la exercitarea puterii a persoanelor despre care nu se poate afirma cu certitudine că îşi vor exercita funcţiile în conformitate cu principiile democratice, deoarece acestea nu au arătat niciun angajament sau ataşament faţă de aceste principii în trecut şi nu au niciun interes sau motiv de a adera în prezent la aceste principii.
12. Adunarea subliniază că, în ansamblu, aceste măsuri nu sunt compatibile cu un stat de drept democratic decât în cazul în care sunt respectate mai multe criterii. În primul rând, vinovăţia – care este individuală şi nu colectivă – trebuie dovedită pentru fiecare persoană, ceea ce demonstrează cu claritate necesitatea unei aplicări individuale, şi nu colective, a legilor privind „lustraţia”. În al doilea rând, trebuie să se garanteze dreptul de apărare, prezumţia de nevinovăţie până la proba vinovăţiei şi posibilitatea introducerii unei acţiuni judiciare ordinare împotriva oricărei decizii. Răzbunarea nu poate reprezenta niciodată obiectivul acestor măsuri şi nici nu se poate permite deturnarea politică sau socială a procesului de lustraţie care rezultă astfel. Scopul „lustraţiei” nu reprezintă pedepsirea persoanelor despre care se presupune că sunt vinovate – aceasta este sarcina procurorilor, în baza dreptului penal –, ci protejarea democraţiei emergente.
13. În consecinţă, Adunarea propune să se garanteze că legile privind „lustraţia” şi măsurile administrative corespondente sunt compatibile cu cerinţele unui stat de drept şi că acestea sunt îndreptate împotriva pericolelor care ameninţă drepturile fundamentale ale omului şi procesul de democratizare. Aceasta sugerează să se facă trimitere la „Principiile directoare care trebuie respectate pentru ca legile privind lustraţia şi măsurile administrative echivalente să fie conforme cu cerinţele unui stat de drept” ca text de referinţă. »
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
40. Guvernul susţine că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, întrucât nu a invocat în faţa instanţelor naţionale, nici măcar în esenţă, pretenţiile sale legate, în special, de inechitatea procedurii lustraţiei. Într-adevăr, reclamantul nu a contestat nici în apel, nici în recurs, restricţiile care îi fuseseră impuse în materie de acces la dosare; acesta nu s-a fi plâns nici de faptul că nu şi-a putut susţine argumentele, în conformitate cu principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor.
41. Reclamantul contestă acest argument. Acesta pretinde că normele care reglementează accesul la dosare şi modul în care s-a desfăşurat procedura lustraţiei nu puteau fi contestate în mod efectiv în apel sau în recurs, deoarece erau stabilite prin dreptul intern. Acesta observă că Guvernul nu a menţionat nicio altă acţiune internă specifică care să îi poată permite să se plângă efectiv de inechitatea unei asemenea proceduri.
42. În decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a considerat că faptul de a şti dacă reclamantul era în măsură să conteste în mod efectiv dispoziţiile legale care reglementează accesul la dosarul său şi care definesc caracteristicile procedurii lustraţiei era legată de aprecierea sa cu privire la respectarea de către Polonia a cerinţelor de echitate prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie. Curtea confirmă temeinicia acestei modalităţi de a proceda.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE
43. Reclamantul se plânge de încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui părţi relevante prevăd:
„ 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.” [...]
[...]
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”
A. Argumentele reclamantului
44. În faţa Curţii, reclamantul critică aspectele fundamentale ale procedurii lustraţiei, şi anume caracterul său, potrivit acestuia, inechitabil şi secret, confidenţialitatea documentelor şi procedurile inechitabile care reglementează accesul la dosare şi desfăşurarea şedinţelor.
45. Acesta susţine că procedura lustraţiei îndreptată împotriva sa nu a fost echitabilă, că principiul egalităţii armelor nu a fost respectat şi că nu a putut să se apere în mod corect. În plus, acesta ar fi fost dezavantajat în mod clar în raport cu comisarul care reprezenta interesul public, având în vedere că statul avea acces la toate arhivele şi dispunea de mijloace tehnice şi financiare pentru a examina elementele necesare şi pentru a le alege pe cele care trebuiau depuse la dosar. Majoritatea documentelor ar fi fost secrete, iar anularea confidenţialităţii unora dintre acestea ar fi fost în sine arbitrară. De asemenea, reclamantul susţine că instanţa de lustraţie nu a examinat cauza cu promptitudine şi că nu a fost autorizat să conteste elementele probatorii prezentate de comisar sau să solicite înfăţişarea unor experţi independenţi.
46. Reclamantul se plânge de faptul că, atunci când a luat cunoştinţă de dosarul său în sala de consultări în secret din cadrul instanţei de lustraţie, nu i s-a permis să facă fotocopii, să ia cu sine notiţele pe care le scrisese în acest loc şi nici să arate aceste notiţe vreunei persoane sau să le utilizeze cu ocazia şedinţelor. Situaţia ar fi fost identică după decembrie 2000, dată la care a fost anulată confidenţialitatea dosarului personal al acestuia, întrucât celelalte documente adăugate ulterior la dosarul său ar fi fost considerate mereu ca fiind secrete.
B. Argumentele Guvernului
47. Guvernul susţine că dificultăţile cu care a putut să se confrunte reclamantul în cursul procedurii rezultau din faptul că unele dintre documentele referitoare la cauză erau considerate ca fiind secrete de stat, în temeiul art. 2 alin. 2 din Legea din 1982 privind protecţia secretelor de stat. Ulterior, biroul de securitate a statului ar fi confirmat caracterul „secret” al acestor documente, bazându-se pe art. 86 alin. 2 din Legea din 1999 privind protecţia informaţiilor secrete, coroborat cu art. 21 din Anexa nr. 1 la aceasta (supra, pct. 37 şi 38).
48. Guvernul apreciază că principiul egalităţii armelor a fost, în speţă, respectat. Acesta declară că, potrivit art. 52 alin. 2 din Legea privind protecţia informaţiilor secrete şi art. 156 alin. 4 C. proc. pen., elementele probatorii referitoare la cauză nu au fost puse la dispoziţia părţilor decât în secret în sala specială din cadrul instanţei de lustraţie. Acesta susţine că cele două părţi la procedură, şi anume reclamantul şi comisarul care reprezenta interesul public, au fost supuse aceloraşi norme stricte în materie de acces la dosarul depus în sala specială, în special celor privind luarea de notiţe. Notiţele luate cu privire la dosar trebuiau consemnate într-un carnet special care era apoi introdus într-un plic, acesta din urmă fiind sigilat şi depus în sala de consultări în secret. Aceeaşi procedură ar fi fost aplicată în cazul notiţelor luate, după caz, în timpul şedinţelor. Plicul care conţinea carnetele nu putea fi desigilat decât de persoana care luase notiţele.
49. De asemenea, Guvernul precizează că, la 20 decembrie 2000, şeful biroului de securitate a statului a ridicat confidenţialitatea documentelor aflate în dosarul reclamantului, şi anume dosarul său personal. Cu toate acestea, după data respectivă ar fi fost adăugate la dosar alte documente, furnizate de biroul de securitate a statului, la solicitarea instanţei. Aceste documente, secrete, s-ar fi aflat în sala de consultări în secret şi ar fi fost accesibile părţilor în condiţiile prevăzute de normele citate anterior.
50. În cele din urmă, Guvernul susţine că procedura lustraţiei îndreptată împotriva reclamantului s-a desfăşurat cu promptitudine. Instanţa ar fi examinat elementele probatorii prezentate de cele două părţi, ar fi audiat numeroşi martori şi ar fi solicitat aviz din partea a doi experţi în grafologie. La încheierea procesului, nici reclamantul, nici comisarul nu ar fi solicitat să depună noi elemente probatorii.
C. Argumentele terţului intervenient
51. Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului declară că legea lustraţiei se referă, de manieră generală, la divulgarea adevărului despre colaborarea dintre anumite categorii de funcţionari şi serviciile responsabile cu securitatea statului. Având în vedere importanţa socială a procedurii lustraţiei şi gravitatea consecinţelor la care se expune o persoană care a făcut o declaraţie mincinoasă, principiile statului de drept şi garanţiile procedurale în favoarea persoanei care face obiectul unei proceduri a lustraţiei ar trebui să fie respectate cu scrupulozitate. În lumina principiilor consacrate la art. 6 din Convenţie, care se aplică în mod evident procedurilor de lustraţie, acestea ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu următoarele norme: imparţialitatea şi independenţa instanţei, termenul rezonabil, prezumţia de nevinovăţie, beneficiul îndoielii în favoarea acuzatului, publicitatea şedinţelor, accesul la dosare şi posibilitatea de a lua notiţe.
52. Terţul intervenient insistă asupra importanţei cruciale pe care o are dreptul de acces la dosarele relevante în cursul procedurilor de lustraţie. În cazul în care unei părţi i s-ar interzice accesul la majoritatea sau la totalitatea documentelor secrete care o vizează, capacitatea acesteia de a contrazice versiunea faptelor expusă de serviciile de securitate ar fi diminuată în mod semnificativ. Lipsa accesului la dosar şi imposibilitatea de a obţine o copie a unui document care se află în acesta ar încălca dreptul de a-şi pregăti apărarea în mod corect şi principiul egalităţii armelor. În cele din urmă, acesta susţine că, având în vedere importanţa dreptului la un proces echitabil pentru o persoană acuzată de cooperare cu serviciile secrete, dreptul de a fi audiat în mod public şi de a avea acces la dosarele care o vizează nu trebuie restrâns decât cu titlu într‑adevăr excepţional.
D. Aprecierea Curţii
1. Obiectul litigiului
53. Chestiunea care trebuie soluţionată în speţă este cea de a şti dacă reclamantul a beneficiat de un „proces echitabil”, în sensul art. 6 din Convenţie, în cadrul procedurii declanşate împotriva sa, în temeiul legii lustraţiei din 1997. Curtea reaminteşte că, în decizia sa din 30 mai 2006 privind admisibilitatea cererii, a stabilit, având în vedere criteriile enunţate în hotărârea Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (8 iunie 1976, seria A nr. 22) că reclamantul trebuise să răspundă cu privire la o acuzaţie de drept penal. Prin urmare, garanţiile procedurale prevăzute la art. 6 din Convenţie, sub aspectul penal al acestuia, sunt aplicabile în cazul procedurii lustraţiei, al cărei obiect l-a făcut reclamantul [Matyjek împotriva Poloniei (dec.), nr. 38184/03, CEDO 2006‑VII].
54. De asemenea, Curtea subliniază că cerinţele expuse la art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil în general care este garantat de § 1. Din acest motiv, Curtea consideră că este necesar să se examineze capătul de cerere al reclamantului din perspectiva acestor două dispoziţii coroborate (Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 33, seria A nr. 247‑B).
2. Respectarea art. 6 din Convenţie
55. Curtea reafirmă că, potrivit principiului egalităţii armelor – unul din elementele care compun noţiunea mai amplă de proces echitabil –, fiecărei părţi trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o situeze într-o situaţie de dezavantaj în raport cu adversarul său [a se vedea, de exemplu, Jespers împotriva Belgiei, nr. 8403/78, decizia Comisiei din 15 octombrie 1980, Decizii şi rapoarte (DR) 27, p. 61, Foucher împotriva Franţei, 18 martie 1997, pct. 34, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑II, şi Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, pct. 47, Culegere 1996‑II]. De asemenea, Curtea reaminteşte că, pentru ca acuzatul să beneficieze de un proces echitabil, dificultăţile care decurg pentru apărare dintr-o limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate prin procedura urmată în faţa autorităţilor judiciare (Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 72, Culegere 1996‑II, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 54, Culegere 1997‑III).
56. Curtea a abordat deja chestiunea procedurii lustraţiei în cauza Turek împotriva Slovaciei (nr. 57986/00, pct. 115, CEDO 2006‑II). În hotărârea respectivă, aceasta a afirmat, în special, că nu se poate pleca de la principiul conform căruia interesul public continuă într-adevăr să necesite limitarea accesului la elemente care fuseseră clasate ca fiind secrete în timpul unor regimuri anterioare, cu excepţia cazului în care, într-un anumit caz, faptele demonstrează contrariul. Acest lucru rezultă din faptul că, prin însăşi natura sa, o procedură a lustraţiei urmăreşte să stabilească fapte care au avut loc în timpul epocii comuniste şi nu este legată în mod direct de funcţiile şi activităţile actuale ale serviciilor de securitate. O procedură de lustraţie se ocupă în mod inevitabil de examinarea unor documente referitoare la activităţile fostelor servicii de securitate comuniste. Or, în cazul în care părţii în cauză în documentele clasate ca fiind secrete i se interzice accesul la totalitatea sau la majoritatea acestora, posibilităţile sale de a contesta versiunea faptelor prezentate de serviciile de securitate sunt în mod semnificativ reduse.
Aceste considerente rămân valabile şi se aplică în speţă, în pofida diferenţelor care fac deosebire între procedura de lustraţie slovacă şi cea existentă în Polonia.
57. În ceea ce priveşte faptele cauzei, Curtea observă, în primul rând, că Guvernul a indicat o serie de legi succesive, în temeiul cărora documentele serviciilor de securitate din perioada comunistă continuă să fie considerate secrete de stat (supra, pct. 47). Caracterul confidenţial al acestor documente a fost confirmat de biroul de securitate a statului. Astfel, cel puţin o parte a documentelor referitoare la procedura de lustraţie îndreptată împotriva reclamantului au fost considerate ultrasecrete. Şeful biroului de securitate a statului avea, de asemenea, puterea de a declasifica documentele, ceea ce a făcut în decembrie 2000 pentru anumite probe referitoare la reclamant. Curtea observă că a hotărât că existenţa unei puteri similare a unui organ responsabil cu securitatea statului nu se concilia cu echitatea procedurii, în special cu principiul egalităţii armelor (Turek, citată anterior, pct. 115).
58. În al doilea rând, Curtea observă că, înainte de proces, comisarul care reprezenta interesul public avea drept de acces, în camera specială a biroului său sau a Institutului Arhivelor Naţionale, la toate documentele referitoare la persoana care făcea obiectul unei proceduri a lustraţiei, create de fostele servicii de securitate. După deschiderea procedurii lustraţiei, reclamantul putea avea, de asemenea, acces la dosarul său judiciar. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 156 C. proc. pen. şi cu art. 52 alin. 2 din Legea din 1999 privind protecţia informaţiilor secrete, era imposibil să se realizeze fotocopii ale documentelor aflate în dosarul instanţei, iar documentele confidenţiale nu puteau fi consultate decât în sala specială a instanţei de lustraţie (supra, pct. 36, 38 şi 48).
În plus, părţile nu au contestat că, la consultarea dosarului său, i s-a permis reclamantului să ia notiţe. Totuşi, acesta putea să îşi înscrie notiţele în carnete speciale care erau ulterior plasate în plicuri sigilate, depuse în sala specială. Ulterior, carnetele nu puteau fi retrase din sala respectivă şi nu puteau fi deschise decât de persoana care înscrisese notiţe în acestea. În acelaşi timp, notiţele luate cu ocazia şedinţelor, care, în marea majoritate, avuseseră loc cu uşile închise, trebuiau, de asemenea, să fie consemnate în carnete speciale, păstrate în această sală de consultări în secret. Guvernul a recunoscut că reclamantul nu putea să ia cu sine, la ieşirea din tribunal, notiţele luate cu ocazia şedinţelor, şi că acesta trebuia să le predea după şedinţă unei persoane desemnate. În plus, Curtea observă că, deşi reclamantul a fost reprezentat în timpul procedurii de lustraţie, nimeni nu a contestat că avocata acestuia suferise aceleaşi restricţii.
De asemenea, reclamantul susţine că nu a putut utiliza notiţele pe care le luase în sala specială în timpul procedurii din faţa instanţei de lustraţie. Curtea constată că Guvernul nu a contestat această susţinere a persoanei în cauză şi a aprobat că respectivele carnete nu puteau fi scoase din sala de consultări în secret. De altfel, acesta nu a citat nicio dispoziţie a dreptului intern care îl autoriza pe reclamant să le ia cu sine.
59. Curtea reafirmă că participarea efectivă a acuzatului la procesul său penal trebuie, de asemenea, să presupună dreptul de a aduna notiţe în vederea facilitării desfăşurării apărării sale, iar aceasta indiferent dacă este sau nu reprezentat de un avocat [Pullicino împotriva Maltei (dec.), nr. 45441/99, 15 iunie 2000]. Faptul că reclamantul nu a putut să ia cu sine notiţele pe care le scrisese el însuşi, fie în cadrul şedinţei, fie în sala de consultări în secret, pentru a le arăta unui expert sau pentru a le utiliza în alt scop, l-a împiedicat efectiv pe acesta să utilizeze informaţiile pe care le conţineau, întrucât trebuia să se bazeze doar pe propria memorie.
Ţinând seama de ceea ce era în joc pentru reclamant în procedura de lustraţie – şi anume nu numai reputaţia sa, ci şi retragerea mandatului său de deputat şi interdicţia de a exercita o funcţie publică timp de zece ani –, Curtea apreciază că era important pentru acesta să aibă acces liber la dosarele respective şi să poată utiliza fără restricţii notiţele pe care le luase, inclusiv să obţină, dacă era necesar, copia documentelor relevante (Foucher, citată anterior, pct. 36).
60. În al treilea rând, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului, potrivit căruia, în stadiul procesului, aceleaşi limitări se aplicau comisarului care reprezenta interesul public în ceea ce priveşte accesul la documentele confidenţiale. În conformitate cu dreptul intern, comisarul, ca reprezentant al statului, deţinea puteri identice cu cele ale unui procuror. În temeiul art. 17e din legea lustraţiei, comisarul avea drept de acces la toate documentele referitoare la persoana care făcea obiectul procedurii lustraţiei şi create în special de fostele servicii de securitate. Dacă era necesar, acesta putea să audieze martorii şi să dispună efectuarea unor expertize. De asemenea, acesta dispunea de o sală de consultări în secret şi angaja persoane care puteau obţine autorizaţii oficiale care le permiteau să aibă acces la documentele considerate secrete de stat şi care lucrau la analizarea declaraţiilor de lustraţie în lumina documentelor existente şi la pregătirea dosarelor în vederea procesului de lustraţie (supra, pct. 30 şi 31).
61. În cele din urmă, Curtea observă că, în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate la 17 decembrie 1999 şi la 17 februarie 2000, numai dispozitivul acestora a fost notificat reclamantului. Motivarea, deşi redactată în scris, putea fi consultată doar în sala de consultări în secret a instanţei. Curtea observă că această primă etapă a procedurii era fundamentală pentru reclamant, deoarece decizia din 17 februarie 2000 avea un caracter definitiv în temeiul dreptului intern. La această dată, sancţiunile prevăzute în legea lustraţiei au fost aşadar aplicate reclamantului, cea mai importantă fiind retragerea mandatului său de deputat.
Ulterior, în decembrie 2000, a fost ridicată confidenţialitatea anumitor documente. Cu toate acestea, deşi reclamantul părea să aibă acces fără restricţii la dosarul său personal după această dată, limitările în cauză erau, în realitate, aplicabile în continuare noilor documente depuse ulterior la dosar (supra, pct. 19 şi 21). Guvernul admite că, după această dată, alte documente au fost adăugate la dosar şi depuse în sala de consultări în secret a instanţei de lustraţie.
62. Curtea recunoaşte că, la sfârşitul anilor 1990, statul avea un interes în desfăşurarea unor proceduri de lustraţie în privinţa persoanelor care deţineau cele mai înalte funcţii publice. Aceasta reafirmă totuşi că, în cazul în care un stat intenţionează să adopte măsuri în domeniul lustraţiei, acesta trebuie să se asigure că persoanele respective beneficiază, în orice procedură legată de aplicarea acestor măsuri, de toate garanţiile procedurale prevăzute de Convenţie (Turek, citată anterior, pct. 115). Curtea admite că, în anumite cazuri, statul poate avea un interes imperios să menţină caracterul secret al anumitor documente, chiar şi al celor redactate în cadrul regimului precedent. Totuşi, aceste cazuri sunt excepţionale, ca urmare a termenului rezonabil care s-a scurs de la crearea documentelor. Este sarcina Guvernului să dovedească existenţa unui asemenea interes în fiecare caz specific, întrucât ceea ce este tolerat cu titlu de excepţie nu trebuie să devină regulă. Curtea consideră că un sistem, în temeiul căruia rezultatul proceselor de lustraţie depinde, într-o măsură foarte mare, de reconstituirea activităţilor fostelor servicii secrete, în timp ce majoritatea elementelor relevante sunt în continuare secrete, iar decizia de menţinere sau de ridicare a confidenţialităţii este de competenţa serviciilor secrete actuale, situează în mod evident persoana care face obiectul lustraţiei într-o situaţie de dezavantaj.
63. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea apreciază că, din cauza confidenţialităţii documentelor şi a limitărilor impuse accesului la dosar de către persoana care făcea obiectul lustraţiei, precum şi a situaţiei privilegiate de care beneficia comisarul care reprezenta interesul public în cadrul procedurii de lustraţie, capacitatea reclamantului de a dovedi că legăturile pe care le avusese cu serviciile secrete din perioada comunistă nu se analizau ca o „colaborare intenţionată şi secretă” în sensul legii lustraţiei a fost redusă în mod semnificativ. Ţinând seama de contextul specific al procedurii de lustraţie şi de aplicarea cumulativă a acestor norme, Curtea consideră că acestea din urmă au impus în practică asupra reclamantului un prejudiciu excesiv şi că principiul egalităţii armelor nu a fost, în consecinţă, respectat.
64. Trebuie să se mai verifice dacă reclamantul ar fi putut contesta cu succes caracteristicile procedurii de lustraţie în apelul său şi în recurs. Având în vedere afirmaţia Guvernului, potrivit căreia normele de acces la documentele clasate ca fiind secrete erau stabilite în legile succesive privind secretele de stat şi în art. 156 C. proc. pen., şi ştiind că aceste dispoziţii legislative au fost respectate în speţă, Curtea nu este convinsă că reclamantul, în acţiunile sau în recursurile sale, ar fi putut contesta cu succes dreptul intern în vigoare. Aceasta semnalează că legea lustraţiei a fost contestată de mai multe ori în faţa Curţii Constituţionale fără succes (Matyjek împotriva Poloniei, decizie citată anterior). Guvernul nu a citat nicio altă cale de recurs internă care să poată permite reclamantului să obţină câştig de cauză.
Reiese că nu s-a dovedit că reclamantul dispunea de un recurs efectiv în dreptul intern pentru a contesta cadrul legal care stabilea caracteristicile procedurii lustraţiei. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia preliminară de neepuizare a căilor de recurs interne, formulată de Guvern.
65. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că procedura lustraţiei îndreptată împotriva reclamantului, luată în ansamblu, nu poate fi considerată ca fiind echitabilă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 3. Prin urmare, aceste dispoziţii au fost încălcate.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
66. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
67. Reclamantul solicită 58 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Această sumă corespunde foloaselor nerealizate între momentul în care a pierdut mandatul de deputat în urma hotărârii definitive pronunţate împotriva sa, la încheierea procedurii de lustraţie, şi sfârşitul mandatului său. Acesta solicită, de asemenea, 60 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
68. Guvernul contestă pretenţiile reclamantului pentru prejudiciu material şi consideră că suma reclamată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă. În secundar, acesta solicită Curţii să afirme că respectiva constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
69. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins. Într-adevăr, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurii în cazul care aceasta ar fi respectat cerinţele privind echitatea enunţate la art. 6 [Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 128, CEDO 2006‑IX]. Prin urmare, respinge pretenţiile emise în această privinţă. De asemenea, Curtea consideră că, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, constatarea încălcării reprezintă în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamant.
B. Cheltuieli de judecată
70. De asemenea, reclamantul solicită 20 000 EUR pentru cheltuielile de judecată aferente procedurii interne şi celei în faţa Curţii.
71. Guvernul contestă această cerere pe motiv că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile efectuate la nivel intern sau în faţa Curţii.
72. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea observă că, deşi avocata reclamantului a depus cererea cu observaţiile scrise din 31 iulie 2006, aceasta nu a făcut nicio distincţie între cheltuielile efectuate pentru procedura internă şi cele referitoare la procedura în faţa Curţii. Această cerere nu era însoţită de niciun document justificativ în afara unei facturi din 31 octombrie 2005, în valoare de 1 220 EUR, corespunzătoare onorariului avocatului pentru procedura din faţa Curţii.
Ţinând seama de informaţiile de care dispune şi de criteriile amintite mai sus, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată referitoare la procedura internă şi consideră rezonabil să acorde reclamantului 1 220 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
73. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge excepţia preliminară a Guvernului;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, coroborat cu art. 6 § 3;
3. Hotărăşte că respectiva constatare a unei încălcări conferă în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit eventual de reclamant;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 1 220 EUR (o mie două sute douăzeci de euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în zloţi polonezi la cursul de schimb din ziua plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 aprilie 2007, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte
[1]. Camera inferioară a Parlamentului polonez, care conţine, de asemenea, o cameră superioară, Senatul.
Full & Egal Universal Law Academy